PROPAGANDA RUSIEI ”DENAZIFICĂ” ÎN CEL MAI PUR STIL STALINIST CULTURA ROMÂNIEI ETICHETÂND OBRAZNIC CA ”FASCIȘTI” SAU ”CRIMINALI DE RĂZBOI” MARI PERSONALITĂȚI ALE CULTURII NOASTRE

Putin și Ambasada Rusiei ”denazifică” stalinist cultura românească: Gyr, Vulcănescu și Goga,sunt taxați ca fasciști, naziști sau criminali de război

 

Jurnalistul Eugen Cișmașu scrie în publicația online https://podul.ro că agentura de spionaj rusă camuflată sub titulatura diplomatică de ”Ambasada Federației Ruse în România” comite un nou atac la memoria națională a românilor.

Publicând, pe pagina sa de facebook, trimiterea către raportul Ministerului Rus de Externe privind ”glorificarea nazismului, răspândirea neonazismului și a altor practici care contribuie la escaladarea formelor moderne de rasism, discriminare rasială, xenofobie și intoleranță asociată”, Ambasada amplifică retorica acuzatoare a Rusiei în privința acelor elemente de referință memorialistică și social – culturală pe care ideologia bolșevic – comunistă le-ar dori pentru totdeauna rescrise conform istoriei mistificate, predate de decenii, în laboratoarele Kremlinului. 

”Experții” lui Putin acuză faptul că ”numele tovarășului de arme al lui Hitler, Mareșalul Ion Antonescu” dă și acum numele unor străzi din așezările Beket (jud. Dolj), 1 Decembrie (jud. Ilfov), Rimnicu Sarat (judetul Buzau), Marasesti (judetul Vrancea), iar portretul Mareșalului încă nu a fost dat jos de pe pereții bisericilor bucureștene, în special de pe pereții ”Bisericii Sfinții Constantin și Elena”, acolo unde ”complicele Führerului este înfățișat într-o imagine pozitivă a unui ctitor”, imaginea sa aflându-se și în prezent în biserica Mănăstirii Mihai Vodă, ”printre regii și ierarhii bisericești deosebit de venerati ai României”. 

”Din ce în ce mai mult se încearcă trecerea sub tăcere a caracterul criminal al actelor complicilor români ai Germaniei naziste, scoțând în evidență „celelalte realizări” ale acestora în domeniul culturii și științei”, spune raportul Ministerului Rus de Externe, amintând faptul că, la data de 1 aprilie 2021, la inițiativa Primăriei din Iași, ”a fost dezvelit un bust al fostului premier (1937-1938), poet și dramaturg O. Goga. Guvernul său, care a inclus principalul ideolog al fascismului românesc A.C. Cuza, a urmat un curs naționalist pro-fascist, cu accent pe Germania nazistă în politica externă, iar sub O. Goga s-a dat un decret prin care români îi privau pe evrei de cetățenie”.

Isterizant pentru propaganda rusă, care mistifică după bunul plac realitatea, este și faptul că, în ianuarie 2020, ”revista Tribuna, finanțată de Consiliul Județean Cluj, a publicat un articol laudativ despre Radu Gyr – Demetrescu (foto stânga), prezentându-l ca „martir al temnițelor comuniste” dar fără a menționa și trecutul său și faptul că a fost recunoscut ca și criminal de război”.

Moscova acuză, de asemenea, faptul că România prezentă încearcă ”să-l văruiască pe Mircea Vulcănescu (foto ultimul din dreapta) ca filosof remarcabil”, în condițiile existenței, vezi Doamne, a unui verdict al instanțelor comuniste din 1946, care îl considerau pe marele om de cultură și martir al neamului un veritabil ”criminal de război”.

La rândul lui, ziaristul și omul politic din Republica Moldova, Alecu Reniță scrie în https://podul.ro că ambasadorul Rusiei la București, V.Kuzmin, urmașul ideologului stalinist Andrei Jdanov, intră iarăși cu cizmele murdare, în patrimoniul cultural și spiritual al României, dând indicații, ca în anii terorii roșii și proletcultismului, pe cine ar trebui românii să-i scoată definitiv din istoria culturii și civilizației românești.

Vechea etichetă de fasciști, lipită după 23 august 1944 de marionetele Moscovei (de la Ana Pauker la Iosif Kișinevschi), elitelor românești, pentru a le închide și extermina, utilizată și în secolul XXI, de reprezentanții lui Putler.

Ei, care ucid populația pașnică a Ucrainei, ei, care întruchipează nazismul, fascismul și șovinismul velicorus, ne acuză de toate păcatele, crimele și bolile lor.

Cum ar spune Ion Creangă, pe care încă, mă mir, nu ne cere Lavrov și Kuzmin să renunțăm la el – deci, cum s-ar adresa clasicul vouă – bre, ticăloșilor și mangosiților, dacă ați uitat vă amintim! Stalin s-a înfrățit primul cu Hitler, mai înainte, dar oficial la 23 august 1939.

Vedeți presa de atunci: nu Bucureștiul îl elogia pe Hitler, ci Moscova. Nu Bucureștiul îl elogia pe Stalin, ci Berlinul. Voi ați bătut palma în Kremlin la 23 august 1939, să împărțiți banditește Europa, să jefuiți și să înrobiți popoarele libere. La braț, împreună, ați năvălit în Polonia și ați sfâșiat-o ca pe o pradă. Ați trecut apoi la statele baltice. Cu acordul fratelui său Hitler, la 28 iunie 1940, Stalin ocupă Estul României și declanșează un genocid împotriva a peste trei milioane de români. Rețineți: dacă nu atacați România în iunie 1940, în vecii vecilor armata română nu intra în război împotriva voastră. A făcut-o pentru a-și reîntoarce pământurile ei legitime și istorice – Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul Herța.

Stalin, Molotov, Beria împreună cu toată banda lui Hitler au declanșat cel de-al doilea război mondial, ei fac parte din primul și cel mai monstruos grup de criminali de război. Acești doi odioși criminali ai umanității au ucis zeci de milioane de oameni și au distrus soarta unor popoare întregi.

Putin este urmașul cel mai fidel al tandemului Hitler-Stalin, iar indivizi ca vechiul KGB-ist/FSB-ist, „ambasadorul” V.Kuzmin (foto) s-ar înscrie perfect în categoria propagandiștilor lui Goebbels, care promovează în spațiul românesc șovinismul velicorus în amestec cu nazismul, încurajând lepădăturile populiste și cominterniste de pe ambele maluri ale Prutului.

„Ambasadorului” restanțier V.Kuzmin, care a făcut foarte mult rău la Chișinău și a luat cu el propaganda mincinoasă și otrăvită la București, îl îndemn să rețină următorul adevăr: în prezent, singurul cuib de fasciști, naziști, șovini și xenofobi din Europa aflați la putere se găsesc la Moscova, în Kremlin.

La viitorul tribunal al criminalilor de război, nu voi o să mai faceți listele pentru exterminarea elitelor altor popoare, ci Kievul o să vă aducă pe toți pe banca acuzaților pentru crimele voastre oribile comise în Ucraina. Acolo vom prezenta și dosarul Basarabiei răstignite în anii ocupației rusești. Iar în listă, la sigur, cu probele de rigoare, vor figura și propagandiștii, care ațâță ura între popoare, întrețin războiul și dictează popoarelor libere pe cine să-l excludă sau să-l păstreze în istoria, memoria și cultura lor națională.

Și nu ne mai fluturați din deget, fiindcă mâna și înfățișarea vă este pătată de sângele copiilor ucraineni!

Voi, staliniști, hitleriști și putiniști, trebuie să fiți condamnați pentru vecie, nu patrioții și martirii neamului românesc. Destul că ați falsificat toată istoria Basarabiei românești, destul că ați exterminat fizic elitele din stânga Prutului, destul că ați îndoctrinat milioane de români și i-ați terorizat să se transforme în moldoveni și să urască România.

Nu ne mai dați indicații pe cine să-i scoatem din istoria și cultura noastră, și să-i ponegrim. Timpul vostru în România se sfârșește, chiar dacă mai aveți cozi de topor și partide care vă servesc!

Arta subtilă a “Propagandei”

În 1622, Papa Grigorie al XV – lea (foto), îngrijorat de răspândirea protestantismului în Europa și în lume, a propus Curiei Romane înființarea Congregației pentru Răspândirea Credinței (Congregatio de Propaganda Fide) cu scopul de a supraveghea și facilita activitatea misionarilor din Lumea Nouă și nu numai, consemnează jurnalista clujeană Magdalena VAIDA într-un articol publicat de https://gandeste.org/despre-arta-subtila-a-propagandei

Totodată, misiunea congregației era de a restaura catolicismul printre „oile care rătăcesc nefericite prin lume” – în țările protestante și ortodoxe – și convertirea celor care practicau religii necreștine.

Un pas considerat necesar în Contrareforma inițiată de Papa Pius al IV-lea în 1560 (în timpul Conciliului Tridentin).

Cuvântul propaganda va intra în vocabularul uzual menținându-și sensul imprimat de catolicism până în secolul XIX.

Propaganda își are începuturile în istoria antică și precede creștinismul, nașterea propagandei fiind aproape simultană cu organizarea puterii. Dar, ca modalitate culturală, cu scop practic, propaganda aparține secolului XX, „epoca în care preluarea puterii, rămânerea la putere și exercitarea puterii nu mai pot fi concepute în absența influențării conștiente a maselor” – subliniază Michel-Louis Rouquette în Despre cunoașterea maselor (Editura Polirom, 2002).

Odată cu Primul Război Mondial, termenul a primit treptat o conotație negativă, cu referire la răspândirea deliberată a unor informații, zvonuri, idei etc. cu scopul de a dăuna unor grupuri, mișcări, credințe, instituții sau guverne. 

Propaganda Aliaților în timpul Primului Război Mondial, iar mai târziu, propaganda nazistă și propaganda comunistă au contribuit din plin la această discreditare.

G.S. Jowett și V. O’Donnell în Propaganda and Persuasion (Sage, 1992), definesc propaganda ca „acțiune deliberată și sistematică de modelare a percepțiilor, de manipulare a cognițiilor și de dirijare a comportamentului în vederea obținerii unui răspuns care să satisfacă scopul propagandistului”. 

Propaganda înseamnă deci, o diseminare organizată a unei doctrine, ideologii sau idei, reprezentând o valoare pentru vorbitor, de la „vorbitorii” din Hyde Park, până la politicianul aflat în campanie electorală. Cuvântul cheie al definiției rămâne sistematic, deoarece, simpla expunere a unei idei, doctrine sau ideologii nu înseamnă propagandă.

E nevoie ca acestea să fie răspândite printr-un sistem de comunicare care să le asigure un suport viabil, pe o perioadă de timp suficient de mare pentru a face ca publicul țintă să adopte un nou fel de a gândi. Propaganda cunoaște, în mod firesc, un proces psihologic și unul sociologic, între ele plasându-se „comunicarea de masă” care interferează cu elementele de psihosociologie.

Edward L. Bernays, cunoscut ca „părinte al relațiilor publice” și în egală măsură „părinte al propagandei ca psihologie aplicată” admitea că deși manipularea nu este propagandă, propaganda este manipulare. Ambele se folosesc de concepte ca: influență, putere, intenționalitate, comunicare, îndoctrinare, persuasiune, schimbare, atitudine, comportament, așa cum sunt tratate de psihologie, sociologie și științele comunicării. Constituind o analiză fascinantă asupra modului cum guvernul și corporațiile ne dirijează gândurile și acțiunile, cartea lui Bernays, Propaganda rezumă viziunea scrutătoare a autorului despre înregimentarea gândirii colective. Publicată inițial în 1928, acestă carte este un manual despre manipularea în masă și oferă o examinare detaliată a modului cum discursul și opinia publică sunt modelate și controlate în domeniul afacerilor, al politicii, al artei, al educației și științei.

Septimiu Chelcea atenționează însă că Bernays „folosește în Propaganda termenul de manipulare cu sensul de influențare, de schimbare, nu cu sensul din psihologia socială contemporană sau cu sensul figurat: mașinațiune, înșelătorie.”

Cu toate acestea, fiecare experimentează o uniformizare a opiniilor, în vederea atingerii unui scop, încât granițele dintre manipulare, propagandă, publicitate și relații publice devin extrem de fragile și permeabile, fiind de cele mai multe ori încălcate sau ignorate. Inclusiv atunci când se vorbește despre o „propagandă albă” (white propaganda) sau deschisă, care nu-și ascunde obiectivele și sursa.

Astfel, percepția publică privind propaganda se apropie mai mult de definiția dată de istoricul militar Călin Hentea: „Propaganda constă în acțiuni de comunicare persuasivă, planificate, susținute de un sponsor, având drept scop final influențarea și chiar modificarea atitudinilor și comportamentelor unei audiențe țintă selectate, pentru satisfacerea unor interese politice ale sponsorului, folosind informații și argumente false, parțial adevărate, denaturate și exclusive, alături de cele adevărate și însoțite de diverse forme de constrângere și cenzură.”(Propaganda în război. O istorie universală – Editura Cetatea de Scaun din Târgoviște, 2014)

Pentru Bernays, „manipularea conștientă și inteligentă a cutumelor și opiniilor maselor este un element important într-o societate democratică. Cei care manipulează acest mecanism nevăzut al societății constituie un guvern invizibil, care deține puterea dominantă în țara noastră (este vorba despre SUA, n.a.).

Suntem conduși, iar mințile ne sunt modelate, gusturile formate, ideile sugerate în mare măsură de către oameni despre care nu am auzit niciodată. Acesta este rezultatul logic al modului în care societatea noastră democratică este organizată. Marea masă a oamenilor trebuie să coopereze în acest mod pentru a putea alcătui împreună o societate care funcționează eficient”. Pe scurt, în viziunea lui Bernays, rolul propagandei este să instaureze ordinea în haos.

Evident, stăpânii invizibili „guvernează în virtutea calității lor de conducători, a abilității de a furniza idei folositoare și a pozițiilor cheie pe care le dețin în structurile societății.” Și, adaugă Bernays: „Indiferent ce atitudine am alege să adoptăm față de ei, realitatea este că aproape în fiecare sferă a vieții noastre cotidiene, fie că ne referim la sfera politică sau a afacerilor, la conduita noastră socială sau la concepțiile noastre morale, suntem dominați de un număr relativ restrâns de persoane, o parte infimă (…), care înțeleg procesele mentale și tiparele sociale specifice maselor. Ei sunt cei care mânuiesc sforile prin care controlează conștiința colectivă, ei stăpânesc forțele sociale și concep noi metode prin care să supună și să conducă lumea.”

Există deci o tehnică a propagandei care trebuie cunoscută pentru atingerea scopului fixat, iar această tehnică nu se poate dobândi fără cercetarea întregului proces psihic și social ce stă la baza determinării acțiunii maselor, într-un sens sau altul. Rezultă că, nu orice propagandă este bună, adică nu orice propagandă își atinge efectul pe care îl urmărește, ci numai cea bazată pe o temeinică cunoaștere a naturii umane și a psihologiei maselor.

Pentru a-și ilustra ideea, Bernays ne oferă un exemplu (dintre multe altele), extrem de simplu și de pertinent: „În teorie, fiecare om cumpără mărfurile cele mai bune și ieftine de pe piață. În practică, dacă fiecare om ar înceta să se mai preocupe de preț și ar testa, înainte de a cumpăra produsele, concentrația chimică din zecile de săpunuri, materiale textile sau sortimente de pâine oferite spre vânzare, activitatea economică s-ar bloca fără speranță. Pentru a evita crearea acestei confuzii, societatea acceptă ca alegerile să-i fie limitate la idei și produse care îi sunt aduse în atenție prin intermediul tuturor genurilor de propagandă. Prin urmare, se desfășoară un permanent efort de proporții pentru a direcționa interesul public către anumite politici, mărfuri sau idei.”

În mod paradoxal, Bernays, care credea sincer în democrație și în codul etic al propagandistului (renunță să lucreze la companiile producătoare de tutun după ce se demonstrează efectele nocive ale fumatului asupra sănătății), se va arăta totuși ostil față de presă, față de jurnalismul de investigație „care va întuneca mereu imaginea luminoasă pe care este angajat să o creeze prin propagandă.

Faptul că această imagine poate fi falsă sau incompletă este un aspect care nu apare menționat în Propaganda” scrie Mark Crispin Miller în prefața ediției din 2004 a cărții. Ceea ce este explicabil în opinia lui Miller care, referindu-se la influența companiilor de tutun „pentru a menține majoritatea oamenilor într-o inconștiență fericită cu privire la ceea ce inhalează” au beneficiat de „calitățile excepționale de propagandist ale lui Bernays”. În fond, notează Miller, „jurnalistul care face investigații este dușmanul de moarte al propagandistului, de vreme ce primul servește interesul public, iar ultimul tinde să acționeze împotriva lui”.

În acest sens, Miller relatează cum, după încheierea Primului Război Mondial, „a ieșit la iveală gradual modul stupefiant cum statele aliate au înșelat sistematic și ingenios oamenii a două mari democrații: Marea Britanie și, în special, SUA. Odată ce entuziasmul cauzat de victorie s-a atenuat, iar trupele s-au întors acasă (altele nu s-au mai întors deloc), cu oameni desfigurați sau invalizi, iar motivele declanșării războiului erau mai puțin clare decât păruseră înainte, detaliile detestabile ale campaniei de propagandă împotriva hunilor au început să circule în întreaga țară revărsate dintr-un șuvoi de amintiri, jurnale publicate, discuțiile de după cină și relatări istorice.”

După articolele apărute în New Republic, adevărul demoralizant cu privire la propaganda din timpul războiului a constituit subiectul mai multor investigații publicate de Saturday Evening Post, scrie Miller și „în întreaga presă, propaganda ajunsese să fie, în general, considerată o activitate condamnabilă, o forță nocivă desfășurată asupra culturii americane, nu de către prusaci și/sau comuniști, ci, mai grav, de către propagandiștii americani.”

Publicul afla cu acest prilej că „interese variate ale SUA complotaseră pentru a-i implica pe americani într-un masacru nejustificat peste ocean: interese economice probritanice (House of Morgan), producători de arme și grupuri antistângiste, precum și toți acei agenți de propagandă tot mai răspândiți cooptați să lucreze în serviciul guvernului.”

De notat că în timpul Primului Război Mondial, Bernays a făcut parte din Comitetul pentru Informații Publice al SUA, o puternică mașinărie de propagandă care susținea ideea că războiul este un mijloc necesar pentru a face lumea sigură pentru democrație. „Strategiile de marketing ale tuturor războaielor ulterioare s-au bazat pe modelul inițiat de Comitetul pentru Informații Publice.” Indiferent de criticile de care a avut parte, mai ales în anii ‘30, Miller admite că propagandistul Bernays nu a pierdut jocul: „El a scris pentru cei care înțelegeau valoarea acestei meserii și își puteau permite să recurgă la serviciile lui”.

Trecând de la psihologia relațiilor publice în afaceri, la politică, pentru Bernays acel permanent efort de proporții pentru a direcționa interesul public este valabil și în cazul politicienilor, nu doar al corporațiilor. Chiar dacă face distincție între publicitate și propagandă, în sensul că publicitatea influențează vânzarea unui anumit produs sau serviciu, lui Bernays i se pare de neînțeles „de ce politicienii nu se folosesc de tehnicile pe care le-au dezvoltat marile companii.” Sigur, vremurile s-au schimbat, și nu poți să nu remarci cât de multe din recomandările lui Bernays, din capitolul Propaganda și politica, sunt puse astăzi în aplicare, cu succes.

Autorul Propagandei consideră că „nu este necesar ca politicianul să se supună prejudecăților publicului, atâta timp cât poate învăța cum să modeleze mintea alegătorilor în conformitate cu propriile sale idei privind bunăstarea publică și serviciile publice. 

Cel mai important lucru pe care trebuie să îl știe omul de stat din vremurile noastre nu este atât de mult modul cum să mulțumească publicul, cât modalitățile prin care îl poate influența. În teorie, publicul poate fi educat prin intermediul unor manifeste bine elaborate care să explice limpede aspectele complicate ale unor chestiuni de interes public.

În realitate, această acțiune nu poate avea efect decât prin studierea minții publicului, de ale cărei caracteristici trebuie ținut cont”. Iar „canalele prin care o campanie politică poate ajunge la public sunt numeroase și bine delimitate. Toate canalele care prezintă imagini sau cuvinte, sunete inteligibile, pot fi utilizate într-un fel sau altul” și tot ce este esențial pentru înregimentarea gândirii colective sunt analizate și exemplificate în capitolele dedicate științei, educației, artei, femeilor, noilor propagandiști și mecanismelor propagandei.

Propaganda lui Bernays este o carte fascinantă pe care o parcurgi pe nerăsuflate. Dar, inevitabil, o raportezi la prezent. Sau la viitor. Un posibil viitor care poate fi distopic cum este descris de Zamiatin, Orwell, Huxley și alții. Ce altceva poate sugera un „guvern invizibil” decât o societate ca cea existentă în Călcâiul de fier a lui Jack London, în care statul consideră că liberul arbitru este sursa nefericirii oamenilor, așa că, viețile tuturor cetățenilor trebuie controlate cu precizie matematică folosind sistemul eficienței industriale creat de Taylor, părintele managementului științific.

Așa cum nu poți să nu te gândești la 1984, la Ministerul Adevărului responsabil cu propaganda, respectiv, cu falsificarea continuă a trecutului și difuzarea falsului în rândurile membrilor Partidului și proletariatului, prin presă, cărți și filme. Sau la dublugânditul pe care unii dintre noi l-am experimentat deja în raport cu „partidul unic”, și care s-a impus prin propagandă și poliție politică. Sau la sintagma: Războiul este pace!

În fine, nu pot să nu mă întreb ce recomandări ar fi făcut sau cum și-ar fi scris Bernays cartea azi, în epoca internetului și a manipulării sofisticate de care se folosesc atât dictaturile cât și guvernele democratice ale lumii? Un posibil răspuns am găsit la Călin Hentea:

„Fără a avea pretenția de a explica marile evenimente ale ultimelor două secole doar prin prisma propagandei, căreia i-ar fi atribuit astfel un rol predominant, credem că o lectură a istoriei din această perspectivă este nu doar incitantă, dar și necesară. Necesară fie doar pentru a ne pregăti să citim și să privim mai limpede conflictele din actualitatea imediată, care nu știm cum vor fi prezentate mâine, atunci când ele vor fi istorie”. Iar faptul că „propaganda îi captivează cu ușurință chiar pe cei care o detestă cel mai tare, e un paradox pe care Bernays l-a înțeles deplin. Și pe care, în final – subliniază Miller – trebuie să încercăm să îl înțelegem la rândul nostru, dacă vrem să schimbăm lumea pe care Edward Bernays și alți propagandiști ne-au creat-o”.

Edward L. BERNAYS – PROPAGANDA (ediția a II-a, Alexandria Publishing House, Suceava, 2017). Traducerea: Irina BAZON.

ISTORIA NEELUCIDATĂ A MONUMENTELOR EVREILOR PREFĂCUȚI ÎN SĂPUN DE NAZIȘTI

https://www.ziaruldeiasi.ro scrie că la intrarea în cimitirul evreiesc din Sarata -Bacău, pe partea dreaptă, se află un monument din piatră, sub forma unui păsări, idee sugerată de inciziile laterale sub forma unor aripi, terminat în parte de sus cu o porțiune metalizată, simbolizînd o torță. Monumentul are pe frontispiciu o inscripție în limbile română și ebraică.

„Monument al săpunului evreiesc” aflat într-un cimitir băcăuan. „Memorialul Yad Vashem” (autoritate israeliană în domeniul holocaustului) a declarat oficial că naziştii nu au făcut niciodată săpun din cadavrele evreilor.

Textul, desprins parcă dintr-o altă lume, te copleșește prin mesajul său: „Aici zac evreii prefăcuți în săpun de bestiile fasciste între 1939-1944. În amintirea lor înfrățiți-vă popoare în lupta pentru o lume nouă”.

La mai bine de 60 de ani de la declanșarea terorii naziste, în care au murit milioane de evrei, povestea incredibilă ne-a fost dezvăluită la Comunitatea Evreiască din Bacău. „Știu că sub acel monument sînt îngropate cîteva mostre de săpun făcut din cadavrele celor exterminați în perioada 1940-1942”, ne-a declarat Izu Butnaru, în vîrstă de 66 de ani, secretarul Comunității Evreiești din Bacău.

Pentru că era copil în acea perioadă, el nu ne-a putut oferi mai multe informații, dar este convins că săpunul, deși nu a fost făcut la Bacău, este de sorginte românească. „S-a făcut săpun din cadavrele celor uciși în acei ani în România”, a spus Izu Butnaru.

Despre istoria acelui monument nu am putut afla informații nici de la Izu Butnaru și nici de la Vigdar Hari, președintele Comunității Evreiești din Bacău. „N-aș putea să vă spun nici cînd a fost ridicat și nici de către cine acel monument”, ne-a zis președintele Hari.

Misterul monumentului evreiesc ni l-a dezvăluit Eugen Șendrea, expert în patrimoniu. „Monumentul a fost ridicat în anul 1953, în memoria victimelor fascismului. În fișele din 23 mai 1963 era considerat monument istoric. În noua listă a monumentelor din 1977, nu a fost inclus, deoarece existau incertitudini, conducătorul comunității evreiești de atunci, Aizerman, precizînd la un moment dat că nu deține dovezi concrete că acolo ar fi rămășițe umane. Însă zvonul este că sub monument sînt depozitate opt lăzi cu săpun făcut din cadavrele evreilor”, a afirmat profesorul Eugen Șendrea din cadrul Centrului Județean de Cultură Bacău.

Monumentul din cimitirul evreiesc rămîne un spațiu peste care istoria a pus pecetea tainei. Și nimeni nu are curajul să facă cercetări pentru a vedea ce este legendă și ce adevăr în această poveste. 

Zvonurile privind „săpunul uman” par să-și aibă originea în modul în care erau marcate calupurile de săpun, respectiv „R.I.F.”, inscripție care a fost interpretată de unii ca prescurtare de la „Reichs-Juden-Fett”(grăsime evreiască de stat), sau „Rein-Juden-Fett” (grăsime evreiască pură). Inscripția era imprimată în relief, folosind fontul german Blackletter; la care diferența dintre I și J, constă doar în lungimea literei.

Practic, R.I.F. era prescurtarea de la Reichsstelle für industrielle Fettversorgung (Centrul Național pentru Aprovizionarea cu Grăsime Industrială), agenția guvernamentală germană responsabilă cu producția și distribuția de săpun și detergenți în vreme de război. Săpunul R.I.F. a fost un surogat ieftin al săpunului de calitate, care nu conținea absolut nici un fel de grăsime de origine umană sau animală.

CARE ESTE ADEVĂRUL?

În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial au circulat informații că cercetători germani ar fi dezvoltat un proces tehnologic de producție de săpun din grăsime umană extrasă din cadavrele deținuților evrei din lagărele de exterminare .

În 2006 Muzeul memorial Auschwitz–Birkenau menționa experimente ale naziștilor în vederea producției de săpun din cadavre umane la scară redusă. Aceste afirmații au fost infirmate de alți cercetători.

Michael Berenbaum, șef de proiect la United States Holocaust Memorial Museum (USHMM), a declarat în 1993, că: „nu există nici o dovadă că naziștii ar fi fabricat săpun din cadavre umane”, afirmație reluată și de cercetători de la Yad Vashem de la Ierusalim, care au declarat că naziștii nu au produs săpun din cadavrele deținuților evrei din lagărele de concentrar .

Mai precis, un purtător de cuvânt al centrului Yad Vashem a afirmat că nu există probe că naziștii ar fi fabricat săpun din cadavre de origine umană în timpul Holocaustului, afirmând că „astfel de știri sunt o pură invenție, găzduită de media”. ( text orig.: Sources at Yad Vashem expressed disappointment at the radio report, calling the story a „pure invention that was given a stage by the media.”

A Yad Vashem spokeswoman said there is no proof the Nazis made soap from human bodies during the Holocaust. ) Reactia Institutului Yad Vashem s-a referit la știrea difuzată despre descoperirea într-un cavou din Magdiel (Hod Hasharon, centrul Israelului) a unei lăzi cu conținând bucăți de săpun, despre care Comunitatea Evreiască din România a afirmat că ar fi fost fabricat din cadavrele evreilor uciși în Holocaust.

Ca și în restul țărilor beligerante, și în România au circulat zvonuri privind presupusa proveniență a săpunului R.I.F.

Prima referire scrisă cu privire la fabricarea săpunului din cadavre de evrei apare în cartea jurnalistului evreu Marius Mircu, “Pogromurile din Basarabia” din 1947.

Una din anexele lucrării este intitulată: XIV. R.J.F. (Reine Jüdisches Fett, p.68), material apărut anterior în ziarul “Unirea” an I, Nr.4, din 23 noiembrie 1945. Autorul precizează, în afară de amănuntele binecunoscute:

“ S’au găsit și la noi în țară câteva bestii care să se gândească să fabrice săpun din grăsimea evreilor asasinați. În trenul celebru, care a transportat o parte din victimele măcelului dela Iași, din cauza căldurii extrem de mari, sângele și grăsimea morților schingiuiți acopereau podeaua unora din vagoane, în straturi apreciabile. Cei vii se bălăceau în sângele și grăsimea celor morți. În unele vagoane, stratul de grăsime trecea de genunchii celor în picioare. La Roman, unde vagoanele au fost curățate, s’au găsit doi locuitori care au sustras câteva căldări cu grăsime amestecată cu sânge. Prinși de o santinelă, au declarat că vor să facă săpun. ”

De asemenea, face și câteva precizări privind “procesul tehnologic” de fabricație: “ Tehnicienii germani au făcut cercetări și calcule migăloase ca nimic să nu se piardă din victimele lor, totul să fie utilizat. S’au găsit note și socoteli stabilind valoarea în monetă germană a fiecărui cadavru. Cadavru, adică materialele diferite cuprinse într’un corp, din care savanții germani scoteau: 900 de creioane, 2000 de chibrituri, un cui de fier, var pentru spoit un coteț, etc. etc. ”

Marius Mircu povestește cum evreii au colectat toate bucățile de săpun R.I.F., care puse într-o cutie, cca. 1500 buc., au fost înmormântate în 15 noiembrie (1945, probabil, autorul vorbește de vineri, a zecea zi a lunii Kislev, anul 5706), în Cimitirul din Șos. Giurgiului, cu car mortuar și slujbă religioasă, în prezența mai multor rabini și oficialități ale comunității evreiești. Astfel de acțiuni au fost organizate peste tot în țară, acolo unde existau mari comunități evreiești, în Fălticeni, Galați, Brăila, Târgoviște etc…, ulterior fiind ridicate monumente în memoria presupuselor victime transformate în săpun. Astfel de monumente au fost raportate de exemplu la cimitire în Lugoj Târgoviște , cimitirul Sărata din Bacău , Focșani, ּBrăila etc. Nu este un fenomen specific României, astfel de monumente ridicate în memoria evreilor transformați în săpun există peste tot în Europa, în cimitirele evreiești.

Deși s-a dovedit că săpunul R.I.F. nu conține nici un fel de grăsime, pe fondul grozăviilor comise în Holocaust, inclusiv reciclarea părului, colectarea efectelor, a coroanelor dentare ale victimelor etc, zvonul despre săpunul evreiesc a rămas multă vreme viu în conștiințele oamenilor și a fost reluat periodic;(https://ro.wikipedia.org/wiki).

CITIȚI ȘI:

Holocaust Misconceptions