Pentru Soljenițîn, sistemul sovietic a fost unic în istoria lumii pentru că îi obliga pe toți să participe la „minciuna generală conștientă”. ”Prețul pe care-l plătești când nu te opui culturii minciunii este nimic mai puțin decât sufletul tău”

ALEKSANDR SOLJENIȚÎN,unul dintre marii scriitori care au marcat a doua jumătate a secolului XX,s-a născut pe 11 decembrie 1918 la Kislovodsk.

A luptat în al Doilea Război Mondial (între anii 1942 și 1945), fiind decorat.

În 1945 a fost arestat pentru o scrisoare în care îl critica pe Stalin și a petrecut opt ani în închisoare și în lagăre de muncă, apoi încă trei ani a avut domiciliu forțat.

Eliberat in 1953, la termen, si trimis in exil in satul Kok-Terek din Kazahstan. Acestia au fost poate cei mai importanti ani din viata lui – ani in care si-a schimbat intreaga viziune asupra vietii, a lumii, a comunismului si a Revoluției Ruse. Reabilitat în 1956, i s-a permis să se stabilească la Riazan, unde a predat matematica și a început să scrie.

Profitand de politica „de dezghet” a lui Hrusciov, scrie celebra nuvela-roman „O zi din viata lui Ivan Denisovici.” Aceasta nuvela a obtinut aprobarea personala a lui Hrusciov pentru a fi publicata si i-a adus aproape instantaneu celebri­tatea interna si internationala.

Dupa mazilirea lui Hrusciov in 1965, Soljenitin intra in conflict direct cu conducerea so­vietica si cu KGB-ul, supravietuind inclusiv unui atentat de asasinare prin otravire.

Alexandru Soljenitin a imortalizat acesti ani de lupta cu aparatul de stat sovietic in cartile „S-a luat vitelul in coarne cu stejarul” si „Prietenii nevazuti”. Cu ajutorul acestor „prieteni neva­zuti” a reusit sa scrie clandestin si sa trimita pe microfilm, in Occident, „Arhipelagul Gulag”, „Pavilionul Cancerosilor” – izvorata din propria lupta cu maladia, „Primul Cerc” si altele. Ultimele doua amintite au fost publicate in Occident aproape imediat si, impreuna cu „Ivan Denisovici”, i-au adus lui Soljenitin, la propunerea lui Francois Mauriac, premiul Nobel pentru literatură din 1970.

In anul 1973, faimoasa poliție secretă sovietică KGB, intra in posesia unei copii a „Arhipelagului”. In urma interogatoriului, persoana la care se gasise manuscrisul, Elizaveta Voronyanskaya, se sinucide. Aceste evenimente l-au determinat pe Soljenitin sa nu mai amâne publicarea „Arhipelagului”, care a aparut in acelasi an la Paris.

La apariția în Occident a celor trei volume din Arhipelagul Gulag (o cutremurătoare frescă a sistemului concentraționar din URSS), este vehement atacat de presa sovietică. Aproape imediat, pe 12 februarie 1974 este arestat, acuzat de trădare și expulzat din URSS. Familia il va urma in scurt timp in exil.

În decembrie intră în posesia Premiului Nobel. Din 1975 se stabilește în Statele Unite, unde continuă să scrie. Incepe o noua etapa din viata scriitorului. In momentul expulzarii era considerat „cel mai celebru om din Occident”. Dar Soljenitin nu a ales faima, ci adevărul.In discursul sau de la Londra in 1983, la primirea Premiului Templeton – echivalentul Nobelului pentru progres in spiritualitate si religie – a identificat sursa răului din acest „nefericit se­col XX” in faptul că”Oamenii au uitat de Dumnezeu”.

În 1990, după căderea comunismului, își recapătă cetățenia rusă.

A decedat pe 3 august 2008, la Moscova.

Soljenițîn: Prețul pe care-l plătești când nu te opui culturii minciunii este nimic mai puțin decât sufletul tău

„Minciunile nu pot să persiste decât prin violență. Cu cât minciuna e mai îndrăzneață și mai sfruntată, cu atât mai insistente vor fi apelurile la conformare și la eliminarea dezaprobării.

Ca în anii în care alternativa o reprezenta Gulagul (deși ‘gulagul’ de astăzi îl constituie falimentul financiar personal și sinuciderea profesională), calea ușoară era să te supui, să accepți ordinul în ciuda absurdității lui, să mergi înainte conform regulilor stabilite de cei aflați la putere”.

Aleksandr Soljenițîn, într-o culegere de eseuri din anii 1970, «Voci de sub dărâmături», scria că nu oprimarea materială era aspectul cel mai rău la sistemul sovietic: „Omul poate trăi în asemenea condiții fără să-i fie afectată esența spirituală”.

Pentru el, sistemul sovietic este unic în istoria lumii pentru că îi obligă pe toți să participe la „minciuna generală conștientă”.

Prioritatea absolut esențială nu este obținerea libertății politice, ci câștigarea libertății interioare proprii din păienjenișul minciunii.

Cei care „se duc de bunăvoie cu câinii neadevărului” nu vor putea să se justifice în fața vieții, a istoriei, a prietenilor lor sau a copiilor lor.

„Care este sacrificiul? Să reziști ani de zile fără să respiri cu adevărat, înghițind duhori? Sau să începi să respiri, așa cum are dreptul orișice om de pe acest pământ? Ce fel de cinic s-ar aventura să obiecteze cu voce tare în fața unei asemenea reguli de neparticipare la minciună?

Oh, vor fi oameni care vor obiecta, pe loc și cu nevinovăție: ce este minciuna? Unde se sfârșește minciuna și începe adevărul? În orice situație dialectică concretă istoric etc. – toate evaziunile de care mincinoșii s-au folosit în ultima jumătate de secol.

Dar răspunsul nici că poate fi mai simplu: hotărăște singur, după cum îți dictează conștiința. Și-ți va fi de ajuns pentru mult timp. În funcție de propriul orizont, de experiența de viață și de educație, fiecare persoană își va avea propria concepție asupra liniei dincolo de care începe minciuna publică și de stat: unii o vor vedea ca fiind întrutotul îndepărtată de ei, în timp ce alții o vor simți ca pe o frânghie care deja îi strânge de grumaz.

Și acolo, în locul unde tu însuți, cu toată sinceritatea, vezi granița minciunii, este locul unde este necesar să refuzi să te supui acelei minciuni. Este necesar să alungi acea parte a minciunii care ție îți e limpede și evidentă.

Ce înseamnă să nu minți? Nu înseamnă neapărat să propovăduiești în stânga și-n dreapta adevărul, în gura mare (ferească sfântul!). Nu înseamnă nici măcar să mormăi abia auzit ce gândești.

Înseamnă, pur și simplu: să nu spui ceea ce nu gândești, iar aici intră să nu șoptești aprobator, să nu deschizi gura, să nu ridici mâna, să nu-ți dai votul, să nu schițezi un zâmbet, să nu participi cu prezența, să nu te ridici în picioare și să nu aplauzi.  

Muncim în diverse domenii și ne învârtim în diverse cercuri sociale. Cei care lucrează în domenii umaniste și toți cei care studiază se trezesc mult mai profund și mai inextricabil implicați în minciună și în participarea la minciună – sunt îngrădiți de jur împrejur cu strat după strat de minciună.

În domeniul științelor tehnice poate fi mai ingenios evitată, dar chiar și așa, nu poți scăpa zilnic să nu intri pe vreo ușă, să nu participi la vreo ședință, să nu-ți pui semnătura pe ceva sau să nu-ți asumi vreo obligație care echivalează cu o supunere lașă în fața minciunii.

Minciuna ne înconjoară la serviciu, pe drumul spre serviciu, în ceea ce facem în timpul nostru liber – în tot ce vedem, auzim și citim.

Și exact la fel cum formele minciunii variază, și formele de rezistență în fața ei pot să varieze. Oricine își oțelește inima și deschide ochii la tentaculele minciunii, în orice situație, în fiecare zi și-n fiecare ceas, își dă seama ce este bine să facă.

Da, e un gând îngrozitor! La început, găurile din filtru sunt atât de strâmte, atât de teribil de strâmte: poate cineva cu atât de multe trebuințe să se strecoare printr-o deschizătură atât de mică?

Dați-mi voie să-l liniștesc pe cel care întreabă: doar la intrare este așa, chiar la început de tot. Foarte curând, nu prea departe, găurile se lărgesc și-și moaie strânsoarea, iar în cele din urmă nu te mai strâng deloc. Da, bineînțeles că te va costa!

Dizertații care nu se mai țin, diplome anulate, retrogradări, concedieri, expulzări, uneori chiar deportări. Dar nu vei fi aruncat în foc. Nici zdrobit sub șenile de tanc. Și vei avea în continuare hrană și adăpost deasupra capului.

Calea aceasta este cea mai sigură și mai accesibilă dintre toate cele care se deschid omului obișnuit de pe stradă. Dar este și cea mai eficace! Numai noi, cunoscându-ne sistemul, putem să ne închipuim ce se va petrece atunci când mii și zeci de mii de oameni pornesc pe această cale, cum se va curăța și se va transforma țara noastră fără gloanțe și fără vărsare de sânge.

Calea aceasta este însă și cea mai morală: vom începe această eliberare și curățire cu propriile noastre suflete. Înainte de a ne purifica țara, ne vom fi purificat pe noi înșine. Și numai aceasta este singura ordine corectă istoric căci la ce bun să curățăm aerul țării noastre, dacă noi rămânem murdari?

Lumea va spune: e prea nedrept față de cei tineri! La urma urmei, dacă nu rostești minciuna obligatorie la examenul tău de științe sociale, te vor pica și te vor da afară din facultate, iar studiile și viața ta vor fi date peste cap…

Nedrept față de tineri? Dar al cui este viitorul, dacă nu al lor? De la cine ne așteptăm să alcătuiască elita de sacrificiu? De dragul cui ne chinuim gândind la viitor? Suntem deja bătrâni. Dacă ei, cei tineri, nu construiesc o societate onestă, nu o vor vedea niciodată cu ochii lor”.

„Prețul pe care-l plătești când nu te opui culturii minciunii este nimic mai puțin decât sufletul tău”.

„Minciunile nu pot să persiste decât prin violență. Cu cât minciuna e mai îndrăzneață și mai sfruntată, cu atât mai insistente vor fi apelurile la conformare și la eliminarea dezaprobării. Ca în anii în care alternativa o reprezenta Gulagul (deși ‘gulagul’ de astăzi îl constituie falimentul financiar personal și sinuciderea profesională), calea ușoară era să te supui, să accepți ordinul în ciuda absurdității lui, să mergi înainte conform regulilor stabilite de cei aflați la putere”.

„Acolo vom găsi, neglijată de noi, cea mai simplă, cea mai accesibilă cheie spre eliberare: o neparticipare personală la minciuni! Chiar dacă totul este acoperit de minciuni, chiar dacă totul se află sub stăpânirea lor, să rezistăm în cel mai mărunt mod cu putință: să nu las ca domnia lor să se exercite și prin mine!”

Fragment din eseul Nu trăi în minciună, scris de Soljenițîn în 1974, chiar înainte să fie arestat și trimis în exil:

„În timiditatea noastră, așadar, să facem fiecare o alegere: dacă, în mod conștient, să rămână fiecare un slujitor al neadevărului – bineînțeles, nu din înclinație, ci ca să poată pune o pâine pe masă, cea care crește copiii în spiritul minciunii – sau dacă să se scuture de minciuni și să devină un om cinstit, demn de respect atât din partea copiilor săi, cât și a contemporanilor.

Iar din ziua aceea:

– Nu va scrie de acum înainte, nu va semna și nici nu va tipări în niciun fel, nicio singură frază care în opinia lui distorsionează adevărul.

– Nu va rosti o asemenea frază nici în conversații particulare, nici în prezența mai multor oameni, nici în numele său, nici la îndemnul altcuiva, indiferent dacă în rol de agitator, profesor, educator sau în rol la teatru.

– Nu va descrie, nu va susține și nu va difuza nici măcar o singură idee despre care vede bine el însuși că este falsă sau distorsionează adevărul, indiferent dacă în pictură, sculptură, fotografie, științe tehnice sau muzică.

– Nu va cita, scoasă din context, nici verbal și nici în scris, nicio rostire a altcuiva astfel încât să-i facă acestuia plăcere, să-și asigure lui însuși un culcuș moale sau să dobândească un succes în munca lui, dacă el nu împărtășește întru totul ideea citată sau dacă aceasta nu reflectă corect chestiunea în cauză.

– Nu se va lăsa să fie obligat să participe la demonstrații sau întâlniri, dacă acestea sunt contra dorinței sau voinței lui, nu va purta în mână și nici nu va ridica în sus un afiș sau un slogan pe care nu îl acceptă în totalitate.

– Nu va ridica mâna să voteze pentru o propunere cu care nu simpatizează sincer, nu va vota nici la vedere, nici secret, pentru o persoană pe care o consideră nedemnă de încredere sau nepricepută.

– Nu se va lăsa să fie târât la o întâlnire unde se poate aștepta la o discuție forțată sau distorsionată a unei chestiuni. Va părăsi imediat discuția din cadrul unei întâlniri, ședințe, conferințe sau prelegeri, sau din cadrul unui spectacol de teatru sau film, dacă aude pe vreun vorbitor spunând minciuni sau rostind absurdități ideologice ori proferând propagandă nerușinată.

– Nu se va abona și nici nu va cumpăra un ziar sau o revistă în care informația este deformată și faptele brute sunt ascunse. Firește că nu am enumerat toate abaterile posibile și necesare de la minciună. Dar un om care se purifică pe sine va deosebi cu ușurință alte situații, cu perspectiva lui curățată de neadevăr.

Nu, nu va fi la fel pentru toți, la început. Unii, la început, își vor pierde slujbele. Pentru tinerii care vor să trăiască în adevăr, aceasta le va complica în primă instanță viața lor foarte tânără, și încă foarte mult, pentru că li se va cere să recite o grămadă de minciuni, și este necesar ca ei să facă o alegere.

Dar nu există portițe de scăpare pentru nimeni, dacă vrea să fie cinstit. În fiecare zi dată, oricare dintre noi se va confrunta cu cel puțin una dintre alegerile pomenite mai sus, chiar și în cea mai aparent protejată dintre științele tehnice. Ori adevăr, ori minciună: spre independență spirituală sau spre servitute.

Iar cel care nu este îndeajuns de curajos încât să-și apere sufletul… nu-l lăsați să se mândrească cu vederile lui «progresiste», nu-l lăsați să se laude că este academician sau artist al poportului, o personalitate emerită, un general!

Lăsați-l să-și spună în sinea lui: sunt unul din turmă și un laș. Mi-e absolut indiferent, câtă vreme nu sufăr de foame și frig”; (anonimus.ro).

Noua epidemie şi caracteristicile socio-politice ale unui nou tip de control social bazat pe supraveghere şi pedeapsă. VIDEO

 

 

 

 

 

 

 

Opinia publică mondială este asediată de breaking news-urile privitoare la  noua epidemie răspândită în întreaga lume din China, ca și în alte cazuri antecedente.

Ar fi vorba despre un virus „necunoscut”, iar, în ceea ce privește originea sa, se fac speculații care merg de la identificarea acesteia în obiceiurile culinare extreme ale chinezilor (consum de lilieci, șerpi etc.) până la existența unui laborator biologic specializat în viruși în Wuhan, epicentrul fenomenului.

Dar nu despre epidemie, reală sau nu, virus, misterios sau nu, e vorba în acest text, ci despre cum reacționează statul față de această declarată stare excepțională și ce este transmis opiniei publice mondiale. 

Așadar, ne interesează aspectele socio-politice.

Puțini știu sau discută că celebra carte prin care Michel Foucault a făcut faimoasă ideea și discuția despre panopticon și supraveghere, A supraveghea și a pedepsi, originează practicile supravegherii și controlului social absolut nu doar în tehnicile disciplinării devianților, ci și în orașul ciumat. 

Ciuma era epidemia mortală a timpurilor trecute. Un oraș bântuit de ciumă era un oraș în care puterea se organiza cu totul altfel.

Căile de comunicație erau închise, orașul izolat total de restul societății; se separau diversele categorii ale populației, redusă la simple corpuri aflate la dispoziția bolii și a dregătorilor – totodată, măsurile de identificare a fiecărei persoane erau exemplare pentru acele vremuri; se controla orice mișcare, orice activitate; se centraliza periodic starea orașului și a locuitorilor; orașul devenea complet disponibil, parcelat, vizibil și previzibil pentru reprezentanții puterii, care interveneau și intrau oricând, oriunde, pentru a debarasa de bolnavi și morți, pentru a distribui hrană sau medicamente.

 Într-un cuvânt, o putere de disciplinare totală, desigur circumstanțială, dar ale cărei tehnici rămân și, eventual, sunt, ulterior, generalizate și adaptate și unei societăți neafectate de epidemie.

Or, ceea ce se întâmplă acum în China uimește prin proporțiile acestei desfășurări incredibile de tehnici de disciplinare luate sub pretextul împiedicării epidemiei.

Wuhan, cu peste 11 milioane locuitori, a devenit un oraș fantomă, izolat, închis, pustiu. Instituirea carantinei a produs  panică supermarketurile au fost luate cu asalt.

Spitalele au fost și ele asaltate de oameni bolnavi sau speriați, iar autoritățile și-au propus să răspundă spectaculos de intempestiv: construind în câteva zile un nou spital.

Dar, totul controlat, căci nimic nu (mai) mișcă în acest oraș aflat în carantină.

Mai ales că a încerca să ieși din oraș se poate solda cu o execuție pe loc.

Întreaga provincie Hubei, a cărei capitală este Wuhan,  a fost afectată de introducerea restricțiilor de circulație – și 60 de milioane de oameni s-au regăsit în această stare excepțională în care sunt și pot deveni într-un grad și mai mare ținta măsurilor de disciplinare și control ale puterii comuniste chineze.

Alte regiuni și orașe sunt deja în alertă și gata să instituie, la rândul lor, carantina și alte măsuri extreme.

OMS a lăudat însă China, care pare, într-adevăr, că dorește să se remarce pozitiv de această dată, față de episodul cu virusul gripei SARS, când a fost ținta criticilor pentru că ar fi încercat să ascundă informațiile despre epidemie. 

Pentru birocrații de la OMS, luarea unor măsuri care afectează zeci de milioane de oameni pentru că sunt bolnave câteva mii pare un lucru nu doar necesar, ci și binevenit, de aplaudat. 

Iar în acest material, CNN pune punctul pe i : aceste măsuri extraordinare au fost posibile pentru că vorbim despre China, o țară în care puterea este centralizată.

Doar că și ei o spun mai degrabă admirativ-apreciativ, fără niciun semn că, totuși, o asemenea putere exemplară ar comporta niște riscuri.

Și, într-adevăr, liderii Partidului Comunist Chinez par deciși să ia această provocare ca pe o ocazie de a demonstra superioritatea sistemului lor social și politic.

Acest exercițiu de exemplaritate și de precedent pare a fi alimentat și câteva coincidențe stranii: un om de știință de la John Hopkins, Eric Toner, a creat un scenariu de simulare a efectelor pe care le-ar produce o pandemie care ar afecta 60 de milioane de persoane și care ar fi provocată de un coronavirus, adică acel tip de virus epidemic de acum, din China. 

Scenariu, la creaea căruia a fost parteneră și Fundația eugenistului miliardar Bill Gates, nu privea doar consecințele clinice ale ipoteticei pandemii, ci și pe cele sociale și economice.

De asemenea, OffGuardian (site creat de contributori cenzurați de cotidianul The Guardian) arată că o serie de companii farmaceutice beneficiază deja de fonduri pentru a scoate pe repede înainte un vaccin pentru noul virus.

 Fondurile provin de la aceeași fundație a lui Bill Gates, iar „pe repede înainte” înseamnă inclusiv crearea de vaccinuri insuficient testate pentru a înțelege efectele secundare (de regulă, crearea unui vaccin ia ani, or ținta în acest caz este de câteva luni).

Revenind, însă, la aspectele socio-politice ale chestiunii, trebuie înțeles că particularitatea puterii dictatoriale din China nu ține doar de caracterul comunist al acesteia. 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

China, care a declarat dezvoltarea inteligenței artificiale și a tehnologiei 5G prioritate națională, este o super-putere digitală cu o super-tehnologie digitală de supraveghere, control și modelare a societății  – vezi aici o prezentare pe larg a problemei într-un video în care se face recenzia cărții lui Kai Strittmatter, We Have Been Harmonised: Life in China’s Surveillance State.

Acesta arată că inteligența artificială este folosită pentru dezvoltarea de camere de supraveghere capabile să facă recunoaștere facială în timp real în mase de zeci de mii oameni; de asemenea, camerele de supraveghere sunt folosite și pentru monitorizarea minorității uigure, iar orice semn de deviere de la normalul definit de algoritmi se soldează cu trimiterea în lagăre de reeducare.

Încurajarea tehnologiei este o chestiune strategică: dacă tot mai multe acțiuni și tranzacții cotidiene sunt „mutate” în virtual/digital, atunci toate acestea generează date personale, care sunt, ulterior, analizate și prelucrate prin algoritmi AI.

Și dacă ne amintim că în China se experimentează – cu succes – și sistemul de rating social, prin care cetățeanul are acces la servicii (sau este înfierat public) în funcție de numărul de credite câștigate sau pierdute prin monitorizarea comportamentului său social, atunci înțelegem că ne aflăm în fața puterii viitorului, cu observația că e deja o realitate a prezentului. 

Comentând asupra subiectului, Rod Dreher arată că ceea ce în China se întâmpla într-o cheie etatistă are loc, deja, în SUA, însă (deocamdată) via giganții privați ai internetului:

În China chiar acum există și este în uz tehnologia care recunoaște fețele oamenilor din imaginile camerelor CCTV instalate pe străzi. 

Dacă ești identificat de camere că ai intrat, să zicem, într-o biserică, computerele consemnează acest lucru și îți scad automat puncte din Scorul de Credit Social — care îți controlează putința de a cumpăra, de a vinde și de a participa la viața zilnică a societății.

 Nu e nevoie ca vreo ființă umană să fi observat intrarea ta în biserică.

Totul se face mecanizat — dar va fi impus un cost asupra libertății tale.

Se poate face acest lucru și aici (în SUA -n.n.). Ce ne împiedică s-o facem, în acest moment, este rezistența noastră politică și culturală.

 Trebuie să înțelegem amenințarea și să ne folosim acele libertăți pe care încă le mai avem, pentru a ne apăra de capitalismul polițienesc și de statul polițienesc — care în China sunt unul și același lucru.

Gândiți-vă, totuși: dat fiind că smartfoanele noastre, dispozitivele noastre inteligente (de pe Internetul Lucrurilor), inclusiv boxele inteligente, au capacitatea să ne monitorizeze conversațiile, cât de sigur și protejat te vei simți în viitor când te vei duce acasă la niște prieteni conservatori, ale căror convingeri le împărtășești, dar care au o boxă inteligentă?

 Dacă boxa te aude folosind un limbaj interzis la serviciu, te înregistrează folosindu-l și, în mod automat, dă de știre celor de la Google sau de la Amazon sau chiar autorităților statului?

Dacă crezi că așa ceva nu se poate întâmpla aici, faci greșeala fundamentală despre care ne-a avertizat Soljenițîn.

 

 

 

 

 

 

Aceasta fiind realitatea tehnologică, chiar n-ai fi acord, pentru propria-ți siguranță și securitate, ca regulile de la serviciu să guverneze limbajul pe care tu îl folosești în sfera privată?

Și chiar nu crezi că, până la urmă, genul acesta de lucru îți va schimba modul cum gândești? Bineînțeles că-l va schimba!

Strittmatter:

Într-o lume în care distincția dintre adevăr și minciună a fost abolită, nu există decât fapte și alternativă. Valorile predominante nu sunt moralitatea și un simț al responsabilității, ci utilitatea și profitul.

Dacă chiar vezi adevărul, nu-ți va folosi la nimic să-l spui cu voce tare; de fapt, e chiar periculos. Cel mai bine e să declari minciuna drept adevăr și s-o îmbrățișezi cu pasiune – asta fac fanaticii.

Dar fanaticii nu vor niciodată prea mulți, ci doar un grup foarte restrâns.

Următorul cel mai bun lucru este să te ferești deliberat să afli adevărul, să trăiești într-o neștiință tâmpă – iar dacă dai din întâmplare peste adevăr, să-ți ții gura și să te prefaci că n-ai văzut nimic. Aceste două grupuri alcătuiesc majoritatea populației.

Oricine rostește adevărul este ori prost, ori sinucigaș. Oamenii deștepți dintr-o asemenea lume nu sunt cei care văd limpede și sunt înțelepți; oamenii deștepți sunt șmecheri și vicleni.

Nu mai există loc de bun-simț rațional  sau, mai degrabă, ignoranța este noul bun-simț rațional, necesar pentru supraviețuire sau folosit pentru justificarea unui progres oportunist.

Acestea sunt tipurile de probleme politice și culturale la care am face bine să începe să ne gândim și despre care să vorbim acum.

Mass-media vorbește despre criza epidemiei coronavirusului din Wuhan ca un test pentru regimul comunisto-digital chinez.

Dar dacă acest test este o formă de a convinge opinia publică mondială că un astfel de regim este cel optim pentru supraviețuirea noastră, se întreabă http://www.cuvantul-ortodox.ro/ si-daca-noua-epidemie-din-china-este-si-un-mare-experiment-socio-politic-care-ne-arata-cum-va-arata-dictatura-viitorului 

Cum arată dictatura în viitorul acesta în care ne aflăm?

 

Dezvoltarea tehnologică turbată din ultimii 10 ani ne pune astăzi în sfârșit în poziția în care chinezii pot să fie cu succes protagoniștii unui roman SF.

Între omniprezența camerelor de supraveghere și algoritmi avansați de inteligență artificială, în sfârșit în China se conturează o distopie de toată frumusețea.

Din 2014 și până azi, partidul comunist chinez se tot chinuie să realizeze capodopera sistemelor de supraveghere a populației și azi sunt mai aproape ca niciodată, prin ceea ce ei numesc Sistemul de Credit Social care poate fi tradus și ca Sistemul Social de Încredere.

Sistemul ăsta presupune ca fiecare cetățean chinez să primească o notă la purtare.

Se pornește de la 1000, dacă numărul ăsta scade sub un anumit prag, nu mai ai voie să călătorești cu avionul, sau cu trenurile de mare viteză, nu mai ai voie să-ți cumperi proprietăți și devine extrem de greu să te angajezi, poate nu mai ai voie nici să ieși din țară și nici să-ți dai copiii la anumite școli, dar în orice caz devii subiectul unei supravegheri extrem de intense.

 

Bizarerii legate de mitingurile anticomuniste din 1989 în România şi Cehoslovacia

 

 

Câteva ciudăţenii privind mitingul din 21 decembrie 1989 organizat în faţa sediului CC al PCR  din Bucureşti.

În primul rând, faptul că s-a decis ca el să se ţină. Să aduni atâta lume la un loc, nu-i acelaşi lucru cu mitingurile regizate de prin întreprinderi, de „adeziune la politica partidului”.

Apoi, contramandarea lui (cel puţin o dată). Că s-a hotărât totuşi ţinerea mitingului, o pun pe seama „ei”.

Au fost şi alţii, dar cred că Elena Ceauşescu a înclinat decisiv balanţa. Demult nu mai era în lumea reală.

Convocarea la miting şi a nemembrilor de partid (lucru rar, de obicei ei participau doar la defilările de 23 august, la alte acţiuni erau convocaţi numai membrii PCR).

Transmisia în direct a mitingului, inclusiv a momentelor când Ceauşescu intră în derută.

Primele grupuri de manifestanţi (câteva sute, apoi câteva mii) din primele ore de după spargerea mitingului nu sunt dispersate de miliţie şi de USLA (când încă nu ar fi fost prea dificil). În schimb, apar cordoane în jurul zonei clădirii CC.

Se pot face filmări din hotelul Intercontinental, nimeni nu intră în camere peste cameramanii de ocazie (erau securişti şi în hotel, şi în Teatrul Naţional). Unii chiar filmau lejer, din balcoane.

Dan Iosif (sau Dumitru Dincă ?) găseşte o scară lungă, cu care se urcă pe reclama de la intrarea în parcarea subterană din faţa hotelului Intercontinental spre a vorbi mulţimii.

Pasivitatea uslaşilor care creaseră un semi-cordon lângă rondul de la Universitate (practic inutil, lumea trecea pe lângă el).

Nu reacţionau, nu au fost altercaţii cu manifestanţii, se ignorau reciproc (în primele ore, după aceea s-au retras).

 

 

 

Şi prin alte părţi (cum at fi R.S. Cehoslovacă) au fost momente mai ciudate:

 

„The Economist a raportat în noiembrie 1989, cu o notă de neîncredere, lipsa ciudată de spontaneitate din partea demonstranţilor oarecum letargici.

Bătrânul episcop de Praga a încercat să salveze situaţia făcând un apel pentru continuarea protestelor, iar următorul val de demonstraţii a arătat un pic mai bine, iar la rândul lor au dat poliţiei un pretext pentru o afişare a brutalităţii.

În acelaşi timp (probabil din anxietate că revoluţia ar putea muri, eventual, de frică) comuniştii au promis să trateze demonstranţii mai blajin de aici înainte.

Momentul cheie s-a întâmplat pe 27 noiembrie, când mulţimea mult mai îndrăzneaţă a ajuns la clădirea Comitetului Central scandând: „Jos cu partidul unic !”, astfel repetând noţiunea invocată câteva zile mai devreme de către prim-ministrul comunist, Adamec.

Ca răspuns la această cerere îndrăzneaţă, demonstranţii au văzut feţe zâmbitoare la ferestrele clădirii partidului şi gesturi de solidaritate fericite din partea aparatcikilor de partid”.

 

 

 

 

Sursa: http://riddickro.blogspot.com/cateva-ciudatenii