Dosar istoric: Tulburările violente de la Târgu Mureş din 20 martie 1990, punctul culminant al unui complot iredentist maghiar vizând separareaTransilvaniei de România. VIDEO

Renumitul istoric dr. Alex Mihai Stoenescu vine cu o nouă contribuţie la cunoaşterea adevărului,  apelând la documente din arhive, asupra cărora nu poate exista nici cel mai mic dubiu, proiectând o rază de lumină asupra evenimentelor de atunci,„printre cele mai deformate mediatic şi istoric în ultimii 20 de ani”.

Secvenţele filmate şi difuzate, în acele zile, de televiziunile occidentale, la comandă, au falsificat o realitate dramatică, evenimentele şocante şi dure, privind manifestaţiile maghiare premergătoare, din 28 şi 29 ianuarie, recurgând doar la simplificări, preferând să aleagă doar „instantaneul” şi „fragmentul”.

Astfel, o mişcare iredentistă maghiară din Transilvania, care s-a finalizat dramatic, prin evenimentele violente de la Târgu-Mureş, din 20 martie 1990, a rămas premeditat izolată într-o singură secvenţă: lovirea, cu bestialitate, a românului român Mihăilă Cofar, de mai mulţi agresori unguri, prezentată Europei şi lumii invers, de către televiziunile occidentale.

 

 

 

 

 

 

„Ungurul cu jerseu verde”, lovit cu barbarie, cu o pornire criminală de-a dreptul, nu era un student maghiar, cum trâmbiţa mass-media ungară, şi, preluând, cea occidentală, ci ţăranul român Mihăilă Cofar.

Aşa s-a plimbat prin Europa şi prin lume, cu paşaport fals, acea cutremurătoare imagine!

„În realitate, la acel deznodământ dramatic s-a ajuns ca urmare a unei lungi perioade de pregătire (a conflictului de către iredentiştii maghiari – n.a.), urmată de o insistentă căutare a situaţiei conflictuale.”
O furibundă campanie de segregare teritorială în Transilvania, sprijinită, deopotrivă, de „grupurile revizioniste ale lobby-ului maghiar din Occident”, colaborând strâns cu „administraţia oficială a Ungariei”, a condus la „redeschiderea internaţională a Dosarului Trianon”, oful unguresc de după 1 Decembrie 1918.

„Problema încorporării Transilvaniei nu putea fi deschisă atunci printr-un conflict militar, calea aleasă fiind provocarea unei crize etnice, care să profite de toate slăbiciunile Statului Român”: o putere provizorie debilă, la sfârşitul lui decembrie 1989, şi, în timpul care va urma, o armată dezorganizată, premeditat, un serviciu secret, tot intenţionat destructurat, „şi o naţiune total derutată”.

Pe acest fond au loc declaraţii şi numeroase activităţi iredentiste, extremiste, şovine.

Exploatând dorinţa de autonomie „a unor lideri maghiari din România”, reluând campania antiromânească de pe timpul lui Ceauşescu, dinainte de evenimentele din decembrie 1989, Ungaria profită, în diversiunile ei, şi de faptul că „acţiunea iredentistă din Transilvania era favorizată de abandonarea, de către CFSN, a problemei naţionale, pornind de la ideea falsă că (…) problema care întreţinea conflictul maghiaroromân de un mileniu a dispărut”.
Dispariţia autorităţii statului a constituit fondul care a favorizat evenimentele de la Târgu-Mureş.

Tokes Laszlo, Kiraly Karoly (viitor vicepreşedinte!) şi Domokos Geza au fost cooptaţi în CFSN (Consiliul Frontului Salvării Naţionale).

Comunicatul CFSN, din 25 decembrie 1989, este citit la Radioteleviziune de Virgil Măgureanu, stipulând toate drepturile minorităţilor.

În Decretul-lege nr. 2, din 27 decembrie 1989, „primul act oficial prin care CFSN prelua puterea în stat, erau stabilite numele ţării, forma de guvernământ – republică – şi drapelul”.

Dar, „nu se decreta nimic în privinţa suveranităţii, independenţei, integrităţii teritoriale a statului”.

O simplă scăpare să fie? Ciudat, Kiraly Karoly este numit în funcţia de vicepreşedinte al CFSN şi în cea de şef al Comisiei pentru Minorităţi Naţionale, funcţii înalte pentru cel care, „în afara pornirii şovine, destituit de Ceauşescu din funcţia de înalt demnitar comunist, inclusiv din cea de membru al CPEx., nu avea niciun merit real”.

„Fostul preşedinte Emil Constantinescu îl plasează în categoria celor «proveniţi din zona controlată de KGB-GRU».”

Astfel, oare, să se explice „aducerea lui de către Ion Iliescu la conducerea provizorie a statului”?

Se ştie că între cei doi existau vechi legături din perioada tinereţii, „când erau amândoi în conducerea UTM”.

În naivitatea lui, în discursul de Anul Nou, Ion Iliescu se referea la „condiţiile optime” acordate minorităţilor, pentru înlăturarea „tuturor surselor de tensiuni şi neînţelegeri, pentru o conlucrare cu adevărat frăţească”.

Chiar să nu fi avut Ion Iliescu informaţii despre tensiunile interetnice din Ardeal? N-am crede!

Nu peste mult timp, la 25 ianuarie 1990, Ion Iliescu „va semnala public că, în Transilvania, se dezvoltă o acţiune iredentistă”.

„În ultimele zile, ni se semnalează – spunea el – multe fenomene îngrijorătoare din unele judeţe din Transilvania, privind tendinţa de separatism, care provoacă tensiuni şi conflicte între cetăţenii români şi cei de naţionalitate maghiară.”

Să nu fi ştiut el, Ion Iliescu, nimic despre intrigile lui Kiraly Karoly?
După demersurile din 22 decembrie, la doar trei zile, la 25 decembrie 1989, se constituie, la Bucureşti, Comitetul Executiv Provizoriu al UDMR, care lansează un apel pentru „păstrarea tradiţiilor, a limbii şi culturii, prin realizarea autonomiei în interiorul graniţelor ţării”.

Era 25 decembrie 1989! Ziua de Crăciun. (Zi în care soţii Ceauşescu erau ciuruiţi de gloanţele automatelor Kalasnikov la zidul cazărmii din Târgovişte!)

Preşedinte al UDMR „este ales scriitorul Domokos Geza, fost membru supleant al CC al PCR”.

UDMR s-a format „exclusiv pe criteriul etnic, nu pe baza Decretuluilege din 31 decembrie 1989, privind înregistrarea şi funcţionarea partidelor politice, ci, curios, pe baza vechii legi a fundaţiilor şi asociaţiilor din 1921”.

UDMR făcea excepţie! Deci, UDMR era „o coaliţie formată din şase asociaţii neguvernamentale şi trei partide, cu personalitate juridică distinctă”.

„Pătrunderile sale în toate Parlamentele României, din 1990 şi până astăzi, s-au făcut ilegal, prin încălcarea prevederilor legilor electorale, care stabileau procentul de 8% pentru coaliţii!” „Slăbiciunea Justiţiei române şi laşitatea partidelor” au făcut posibil acest lucru!

Primul „semnal al declanşării tulburărilor etnice din Transilvania îl dă Agenţia sovietică TASS, considerând incidentele de la Timişoara, din 16 decembrie 1989, „o revoltă a minorităţii maghiare”, conform „unui plan de distrugere sistematică a autorităţii Statului Român în acel judeţ”.

Plutonierul Alexandru Coprean, din Căpâlniţa (Harghita), suferă grave vătămări corporale, plutonierul Gabi Dănilă, şeful postului de poliţie Zetea (Harghita), a fost ucis, prin înjunghiere, lovituri în cap şi împuşcare.

Aceeaşi tragică soartă au avut-o ofiţerul Aurel Agache şi alţi români!

Au loc incitări, mitinguri ad-hoc, acţiuni virulente, sunt scandate lozinci cu caracter naţionalist-iredentist şi antiromânesc: „Moarte valahilor!”, „Horthy! Horthy!”, „Ardealul la Ungaria!”, „Acum ori niciodată!” etc..

La toate acestea se adaugă „participarea activă, în procesul derulării evenimentelor, a unor persoane stabilite, ilegal, în Ungaria”, revenite în ţară, „pregătite pentru a desfăşura acţiuni antiromâneşti”, ca instigatori.

Se constituie „grupuri de iniţiativă”, cu scopul „secesiunii unei părţi din Transilvania”; la Sfântu-Gheorghe, se întocmeşte chiar un memorandum „de alipire a Ardealului la R. Ungară”, este întocmită chiar şi o platformăprogram, cerându-se aceeaşi „alipire la Ungaria”. Scopul?

Provocarea unor tulburări etnice, segregaţioniste, activităţi extremist-revizioniste, „distrugerea autorităţii statale în Transilvania”, ruperea ei din trupul Ţării-mamă!

Din păcate, liderii români ai puterii momentului au uitat de responsabilitatea lor pentru „apărarea suveranităţii, independenţei şi integrităţii teritoriale ale României”!

Totul, printr-un abandon al structurilor statului, de care a profitat, din plin, iredentismul unguresc.
Încă din după-amiaza zilei de 22 decembrie 1989, se trece la constituirea Consiliului Municipal Târgu- Mureş al FSN, preşedinte – col. ing. Ioan Judea. Preşedinte al Consiliului Judeţean Mureş al FSN este Kiraly Karoly, iar vicepreşedinte Kincses Elod.

Echipe de jurnalişti maghiari şi occidentali se flendureau prin Târgu- Mureş, vânând şi inventând „incidente” transformate, imediat, în ştiri de presă, uneori cu imagini, publicate în aceeaşi seară sau a doua zi, în presa din Ungaria, preluate apoi de agenţiile internaţionale. Fantasmagoria devenea dominantă!

„În Transilvania – susţineau ei -, autorităţile române au militarizat zona şi ameninţă (uneori şi atacă!) minoritatea maghiară de 2,5 milioane de suflete.”

De unde 2,5 milioane de maghiari? Ce armată românească i-a atacat? Tăcere! Diversiune. Imagini, în mass-media europeană, cu coloane militare, cu blindate staţionate! Vâlvătaie în presa de la Budapesta despre situaţia din Band, unde „grupuri de români fac măcel”!

De fapt, românii de acolo, nu ungurii, au fost agresaţi! Diversiunea era pusă la cale de „o echipă a televiziunii maghiare, de Agenţia Reuters şi de jurnalişti ai unor cotidiene finlandeze”.

Comunicând Bucureştilor că nu va trimite trupe la Band, col. Ioan Judea constată, cu surprindere, că, numai după câteva minute, este sunat de generalul Militaru:

„Aici, la Consiliul Provizoriu al Frontului Salvării Naţionale – se răstea el -, se discută că la Band este război civil, armata trage în manifestanţi!”.

Aşa circulau „ştirile” dinainte confecţionate. Separatiştii maghiari, „în frunte cu Kiraly Karoly şi Kincses Elod, constituie un grup de iniţiativă pentru întocmirea unui memorandum privind reînfiinţarea Regiunii Autonome Maghiare, cu capitala la Târgu- Mureş”, unde Kiraly Karoly a fost, până în 1965, prim-secretar UTM, fiind şi membru al CC al UTM.

Este chemat, de vechiul său prieten, Ion Iliescu, la Bucureşti, acesta aducând cu el şi memorandumul, care va fi „aprobat verbal” de Ion Iliescu, şeful FSN, cu toate formulările extremiste ale documentului.

Un „document” care, într-un fel, completa „ştirile despre militarizarea Transilvaniei, pentru a masacra minoritatea maghiară”.

Pe acest fond, iredentiştii maghiari militau pentru şcoli separate, pentru a-i despărţi pe elevii şi studenţii maghiari de colegii români, inscripţionări în limba maghiară, epurarea etnică a românilor din consiliile locale provizorii, declanşând conflicte în organizaţiile FSN, mai ales după eliminarea ofiţerilor Armatei Române.

Diversiunea etnică se intensifică.

Este publicat manifestul organizaţiei UDMR Mureş – „Aici şi acum!” („Itt es most!”):

„1. Separarea învăţământului de la grădiniţă până la universităţi;

2. Separarea instituţiilor de cultură şi ştiinţifice;

3. Limba maghiară, limba oficială în toate localităţile unde ungurii sunt majoritari;

4. Scrierea bilingvă a localităţilor şi a reclamelor unde locuiesc peste 10 la sută unguri;

5. Preluarea în administraţie şi folosinţă separată a tuturor imobilelor construite în perioada dominaţiei austro-ungare;

6. Alegerea sau numirea în organele puterii politice legiuitoare, executive şi judecătoreşti a cadrelor conducătoare în raport cu proporţia minorităţii maghiare; conducătorii acestor colective să cunoască limba maghiară, vorbit şi scris;

7. Instituirea Ministerului Minorităţilor, cu toată reţeaua de subordonare până la localităţi unde locuiesc unguri”.

Porunci ungureşti!

 

În faţa acestui document, denumit „Cele 7 porunci ale conducerii maghiare”, multiplicat şi răspândit sub formă de manifest, „lipsiţi de orice protecţie din partea statului şi abandonaţi de autoritatea centrală, românii din marile centre urbane ale Transilvaniei au început să se organizeze singuri”, mai ales în jurul reprezentanţilor Armatei Române.

Astfel, la 8 februarie 1990, în Sala Polivalentă din Târgu-Mureş, se constituie Uniunea Naţională „Vatra Românească”, cea de care, la 20 martie 1990, se va spulbera valul iredentist maghiar.

Organizaţie de apărare civilă a românilor din Transilvania, în contextul distrugerii autorităţii statului naţional unitar şi al abandonării lor de către noua conducere de la Bucureşti, Uniunea Naţională „Vatra Românească” însemna şi devenea o reacţie de autoapărare a celor „părăsiţi de Guvernul român” împotriva „deplinei maghiarizări a zonei central-estice a Transilvaniei, a distrugerii statului naţional unitar român şi a încercărilor de alipire a unor părţi ale lui la Ungaria”.
Are loc o escaladare a tensiunilor în zonă, UDMR încălcând orice înţelegere stabilită.

Printr-o diversiune grosolană, printr-un ordin al ministrului Învăţământului, ministru adjunct fiind Palfi Attila, „semnat de ministrul Mihai Sora, clasele cu predare în limba română de la Liceul Bolyai erau mutate în localul Institutului de Subingineri, local ocupat deja”.

Prin jocul dublu al UDMR, elevii şi profesorii români erau aruncaţi în stradă! Abandonul românilor din Transilvania, tendinţele de separatism din Ardeal, au constituit „atmosfera de fond a violenţelor care au izbucnit la 20 martie 1990”.

De sărbătoarea Ungariei, la 15 martie, 10.000 de turişti unguri, dirijaţi de UDMR, pătrund în Ardeal, „la Satu-Mare, Oradea, Cluj, Târgu-Mureş, Harghita, Covasna şi Timişoara”, încălcându-se prevederile legale, transformându-se într-o manifestaţie antiromânească, prin scandările unor lozinci: „Moarte românilor!”, „Ardealul la Ungaria!”, „Horthy, Horthy!”. Statuile lui Avram Iancu şi Nicolae Bălcescu sunt profanate!

„Între 17 şi 19 martie 1990, în mai multe oraşe din Transilvania sunt răspândite manifeste prin care maghiarii cer reînfiinţarea Regiunii Autonome Maghiare, structură teritorială înfiinţată, arbitrar, de Stalin.

Acestea au constituit scânteia pălălăii care va urma, la 20 martie 1990. Maghiarii au pregătit, dinainte, „ciomege, răngi de fier, cuţite, bile de oţel aruncate cu praştia, sticle incendiare”.

 

 

 

 

 

 

 

 

Ce s-a întâmplat, ştim cu toţii!

„S-au înregistrat 278 de răniţi (190 de români, 88 – maghiari), şase morţi (trei români, trei maghiari)”. Cum a fost întocmit Raportul Comisiei Parlamentare asupra evenimentelor de la Târgu-Mureş se ştie!

„O analiză distanţată de evenimente!” O ruşine.

O prestaţie penibilă, departe de „adevărurile grave ale evenimentelor din Transilvania, ignorate, deşi primul ministru Petre Roman le includea într-un «scenariu tip Bosnia»”.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Presa internaţională şi cancelariile occidentale declanşează „o avalanşă de presiuni care vor marca, prin şantaj, politica internă şi internaţională a României în viitorul deceniu şi jumătate”.

În anul 1995, istoricul dr. Alex Mihai Stoenescu se afla într-o delegaţie oficială la postul de televiziune londonez ITN. Întrebându-l pe director „de ce a transmis imaginile de la Târgu- Mureş, cu linşarea lui Mihăilă Cofar, drept «un atac românesc la adresa maghiarilor», şi de ce, după ce a fost informat, imediat, că este vorba despre un român, nu a corectat informaţia falsă?”, directorul a răspuns, smucit:

„Aceasta este politica postului în problema maghiară din România!”.

„Care este principalul criteriu profesional de funcţionare a postului dumneavoastră?” – l-a întrebat un ziarist bulgar.

Răspuns uluitor: „Banii!”. Fără comentarii! Să ne mai mire, oare, că, de atâţia ani de zile, continuă „campaniile antiromâneşti de imagine”?

 

• Lazăr Lădariu

http://www.condeiulardelean.ro 

 

Despre evenimentele dramatice, sângeroase, un început de minirăzboi civil din 20 martie 1990 de la Târgu-Mureş, s-a mai scris, dar niciodată suficient şi de multe ori din păcate, prea departe de adevăr şi de o abordare obiectivă.

În numărul 12, anul III, 2012, al  prestigioasei reviste „Vitralii (Lumini şi Umbre)” a veteranilor din Serviciile Române de Informaţii, în articolul „Tulburările etnice de la Târgu-Mureş (19-20 martie 1990)” se aduc noi şi preţioase date privind acea grosolană provocare iredentistă menită să destabilizeze România.

 

Cele 200 de așezări, 34 de cetăţi și zecile de tezaure dacice din „secuime”, îi îndeamnă pe separatiștii și pe autonomiștii teritoriali să facă „ciocu’ mic!”

 

 

 

 

 

 

Cele 34 de cetăţi şi peste 34 de tezaure dacice din „secuime”, le spun autonomiștilor teritoriali: „ciocu’ mic!”

Am scris nu o dată, despre fabuloasele, misterioasele frumuseţi dacice din Munţii Orăştiei, despre Sarmizegetusa Regia, Costeşti, Blidaru, Piatra Roşie – rădăcinile şi trecutul înaintemergătorilor noştri şi ale noastre, cei de azi, cei care au făurit acolo leagănul naşterii Neamului Românesc. Acolo sunt urmele dăinuirii noastre în această Grădină a Maicii Domnului.

Nu poţi să nu-ţi pui acea firească întrebare: oare câte ţări din această Europă, din această lume, mai au azi astfel de dovezi identitare ale naşterii unui popor?

Sunt dovezile în piatră, ale subpământului, ale noastre, ale statorniciei şi continuităţii celor de aici, aici născuţi, nu veniţi, ca alţii, din cele zări în galopul cailor prin colbul vremii.

De ele, de aceste dovezi, trebuie să avem acea grijă sfântă, ca ochii din cap, să ne apărăm rădăcinile, ştiut fiind că un popor fără trecut nu are nici prezent, nici viitor.

Iar pornirile antiromâneşti, cum au fost şi cele în cazul Grupului Statuar Matei Corvinul, de la Cluj-Napoca, care ne neagă, cu acea sfidătoare obrăznicie, trecutul şi ne maculează istoria, sunt de o aroganţă rar întâlnită.

Din păcate, încă de pe la începutul anilor postdecembrişti, de prin acele locuri dacice, mai sus-pomenite, ale naşterii neamului, veneau semnale de alarmă, despre care, la acea vreme, am scris, în câteva rânduri, că începea un jaf sistematic, premeditat, un furt din domeniul patrimoniului cultural al românilor.

Acolo, în leagănul naşterii noastre, ca popor, unde s-au creat istorii şi legende, în legătură cu aurul dacilor, ascuns în urmă cu peste 2000 de ani: brăţări, monede, ceramică, inestimabile valori istorice şi arheologice, erau smulse patrimoniului naţional şi au devenit obiecte de trafic, marfă de contrabandă prin cele patru zări ale Europei şi ale lumii, recuperate cu greu, în ultimii ani, Statul Român dând mari sume de bani pentru aducerea acasă a celor furate.

Încă din primele luni ale perioadei postdecembriste, prin Munţii Orăştiei şi-au făcut apariţia nişte ciudaţi „căutători de comori”, lacomi de câştig, de profit, veroşi practicanţi ai unui „braconaj arheologic”, cu detectoare de metale, cu aparatură ultraperformantă, ajutaţi, din interes, bineînţeles, de anumite „călăuze locale”, buni cunoscători ai locurilor, în căutarea aurului legendar al dacilor.

Pe timpul nopţii, făceau săpături clandestine, distrugând, prin multe locuri, vestigiile străvechi de la Sarmizegetusa Regia, Bilidaru, Costeşti, Ciocu Roşu, Colnic, Golu, Glăjărie, lăsând în urmă numai cratere parcă amintind de un peisaj selenar.
Preocupaţi mai mult de vestigiile dacice fabuloase, ce-i drept, din Munţii Orăştiei, vestigii ale rădăcinilor şi trecutului nostru, parcă n-am mai avut timp, mai ales din cauza unei anumite politici a zonei, să întoarcem privirile şi către inima României, unde, culmea, sunt cele mai numeroase dovezi legate de identitate şi istorie: în aşa-zisa secuime!

„În judeţele Harghita şi Covasna au fost descoperite peste 200 de aşezări, 34 de cetăţi şi peste 30 de tezaure, toate dacice!” Da, aţi citit bine: într-adevăr, toate dacice! Mult timp trecute, din păcate, sub o suspectă tăcere!

Preocupaţi de steagurile secuieşti şi ale Ungariei, de imnul unguresc şi de cel secuiesc, de hărţuieli continue şi de provocări ale unor iredentişti, autonomişti, şovini şi extremişti care fac parte din scenariile rocamboleşti ale neprietenilor, n-a mai fost timp şi pentru aceste „descoperiri uluitoare, nepopularizate, nepuse în valoare, deşi ar putea să lumineze o bună parte din urmele, din umbrele vechimii acestui popor”.

Pe Antal Arpad, Raduly Robert, Tamas Sandor, Tokes Laszlo, Kelemen Hunor nu-i interesează, în niciun fel, adevărurile pe care, de fapt, acolo ei stau, calcă, trăiesc!

Unii de pe acolo o ţin pe a lor, precum şi acel „istoric”, care, în stupizenia lui, afirma că Adam şi Eva erau unguri şi vorbeau ungureşte!
Dar să începem cu începutul – aşa cum adevărul este relatat de istoricul-muzeograf Viorica Crişan, directoarea Secţiei de Arheologie a Muzeului din Cluj-Napoca, cea care o vreme a lucrat şi la Muzeul din Miercurea-Ciuc.

Documente există. Pe la anul 1.800, ţăranii care întorceau pământul cu plugurile, scoteau de sub brazde bucăţi de metal, cioburi, vase, pe care le duceau autorităţilor.

Printre primii cercetători care şi-au îndreptat atenţia spre aceste locuri din partea estică a Transilvaniei, cu acele descoperiri întâmplătoare, a fost, la 1833, D. Scheint, studiind cetăţile şi aşezările fortificate din zonă.

Însă, „concluziile erau politizate, tăinuite cu grijă, chiar şi în privinţa celor mai vechi”, care se regăseau în legendele locale, construite, la rândul lor, „pe ruinele altor vechi cetăţi şi fortificaţii”.
Prin anul 1985, Viorica Crişan, pe atunci la Muzeul din Miercurea-Ciuc, a început să pună cap la cap toate studiile de până atunci despre dacii din estul Transilvaniei, în acea zonă Harghita-Covasna, foarte dificilă în toate privinţele.

I se sugera, destul de nepoliticos şi des, să înveţe maghiara. „Cinci ani a bătut, la pas, locurile cu dovezi din judeţele Harghita şi Covasna, călcând prin toate locurile cu vestigii dacice”.

În 1990, imediat după evenimentele din decembrie 1989, a devenit indezirabilă prin acele locuri: „nu i se mai răspundea la salut, nu i se cerea părerea, presa locală o umilea”, împărtăşind soarta tuturor românilor din zonă, iar după ce la o expoziţie a „îndrăznit” să prezinte arme dacice, direct i s-a sugerat că „mai bine ar fi să se întoarcă toţi românii de unde au venit”.

Adică, românii să plece de acolo! Vestigiile dacice deveniseră tabu! Ba mai mult, pentru a fi şterse orice urme, „autorităţile au permis intrarea unui buldozer peste vestigiile uneia dintre cetăţile de la Jigodin, pentru a amplasa acolo o… antenă telefonică!”.
Întoarsă la Cluj-Napoca, Viorica Crişan, „un an mai târziu, şi-a reluat cercetările în Harghita şi Covasna (…), una dintre cele mai importante zone cu vestigii dacice din România”, publicând, „după aproape trei decenii de muncă titanică pe teren, unul dintre cele mai complete studii şi o lucrare de doctorat, despre moştenirea dacică din estul Transilvaniei”.
Numărul mare al descoperirilor „a constituit, chiar şi pentru doamna Viorica Crişan, un prim şoc: 34 de cetăţi dacice în estul Transilvaniei!

La Jigodin se află nu una, ci trei cetăţi dacice! Cetăţi ale dacilor se află şi la „Covasna, Biborţeni, Valea-Seacă, Zetea, Ghindari, Porumbenii-Mari, Târgu-Secuiesc, Sândominic, Racu, Ciceu (pe o stâncă), Mihăileni, Liliceni, Tuşnad, Racoş (tot trei cetăţi)”, prin alte localităţi harghitene şi covăsnene.

În toate aceste cetăţi dacice au fost descoperite vase, piese de podoabă, tezaure monetare. În cele peste 200 de aşezări dacice, locuitorii se ocupau cu ţesutul (femeile) la război, „făceau bijuterii, cercei sau brăţări din aur sau argint, oale şi străchini din lut, prelucrau fierul, fiind mari meşteri, dovadă zgura rămasă de la făcutul armelor sau uneltelor”, vânau ocazional, lucrau pământul, foloseau sapa, furca, coasa, secera.

Ei nu erau nişte „barbari”, cum îi numeau, în aroganţa lor, romanii! Dovezi sunt „cele 23 de tezaure monetare, şase tezaure de podoabe şi vase de argint, monedele, tezaurele de la Cheţel, cu acele splendide brăţări, de la Pădureni şi Peteni, fibulele de argint, descoperite la Cristuru-Secuiesc, cele 15 cupe şi boluri din argint, de la Sâncrăieni.

Toate descoperite în inima Transilvaniei, adevărata „faţă” a prezenţei dacilor”.
„Din păcate, multe din comorile găsite, în decursul vremii, au luat drumul Budapestei, fie înainte de 1900, fie după. În anul 1944, mai multe piese importante, aici descoperite, au fost încărcate într-un tren care… a fost bombardat imediat după intrarea în Ungaria.

Aşa s-a spus oficial.” Oare aşa să fi fost?
Un loc fantastic, mult timp ascunzând un mare secret, învăluit în legendă, este şi Cetatea Zânelor, de lângă oraşul Covasna (vezi foto), în care, în creaţia populară, trăia Ileana Cosânzeana şi fratele ei, un loc păzit de un „şarpe uriaş, încolăcit în jurul muntelui (…) Paznic era un cocoş care adormea doar o singură dată, la şapte ani, acolo nimeni nu putea intra, iar dacă reuşea să intre, înapoi nu se mai întorcea din camera comorilor”.

Era un blestem! În vârful acelui munte este vechea cetate dacică.
În anul 1995, „doamna Viorica Crişan a fost chemată, de urgenţă, la Cetatea Zânelor. După dezlănţuirea unei furtuni, copacii au fost scoşi din rădăcini, pădurea toată a fost pusă la pământ, iar muntele îşi dezvăluia secretele, printr-o comoară ascunsă, ieşită la iveală”.

Copaci scoşi, cu rădăcini cu tot, de furia dezlănţuită a naturii. Pământ răscolit, din care ieşeau la iveală: „cioburi, amfore, fibule, tot ce mai rămase dintr-o veche cetate dacică, înconjurată de acel şarpe din legendă, de fapt un zid alb de piatră, încolăcit, protector, în jurul muntelui: un munte întreg, fortificat, terasat, locuit cândva de daci”.

O descoperire uluitoare! Terase, fiecare cu ziduri săpate în stâncă, groase de peste patru metri, „într-un loc greu accesibil. Loc greu de ajuns acolo”.
Viorica Crişan a continuat cercetările până în anul 1998, prin acele rămăşiţe ale dezlănţuirii furiei acelei furtuni, „în colaborare cu Muzeul din Brăila şi cu doamna Monica Mărgineanu de la Institutul de Arheologie din Bucureşti”.

Mulţi turişti şi specialişti din Ţară şi din străinătate vin, în fiecare an, să vadă acel loc mirific al Cetăţii Zânelor, deoarece „Cetatea dacică de la Covasna este unică!”.

Acolo s-a păstrat, de secole, marea comoară a cetăţii dacice, cea mai mare din estul Transilvaniei, „comoară a trecutului şi a identităţii unui neam”.
Aşadar, „200 de aşezări, 34 de cetăţi şi peste 30 de tezaure dacice” în aşa-zisul „ţinut secuiesc”, descoperite în judeţele Harghita şi Covasna! Tot atâtea mărturii incontestabile ale adevărului despre daci!

Dovezi ale patrimoniului naţional şi cultural, ascuns de peste 2000 de ani, în pământul acesta românesc, îngăduitor şi tăcut.

Dovezi ale dăinuirii, ale continuităţii şi existenţei noastre, acolo unde nesimţirea, obrăznicia duşmană, neorevizionismul, şovinismul şi extremismul ar dori, culmea, o autonomie pe criterii etnice, a unui aşa-zis „ţinut secuiesc”!

În faţa atâtor dovezi concludente, a atâtor mărturii ale identităţii, continuităţii şi existenţei noastre, oare ce le-ai mai putea spune neprietenilor aroganţi şi sfidători, decât: „ciocu’ mic!”.

 

Lazăr Lădariu

http://www.condeiulardelean.ro

 

 

 

23 noiembrie 1940 – S-a parafat la Berlin aderarea României la Pactul Tripartit. VIDEO

 

Foto: O întâlnire a mareşalului Ion Antonescu cu Hitler

 

 Acum 77 de ani,  în data de 23 noiembrie 1940, generalul Ion Antonescu, conducătorul Statului Român, parafa la Berlin aderarea României la Pactul Tripartit, încheiat la 27 septembrie 1940 între Germania, Italia și Japonia, care a pus bazele unei alianțe politico- militare devenită actul oficial de constituire al Axei Berlin-Roma-Tokyo, opusă Aliaților occidentali. 

Acest pact completa „Acordul germano-japonez” și Pactul Anticomintern din 1936 și a ajutat la depășirea diferendelor apărute după semnarea Pactului Molotov-Ribbentrop, încheiat între Germania și URSS în 1939. 

La data când generalul Ion Antonescu semna la Berlin  aderarea Romaniei la Pactul tripartit, opinia publica româneasca era puternic bulversată: in doar cateva luni (iunie-septembrie) ţara noastră pierduse Ardealului de nord în favoarea Ungariei, Basarabia şi Bucovina în favoarea URSS şi Cadrilaterul în favoarea Bulgariei.

Marşul glorios al maşinii de război germane, măturând Austria, Cehia, Polonia, Danemarca, Olanda, Belgia, Norvegia şi apoi Franţa, a surprins întreaga Europă.

România rămânea în calea lupilor. Atotputernicii săi aliaţi şi garanţi tradiţionali fie fusesera infrânţi umilitor (Franţa), fie erau in mare dificultate (Marea Britanie). 

Nimic nu mai era ca inainte.

Europa era în pragul unei catastrofe, iar  România a fost o victimă sigură. Cu acordul lui Hitler, Rusia sovietică a luat ce a vrut după ce a fost încheiat între cele două puteri totalitare pactul Ribbentrop-Molotov. Mai precis Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa.

La scurt timp, prin Dictatul de la Viena, Germania Nazistă făcea cadou aliaţilor la fel de extremişti din Ungaria, Transilvania de Nord-Vest. România condusă de un suveran slab şi vicios, în persoana lui Carol al II lea, a asistat neputincioasă la aceast dezastru, fără să fi schiţat măcar un gest de apărare.
După ce a preluat puterea în septembrie 1940, Antonescu a primit de la Hitler garanţia integrităţii statului român, dar şi trupe germane pe teritoriul ţării, România  devenind o bază germană solidă.

Aderarea la Pactul Tripartit a avut loc în urma vizitei oficiale la Berlin din zilele de 22 – 23 noiembrie 1940.

Antonescu a fost primit de Hitler şi cei doi au discutat la prima întâlnire, trei ore şi  jumătate .

  Antonescu s-a pregătit temeinic, încercând să susţină cauza reconstituirii României Mari.
”Românii- sublinia  generalul- reprezintă naţiunea cea mai veche din această zonă, constituită încă înainte de Hristos, şi îţi are originea în simbioza daco-romană. Din punct de vedere istoric   – este un caz unic de limbă şi administraţie înfiinţate ca urmare a administraţiei romane de 200 de ani şi rămâne mai mult sau mai puţin schimbată până în ziua de azi.”

 

Din partea României, semnarea Pactului Tripartit era văzută ca un act prin care se încerca protejarea țării în fața agresorului URSS şi avea un caracter defensiv, având rolul de a cimenta alianța statelor semnatare în fața unor eventuale agresiuni din partea altor state.

Pactul era considerat în epocă și un avertisment transmis SUA, pentru a rămâne neutre în războiul care se prefigura.

Cei trei parteneri principali (Germania, Italia şi Japonia) își recunoșteau reciproc sferele de influență și se obligau să-și asigure ajutor reciproc din punct de vedere politic, economic și militar în cazul în care oricare dintre ele ar fi atacate de o putere cu care nu era deja implicată în război, cu excepția URSS.

Pactul Tripartit a fost semnat de Ungaria (20 noiembrie 1940), România (23 noiembrie 1940) şi Slovacia (24 noiembrie 1940). Bulgaria a semnat pactul pe 1 martie 1941, înainte de intrarea trupelor germane în țară.

Ultima țară semnatară a fost Iugoslavia, la 25 martie 1941.

La data de 25 noiembrie 1936 între Germania Nazistă și Japonia Imperială, a fost încheiat  împotriva Internaționalei a III-a Comuniste.
Pactul AntiComintern care prevedea consultări reciproce între cele două state semnatare în cazul  unei agresiuni a URSS împotriva vreuneia dintre ele, precum și luarea de măsuri pentru apărarea intereselor comune.

De asemenea, niciunul dintre cele două state nu putea încheia tratate politice cu URSS și totodată, Germania era obligată de către Japonia să recunoască independența statului Manciuko, teritoriu chinez invadat şi anexat de japonezi.
La 6 noiembrie 1937, Italia lui Mussolini a aderat la acest pact, creându-se astfel ceea ce a devenit cunoscut  mai târziu, sub numele de Axa (Axa Berlin-Roma-Tokyo).

La 22 mai 1939, la Berlin, a fost  semnat Pactul de Oțel, conform denumirii sale oficiale:

„Pactul de prietenie și alianță dintre Germania și Italia şi care era  o înțelegere între Italia Fascistă și Germania nazistă  semnată de către miniștrii de externe ai respectivelor țări, contele Galeazzo Ciano și Joachim von Ribbentrop,  formată din două părți: prima a fost o declarație de cooperare dintre Germania și Italia, în vreme ce partea a doua, „Protocolul secret adițional”, prevedea o politică comună militară și economică.

Dictatorul italian Benito Mussolini a fost cel care i-a dat supranumele de „Pactul de Oțel”, după ce a renunțat la denumirea de „Pactul de Sânge”, ca urmare a sfaturilor consilierilor săi.

În 1941, după invadarea URSS de către Germania în Operațiunea Barbarossa, Pactul Anticomintern a fost revizuit. Pe 25 noiembrie, a fost hotărâtă reînnoirea lui pentru o perioadă de încă cinci ani. La această dată, semnatarii Pactului AntiComintern au fost:
Bulgaria, China, Croația, Danemarca (ocupată de Germania în 1940), Finlanda (invadată de URSS pe 30 noiembrie 1939, după Războiul de Iarnă), Germania, Ungaria, Japonia, Manciukuo, România,Slovacia, Spania şi 
Turcia (garant, după Pactul germano-turc de neagresiune)

Nu se poate spune că Antonescu l-a simpatizat în mod deosebit pe Hitler, sau opţiunile sale politice. Pentru Antonescu, aşa cum va explica el mai târziu,  alianţa cu Germania oferea speranţa recuperării teritorilor luate de ruşi şi de unguri.

” Dacă aş fi găsit înţelegere şi aş fi putut găsi înţelegere pentru asigurarea vieţii, libertăţilor şi comunităţii istorice a acestui nenorocit popor, nu aş fi ezitat să ies din război, nu acum, ci chiar de la începutul conflictului mondial, când Germania era tare”, îşi motiva Antonescu alegerea într-o ultimă scrisoare.

” Nu aveam nici o altă ieşire. România era total izolată. La toţi miniştrii străini la care m-am adresat, toţi mi-au refuzat orice sprijin”.

Pe scurt, Antonescu avea credinţa că alături de nemţi va putea lua Basarabia şi Bucovina de Nord, iar apoi după victoria împotriva Rusiei, la care sperau în mod utopic şi Antonescu şi Hitler, mareşalul se aştepta să primească din parte dictatorului nazist drept recompensă şi Transilvania de Nord-Vest.

România a intrat însă total nepregătită în război şi  nu a fost ajutată prea mult material de aliaţii nemţi. A urmat dezastrul inevitabil de pe frontul de Est.

 

 

 

CITIŢI ŞI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2012/06/18/fata-in-fata-maresalul-ion-antonescu-adolf-hitler-i/

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2012/06/19/fata-in-fata-maresalul-ion-antonescu-adolf-hitler-ii/