Fenomenul glorificării trecutului sovietic și manifestarea sindromului Stockholm în rândurile cetățenilor R.Moldova

Dacă urmărim comportamentul unei bune părţi a moldovenilor de peste Prut după 1991, anul declarării Independenţei R. Moldova, atitudinea lor faţă de fostul imperiu sovietic şi comunişti, faţă de atrocităţile şi crimele fostului regim, care i-au afectat în bună măsură şi pe ei, cred că suntem în drept să vorbim despre un aşa-zis „sindrom basarabean”. Ca să înţelegem ce înseamnă şi cum se manifestă acest „sindrom basarabean”, este nevoie să revenim la un alt sindrom, numit „sindromul Stockholm”. 

Fenomen numit „sindromul Stockholm”,al cărui nume provine dintr-un caz real de jaf la o bancă din capitala Suediei când jefuitorii au ţinut ostatici angajaţii băncii timp şase zile (între 23 şi 28 august 1973). În acest răstimp, victimele s-au ataşat emoţional de răpitori şi chiar s-au solidarizat cu ei, luându-le apărarea înainte ca aceştia să-i elibereze… Termenul a fost pus în circulaţie de Nils Bejerot, criminologul şi psihiatrul care a asistat poliţia suedeză în timpul crizei ostaticilor de la bancă şi care s-a referit la acest sindrom în cadrul unei emisiuni de ştiri din acele zile.

Psihologii explică „sindromul Stockholm” drept comportamentul unei victime răpite sau captive care, după o anumită perioadă de timp, se solidarizează şi simpatizează cu răpitorul, ba chiar începe să se identifice cu el. Din teama de violenţă, se declanşează un mecanism defensiv care se manifestă prin aceea că victima devine hipervigilentă în privinţa nevoilor răpitorului şi neştiutoare în privinţa propriilor nevoi. „Micile atenţii” şi „gesturi umane” din partea răpitorilor fac separarea de aceştia tot mai dificilă pentru victimă, întrucât ea ar pierde singura relaţie pozitivă formată – cea cu răpitorul.

Tradiţional, se consideră că „sindromul Stockholm” apare numai în cazul unor persoane luate aparte – îndeosebi, al copiilor abuzaţi emoţional, ori a unor grupuri restrânse de oameni (membrii sectelor religioase, prizonierii de război şi deţinuţii lagărelor de concentrare).

 Despre efectul „sindromului Stockholm” putem vorbi şi în cazul unor comunităţi sociale, chiar a unor popoare întregi scrie jurnalistul Constantin Tănase în publicația https://timpul.md. de la Chișinău.

Cazul basarabenilor este edificator în acest sens: teama de Stalin (gulaguri, deportări) a rămas în sângele basarabenilor şi de aceea, în limbajul „sindromului Stockholm”, ei se identifică şi simpatizează cu răpitorul.

Cel mai edificator exemplu în contextul dat este comportamentul unor foşti deportaţi şi al unor urmaşi ai acestora: fiind deportaţi de comunişti, ei votează cu comuniştii… La nivel de psihologie colectivă, funcţionează „mecanismul defensiv” – aceştia se conduc de principiul „să uităm ce a fost, mai rău să nu fie…”.

Asistăm astfel la fenomenul blocării memoriei istorice, care conduce şi la blocarea viziunilor de viitor – moldovenii nu vor să fie mai bine, ei vor să nu fie mai rău. Nostalgiile moldovenilor pentru „raiul din URSS” sunt o manifestare a „sindromului Stockholm”, devenită cu timpul parte a psihologiei naţionale.

Într-adevăr, cu un trecut în care sute de mii de oameni au murit în timpul deportărilor staliniste și a foametei organizate, în Republica Moldova încă se mai manifestă nostalgia trecutului, iar o parte a societății de aici regretă dispariția Uniunii Sovietice.

Disonanța cognitivă a devenit tot mai evidentă de la începutul războiului din Ucraina, în condițiile în care unele voci chiar au susținut agresiunea Rusiei în țara vecină.

La toate acestea se adaugă și miile de moldoveni care au participat pe 9 mai la o paradă în care simboluri propagandistice imperiale rusești interzise prin lege, au fost puse la loc de frunte.

Istoricul Ion Xenofontov explică într-un articol publicat de https://agora.md,cum poate fi interpretat acest fenomen.

Esența regimului sovietic a fost una de sorginte totalitară. Toate regimurile totalitare își legitimează puterea printr-un discurs militar propagandistic, despre cetatea asediată- statul sovietic care, așa cum spunea și Stalin, are adversari, adică se luptă întotdeauna cu cineva: „Tovarăși avem dușmani interni, tovarăși avem dușmani externi”.

Dacă în regimurile fasciste sau naziste se pune accentul pe a căuta dușmani în afara cetății, în regimul totalitar sovietic se punea accent și pe a căuta dușmani în exterior, „imperialiști” le spuneau ei, dar și dușmani în interior”, spune istoricul Ion Xenofontov. 

Frica și propaganda erau instrumentele cu care cetățenii erau manipulați să trăiască și să procedeze în modul în care le dicta regimul. 

„Acest sindrom Stockholm, când victima îndrăgește călăul, este descris de psihologi în contextul unei situații individuale, care poate fi extinsă și asupra unei întregi populații. Un popor întreg poate să sufere de acest sindrom de venerare a răufăcătorului care ți-a distrus valorile, viața”, a menționat istoricul. 

„Cine uită istoria, riscă să o repete”

Un alt fenomen răspândit la nivel de societate este memoria selectivă, atunci când anumite acțiuni ale regimului sovietic sunt elogiate, făcându-se abstracție de crimele care au avut loc în aceeași perioadă.

Moscova, 23 august 1939. Ministrul de externe sovietic Veaceslav Molotov și omologul său german Joachim von Ribbentrop, semnează Pactul Ribbentrop-Molotov (foto).

În mod oficial prezentat ca un pact de neagresiune, acordul includea de asemenea, un protocol secret care împărțea Europa de Nord și de Est în sfere de influență germană și sovietică.

Drept urmare, regiunile Basarabia și Bucovina de Nord din România au fost ocupate de sovietici. 

Circa 70 de mii de basarabeni au decedat în timpul celui de-al doilea război mondial, însă și după încheierea acestuia, populația a fost supusă represaliilor, deportărilor și foametei organizate care au luat viețile a sute de mii de oameni. 

Numărul celor care au murit în RSS Moldovenească de foame și boli în perioada decembrie 1946 – august 1947 variază, unele surse dau un minim de 115.000 de oameni care au decedat, altele menționează că ar fi decedat circa 300 de mii de oameni. 

„Stalin, dar implicit și statul totalitar sovietic, a știut că își poate menține puterea în contextul în care genera frică, umilință, nesiguranță. Chiar în perioada de apogeu și relativă stabilitate a statului sovietic se alimenta aceasta frică.

Foametea din RSS Moldovenească în anii 1946-1947, a fost organizată pentru a băga frica în oameni: „Uitați-vă nu avem siguranță și așteptăm ajutorul autorității supreme”, în cazul de față a lui Stalin, a spus istoricul. 

Totodată, populația din Basarabia a fost supusă deportărilor, care au avut loc în trei valuri. Nu se cunoaște o cifră exactă a celor care au avut de suferit de pe urma acestui tip de represiune, estimările ridicându-se la câteva sute de mii de persoane, deportate în perioada 28 iunie 1940 – 5 martie 1953.

În primul val au fost deportați moșierii, comercianții, polițiștii și jandarmii, primarii, în cel de-al doilea – oamenii înstăriți și activiștii partidelor românești, iar în cel de-al treilea val, din 1951 – elementele religioase considerate a fi un pericol potențial la adresa regimului comunist stalinist.

„Scopul era de a elimina elementul social înstărit, oameni care cât de cât aveau o demnitate, o verticalitate, care pot gândi, pot pune întrebări, nu le trebuiau autorităților sovietice cei din categoria socială care venea în contrasens cu ceea ce anunța mesajul oficial”.

Rusificarea forțată

 Imediat după război, Stalin a declanșat o acțiune masivă de colonizare și rusificare a Basarabiei. Conform statisticii oficiale, în perioada sovietică, peste un milion de oameni , în majoritate ruși, s-au stabilit în RSS Moldovenească.

Accesul localnicilor la pozițiile înalte din administrație sau economie a fost limitat, creând antagonisme în cadrul populației. 

În RSS Moldovenească, autoritățile sovietice au deschis, în special în orașe, numeroase școli cu predare în limba rusă, mai multe chiar decât cele cu predare în limba „moldovenească”, și un număr de școli mixte, cu clase cu predare în limbile “moldovenească” și rusă.

Alfabetul chirilic a fost impus încă de la intrarea trupelor sovietice în 1940 .

Copiii deportaților din Basarabia și Bucovina de nord, care au rămas în Siberia sau Kazahstan, au studiat exclusiv în limba rusă.

„Propaganda sovietică a fost una dintre cele mai bune propagande din toate timpurile istorice și de aceea a fost și cu bătaie lungă. Suntem de peste trei decenii de la destrămarea URSS și mai sunt nostalgici care visează la epoca de aur a acestei perioade sumbre”, crede Ion Xenofontov. 

Efectele propagandei sunt vizibile și astăzi, întrucât experții au constatat de nenumărate ori caracterul divizat al societății. O demonstrează și datele studiilor. 

Potrivit recensământului din 2014 din R. Moldova, două milioane de persoane se considerau etnici moldoveni, 192 de mii – români, iar 111 mii – ruși. De notat că numărul etnicilor moldoveni și ruși a scăzut în comparație cu recensământul din 2004, iar cel al românilor – a crescut. 

Limba vorbită a fost și ea în mijlocul dezbaterilor de-a lungul timpului. În 2014, 1,5 milioane de persoane declarau că vorbesc „moldoveneasca”, iar 639 de mii – româna. 

Punctul final pe acest subiect l-a pus Curtea Constituțională în 2013, când a constatat că limba de stat în Republica Moldova este româna, întrucât textul Declaraţiei de Independenţă prevalează în raport cu textul Constituţiei. 

Despărțirea de trecutul sovietic. Modelul Țărilor Baltice

La sfârșitul anilor 1980, a început o campanie masivă de rezistență civilă împotriva dominației sovietice. La 23 august 1989, cetățenii din Țările Baltice au format un lanț uman de două milioane de oameni, care s-a întins pe o distanță de 600 km, de la Tallinn la Vilnius. Drept urmare, Gorbaciov a concluzionat că plecarea republicilor baltice devenise inevitabilă. Acest proces a contribuit la dizolvarea Uniunii Sovietice, creând un precedent pentru ca și celelalte republici sovietice să se separe de URSS. 

Estonia, Letonia și Lituania fac parte dintr-o categorie de tranziție post-comunistă separată de fostele republici ”populare” din Europa Centrală și de Est.

În calitate de republici ale URSS, statele baltice au fost pe deplin integrate în sistemul politic și economic sovietic, fără a avea practic nicio posibilitate de a-și exercita autonomia în elaborarea politicilor.

Controlul centralizat al lui Moscovei a fost evident în toate fazele vieții, în special în politica socială de promovare a imigrației masive, care a dus la schimbări radicale în compoziția lor etnică pe parcursul deceniilor de guvernare sovietică. 

Potrivit unor analize istorice, la momentul independenței, exista o teamă generalizată că, după 50 de ani de apartenență sovietică, limba și cultura celor trei națiuni baltice se vor reduce, chiar vor dispărea, în decurs de o generație sau două.

Din acest motiv, toate cele trei țări baltice au introdus politici menite să asigure renașterea limbii și culturii naționale. Aceasta a inclus elaborarea unei noi narațiuni istorice: condamnarea ocupației sovietice din 1940 ca fiind ilegală și comemorarea suferințelor poporului, în special a represiunilor și deportărilor prin care atrecut din 1940-1941 și 1945-1953.

Fiecare dintre cele trei țări a declarat restaurarea națiunii suverane care a existat între 1918 și 1940, subliniind că „dominația sovietică asupra statelor baltice în perioada Războiului Rece a fost o ocupație și o anexare ilegală”.

La mai mult de 30 de ani de la redobândirea suveranității lor, Estonia, Letonia și Lituania au devenit membri stabili din punct de vedere politic și prosperi din punct de vedere economic ai comunității europene. Procesul de reconstruire a națiunii a fost înglobat într-o agendă mai largă de europenizare, care a implicat, de asemenea, respingerea moștenirii sovietice.

Freedom House clasfică toate cele trei state baltice în rândul societăților libere, cu scoruri combinate pentru drepturile civile și politice de 94 (Estonia), 89 (Letonia) și 90 (Lituania) – cu mult înaintea Rusiei (20), depășind totodată Republica Moldova (62) și Ucraina (61).

În mod similar, indicele de democrație liberală Varieties of Democracy le clasează printre cele mai democratice țări din lume.

Estonia ocupă locul 6, Letonia – 30, Lituania – 27, Țările Baltice fiind cu mult înaintea Rusiei, care se clasează pe locul 151, dar și a Ucrainei (locul 99) și Republicii Moldova (locul 47). 

Publicitate

28 iunie 1940: Începutul holocaustului în Basarabia cotropită de hoardele bolșevice sovietice. VIDEO

 

 

 

 

Desecretizarea fondurilor Arhivei Ministerului Afacerilor Interne al R. Moldova ofera cercetatorilor posibilitatea realizarii unei reconstituiri cât mai fidele a multiplelor aspecte ale istoriei regimului totalitar comunist, insuficient sau deloc elucidate in istoriografia noastra.

Regimul terorii si mijloacele de infaptuire a acesteia isi gasesc o ampla reflectare in dosarele respectivei arhive.

28 iunie 1940 a insemnat inceputul unui lung calvar pentru populatia Basarabiei, condamnata sa suporte toate ororile regimului totalitar comunist la care a fost supusa populatia RASSM in perioada interbelica.

Chiar daca nu se recurgea atat de frecvent, ca in perioada marii epurari, la serviciile odioaselor troici speciale, regimul totalitar comunist pentru a-si atinge obiectivele diabolice, a recurs la alte metode, la fel de antiumane, cu efecte la fel de tragice.

Primul an de ocupatie sovietica a Basarabiei a produs un soc urias asupra populatiei acesteia. Din primele zile, ca urmare a practicilor reprobabile ale autoritatilor comuniste, s-au operat numeroase arestari, astfel incat, în cateva saptamani, inchisorile au devenit supraaglomerate, depasindu-se de cateva ori capacitatea celulelor de a-i adaposti pe cei condamnati la detentie. In paralel, se produc executari in serie ale unor categorii de persoane, catalogate ca „dușmani ai puterii sovietice”.

Din randul acestora au facut parte personalitati politice, inclusiv mai multi membri ai Sfatului Țării, persoane, care, pana la 28 iunie 1940, au facut parte din diferite partide politice, au detinut functii publice in organele de administratie si de ordine. Victime ale rafuielilor salbatice au căzut si cateva zeci de preoti ai Mitropoliei Basarabiei, platind cu viata doar pentru simplul fapt ca slujeau in Altarul Domnului.

Gropile cu var, umplute cu cadavrele celor executati, precum si alte metode de exterminare a persoanelor indezirabile, constituie un alt indiciu infiorator al acestui prim an de ocupatie sovietica.

Deportarile din 13 iunie 1941, in Siberia si in lagarele corectionale, a aproximativ 20.000 de persoane, au constituit acordul final al acestui prim an de „fericire” de tip comunist. Acest val de deportari este amplu reflectat de fondurile respectivei arhive.

 

 

 

 

In ianuarie 1944, cu câteva luni pâna la „eliberarea” nordului Basarabiei de catre Armata Rosie, erau deja elaborate primele directive ale organelor de represiune sovietice, ce urmau sa serveasca drept temei pentru relansarea masinăriei diabolice de exterminare umană.

Odată cu ocuparea raioanelor de nord de catre unitatile de avangarda sovietice, tribunalul militar al RSSM, proaspat reanimat, s-a si pus pe treaba, condamnand la moarte primele cateva zeci de persoane.

Un rol aparte in identificarea si retinerea tuturor celor care, in viziunea autoritatilor comuniste de ocupatie, se facusera vinovati in fata puterii sovietice, l-au jucat asa-numitele batalioane de exterminare, alcatuite din militari sovietici, dar si din activisti, racolati din randul populatiei autohtone.

In vizorul acestor batalioane intrau „elementele dusmănoase”. Un rol aparte in aceasta „munca” de identificare si retinere a „elementelor periculoase” l-au jucat si alte structuri ale NKVD-ului, dar si faimoasele batalioane ale mortii care au „scris”, de asemenea, o pagina trista in soarta populatiei RSSM.

Activitatea acestor structuri este reflectata pe larg de catre fondurile acestei arhive. Poate cel mai amplu sunt documentate operatiunile de deportare, care au fost reluate, fara prea multe taraganari, de catre autoritatile sovietice de ocupatie.

Printre primele victime ale acestei politici ale terorii comuniste s-au numarat ultimele cateva sute de etnici germani, care au evitat repatrierea din septembrie 1940.

In iunie 1945, ei n-au mai putut sa se salveze de la deportarea in Siberia, operata de catre autoritatile sovietice.

Au urmat o serie de deportari care-i vizau pe basarabenii ce au activat, in perioada administratiei romanesti.

Primul contingent, alcatuit din 466 de reprezentanti ai acestor categorii au fost deportati la 17 iulie 1946 in RSS Karelo-Finlandeza, pentru un termen de sase ani. Atare deportari au continuat si in anii urmatori.

Ultimul grup deportat a fost cel format din fosti angajati ai administratiei publice si de ordine din Basarabia, care au fost exilati in 1948, pentru o perioada de sase ani, in RASS Bureata, regiunile Amur si Irkutsk.

Deportarile de populatie civila din 5-6 iulie 1949, precum si cele din 1 aprilie 1951 au constituit ultimul acord al practicilor de acest gen în RSS Moldovenească.

 

Fondurile Arhivei MAI conțin mii de documente inedite cu referire la aceste deportari.

Drama persoanelor deportate, dupa cum bine se cunoaste, nu s-a terminat odata cu disparitia fizica a lui Stalin, ăn martie 1953, ci a continuat si in anii urmatori.

În ciuda faptului ca, după moartea dictatorului, au fost expediate mii de demersuri ale victimelor deportarilor din RSS Moldovenească pe numele noilor lideri sovietici si pe adresa organelor supreme ale statului sovietic, majoritatea covârsitoare ale acestora au rămas nesoluționate.

Si acest ultim episod al dramei deportaților se regăseste plenar în documentele pe care le deține respectiva arhivă.

 

 

Ion Varta,
doctor in istorie, membru al Comisiei pentru studierea si aprecierea regimului comunist totalitar din R. Moldova
ARHIVA TIMPUL md.
25.02.2010

 

 

 

23 noiembrie 1940 – S-a parafat la Berlin aderarea României la Pactul Tripartit. VIDEO

 

Foto: O întâlnire a mareşalului Ion Antonescu cu Hitler

 

 Acum 77 de ani,  în data de 23 noiembrie 1940, generalul Ion Antonescu, conducătorul Statului Român, parafa la Berlin aderarea României la Pactul Tripartit, încheiat la 27 septembrie 1940 între Germania, Italia și Japonia, care a pus bazele unei alianțe politico- militare devenită actul oficial de constituire al Axei Berlin-Roma-Tokyo, opusă Aliaților occidentali. 

Acest pact completa „Acordul germano-japonez” și Pactul Anticomintern din 1936 și a ajutat la depășirea diferendelor apărute după semnarea Pactului Molotov-Ribbentrop, încheiat între Germania și URSS în 1939. 

La data când generalul Ion Antonescu semna la Berlin  aderarea Romaniei la Pactul tripartit, opinia publica româneasca era puternic bulversată: in doar cateva luni (iunie-septembrie) ţara noastră pierduse Ardealului de nord în favoarea Ungariei, Basarabia şi Bucovina în favoarea URSS şi Cadrilaterul în favoarea Bulgariei.

Marşul glorios al maşinii de război germane, măturând Austria, Cehia, Polonia, Danemarca, Olanda, Belgia, Norvegia şi apoi Franţa, a surprins întreaga Europă.

România rămânea în calea lupilor. Atotputernicii săi aliaţi şi garanţi tradiţionali fie fusesera infrânţi umilitor (Franţa), fie erau in mare dificultate (Marea Britanie). 

Nimic nu mai era ca inainte.

Europa era în pragul unei catastrofe, iar  România a fost o victimă sigură. Cu acordul lui Hitler, Rusia sovietică a luat ce a vrut după ce a fost încheiat între cele două puteri totalitare pactul Ribbentrop-Molotov. Mai precis Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa.

La scurt timp, prin Dictatul de la Viena, Germania Nazistă făcea cadou aliaţilor la fel de extremişti din Ungaria, Transilvania de Nord-Vest. România condusă de un suveran slab şi vicios, în persoana lui Carol al II lea, a asistat neputincioasă la aceast dezastru, fără să fi schiţat măcar un gest de apărare.
După ce a preluat puterea în septembrie 1940, Antonescu a primit de la Hitler garanţia integrităţii statului român, dar şi trupe germane pe teritoriul ţării, România  devenind o bază germană solidă.

Aderarea la Pactul Tripartit a avut loc în urma vizitei oficiale la Berlin din zilele de 22 – 23 noiembrie 1940.

Antonescu a fost primit de Hitler şi cei doi au discutat la prima întâlnire, trei ore şi  jumătate .

  Antonescu s-a pregătit temeinic, încercând să susţină cauza reconstituirii României Mari.
”Românii- sublinia  generalul- reprezintă naţiunea cea mai veche din această zonă, constituită încă înainte de Hristos, şi îţi are originea în simbioza daco-romană. Din punct de vedere istoric   – este un caz unic de limbă şi administraţie înfiinţate ca urmare a administraţiei romane de 200 de ani şi rămâne mai mult sau mai puţin schimbată până în ziua de azi.”

 

Din partea României, semnarea Pactului Tripartit era văzută ca un act prin care se încerca protejarea țării în fața agresorului URSS şi avea un caracter defensiv, având rolul de a cimenta alianța statelor semnatare în fața unor eventuale agresiuni din partea altor state.

Pactul era considerat în epocă și un avertisment transmis SUA, pentru a rămâne neutre în războiul care se prefigura.

Cei trei parteneri principali (Germania, Italia şi Japonia) își recunoșteau reciproc sferele de influență și se obligau să-și asigure ajutor reciproc din punct de vedere politic, economic și militar în cazul în care oricare dintre ele ar fi atacate de o putere cu care nu era deja implicată în război, cu excepția URSS.

Pactul Tripartit a fost semnat de Ungaria (20 noiembrie 1940), România (23 noiembrie 1940) şi Slovacia (24 noiembrie 1940). Bulgaria a semnat pactul pe 1 martie 1941, înainte de intrarea trupelor germane în țară.

Ultima țară semnatară a fost Iugoslavia, la 25 martie 1941.

La data de 25 noiembrie 1936 între Germania Nazistă și Japonia Imperială, a fost încheiat  împotriva Internaționalei a III-a Comuniste.
Pactul AntiComintern care prevedea consultări reciproce între cele două state semnatare în cazul  unei agresiuni a URSS împotriva vreuneia dintre ele, precum și luarea de măsuri pentru apărarea intereselor comune.

De asemenea, niciunul dintre cele două state nu putea încheia tratate politice cu URSS și totodată, Germania era obligată de către Japonia să recunoască independența statului Manciuko, teritoriu chinez invadat şi anexat de japonezi.
La 6 noiembrie 1937, Italia lui Mussolini a aderat la acest pact, creându-se astfel ceea ce a devenit cunoscut  mai târziu, sub numele de Axa (Axa Berlin-Roma-Tokyo).

La 22 mai 1939, la Berlin, a fost  semnat Pactul de Oțel, conform denumirii sale oficiale:

„Pactul de prietenie și alianță dintre Germania și Italia şi care era  o înțelegere între Italia Fascistă și Germania nazistă  semnată de către miniștrii de externe ai respectivelor țări, contele Galeazzo Ciano și Joachim von Ribbentrop,  formată din două părți: prima a fost o declarație de cooperare dintre Germania și Italia, în vreme ce partea a doua, „Protocolul secret adițional”, prevedea o politică comună militară și economică.

Dictatorul italian Benito Mussolini a fost cel care i-a dat supranumele de „Pactul de Oțel”, după ce a renunțat la denumirea de „Pactul de Sânge”, ca urmare a sfaturilor consilierilor săi.

În 1941, după invadarea URSS de către Germania în Operațiunea Barbarossa, Pactul Anticomintern a fost revizuit. Pe 25 noiembrie, a fost hotărâtă reînnoirea lui pentru o perioadă de încă cinci ani. La această dată, semnatarii Pactului AntiComintern au fost:
Bulgaria, China, Croația, Danemarca (ocupată de Germania în 1940), Finlanda (invadată de URSS pe 30 noiembrie 1939, după Războiul de Iarnă), Germania, Ungaria, Japonia, Manciukuo, România,Slovacia, Spania şi 
Turcia (garant, după Pactul germano-turc de neagresiune)

Nu se poate spune că Antonescu l-a simpatizat în mod deosebit pe Hitler, sau opţiunile sale politice. Pentru Antonescu, aşa cum va explica el mai târziu,  alianţa cu Germania oferea speranţa recuperării teritorilor luate de ruşi şi de unguri.

” Dacă aş fi găsit înţelegere şi aş fi putut găsi înţelegere pentru asigurarea vieţii, libertăţilor şi comunităţii istorice a acestui nenorocit popor, nu aş fi ezitat să ies din război, nu acum, ci chiar de la începutul conflictului mondial, când Germania era tare”, îşi motiva Antonescu alegerea într-o ultimă scrisoare.

” Nu aveam nici o altă ieşire. România era total izolată. La toţi miniştrii străini la care m-am adresat, toţi mi-au refuzat orice sprijin”.

Pe scurt, Antonescu avea credinţa că alături de nemţi va putea lua Basarabia şi Bucovina de Nord, iar apoi după victoria împotriva Rusiei, la care sperau în mod utopic şi Antonescu şi Hitler, mareşalul se aştepta să primească din parte dictatorului nazist drept recompensă şi Transilvania de Nord-Vest.

România a intrat însă total nepregătită în război şi  nu a fost ajutată prea mult material de aliaţii nemţi. A urmat dezastrul inevitabil de pe frontul de Est.

 

 

 

CITIŢI ŞI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2012/06/18/fata-in-fata-maresalul-ion-antonescu-adolf-hitler-i/

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2012/06/19/fata-in-fata-maresalul-ion-antonescu-adolf-hitler-ii/