DEZVĂLUIRI: UNELE DINTRE CELE MAI MARI MINCIUNI SPUSE VREODATĂ ȘI CUM AU FOST ELE FOLOSITE DE-A LUNGUL TIMPULUI

E deja o banalitate afirmația că atât în istorie cât şi în ştiinţă falsurile abundă. Vorbim de teorii greşite cu intenţie, de artefacte, obiecte din piatră, os, sau metal, din aur şi argint, vorbim de texte de tot felul, de hărţi şi chiar de.. oameni şi animale născocite cu scopul de a prezentate ca dovezi pentru a justifica anumite creaţii ale imaginației, în istorie sau ştiinţă. Multe dintre ele au fost dovedite, dar şi mai multe aşteaptă să fie dovededite de cineva că sunt imposibile.

Există şi o serie de obiecte, scrieri şi hărţi care nu au nici o logică, sau care contravin întregii noastre cunoaşteri. Dacă primele sunt scoase în faţa reflectoarelor, introduse ca obiect de studiu ştiinţific şi şcolar, cea de a doua categorie este ascunsă şi ignorată.

Fiecare dintre noi a simţit nu o dată falsitatea unor teorii sau dovezi, uneori elaborate, alteori pline de naivitate, numai că, întrucât ne plac poveştile, misterele şi tainele ne şi bucură un strop de falsitate, mai ales dacă ea pare inofensivă.

Uneori, din lipsa oricăror altor dovezi, teorii adevărate sunt probate prin falsuri, dar în cea mai mare măsură, dovezile false nu „probează” decât teorii false.

În alte situaţii, nevoia de celebritate, sau pur şi simplu pecuniară, îi îndeamnă pe oameni să fabrice documente și probe mincinoase.

Iar exemplele sunt extrem de numeroase…

Această bătălie, împreună cu un eveniment despre care s-a spus că s-ar fi petrecut atunci, stau la baza cursei olimpice numită în timpurile noastre „maraton”.

Numele acestei competiții vine din antichitate din timpurile în care oștile regelui Persiei, Darius I, au făcut încercarea de a cuceri Grecia, înfruntând armatele ateniene pe câmpia de la Marathon.

Legenda relatează că Pheidippides, un mesager atenian, a alergat distanţa de 42 de kilometri de la câmpul de luptă din oraşul Marathon până la Atena, pentru a anunţa victoria asupra Persiei în bătălia de la Marathon. În momentul în care a ajuns, acesta ar fi spus cu ultimele puteri cuvântul Nenikikamen (Am învins!), după care a murit pe loc.

Atunci când se caută sursa acestei povestiri este citat Herodot, însă în lucrarea sa „Istorii” (440 î.Hr) el nu aminteşte nici un cuvinţel despre Philippides.

Această poveste nu este decat o scriere romanţată a unui anume Luciano di Samosata, care făcuse un melanj din mai multe mituri antice. Se pare că totuși a existat un alergător celebru pentru rezistenţa sa, numit Philippdes, dar care nu are nicio legătură cu bătălia de la Marathon şi care evident, nu a murit atunci.

Mai târziu, Plutarh a reluat mitul alergătorului care vesteşte victoria şi i-a adaugat moartea mesagerului pentru a-i spori dramatismul.

În epoca modernă, deşi se spune că era la curent cu adevărul istoric, Pierre de Coubertin şi-a dat acordul cu privire la folosirea acestei legende în justificarea cursei de maraton la Jocurile Olimpice .

„Donatio Constantini” (Dania lui Constantin cel Mare) – un fals celebru menit să justifice pretenţia papilor de conducători ai lumii creştine.

Foto: Fresca anonimă din secolul al XIII-lea reprezentând „Dania lui Constantin” (Roma, Biserica Celor Patru Sfinte Coroane)

Despre „Donatio Constantini” (Dania lui Constantin cel Mare)

Timp de peste 600 ani (respectiv între secolele 9-15) Papii s-au servit de un document falsificat, cunoscut sub numele Donatio Constantini (Dania împaratului Constantin cel Mare), spre a-si justifica pretentia de de a avea un rol conducator in lumea creștină.

 Conform acestui document, Sfântul Împărat Constantin cel Mare i-ar fi acordat papei Silvestru, un drept de întâietate asupra Bisericii de Răsărit.

Rafael- Donatio Constantini

Constantin cel Mare a fost primul împarat roman care s-a convertit la creștinism și drept recunoștință pentru faptul ca papa Silvestru l-ar fi vindecat de lepra (acest episod al vindecarii imparatului Constantin de lepra de catre papa Silvestru este pus la indoiala de istorici), ar fi acordat printr-un document scris in anul 315, dreptul de domnie a papei Silvestru (si a viitorilor papi) asupra Romei, Italiei si provinciilor romane din estul bazinului mediteranean.

Așadar, conform acestui ”document”, Sfântul Împărat Constantin cel Mare i-ar fi acordat papei Silvestru, un drept de întâietate asupra Bisericii de Răsărit și ar fi recunoscut primatul spiritual al Sfântului Scaun asupra tuturor bisericilor lumii.

Ciudat, dar Donatio Constantini (cuprinzand cca 3.000 cuvinte), a fost menționat pentru prima data abia in secolul al IX- lea.

Caracterul apocrif al documentului a reprezentat una din cauzele Marii Schisme din 1054, în urma căreia Biserica Catolică s-a separat de Biserica Ortodoxă.

Cercetările ulterioare au confirmat faptul că acesta este un fals istoric, intocmit probabil in jurul anului 760, cu scopul de a sustine primatul papal.

Acest fals a constituit timp de 600 de ani o armă veritabilă de lupta în disputele aprinse privind întâietatea dintre Biserica Romei şi cea a Constantinopolului, iar apoi în lupta pentru învestitură între papi şi împăraţii romano-germani, nefiindu-i pusă la îndoială autenticitatea pe parcursul celor şase secole.

De-a lungul timpului au crescut indoielile că  acest document a fost inventat pentru a ajuta Biserica de Apus (catolică) să iși impuna autoritatea în fața celei de Rasarit (ortodoxe).

Dramaticele consecinţe ale falsului edict împărătesc

În celebra „Aurea Roma”, din 1001, împăratul german Otone al III-lea, după ce spune că Roma este capitala lumii şi mama Bisericilor, denunţă ambiţia de putere a papilor spunând că „Donatio Constantini” este un fals făcut de Curie.

În 1075, papa Grigore al VII-lea a emis Edictul „Dictatus Papae”, prin care se afirma că drepturile şi prerogativele papalităţii sunt deasupra oricărei puteri temporale, iar de-a lungul veacurilor, cine punea la îndoială „Donaţia lui Constantin” avea să fie considerat eretic şi trimis pe rug fără nici un fel de milă.

Despre consecinţele acestui fals, Dante, în geniala sa „Divina comedie” scrisă între anii 1308- 1320 , spune: „O, Constantine, de cât rău ai fost în stare, nu convertirea ta, ci zestrea ce-a luat-o de la tine primul papă”.

Mai târziu, în 1440, umanistul italian Lorenzo Valla (1407–1457), analizând limba în care a fost redactat documentul în discuţie, arată că în conţinutul lui apar anumite formulări şi titluri imperiale care nu existau pe vremea lui Constantin cel Mare, dovedind că donaţia acestuia făcută papei Silvestru este un fals grosolan.

La rândul său, cardinalul Nikolaus Krebs of Kues (1401 – 1464), cunoscut și sub numele de Nicolaus Cusanus, filosof și teolog, jurist, astronom și matematician, considerat drept cea mai importantă personalitate în cultura europeană a secolului al XV-lea, a făcut public falsul în Declaraţia prezentată la Conciliul din Basilea în 1433, observând pentru prima dată că edictul „Donatio Constantini” nu fusese amintit niciodată în lucrările istorice ale episcopului Eusebiu de Cezareea, contemporanul şi biograful lui Constantin cel Mare, care l-a şi botezat pe împărat pe patul de moarte.

Cercetările ulterioare au confirmat că respectivul document este un fals istoric întocmit mult mai târziu, probabil în jurul anului 760,cu scopul de a susţine primatul papal. Data aproximativă a elaborării acestei donaţii este considerată „vremea lui Ştefan al II-lea, poate imediat după 757, pe vremea papei Paul I (757-767)”.

Mai târziu s-a demonstrat şi faptul că vindecarea împăratului Constantin cel Mare de lepră de către papa Silvestru a fost o legendă.

Biserica Romano-Catolică a recunoscut oficial caracterul apocrif al textului (precum şi al Decretaliilor pseudo-isidoriene), abia în secolul al XIX-lea.

Istoricul Vlad Protopopescu din Australia, scria despre acest document  în revista „Neamul românesc”:

„În virtutea acestui fals, papii şi-au afirmat dreptul de a decide în toate treburile bisericeşti, trecând peste toate deciziile luate prin consens de către întreaga Biserică, fabricându-şi şi un drept canonic nou, complet opus celui al Bisericii universale, cu scopul de a se consacra abuzurile papilor…

În virtutea acestor falsuri, papii şi-au arogat dreptul de a numi episcopi în tot locul, de a unge regi şi împăraţi, de a trece peste orice lege, de a declara ce este dreaptă credinţă şi de a condamna pe oricine li se opunea…

În 1239 ajungea la Paris coroana cu spini a Mântuitorului. Cu amendamentul că erau deja mai… multe! Grigore din Tours, Sf. Germain, Carol cel Mare şi catedrala din Pisa aveau câte una!

Până în anul 1969, Academia Pontificală de Arheologie (!!!) făcea precizări cu privire la venerarea unui …scaun!

Era vorba de scaunul lui Sfântul Petru despre care în acel an a fost nevoită să îi recunoască adevărata provenienţă și anume tronul încoronării din 875 a lui Carol cel Mare. Scaunul Sf. Petru (în latină Cathedra Petri ) este un tron de lemn, pe care legenda medievală îl identifica cu scaunul episcopal care a aparținut Sfântului Apostol Petru, primul episcop al Romei și Papă.

În realitate, ceea ce se păstrează este un artefact al secolului al IX-lea, donat în 875 de regele francilor Carol al II-lea cel Pleșuv (n. 13 iunie 823 d.Hr. – d. 6 octombrie 877 d.Hr.), Papei Ioan al VIII-lea, cu ocazia venirii sale la Roma pentru încoronarea sa ca împărat.

Tronul lui Carol cel Pleșuv s-a identificat apoi cu scaunul Sf. Petru și a fost păstrat ca o relicvă în Bazilica Sf. Petru din Vatican.

O copie a scaunului de lemn este, de asemenea, expusă în Muzeul de Istorie a Artei – Tesoro di San Pietro , cu intrare din interiorul bazilicii. Numele „cathedra” derivă din termenul latin cathedra , care indică scaunul episcopului (scaunul pe care se așează episcopul).

 În 2012, Papa Benedict al XVI-lea a descris scaunul ca „un simbol al misiunii speciale a lui Petru și a succesorilor săi de a îngriji turma lui Hristos, păstrând-o unită în credință și în caritate”.

În anul 1940, Papa Pius al XIII-lea a ordonat efectuarea de săpături ample în catacombele de sub Basilica San Pietro unde este descoperit scheletul .. Sfântului Petru, însă în 1950 totul va fi retractat, pentru ca 18 ani mai târziu să se precizeze faptul că, sub San Pietro au fost găsite două schelete…ale Sfinţilor Petru Pavel!!

Aventurierul, omul de afaceri și arheologul amator extrem de controversat Heinrich Schliemann, era fascinat de Homer, a învăţat greaca veche, convins că Iliada vorbește despre fapte care s-au întâmplat cu adevărat, că Războiul Troian a existat, cum a existat și cetatea Troia.

Foto: Heinrich Schliemann

Și chiar dacă oamenii de știinţă ai vremii l-au desconsiderat, a dovedit lumii uluite că, mergând pe urmele lui Homer, poate descoperi tezaure de neimaginat, cetăţi măreţe și însăși Troia, chiar dacă Troia lui Schliemann s-a dovedit altă Troie, iar Troia lui Homer a fost în mare parte distrusă tocmai de săpăturile brutale ale lui Schliemann.

A facut-o luând ca repere indicaţiile lui Homer din Iliada şi Odiseea şi norocul îi surâde, reușind una dintre cele mai celebre descoperiri arheologice din istorie.

Cu toate că nici până astăzi nu poate fi atestată ca fiind Troia, cetatea descoperită de Schliemann a fost şi încă este o adevărată mină de aur pentru arheologi.

Au fost identificate mai multe straturi de locuire ( Troia I – Troia IX), bogate în construcţii şi obiecte. Nici nu se putea alfel, fiind vorba de un spaţiu tracic, locuit din vremuri imemoriale. Arheologul amator Schliemann avea însă fixaţiile sale legate de opera lui Homer.

Nu l-a mulţumit descoperirea oraşului, aşa cum credea el cu certitudine, ci a vrut să găsească şi mormintele eroilor homerici.

În anul 1876 a reluat săpăturile şi a descoperit şase morminte cu un bogat inventar de obiecte şi podoabe scoțând la lumina zilei faimoasele măşti de aur, împreună cu adevărate tezaure.

După aceea închide şantirul arheologic şi se întoarce în Europa.

Despre falsurile ce demonstrau prezenţa vikingilor în America înainte de Columb, despre fabricarea unor cranii din cristal, devenite mai apoi ..artefacte extrem de valoroase, despre inventarea unui trib întreg în 1971 de către un filipinez care dorea să îşi demonstreze astfel o teorie antropologică și despre altele şi altele, vom vorbi cu altă ocazie.

Surse:

“Stăpânii timpului” de Dan Elias apărut la editura ELIAS EXPRES 2010

Marian Coman, Dominium şi Ecclesia în Occidentul Medieval, Bcurești, Editura Universității din București

https://www.voci.ro/falsuri-ale-istoriei-si-stiintei/

Publicitate

PROPAGANDA RUSIEI ”DENAZIFICĂ” ÎN CEL MAI PUR STIL STALINIST CULTURA ROMÂNIEI ETICHETÂND OBRAZNIC CA ”FASCIȘTI” SAU ”CRIMINALI DE RĂZBOI” MARI PERSONALITĂȚI ALE CULTURII NOASTRE

Putin și Ambasada Rusiei ”denazifică” stalinist cultura românească: Gyr, Vulcănescu și Goga,sunt taxați ca fasciști, naziști sau criminali de război

 

Jurnalistul Eugen Cișmașu scrie în publicația online https://podul.ro că agentura de spionaj rusă camuflată sub titulatura diplomatică de ”Ambasada Federației Ruse în România” comite un nou atac la memoria națională a românilor.

Publicând, pe pagina sa de facebook, trimiterea către raportul Ministerului Rus de Externe privind ”glorificarea nazismului, răspândirea neonazismului și a altor practici care contribuie la escaladarea formelor moderne de rasism, discriminare rasială, xenofobie și intoleranță asociată”, Ambasada amplifică retorica acuzatoare a Rusiei în privința acelor elemente de referință memorialistică și social – culturală pe care ideologia bolșevic – comunistă le-ar dori pentru totdeauna rescrise conform istoriei mistificate, predate de decenii, în laboratoarele Kremlinului. 

”Experții” lui Putin acuză faptul că ”numele tovarășului de arme al lui Hitler, Mareșalul Ion Antonescu” dă și acum numele unor străzi din așezările Beket (jud. Dolj), 1 Decembrie (jud. Ilfov), Rimnicu Sarat (judetul Buzau), Marasesti (judetul Vrancea), iar portretul Mareșalului încă nu a fost dat jos de pe pereții bisericilor bucureștene, în special de pe pereții ”Bisericii Sfinții Constantin și Elena”, acolo unde ”complicele Führerului este înfățișat într-o imagine pozitivă a unui ctitor”, imaginea sa aflându-se și în prezent în biserica Mănăstirii Mihai Vodă, ”printre regii și ierarhii bisericești deosebit de venerati ai României”. 

”Din ce în ce mai mult se încearcă trecerea sub tăcere a caracterul criminal al actelor complicilor români ai Germaniei naziste, scoțând în evidență „celelalte realizări” ale acestora în domeniul culturii și științei”, spune raportul Ministerului Rus de Externe, amintând faptul că, la data de 1 aprilie 2021, la inițiativa Primăriei din Iași, ”a fost dezvelit un bust al fostului premier (1937-1938), poet și dramaturg O. Goga. Guvernul său, care a inclus principalul ideolog al fascismului românesc A.C. Cuza, a urmat un curs naționalist pro-fascist, cu accent pe Germania nazistă în politica externă, iar sub O. Goga s-a dat un decret prin care români îi privau pe evrei de cetățenie”.

Isterizant pentru propaganda rusă, care mistifică după bunul plac realitatea, este și faptul că, în ianuarie 2020, ”revista Tribuna, finanțată de Consiliul Județean Cluj, a publicat un articol laudativ despre Radu Gyr – Demetrescu (foto stânga), prezentându-l ca „martir al temnițelor comuniste” dar fără a menționa și trecutul său și faptul că a fost recunoscut ca și criminal de război”.

Moscova acuză, de asemenea, faptul că România prezentă încearcă ”să-l văruiască pe Mircea Vulcănescu (foto ultimul din dreapta) ca filosof remarcabil”, în condițiile existenței, vezi Doamne, a unui verdict al instanțelor comuniste din 1946, care îl considerau pe marele om de cultură și martir al neamului un veritabil ”criminal de război”.

La rândul lui, ziaristul și omul politic din Republica Moldova, Alecu Reniță scrie în https://podul.ro că ambasadorul Rusiei la București, V.Kuzmin, urmașul ideologului stalinist Andrei Jdanov, intră iarăși cu cizmele murdare, în patrimoniul cultural și spiritual al României, dând indicații, ca în anii terorii roșii și proletcultismului, pe cine ar trebui românii să-i scoată definitiv din istoria culturii și civilizației românești.

Vechea etichetă de fasciști, lipită după 23 august 1944 de marionetele Moscovei (de la Ana Pauker la Iosif Kișinevschi), elitelor românești, pentru a le închide și extermina, utilizată și în secolul XXI, de reprezentanții lui Putler.

Ei, care ucid populația pașnică a Ucrainei, ei, care întruchipează nazismul, fascismul și șovinismul velicorus, ne acuză de toate păcatele, crimele și bolile lor.

Cum ar spune Ion Creangă, pe care încă, mă mir, nu ne cere Lavrov și Kuzmin să renunțăm la el – deci, cum s-ar adresa clasicul vouă – bre, ticăloșilor și mangosiților, dacă ați uitat vă amintim! Stalin s-a înfrățit primul cu Hitler, mai înainte, dar oficial la 23 august 1939.

Vedeți presa de atunci: nu Bucureștiul îl elogia pe Hitler, ci Moscova. Nu Bucureștiul îl elogia pe Stalin, ci Berlinul. Voi ați bătut palma în Kremlin la 23 august 1939, să împărțiți banditește Europa, să jefuiți și să înrobiți popoarele libere. La braț, împreună, ați năvălit în Polonia și ați sfâșiat-o ca pe o pradă. Ați trecut apoi la statele baltice. Cu acordul fratelui său Hitler, la 28 iunie 1940, Stalin ocupă Estul României și declanșează un genocid împotriva a peste trei milioane de români. Rețineți: dacă nu atacați România în iunie 1940, în vecii vecilor armata română nu intra în război împotriva voastră. A făcut-o pentru a-și reîntoarce pământurile ei legitime și istorice – Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul Herța.

Stalin, Molotov, Beria împreună cu toată banda lui Hitler au declanșat cel de-al doilea război mondial, ei fac parte din primul și cel mai monstruos grup de criminali de război. Acești doi odioși criminali ai umanității au ucis zeci de milioane de oameni și au distrus soarta unor popoare întregi.

Putin este urmașul cel mai fidel al tandemului Hitler-Stalin, iar indivizi ca vechiul KGB-ist/FSB-ist, „ambasadorul” V.Kuzmin (foto) s-ar înscrie perfect în categoria propagandiștilor lui Goebbels, care promovează în spațiul românesc șovinismul velicorus în amestec cu nazismul, încurajând lepădăturile populiste și cominterniste de pe ambele maluri ale Prutului.

„Ambasadorului” restanțier V.Kuzmin, care a făcut foarte mult rău la Chișinău și a luat cu el propaganda mincinoasă și otrăvită la București, îl îndemn să rețină următorul adevăr: în prezent, singurul cuib de fasciști, naziști, șovini și xenofobi din Europa aflați la putere se găsesc la Moscova, în Kremlin.

La viitorul tribunal al criminalilor de război, nu voi o să mai faceți listele pentru exterminarea elitelor altor popoare, ci Kievul o să vă aducă pe toți pe banca acuzaților pentru crimele voastre oribile comise în Ucraina. Acolo vom prezenta și dosarul Basarabiei răstignite în anii ocupației rusești. Iar în listă, la sigur, cu probele de rigoare, vor figura și propagandiștii, care ațâță ura între popoare, întrețin războiul și dictează popoarelor libere pe cine să-l excludă sau să-l păstreze în istoria, memoria și cultura lor națională.

Și nu ne mai fluturați din deget, fiindcă mâna și înfățișarea vă este pătată de sângele copiilor ucraineni!

Voi, staliniști, hitleriști și putiniști, trebuie să fiți condamnați pentru vecie, nu patrioții și martirii neamului românesc. Destul că ați falsificat toată istoria Basarabiei românești, destul că ați exterminat fizic elitele din stânga Prutului, destul că ați îndoctrinat milioane de români și i-ați terorizat să se transforme în moldoveni și să urască România.

Nu ne mai dați indicații pe cine să-i scoatem din istoria și cultura noastră, și să-i ponegrim. Timpul vostru în România se sfârșește, chiar dacă mai aveți cozi de topor și partide care vă servesc!

Salariații români muncesc pentru cei mai puțini bani, cu toate că au cea mai mare productivitate a muncii din întreaga Uniune Europeană.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Se spune că românii nu au salarii mari pentru că nu sunt productivi.

În fapt, salariații români au cea mai mare productivitate a muncii raportată la salarii din întreaga Uniune Europeană.

Mai vedeți si care este ponderea remunerării salariaților în valoarea adaugată în sectorul de retail alimentar, unde piramida se inversează – dacă la productivitate suntem primii (192%), la salarii suntem ultimii (49%), sub media europeana de 66%.

Muncim cel mai eficient pentru cei mai putini bani. Si asta în condițiile în care valoarea adaugată în sector a crescut cu 85% intre 2012 si 2016 – din nou, cea mai mare creștere din UE.

Salariații din România au cea mai mare productivitate raportată la salarii din UE (studiu FES despre sectorul de comerț)

Fundația Friedrich Ebert împreună cu Syndex România au lansat studiul „Sectorul comerț în România –un bilanț după trei decenii de transformări”. Studiul este realizat de Syndex România, autori Ștefan Guga și Marcel Spătari, și oferă o evaluare a situației actuale a sectorului comerț din România și a transformărilor prin care acesta a trecut pe parcursul ultimelor decenii.

 

Principalele concluzii ale studiului:

După 1990, putem identifica cel puțin trei faze de dezvoltare a sectorului comerț:

(1) anii 1990 – prima parte a anilor 2000: perioada de glorie a micului comerț;

(2) mijlocul anilor 2000 – sfârșitul anilor 2010: ascensiunea marilor lanțuri multinaționale;

(3) sfârșitul anilor 2000 – prezent: dezvoltarea comerțului electronic.

Dezvoltarea lanțurilor de hipermarketuri și declinul comerțului mic cu capital autohton par să fi avut un impact negativ important asupra magazinelor cash & carry, care pentru mulți ani au fost pionierii investițiilor străine în comerțul din România. Totodată, creșterea segmentului hipermarket pare să-și fi atins limitele, lucru sugerat de aducerea la bun sfârșit a unor strategii de dezvoltare foarte agresive și de tentativele de diversificare a activităților înspre segmentele supermarket și proximitate.

Investițiile străine în acestea din urmă au afectat direct viabilitatea firmelor mici cu capital autohton, multe dintre acestea neputând face față noilor competitori. Pentru marile lanțuri comerciale, direcțiile de dezvoltare pentru viitor par a fi expansiunea în orașele mici sau chiar în mediul rural, precum și intensificarea concurenței în orașele mari și medii — ambele implică în primul rând segmentele supermarket si magazine de proximitate.

Lăsând la o parte declinul temporar din perioada crizei, din 2007 până în prezent populația ocupată în comerț a rămas constantă — circa 1,2 milioane de persoane.

În spatele acestei cifre stau însă transformări importante: scăderea ponderii muncii informale și a antreprenoriatului, sau creșterea numărului de salariați în întreprinderile mari și foarte mari.

Productivitatea muncii în acestea din urmă este net superioară celei din întreprinderile mici, lucru care nu se vede însă decât parțial în veniturile salariaților. Altfel spus, chiar dacă salariații din companiile multinaționale din comerț câștigă mai bine decât colegii lor din companiile mici cu capital autohton, distribuția valorii adăugate a devenit în ultimul deceniu din ce în ce mai nefavorabilă forței de muncă, cea mai mare parte din beneficiile creșterii productivității mergând către angajatori. Din acest punct de vedere, firmele mari din comerț nu fac notă discordantă în peisajul economiei României.

Ritmul de creștere a activității sectorului de retail alimentar din România au fost mult peste media europeană. Această evoluție s-a datorat unui context economic favorabil, dar a fost alimentată de o productivitate a muncii mult sporită datorită creșterii intensității muncii.

Astfel, în intervalul 2012-2016 valoarea adăugată a crescut cu 85% în sectorul de retail alimentar, în timp ce evoluția ponderii remunerării salariaților în valoarea adăugată a căzut de la 62,2% în 2012 — sub nivelul mediu european de 68,7% în acel an — până la 48,8% în 2016.

Astfel, în 2016 remunerarea salariaților din retail ca parte din valoarea adăugată era în România la al doilea cel mai slab nivel din Uniunea Europeană (49%), cu mult sub media europeană (66%).

  Salariile sunt subiectul cel mai sensibil, însă condițiile de muncă solicitante din punct de vedere fizic și mai ales din punct de vedere psihic fac ca nivelul general de satisfacție a salariaților față de situația de la locul de muncă să fie destul de redus. 

Angajatorii încearcă de fapt să compenseze deficitul de personal prin creșterea intensității muncii, în timp ce salariile rămân mult inferioare nevoilor reale ale angajaților.

În asemenea condiții, nu e de mirare că firmele întâmpină dificultăți în a atrage angajați tineri, în timp ce forța de muncă existentă este din ce în ce mai vârstnică și mai nemulțumită de ce oferă companiile.

În mod cert, problema deficitului de personal necesită soluții mai drastice de creștere a salariilor și îmbunătățire a condițiilor de muncă.

Surse:

http://library.fes.de/pdf-files/bueros/bukarest/15818.pdf

Victoria Stoiciu -http://www.romaniacurata.ro/salariati-romani-productivitate-ue/