CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Minciuna 22 iunie 1941 şi cea mai mare mistificare din istorie privitoare la rolul Uniunii Sovietice în declanşarea celui de – Al Doilea Război Mondial

 

 

 

Imagini pentru căpitanul Ioan Boroș photos

 

 

 

 

 28 iunie 1940, fapte și eroi necunoscuți

 

În seara zilei de 26 iunie 1940, la trei zile după capitularea Franței în fața Germaniei, este primit la București ultimatumul URSS care ne cerea Basarabia și nordul Bucovinei.

Inițial, Stalin dorise întreaga Bucovină, dar Germania s-a opus, iar Stalin, pentru a nu-și irita aliatul, și-a redus pretențiile la jumătate, respectiv la nordul provinciei.

S-a pus în Consiliul de Coroană problema rezistenței, dar ținând cont de faptul că aliații noștri din Înțelegerea Balcanică ne-au abandonat, mai puțin Turcia, am cedat.

Conform tratatelor de alianță, dacă intram în război și eram atacați de un terț, aliații noștri ar fi trebuit să intre în război împotriva acelui terț.

Spre exemplu, dacă intram în război cu URSS era o mare probabilitate să fim atacați din spate de Ungaria și Bulgaria, iar Iugoslavia și Turcia să le atace la rîndul lor.

 Cehoslovacia şi Polonia nu mai existau la ora aceea.

În Consiliul de Coroană au fost 19 voturi pentru cedare și șase membri ai guvernului care au votat pentru rezistență pe Nistru, numele lor merită amintit aici: Nicolae Iorga, Victor Iamandi, Silviu Dragomir, Traian Pop, Ștefan Ciobanu, Ernest Urdăreanu).

Guvernul sovietic a cerut evacuarea Basarabiei și a nordului Bucovinei în termen de patru zile, începând cu ora 12, dată la care vor intra trupele sovietice care vor urma trupele noastre în retragere.

Desigur că acest termen nu a fost respectat, cum nu a fost respectat nimic din ce au promis rușii.

Armata Roșie la ora 12 pătrundea în Cernăuți, și forțase Nistrul cu mai bine de o oră de termenul fixat. Au avut loc scene cumplite în Chișinău, unde agenții NKVD și populația rusofonă, mulți evrei, s-au dedat la crime împotriva reprezentanților autorităților române, s-au scris sute de pagini despre asta.

Dar eu aș vrea să aduc în discuție un document al Marelui Stat Major secția 2 tocmai despre această retragere:    

Retragerea trupelor române, depășite de formațiuni motorizate sovietice și continuu hărțuite de populația comunistă, răzvrătită și instigată de agitatori sovietici, s-a executat în foarte grele condițiuni, o parte din materialul de război fiind părăsit în teritoriile ocupate.

În plus, retragerea a fost îngreunată și de etapele lungi pe care trupele erau forțate să le execute, precum și din cauza intenției exprese a guvernului român de a nu provoca incidente cu trupele sovietice.

Trupele sovietice, luând drept slăbiciune (ceea ce pentru trupele române nu era decât un act de înaltă disciplină conștientă) au călcat stipulațiunile Convenției și sub forma controlului rechizițiilor locale, opreau coloanele române, înconjurându-le în prealabil cu forțe mecanizate, invitând apoi bandele comunizate și instigate să-și ridice ceea ce le-ar fi fost rechiziționate de către trupele române.

Această acțiune a forțelor sovietice s-a executat după un plan bine stabilit și anume:

Unitățile mecanizate sovietice depășeau coloanele române și le opreau în momentul traversării localităților.

Se barau ieșirile satelor, în special cele de la vest, apoi servindu-se de megafoane, invitau soldații basarabeni să iasă din coloană și să rămână pe loc.

Populația comunistă, instigată în prealabil de agitatorii politici, vocifera îndemnând soldații să părăsească frontul.

Odată coloana dezorganizată prin îndepărtarea elementului basarabean, care de altfel, la unele unități forma majoritatea, răzvrătiții civili erau îndemnați să-și reia materialele și animalele presupuse rechiziționate din zonă.

Aceste bande de comuniști, protejate fățiș de forțele sovietice, s-au dedat la acte reprobabile, jefuind și chiar dezarmând pe ostașii români puși în imposibilitatea de a se apăra.

Cu această ocaziune, s-au produs acte de înaltă ținută și abnegație din partea multor ofițeri și soldați, care au încercat să salveze materialele ce li se încredințaseră, ducându-le singuri în spinare zeci de kilometri, deoarece căruțele și caii fuseseră luați de răzvrătiți.

  

Da, se putea rezista, dar unde erau cele 1033 de cazemate planificate a se face pe Nistru? Dar cele 498 prevăzute în Bucovina?

În Basarabia fuseseră realizate abia 127 (12,3%), iar în Bucovina abia 24 (5%)! Ce a făcut statul român până la data de 28 iunie 1940? Unde erau dotările armatei, armamentul modern, toate cele necesare?

 

Primul ofițer român căzut în al doilea război mondial

 

Nu, primul ofițer român căzut în al doilea război mondial  nu a murit în ziua de 22 iunie 1941, nici în 21 iunie, ci cu aproape un an mai devreme, la 29 iunie 1940, la ora 4 dimineața.

Este vorba de căpitanul Ioan Boroș din regimentul 16 artilerie.

Din documentul cu nr 64410 din 11 noiembrie 1940 aflat în arhiva Ministerului Apărării Naționale aflăm următoarele:

În dimineața zilei de 9 iunie 1940 la orele 4, localitatea Herța a fost ocupată de armata sovietică cu elemente mecanizate.

La această dată, bateria 1 (comandată de Ioan Boroș) era instalată pe poziție, în sprijinul unui detașament de infanterie. 

Două din carele de luptă ce inraseră în localitate au apărut în poziția bateriei și au cerut ca bateria să se predea.

Căpitanul Boroș a încercat să parlamenteze cu rușii, însă ei au tres focuri de armă și pistol omorându-l pe loc, căzând la datorie între ostașii și tunurile sale.

Din cele de mai sus, rezultă că ofițerul a încetat din viață în timpul și din cauza serviciului comandat.  

 

 

 

 Placa comemorativă  la mormântul căpitanului Ioan Boroş. FOTO Sergiu Petrovici 

 

Trupul căpitanului Ioan Boroș a fost înmormântat la Dorohoi cu onoruri militare, ulterior a fost reînhumat la Bacău, o stradă din oraș i-a purtat numele până la instaurarea regimului comunist.

Împrejurările morții căpitanului Ioan Boroș sunt confirmate de către C. Arig, emigrat apoi în Israel, fost soldat în bateria căpitanului Ioan Boroș. Acesta descrie cum tancurile au pătruns până la Herța, care nu figura pe harta revendicărilor teritoriale sovietice.

Crezând că este o greșeală, căpitanul Boroș, însoțit de sublocotenentul de rezervă Alexandru Dragomir și de câțiva soldați, a încercat să le explice rușilor că au trecut limita de demarcație și că trebuie să se întoarcă.

Arig spune că în timpul discuțiilor, pentru a-i intimida pe ruși și a-i convinge, sublocotenentul Dragomir a tras un foc de pistol în aer.

Nimeni nu a fost atins, dar rușii au deschis focul cu mitralierele de pe tancuri. Au căzut morți căpitanul Ioan Boroș, sublocotenentul Alexandru Dragomir și un soldat evreu pe nume Solomon.

În acea zi, de fapt, au fost uciși cel puțin cinci ofițeri români, în afară de cei doi mai sus menționați, căpitanul Georgescu, comandantul Cercului Militar Soroca, împușcat de evrei, și un ofițer de grăniceri arestat de ruși la Ștefănești, județul Cernăuți, și torturat până la moarte pentru a divulga secrete militare.

Altul a fost căpitanul Epure, comandant de escadron în Regimentul 5 roșiori, dislocat lângă Soroca, care a cerut rușilor să respecte graficul de deplasare și distanța de minim 4 km între cele două armate. Rușii l-au împușcat pur și simplu.

A murit la Soroca, nu departe de locul unde a fost ucis generalul Stan Poetaș în 1919 (veziMoartea unui erou, generalul Stan Poetaș).

Căpitanul Ioan Boroș era căsătorit de zece luni și aștepta un copil pe care nu l-a mai văzut niciodată. Un an mai târziu, după eliberarea Basarabiei și nordului Bucovinei, guvernatorul Bucovinei a dispus ridicarea la Herța a unei troițe în amintirea celor trei români căzuți aici.

La parastasul care a avut loc la școala din localitate, la care a participat soția și fetița Ionița a celui care a fost căpitanul- erou Ioan Boroș, guvernatorul Bucovinei a prins la gâtul fetiței de un an o cruciuliță de aur pe care scria De la tăticul tău

 

Știind acum toate aceste lucruri, putem spune că Ordinul din 22 iunie 1941, în urma căreia armata noastră a declanşat operaţiunile de eliberare a Basarabiei şi Bucovinei de Nord,  a fost nu numai justificat, ci chiar obligatoriu!

 

               

Caricatură de epocă despre „dragostea” dintre nazişti şi comuniştii sovietici

 

 

Minciuna 22 iunie 1941

 

 

Conform istoriei lor unice, în sensul că istoria predată de ei nu se regăseşte decât în propriile lor manuale, ruşii au să ne reproşeze nouă multe, enorm de multe, să ne împroaşte cu noroi şi să ne facă în toate felurile cu putinţă, dar cele mai multe reproşuri, chiar şi astăzi, se leagă de o dată specială: 22 iunie 1941.

Pentru ruşi şi istoria lor, este ziua în care fasciştii români, alături de cei germani, fără motiv şi provocare, au atacat mişeleşte paşnica şi liniştita Uniune Sovietică.

Pe acest motiv am fost ocupaţi, jefuiţi, înrobiţi, transformaţi în colonie rusească, obligaţi la plata a imense despăgubiri de război, jefuiţi de tot ce aveam, mult peste aceste despăgubiri, împuşcaţi, asasinaţi, deportaţi, închişi, elitele exterminate în temniţe şi lagăre, ni s-a distrus ţara, economia, cultura, patrimoniul, moravurile, toate acestea pentru că am atacat mişeleşte Uniunea Sovietică la 22 iunie 1941.

Inclusiv astăzi, la aproape opt decenii de atunci, ruşii ne-o reproşează cu furie, strângând pumnii şi proferând injurii în toate mediile, inclusiv pe internet. Dar oare chiar aşa să fi fost?

Istoriografia rusă şi ruşii în general, uită câteva aspecte deosebit de importante.

În primul rând, timp de aproape doi ani de zile au fost cei mai buni aliaţi cu parşivii de germani, împreună au decis soarta estului european prin pactul Ribbentrop-Molotov, împreună şi-au împărţit prada, împreună au împărţit Polonia, Stalin l-a felicitat pe Hitler pentru victoria împotriva Franţei, iar URSS era principalul furnizor de materii prime pentru industria germană, în acelaşi timp, instructori germani pregăteau armata rusă.

O alianţă şi o frăţie de arme deosebit de strânsă, dovedită cu prisosinţă încă din septembrie 1939, atunci când oficial s-a declanşat Al Doilea Război Mondial.

La exact o săptămână de la semnarea pactului Ribbentrop-Molotov (23 august 1939) cu anexele sale secrete, destăinuite abia după sfârşitul războiului,la 1 septembrie 1939 Germania hitleristă a atacat Polonia.

Polonezii sunt înfrânţi, dar la 17 septembrie sovieticii pătrund şi ei în Polonia şi ocupă aproape jumătate din teritoriul ei, conform înţelegerii prealabile dintre Hitler şi Stalin.

Linia de demarcaţie trece prin Brest, oraş care a făcut de curând subiectul unui film rusesc despre rezistenţa eroică a garnizoanei sovietice de aici contra invadatorilor germani în iunie 1941.

Dar în acest film de propagandă nu se spune nicăieri cum au ajuns sovieticii să stăpânească acest oraş, ci doar despre eroismul apărătorilor patriei (!) care au luptat aproape până la unul contra invadatorilor hitlerişti.

Întreb, care patrie, din moment ce Brestul era în Polonia ocupată de sovietici în complicitate cu aliaţii lor germani?

Dar istoria ruso-sovietică trece foarte uşor peste aceste amănunte considerate neesenţiale.

La fel trece şi peste un alt amănunt considerat de ei neimportant, respectiv motivul intrării noastre în războiul împotriva lor, crima noastră de neiertat, participarea la agresiunea nazistă contra paşnicei Uniuni Sovietice, bastionul păcii pe pământ.

Desigur, istoricii ruşi trec foarte rapid cu vederea motivaţiile noastre, nici nu le iau în considerare, pentru ei agresiunile sovietice din anii 1939-1940 sunt doar acţiuni de apărare, edificarea unui spaţiu defensiv perfect justificat, ei nu sunt agresori, ei doar doreau să se apere în eventualitatea unei agresiuni a forţelor imperialiste.

Pentru asta au declanşat un război împotriva Finlandei , pentru asta au ocupat ţările baltice şi pentru asta au ocupat Basarabia şi nordul Bucovinei.

Pentru orice om cu scaun la cap acestea sunt agresiuni, mai puţin pentru istoricii ruşi, pentru ei sunt doar măsuri defensive, eventual de eliberare.

Împotriva cui, din moment ce în acea perioadă Germania şi URSS erau aliaţi?

Dacă se pregăteau de apărare contra Germaniei, de ce URSS era principalul furnizor de materii prime pentru industria germană, inclusiv pentru cea de război, chiar în acea perioadă?

Întrebări fără răspuns, dar totuşi răspunsurile au început să apară, trezind reacţii dure la nivelul Rusiei, inclusiv acuzaţii de mistificare a adevărului istoric şi lipsă de respect pentru milioanele de ruşi morţi pentru apărarea patriei.

O altă întrebare, sutele de mii de morţi în războiul contra Finlandei au căzut tot pentru apărarea patriei? Atunci zecile de mii de morţi finlandezi pentru ce au căzut?

Istoricii ruşi nu au oferit un răspuns credibil la aceste întrebări, dar istoria nu este un monopol rusesc, mai sunt şi alţii care să-şi dea cu părerea.

Iar reacţiile au început să apară, mai timid, dar totuşi suficient de zguduitoare încât să cutremure din temelii edificiul minciunii construit cu atâta trudă de istoricii sovietici şi continuat pe mai departe de cei ruşi după 1991.

Dau un singur exemplu despre felul în care lucrează istoriografia ruso-sovietică, referitor la chestiunea Basarabiei.

Ni se spune în disputele istorice că Rusia a luat Basarabia în 1812 de la Moldova, nu de la România, care apare pe hartă abia în 1859.

După acest raţionament, oricum, suntem mai vechi decât Italia, apărută ca stat în 1861, doi ani mai târziu, sau decât Germania apărută pe hartă în 1871, 12 ani mai târziu.

Argumentul este penibil, dovedit chiar de către sovietici sau ruşi, cu ocazia ultimatumului din 26 iunie 1940. Să vedem ce spune acest ultimatum din 26 iunie 1940:

„În anul 1918, România, folosindu-se de slăbiciunea militară a Rusiei, a desfăcut de la Uniunea Sovietică o parte din teritoriul ei, Basarabia, călcând prin aceasta unitatea seculară a Basarabiei, populată în principal cu ucraineni, cu Republica Sovietică Ucraineană.”

Trecând peste falsul istoric clar al populării Basarabiei în principal cu ucraineni, care şi după şaptezeci de ani de deportări, asasinate şi colonizări cu populaţie alogenă, ucrainenii şi ruşii tot sunt în minoritate absolută, aflăm că ni se reproşează că am luat în 1918 Basarabia de la Uniunea Sovietică.

Care Uniune Sovietică, din moment ce aceasta apărea pe hartă abia în 1924? Deci argumentele ruseşti sunt valabile doar într-un singur sens, cel favorabil lor, desigur.

Ipocrizia rusească în acest caz este strigătoare la cer. Adică ei sunt perfecţi justificaţi că au luat Basarabia de la Moldova şi acum o cere România, care nu exista atunci, dar sunt la fel de justificaţi ca Uniunea Sovietică să ceară înapoi Basarabia în 1940, pe care România a luat-o de la Rusia în 1918, atunci când Uniunea Sovietică nu exista.

În plus, Bucovina de Nord, pe care Rusia sau URSS n-au stăpânit-o niciodată, era cerută ca o „compensaţie” pentru ocuparea Basarabiei timp de 22 de ani!

Sunt multe lucruri care nu se leagă şi pe care istoriografia ruso-sovietică le ţine ascunse.

Toate ţările participante la al doilea război mondial şi-au desecretizat în cea mai mare parte arhivele, orice cercetător poate face o cerere şi să le studieze.

Toate, mai puţin una, Uniunea Sovietică şi apoi Rusia, deşi au trecut aproape şaptezeci de ani de la încheierea celui de-al doilea război mondial. Astfel, la ei încă totul este secret.

Dar ce păzesc ruşii cu atâta cerbicie, de nu lasă pe nimeni să se apropie de marile secrete. Răspunsul este foarte clar, nu vor să se afle adevărul, care ar putea schimba total percepţia lumii asupra evenimentelor ce au precedat cel de-al doilea război mondial.

Dar în această secretomanie, asemănătoare cu păpuşile ruseşti Matrioşca, au început să apară primele fisuri, dar în interior este o altă păpuşă, un alt înveliş de secrete, păzit cu şi mai mare cerbicie de autorităţi şi istorici ruşi, care urgent găsesc alte explicaţii şi în paralel aruncă cu invective asupra celor care încearcă să ridice vălul.

Mici tentative au mai fost, întrebări fără răspuns şi altele. Dar primul care a rupt vălul a fost un fost agent GRU sovietic, Vladimir Rezun, care a defectat în vest la sfârşitul deceniului opt al secolului trecut.

Se pare că ar  fi lucrat şi pe la arhivele GRU, din moment ce a ştiut ce să pună cap la cap, şi a făcut-o destul de bine.

Nu a folosit în cărţile sale, publicate sub pseudonimul Victor Suvorov, decât surse oficiale, memorii ale generalilor, dări de seamă publicate de către istoriografia comunistă.

Dar a ştiut ce să caute, a ştiut să le adune şi să descrie. Cărţile sale au devenit rapid bestselleruri mondiale şi au stârnit un val uriaş de reacţii,  dar mai ales de invective, din partea istoricilor ruşi.

Fără precedent, autorităţile ruse au permis accesul restricţionat şi selectat unor istorici occidentali la arhive (doar la unele documente şi doar unor istorici) doar ca să le poată servi acestora muniţie ca să-l contracareze pe Rezun-Suvorov.

Istoricii occidentali, ameninţaţi de devalorizarea muncii lor, din moment ce ei nu au fost capabili să înţeleagă ce s-a întâmplat în acea perioadă, au încercat să-l ignore, dar el nu a mai putut fi ignorat.

A deschis un drum pe care au început şi alţii să cerceteze, descoperind şi mai multe documente şi evenimente care confirmă cele scrise de Suvorov.

Unul dintre aceştia este Mark Solonin, care merge mai departe decât Suvorov, şi mai amănunţit, cu mult mai multe date şi cifre. Deja dovezile adunate sunt zdrobitoare.

Cea mai mare mistificare din istorie

Istoriografia ruso-sovietică ne-a învăţat zeci de ani despre agresiunea nazistă din 1941, când poporul sovietic paşnic a fost totalmente surprins de agresiunea nazistă germană la care s-au alăturat şi alţii, inclusiv românii.

Firul roşu al tuturor justificărilor este faptul că URSS era o ţară paşnică, neînarmată şi nepregătită, a avut prea puţin timp pentru a se pregăti împotriva lui Hitler.

Dar hai să vorbim puţin despre „paşnica” Uniune Sovietică, trecând peste faptul că această paşnică ţară a ocupat până atunci bucăţi din Finlanda, din România, din Polonia şi pe de-a întregul ţările baltice.

Între timp, la fel de „paşnic”, îşi rezolva problemele din Asia cu japonezii în Mongolia, prin bătălia de la Halhin Gol, unde generalul Jukov punea în practică blietzkriegul încă din 1939, înainte de semnarea pactului Ribbentrop-Molotov, cu mult înainte de a fi cunoscut şi numit aşa de către armata germană.

Dar ce făcea „paşnica” Uniune Sovietică încă din timp de pace? Fabricile de armament lucrau în trei schimburi, producând tancuri, avioane, blindate, încă cu mult timp înainte de a se declanşa al doilea război mondial.  

Desigur, pentru a se apăra, vor spune scepticii. Tot pentru a se apăra, producea avioane, tunuri, vehicule militare, tot pentru a se apăra în 1941 URSS avea cele mai multe trupe de paraşutişti din lume, mai multe decât toate statele la un loc.

Bine, bine, tot cu scop defensiv. Ciudat, dar paraşutiştii sunt trupe cu rol strict ofensiv, rolul lor este de desant în adâncimea dispozitivului inamic, unde să deregleze aprovizionarea, comunicaţiile şi să asigure prin asta avansul ofensivei proprii.

Aşa s-a petrecut în toată istoria militară, de la ofensiva germană din vest la Creta şi operaţiunea Overlord. Nicăieri nu au fost folosiţi paraşutişti în defensivă conform scopului şi pregătirii lor, ci doar ca şi simpli infanterişti.

Dacă Uniunea Sovietică dorea doar să se apere, de ce a investit atât în pregătirea paraşutiştilor, în loc să-i facă simplu infanterişti?

Mai departe, Germania a început războiul împotriva URSS cu circa 3500 de tancuri, majoritatea Panzer-I, II şi III, mai existau doar câteva Panzer-IV. În schimb, URSS, doar pe linia de front avea circa 10000 de tancuri (zece mii), mai multe decât toate celelalte state ale lumii luate la un loc.

Spre comparaţie, SUA aveau în 1940 circa patru sute de tancuri. De unde au apărut acestea, cum se face că aveau pe front deja de trei ori mai multe tancuri decât germanii agresivi? În câţi ani au putut fi produse aceste tancuri, iar dacă tot au fost produse, cu ce scop?

Nu cumva URSS se pregătea de război cu mult înainte ca lui Hitler să-i treacă prin cap să atace Rusia Sovietică? Istoricii ruşi sar ca arşi, justificând că majoritatea acestor tancuri erau învechite, slabe calitativ.

Desigur, învechite şi slabe calitativ, dar comparabil cu ce? Mai învechite şi mai slabe calitativ ca şi alte tancuri din dotarea sovietică, respectiv T-35 şi KV. Dar comparabil cu cele inamice, împotriva cărora trebuiau să stea faţă în faţă?

Adevărul este că cele mai vechi şi mai slabe tancuri sovietice, T-26, erau net superioare tuturor tancurilor germane din anul 1941! Mai putem vorbi de cele 70 (şaptezeci) de tancuri Renault din primul război mondial aflate în dotarea singurei divizii blindate din armata română?

În timp ce în armata sovietică se aflau 61 (şaizeci şi una) de divizii blindate, a căror dotare era net superioară în tancuri şi vehicule blindate, atât cantitativ, cât şi calitativ, decât oricare divizie blindată germană?

Culmea, acest raport se păstrează şi la capitolul aviaţie, atât cea de vânătoare, cât şi de bombardament, la artilerie de toate calibrele, precum şi la soldaţi, deoarece mobilizarea trupelor sovietice începuse cu câteva luni înainte, iar trupele erau concentrate la frontiera comună cu Germania şi România.

În primul război mondial, mobilizarea, sau începutul mobilizării echivala cu un act de război, în august 1914, odată ce germanii începuseră mobilizarea, i s-a spus kaiserului că procesul este inevitabil, nu mai poate fi oprit, deja trupele sunt în drum spre unităţi, înarmate şi pregătite de luptă.

Dar să vorbim puţin de desfăşurarea de trupe. Există o mare diferenţă între un dispozitiv defensiv, când vrei să te aperi, şi unul ofensiv, când vrei să ataci.

O armată care se apără, sau care are intenţia să o facă, îşi desfăşoară trupele în dispozitiv defensiv, eşalonându-le în adâncimea teritoriului propriu, îngropându-le în tranşee, adăposturi şi cazemate, în aşa fel încât şocul iniţial al atacului inamic să fie absorbit de valurile succesive de apărători, măcinând trupele invadatoare, care apoi ar urma să fie contraatacate de trupele din rezerva strategică, care le-ar manevra, înconjura, captura sau arunca dincolo de graniţă.

Tancurile, armă prin excelenţă ofensivă, trebuie dispuse mai în spate, gata de contraatac în punctele ce se vor dovedi mai slabe sau acolo unde apar goluri în atacul advers.

Avioanele, la fel, în aerodromurile din adâncime, în aşa fel încât să poată ataca atacatorul ce pătrunde pe teritoriul propriu, dar menţinând bazele în afara razei sale de acţiune.

În schimb, un atacator trebuie să se concentreze cât mai aproape de graniţă, în aşa fel încât să poată declanşa ofensiva cu maxim de trupe în prima linie pentru a spulbera apărarea, tancurilor revenindu-le rolul de armă de şoc.

Aviaţia mutată cât mai aproape de graniţă, în aşa fel încât să poată executa raiduri cât mai departe în adâncimea teritoriului inamic, paralizând comunicaţiile şi aprovizionările inamice.

Dar cum era desfăşurată armata sovietică în iunie 1941? În dispozitiv defensiv cumva, conform teoriei Uniunii Sovietice paşnice?

Nici vorbă, în dispozitiv ofensiv, cu toate trupele pe graniţă, cu un număr de câteva ori mai mare în tancuri, avioane, artilerie, efective şi toate celelalte.

Ambele armate, şi cea germană, şi cea sovietică, erau gata de atac.

Diferenţa a fost că germanii au atacat primii, surprinzând armata sovietică masată pe graniţă, străpungând linia lor în câteva puncte şi apoi înconjurând-o în aşa numitele „cazane” şi distrugând-o. Dacă sovieticii atacau primii, rezultatul ar fi fost acelaşi, dar de partea cealaltă.

Este clar că Stalin dorea să-l atace pe Hitler, numai că acesta i-a luat-o înainte.

Recomand celor interesaţi să citească cărţile lui Victor Suvorov (Vladimir Rezun), nu sunt lungi, cam o sută de pagini fiecare, dar sunt pline de dezvăluiri din actele oficiale sovietice sau din memoriile veteranilor şi, cel mai important, sunt uşor de înţeles de către toţi.

Vă asigur că multe idei şi axiome vă vor fi zdruncinate, măcar pentru asta merită efortul. Eu nu am făcut decât o scurtă expunere a unor aspecte controversate, dar este mai nimic faţă de datele cuprinse în aceste cărţi.

22 iunie 1941 şi România

Dar aş vrea să revin puţin la poziţia României, prinsă în vâltoarea acestor evenimente cataclismice din 1941. Pentru noi, spre deosebire de germani şi sovietici, participarea la al doilea război mondial se înscrie în continuarea primului război mondial, atunci am luptat pentru reîntregirea neamului, la fel şi în al doilea.

Nu am luptat pentru Stalin sau pentru Hitler, pentru sau împotriva comunismului, am luptat doar pentru ţara noastră, pentru neamul românesc.

Am pornit la 22 iunie 1941 împotriva Uniunii Sovietice pentru a ne recupera Basarabia şi Bucovina de Nord, şi am fi pornit mai târziu pentru recuperarea Ardealului de Nord, indiferent de cursul care l-ar fi luat războiul.

Am luptat doar pentru ce este al nostru şi nimic mai mult, iar toţi românii căzuţi în acest război au luptat pentru patrie, la fel ca şi înaintaşii lor la Turtucaia, Jiu, Oituz sau Mărăşeşti.

Împotriva cui am luptat începând cu 22 iunie 1941,  ce forţe aveam în faţă?

  Armata a 9-a sovietică  nu era o armată oarecare, ci cea mai puternică armată din URSS, iar în spatele ei se afla Armata a 16-a, a doua armată ca şi forţă din întreaga armată sovietică. De ce? De ce împotriva României şi nu împotriva Germaniei?

Explicaţia este deosebit de simplă. Pentru a îngenunchea armata germană după o primă lovitură devastatoare a sovieticilor, era esenţial să li se taie sursa principală de petrol, respectiv petrolul românesc din Valea Prahovei.

Lipsită de petrol, armata germană nu se mai putea mişca, până la urmă acesta a fost şi scopul bombardamentelor anglo-americane asupra rafinăriilor şi câmpurilor petroliere din 1943-1944.

Un atac rapid, în forţă, al celei mai puternice armate sovietice, urmată în al doilea eşalon de a doua armată sovietică ca şi forţă, ar fi asigurat ocuparea rapidă a zonei petroliere româneşti lăsând armata germană în pană de combustibil.

Apoi tancurile sovietice ar fi intrat în Berlin, apoi în Paris, deoarece armata franceză nu mai exista fiind distrusă de germani cu un an înainte.

Cam acesta era rolul rezervat nouă de Stalin.

Un mic exemplu. La 4 iunie 1967 Israelul declanşează un atac aerian masiv împotriva vecinilor săi, Egiptul, Siria şi Iordania. Avioanele israeliene distrug în proporţie de peste 75% aviaţia militară a celor trei state.

De ce? Cele trei state arabe concentraseră la graniţa cu Israelul puternice forţe terestre însoţite de blindate, egiptenii blocaseră portul izraelian Eilat şi ceruseră retragerea căştilor ONU (s-au retras rapid) ce stăteau ca şi tampon între cele două armate.

A urmat bătălia terestră, în şase zile, lipsiţi de aviaţie, arabii au pierdut războiul. Atacul israelian a fost un atac preventiv, chiar preşedintele Nasser al Egiptului a recunoscut că intenţiona să atace Israelul.

La fel, putem numi fără îndoială actul nostru de la 22 iunie 1941 drept atac preventiv. Nici măcar atac justificat, de recuperare a teritoriilor noastre istorice, ci atac preventiv, iar războiul nostru în Est drept război preventiv.

Iar toate datele care continuă să apară confirmă acest lucru, tot mai mulţi istorici sunt de acord că trebuie reconsiderate multe aspecte din al doilea război mondial.

Singurii care se încăpăţânează să susţină contrariul, dar fără să deschidă arhivele, sunt istoricii ruşi, şi o vor face în continuare, deoarece au multe, foarte multe, de ascuns.

Dar treptat, încet, adevărul iese întotdeauna la iveală, trebuie doar puţină răbdare.

 

 CITIŢI ŞI:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/07/13/ziua-de-13-iulie-in-istoria-romanilor/

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/07/13/o-istorie-a-zilei-de-13-iulie-video-4/

 

 

 

 

 

 

Bibliografie (surse):

 

Negrea Cristian

http://cristiannegrea.blogspot.com/search?updated-max=2012-07-22T20:39:00%2B03:00&max-results=7&start=5&by-date=false

  1. Victor Suvorov, Spărgătorul de gheaţă, editura Polirom, 1995, versiunea online aici.

    2. Victor Suvorov, Ultima republică, editura Polirom, versiunea online aici.

    3. Victor Suvorov, Epurarea, editura Polirom, 2000, versiunea online aici.

    4. Victor Suvorov, Ziua M, editura Polirom, 1998, versiunea onlineaici.

    5. Mark Solonin, Butoriul şi cercurile, editura Polirom, 2012.   

        6. Veteranii pe drumul onoarei și jertfei. Spre cetățile de la Nistru, editura Vasile Cârlova, București, 1996

13/07/2018 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Remember 22 iunie 1941

 

 

 

22 iunie 1941

 

22 iunie 1941 – Ordin către armată

În noaptea de 21-22 iunie 1941, ora 3:00, asumându-şi răspunderea în faţa istoriei, generalul Ion Antonescu a emis, din oraşul Piatra Neamţ, următorul Ordin de zi către armată:

„Ostaşi, Vă ordon: treceţi Prutul! Sdrobiţi vrăjmaşii din răsărit si miazănoapte. Desrobiţi din jugul roşu al bolşevismului pe fraţii noştri cotropiţi. Reîmpliniţi în trupul ţării glia străbună a Basarabilor şi codrii voevodali ai Bucovinei, ogoarele şi plaiurile voastre […] Să luptaţi pentru desrobirea fraţilor noştri, a Basarabiei şi Bucovinei, pentru cinstirea bisericilor, a vieţii şi a căminurilor batjocorite de păgâni cotropitori. Să luptaţi pentru a ne răzbuna umilirea şi nedreptatea. V-o cere Neamul, Regele şi Generalul Vostru. OSTAŞI, Izbânda va fi a noastră. La luptă. Cu Dumnezeu înainte!” – General Ion Antonescu, 22 iunie 1941.

Începuse Războiul Sfânt anticomunist, drept şi naţional, acceptat şi susţinut de întregul popor. Trecând Prutul, Armata Română nu a păşit pe pământ străin, ci pe pământ Românesc!

România intrase în războiul de eliberare a provinciilor româneşti Basarabia şi Bucovina de Nord de sub criminala ocupaţie a Uniunii Sovietice.

Între membrii strălucitului corp ofiţeresc român se regăsesc generalii: Al.Ioaniţu, Iosif Iacobici, Ilie Şteflea (şefi ai Marelui Stat Major), C. Pantazi, N. Ciupercă, N. Dăscălescu, Ioan Al.Sion, C. Constantinescu-Claps, Gh. Avramescu şi Petru Dumitrescu, acesta din urmă comandant neîntrerupt al legendarei Armate a 3-a, din momentele de dinaintea trecererii Prutului până la sud-est de Stalingrad şi înapoi, până la angajarea bătăliei Moldovei, în august 1944.

Operaţiunea de eliberare a Basarabiei şi Bucovinei de nord s-a soldat cu succes şi s-a încheiat la 26 iulie 1941. (Redacţia ART-EMIS)

7 iulie 1941 – Proclamaţia adresată românilor basarabeni de către Ion Antonescu, Conducătorul Statului.

 

Imagini pentru ordin către armata 1940 photos

„Basarabeni,

Cu vrerea Domnului, prin sângele Eroilor noştri am izgonit de pe pământul strămoşesc pe duşmanii Neamului, redându-vă libertatea şi credinţa, onoarea şi drepturile.
Am prăvălit stăpânirea întunericului care a pustiit bisericile, casele, avutul nostru.
Am spulberat cu vitejia ostaşilor, cotropirea sălbatică a celor ce v-au ţinut în robie şi au răspândit, pe pământul nostru, moartea şi focul.
Ne întoarcem răzbunători în glia moldovenească a lui Ştefan cel Mare reaşezând de a pururi temeliile Neamului românesc.
Basarabeni,
Anul zbuciumat de umilire şi nedreptate, de cotropire şi vrajbă a luat sfârşit.
Aţi simţit prin propria voastră suferinţă, prin sărăcia şi umilirea în care aţi trăit ce înseamnă comunismul.
Aţi putut judeca singuri că viaţa fără libertate şi proprietate, fără dreptate şi familie, fără biserică şi lumină este mai cumplită decât moartea.
Eroii şi bravii ostaşi ai armatei noastre v-au eliberat!

Imagini pentru 1940 cedarea basarabiei photos

 

Cinstiţi-le jertfa şi lupta prin fapta voastră!
Din încercarea şi jertfa noastră, să luăm învăţătură.
Un neam trăieşte şi se înalţă prin fapta de credinţă şi luptă, prin munca şi zbuciumul fiecăruia din fiii lui.
Din cenuşa robiei şi din rănile încercării, să ridicăm azi noi temeiuri de viaţă.
Trecutul s-a stins, să întemeiem viitorul.
Trebuie să ştergem toate urmele prădătorilor şi să distrugem toate uneltele lor.
Voi conduce eu însumi organizarea Basarabiei şi Bucovinei şi voi reface toate aşezările.
În popasul acestui an de prăbuşire, Ţara noastră, vechea voastră Patrie, s-a schimbat.
O domnie nouă şi curată, o nouă ordine întemeiată pe cinste şi muncă, pe dreptate şi adevăr, stă chezăşie a viitorului.
Vom duce lupta şi înnoirea mai departe, prăvălind în ţăndări tot ce a împiedicat Neamul nostru să se înalţe.
Românii vor fi cu adevărat stăpâni în Ţara lor, iar ţăranii vor simţi cu adevărat bucuria muncii şi rodul pământului lor.
Voi veghea până la moarte ca drepturile voastre să fie sfinţite, ca viaţa nouă ce întemeiem să şteargă toate amintirile păcatelor noastre din trecut.
Prindeţi-vă, dar, cu încredere în roiul de muncă pe care îl începem astăzi.
Basarabeni,
Prin disciplină, prin ordine, prin muncă, păşiţi în marşul învierii naţionale.
Sub scutul armatei dezrobitoare, porniţi la faptă nouă.
Am plătit scump blestemul greşelilor trecutului.
Să răzbunăm, prin vrednicia noastră de azi, uitarea de ieri.
Meritaţi-vă morţii, meritaţi-vă Patria!
Trăiască România!”

 

Imagini pentru 1940 cedarea basarabiei photos

Armata Română defilează în  Chişinăul eliberat la 16 iulie 1941

La  data de 25 iulie 1941, în Comunicatul nr. 6  al Comandantului frontului romano-german se spunea că „Lupta pentru dezrobirea brazdei romanesti de la Rasarit s-a terminat. Din Carpaţi şi pana la mare suntem din nou stăpâni peste hotarele străbune”.

 

 

 

 

 

Bibliografie – surse:

http://ro.wikipedia.org/
Gheorghe Radu, Basarabia pământ românesc, aspecte istorico-documentare, legături fraterne judeţul Neamţ – Basarabia, volumul II, 2009
http://www.worldwar2.ro/operatii/?article=4

http://www.art-emis.ro/istorie/1662-22-iunie-1941-2013-remember.html

07/06/2018 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

23 noiembrie 1940 – S-a parafat la Berlin aderarea României la Pactul Tripartit. VIDEO

Cum a ajuns România aliata Germaniei naziste. Explicaţiile lui Ion Antonescu din ultima scrisoare, scrisă înainte de execuţie

 

Foto: O întâlnire a mareşalului Ion Antonescu cu Hitler

 

 Acum 77 de ani,  în data de 23 noiembrie 1940, generalul Ion Antonescu, conducătorul Statului Român, parafa la Berlin aderarea României la Pactul Tripartit, încheiat la 27 septembrie 1940 între Germania, Italia și Japonia, care a pus bazele unei alianțe politico- militare devenită actul oficial de constituire al Axei Berlin-Roma-Tokyo, opusă Aliaților occidentali. 

Acest pact completa „Acordul germano-japonez” și Pactul Anticomintern din 1936 și a ajutat la depășirea diferendelor apărute după semnarea Pactului Molotov-Ribbentrop, încheiat între Germania și URSS în 1939. 

La data când generalul Ion Antonescu semna la Berlin  aderarea Romaniei la Pactul tripartit, opinia publica româneasca era puternic bulversată: in doar cateva luni (iunie-septembrie) ţara noastră pierduse Ardealului de nord în favoarea Ungariei, Basarabia şi Bucovina în favoarea URSS şi Cadrilaterul în favoarea Bulgariei.

Marşul glorios al maşinii de război germane, măturând Austria, Cehia, Polonia, Danemarca, Olanda, Belgia, Norvegia şi apoi Franţa, a surprins întreaga Europă.

România rămânea în calea lupilor. Atotputernicii săi aliaţi şi garanţi tradiţionali fie fusesera infrânţi umilitor (Franţa), fie erau in mare dificultate (Marea Britanie). 

Nimic nu mai era ca inainte.

Europa era în pragul unei catastrofe, iar  România a fost o victimă sigură. Cu acordul lui Hitler, Rusia sovietică a luat ce a vrut după ce a fost încheiat între cele două puteri totalitare pactul Ribbentrop-Molotov. Mai precis Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa.

La scurt timp, prin Dictatul de la Viena, Germania Nazistă făcea cadou aliaţilor la fel de extremişti din Ungaria, Transilvania de Nord-Vest. România condusă de un suveran slab şi vicios, în persoana lui Carol al II lea, a asistat neputincioasă la aceast dezastru, fără să fi schiţat măcar un gest de apărare.
După ce a preluat puterea în septembrie 1940, Antonescu a primit de la Hitler garanţia integrităţii statului român, dar şi trupe germane pe teritoriul ţării,
 România  devenind o bază germană solidă.

Aderarea la Pactul Tripartit a avut loc în urma vizitei oficiale la Berlin din zilele de 22 – 23 noiembrie 1940.

Antonescu a fost primit de Hitler şi cei doi au discutat la prima întâlnire, trei ore şi  jumătate .

  Antonescu s-a pregătit temeinic, încercând să susţină cauza reconstituirii României Mari.
”Românii- sublinia  generalul- reprezintă naţiunea cea mai veche din această zonă, constituită încă înainte de Hristos, şi îţi are originea în simbioza daco-romană. Din punct de vedere istoric   – este un caz unic de limbă şi administraţie înfiinţate ca urmare a administraţiei romane de 200 de ani şi rămâne mai mult sau mai puţin schimbată până în ziua de azi.”

 

Din partea României, semnarea Pactului Tripartit era văzută ca un act prin care se încerca protejarea țării în fața agresorului URSS şi avea un caracter defensiv, având rolul de a cimenta alianța statelor semnatare în fața unor eventuale agresiuni din partea altor state.

Pactul era considerat în epocă și un avertisment transmis SUA, pentru a rămâne neutre în războiul care se prefigura.

Cei trei parteneri principali (Germania, Italia şi Japonia) își recunoșteau reciproc sferele de influență și se obligau să-și asigure ajutor reciproc din punct de vedere politic, economic și militar în cazul în care oricare dintre ele ar fi atacate de o putere cu care nu era deja implicată în război, cu excepția URSS.

Pactul Tripartit a fost semnat de Ungaria (20 noiembrie 1940), România (23 noiembrie 1940) şi Slovacia (24 noiembrie 1940). Bulgaria a semnat pactul pe 1 martie 1941, înainte de intrarea trupelor germane în țară.

Ultima țară semnatară a fost Iugoslavia, la 25 martie 1941.

La data de 25 noiembrie 1936 între Germania Nazistă și Japonia Imperială, a fost încheiat  împotriva Internaționalei a III-a Comuniste.
Pactul AntiComintern care prevedea consultări reciproce între cele două state semnatare în cazul  unei agresiuni a URSS împotriva vreuneia dintre ele, precum și luarea de măsuri pentru apărarea intereselor comune.

De asemenea, niciunul dintre cele două state nu putea încheia tratate politice cu URSS și totodată, Germania era obligată de către Japonia să recunoască independența statului Manciuko, teritoriu chinez invadat şi anexat de japonezi.
La 6 noiembrie 1937, Italia lui Mussolini a aderat la acest pact, creându-se astfel ceea ce a devenit cunoscut  mai târziu, sub numele de Axa (Axa Berlin-Roma-Tokyo).

La 22 mai 1939, la Berlin, a fost  semnat Pactul de Oțel, conform denumirii sale oficiale:

„Pactul de prietenie și alianță dintre Germania și Italia şi care era  o înțelegere între Italia Fascistă și Germania nazistă  semnată de către miniștrii de externe ai respectivelor țări, contele Galeazzo Ciano și Joachim von Ribbentrop,  formată din două părți: prima a fost o declarație de cooperare dintre Germania și Italia, în vreme ce partea a doua, „Protocolul secret adițional”, prevedea o politică comună militară și economică.

Dictatorul italian Benito Mussolini a fost cel care i-a dat supranumele de „Pactul de Oțel”, după ce a renunțat la denumirea de „Pactul de Sânge”, ca urmare a sfaturilor consilierilor săi.

În 1941, după invadarea URSS de către Germania în Operațiunea Barbarossa, Pactul Anticomintern a fost revizuit. Pe 25 noiembrie, a fost hotărâtă reînnoirea lui pentru o perioadă de încă cinci ani. La această dată, semnatarii Pactului AntiComintern au fost:
Bulgaria, China, Croația, Danemarca (ocupată de Germania în 1940), Finlanda (invadată de URSS pe 30 noiembrie 1939, după Războiul de Iarnă), Germania, Ungaria, Japonia, Manciukuo, România,Slovacia, Spania şi 
Turcia (garant, după Pactul germano-turc de neagresiune)

Nu se poate spune că Antonescu l-a simpatizat în mod deosebit pe Hitler, sau opţiunile sale politice. Pentru Antonescu, aşa cum va explica el mai târziu,  alianţa cu Germania oferea speranţa recuperării teritorilor luate de ruşi şi de unguri.

” Dacă aş fi găsit înţelegere şi aş fi putut găsi înţelegere pentru asigurarea vieţii, libertăţilor şi comunităţii istorice a acestui nenorocit popor, nu aş fi ezitat să ies din război, nu acum, ci chiar de la începutul conflictului mondial, când Germania era tare”, îşi motiva Antonescu alegerea într-o ultimă scrisoare.

” Nu aveam nici o altă ieşire. România era total izolată. La toţi miniştrii străini la care m-am adresat, toţi mi-au refuzat orice sprijin”.

Pe scurt, Antonescu avea credinţa că alături de nemţi va putea lua Basarabia şi Bucovina de Nord, iar apoi după victoria împotriva Rusiei, la care sperau în mod utopic şi Antonescu şi Hitler, mareşalul se aştepta să primească din parte dictatorului nazist drept recompensă şi Transilvania de Nord-Vest.

România a intrat însă total nepregătită în război şi  nu a fost ajutată prea mult material de aliaţii nemţi. A urmat dezastrul inevitabil de pe frontul de Est.

 

 

 

CITIŢI ŞI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2012/06/18/fata-in-fata-maresalul-ion-antonescu-adolf-hitler-i/

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2012/06/19/fata-in-fata-maresalul-ion-antonescu-adolf-hitler-ii/

 

 

 

 

 

23/11/2017 Posted by | DIVERSE | , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: