CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Cele 200 de așezări, 34 de cetăţi și zecile de tezaure dacice din „secuime”, îi îndeamnă pe separatiștii și pe autonomiștii teritoriali să facă „ciocu’ mic!”

 

 

 

 

 

 

Cele 34 de cetăţi şi peste 34 de tezaure dacice din „secuime”, le spun autonomiștilor teritoriali: „ciocu’ mic!”

Am scris nu o dată, despre fabuloasele, misterioasele frumuseţi dacice din Munţii Orăştiei, despre Sarmizegetusa Regia, Costeşti, Blidaru, Piatra Roşie – rădăcinile şi trecutul înaintemergătorilor noştri şi ale noastre, cei de azi, cei care au făurit acolo leagănul naşterii Neamului Românesc. Acolo sunt urmele dăinuirii noastre în această Grădină a Maicii Domnului.

Nu poţi să nu-ţi pui acea firească întrebare: oare câte ţări din această Europă, din această lume, mai au azi astfel de dovezi identitare ale naşterii unui popor?

Sunt dovezile în piatră, ale subpământului, ale noastre, ale statorniciei şi continuităţii celor de aici, aici născuţi, nu veniţi, ca alţii, din cele zări în galopul cailor prin colbul vremii.

De ele, de aceste dovezi, trebuie să avem acea grijă sfântă, ca ochii din cap, să ne apărăm rădăcinile, ştiut fiind că un popor fără trecut nu are nici prezent, nici viitor.

Iar pornirile antiromâneşti, cum au fost şi cele în cazul Grupului Statuar Matei Corvinul, de la Cluj-Napoca, care ne neagă, cu acea sfidătoare obrăznicie, trecutul şi ne maculează istoria, sunt de o aroganţă rar întâlnită.

Din păcate, încă de pe la începutul anilor postdecembrişti, de prin acele locuri dacice, mai sus-pomenite, ale naşterii neamului, veneau semnale de alarmă, despre care, la acea vreme, am scris, în câteva rânduri, că începea un jaf sistematic, premeditat, un furt din domeniul patrimoniului cultural al românilor.

Acolo, în leagănul naşterii noastre, ca popor, unde s-au creat istorii şi legende, în legătură cu aurul dacilor, ascuns în urmă cu peste 2000 de ani: brăţări, monede, ceramică, inestimabile valori istorice şi arheologice, erau smulse patrimoniului naţional şi au devenit obiecte de trafic, marfă de contrabandă prin cele patru zări ale Europei şi ale lumii, recuperate cu greu, în ultimii ani, Statul Român dând mari sume de bani pentru aducerea acasă a celor furate.

Încă din primele luni ale perioadei postdecembriste, prin Munţii Orăştiei şi-au făcut apariţia nişte ciudaţi „căutători de comori”, lacomi de câştig, de profit, veroşi practicanţi ai unui „braconaj arheologic”, cu detectoare de metale, cu aparatură ultraperformantă, ajutaţi, din interes, bineînţeles, de anumite „călăuze locale”, buni cunoscători ai locurilor, în căutarea aurului legendar al dacilor.

Pe timpul nopţii, făceau săpături clandestine, distrugând, prin multe locuri, vestigiile străvechi de la Sarmizegetusa Regia, Bilidaru, Costeşti, Ciocu Roşu, Colnic, Golu, Glăjărie, lăsând în urmă numai cratere parcă amintind de un peisaj selenar.
Preocupaţi mai mult de vestigiile dacice fabuloase, ce-i drept, din Munţii Orăştiei, vestigii ale rădăcinilor şi trecutului nostru, parcă n-am mai avut timp, mai ales din cauza unei anumite politici a zonei, să întoarcem privirile şi către inima României, unde, culmea, sunt cele mai numeroase dovezi legate de identitate şi istorie: în aşa-zisa secuime!

„În judeţele Harghita şi Covasna au fost descoperite peste 200 de aşezări, 34 de cetăţi şi peste 30 de tezaure, toate dacice!” Da, aţi citit bine: într-adevăr, toate dacice! Mult timp trecute, din păcate, sub o suspectă tăcere!

Preocupaţi de steagurile secuieşti şi ale Ungariei, de imnul unguresc şi de cel secuiesc, de hărţuieli continue şi de provocări ale unor iredentişti, autonomişti, şovini şi extremişti care fac parte din scenariile rocamboleşti ale neprietenilor, n-a mai fost timp şi pentru aceste „descoperiri uluitoare, nepopularizate, nepuse în valoare, deşi ar putea să lumineze o bună parte din urmele, din umbrele vechimii acestui popor”.

Pe Antal Arpad, Raduly Robert, Tamas Sandor, Tokes Laszlo, Kelemen Hunor nu-i interesează, în niciun fel, adevărurile pe care, de fapt, acolo ei stau, calcă, trăiesc!

Unii de pe acolo o ţin pe a lor, precum şi acel „istoric”, care, în stupizenia lui, afirma că Adam şi Eva erau unguri şi vorbeau ungureşte!
Dar să începem cu începutul – aşa cum adevărul este relatat de istoricul-muzeograf Viorica Crişan, directoarea Secţiei de Arheologie a Muzeului din Cluj-Napoca, cea care o vreme a lucrat şi la Muzeul din Miercurea-Ciuc.

Documente există. Pe la anul 1.800, ţăranii care întorceau pământul cu plugurile, scoteau de sub brazde bucăţi de metal, cioburi, vase, pe care le duceau autorităţilor.

Printre primii cercetători care şi-au îndreptat atenţia spre aceste locuri din partea estică a Transilvaniei, cu acele descoperiri întâmplătoare, a fost, la 1833, D. Scheint, studiind cetăţile şi aşezările fortificate din zonă.

Însă, „concluziile erau politizate, tăinuite cu grijă, chiar şi în privinţa celor mai vechi”, care se regăseau în legendele locale, construite, la rândul lor, „pe ruinele altor vechi cetăţi şi fortificaţii”.
Prin anul 1985, Viorica Crişan, pe atunci la Muzeul din Miercurea-Ciuc, a început să pună cap la cap toate studiile de până atunci despre dacii din estul Transilvaniei, în acea zonă Harghita-Covasna, foarte dificilă în toate privinţele.

I se sugera, destul de nepoliticos şi des, să înveţe maghiara. „Cinci ani a bătut, la pas, locurile cu dovezi din judeţele Harghita şi Covasna, călcând prin toate locurile cu vestigii dacice”.

În 1990, imediat după evenimentele din decembrie 1989, a devenit indezirabilă prin acele locuri: „nu i se mai răspundea la salut, nu i se cerea părerea, presa locală o umilea”, împărtăşind soarta tuturor românilor din zonă, iar după ce la o expoziţie a „îndrăznit” să prezinte arme dacice, direct i s-a sugerat că „mai bine ar fi să se întoarcă toţi românii de unde au venit”.

Adică, românii să plece de acolo! Vestigiile dacice deveniseră tabu! Ba mai mult, pentru a fi şterse orice urme, „autorităţile au permis intrarea unui buldozer peste vestigiile uneia dintre cetăţile de la Jigodin, pentru a amplasa acolo o… antenă telefonică!”.
Întoarsă la Cluj-Napoca, Viorica Crişan, „un an mai târziu, şi-a reluat cercetările în Harghita şi Covasna (…), una dintre cele mai importante zone cu vestigii dacice din România”, publicând, „după aproape trei decenii de muncă titanică pe teren, unul dintre cele mai complete studii şi o lucrare de doctorat, despre moştenirea dacică din estul Transilvaniei”.
Numărul mare al descoperirilor „a constituit, chiar şi pentru doamna Viorica Crişan, un prim şoc: 34 de cetăţi dacice în estul Transilvaniei!

La Jigodin se află nu una, ci trei cetăţi dacice! Cetăţi ale dacilor se află şi la „Covasna, Biborţeni, Valea-Seacă, Zetea, Ghindari, Porumbenii-Mari, Târgu-Secuiesc, Sândominic, Racu, Ciceu (pe o stâncă), Mihăileni, Liliceni, Tuşnad, Racoş (tot trei cetăţi)”, prin alte localităţi harghitene şi covăsnene.

În toate aceste cetăţi dacice au fost descoperite vase, piese de podoabă, tezaure monetare. În cele peste 200 de aşezări dacice, locuitorii se ocupau cu ţesutul (femeile) la război, „făceau bijuterii, cercei sau brăţări din aur sau argint, oale şi străchini din lut, prelucrau fierul, fiind mari meşteri, dovadă zgura rămasă de la făcutul armelor sau uneltelor”, vânau ocazional, lucrau pământul, foloseau sapa, furca, coasa, secera.

Ei nu erau nişte „barbari”, cum îi numeau, în aroganţa lor, romanii! Dovezi sunt „cele 23 de tezaure monetare, şase tezaure de podoabe şi vase de argint, monedele, tezaurele de la Cheţel, cu acele splendide brăţări, de la Pădureni şi Peteni, fibulele de argint, descoperite la Cristuru-Secuiesc, cele 15 cupe şi boluri din argint, de la Sâncrăieni.

Toate descoperite în inima Transilvaniei, adevărata „faţă” a prezenţei dacilor”.
„Din păcate, multe din comorile găsite, în decursul vremii, au luat drumul Budapestei, fie înainte de 1900, fie după. În anul 1944, mai multe piese importante, aici descoperite, au fost încărcate într-un tren care… a fost bombardat imediat după intrarea în Ungaria.

Aşa s-a spus oficial.” Oare aşa să fi fost?
Un loc fantastic, mult timp ascunzând un mare secret, învăluit în legendă, este şi Cetatea Zânelor, de lângă oraşul Covasna (vezi foto), în care, în creaţia populară, trăia Ileana Cosânzeana şi fratele ei, un loc păzit de un „şarpe uriaş, încolăcit în jurul muntelui (…) Paznic era un cocoş care adormea doar o singură dată, la şapte ani, acolo nimeni nu putea intra, iar dacă reuşea să intre, înapoi nu se mai întorcea din camera comorilor”.

Era un blestem! În vârful acelui munte este vechea cetate dacică.
În anul 1995, „doamna Viorica Crişan a fost chemată, de urgenţă, la Cetatea Zânelor. După dezlănţuirea unei furtuni, copacii au fost scoşi din rădăcini, pădurea toată a fost pusă la pământ, iar muntele îşi dezvăluia secretele, printr-o comoară ascunsă, ieşită la iveală”.

Copaci scoşi, cu rădăcini cu tot, de furia dezlănţuită a naturii. Pământ răscolit, din care ieşeau la iveală: „cioburi, amfore, fibule, tot ce mai rămase dintr-o veche cetate dacică, înconjurată de acel şarpe din legendă, de fapt un zid alb de piatră, încolăcit, protector, în jurul muntelui: un munte întreg, fortificat, terasat, locuit cândva de daci”.

O descoperire uluitoare! Terase, fiecare cu ziduri săpate în stâncă, groase de peste patru metri, „într-un loc greu accesibil. Loc greu de ajuns acolo”.
Viorica Crişan a continuat cercetările până în anul 1998, prin acele rămăşiţe ale dezlănţuirii furiei acelei furtuni, „în colaborare cu Muzeul din Brăila şi cu doamna Monica Mărgineanu de la Institutul de Arheologie din Bucureşti”.

Mulţi turişti şi specialişti din Ţară şi din străinătate vin, în fiecare an, să vadă acel loc mirific al Cetăţii Zânelor, deoarece „Cetatea dacică de la Covasna este unică!”.

Acolo s-a păstrat, de secole, marea comoară a cetăţii dacice, cea mai mare din estul Transilvaniei, „comoară a trecutului şi a identităţii unui neam”.
Aşadar, „200 de aşezări, 34 de cetăţi şi peste 30 de tezaure dacice” în aşa-zisul „ţinut secuiesc”, descoperite în judeţele Harghita şi Covasna! Tot atâtea mărturii incontestabile ale adevărului despre daci!

Dovezi ale patrimoniului naţional şi cultural, ascuns de peste 2000 de ani, în pământul acesta românesc, îngăduitor şi tăcut.

Dovezi ale dăinuirii, ale continuităţii şi existenţei noastre, acolo unde nesimţirea, obrăznicia duşmană, neorevizionismul, şovinismul şi extremismul ar dori, culmea, o autonomie pe criterii etnice, a unui aşa-zis „ţinut secuiesc”!

În faţa atâtor dovezi concludente, a atâtor mărturii ale identităţii, continuităţii şi existenţei noastre, oare ce le-ai mai putea spune neprietenilor aroganţi şi sfidători, decât: „ciocu’ mic!”.

01/04/2020 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , | 3 comentarii

Legendele locale române şi maghiare despre formarea Cheilor Turzii

„Câte bordeie, atâtea obiceie” – legende despre Cheile Turzii

 

 

 

    Dacă mai multe culturi convieţuiesc în acelaşi spaţiu geografic, acest lucru are drept consecinţă o serie de interferenţe interesante. Dacă în acel spaţiu există fenomene, peisaje naturale deosebite, oamenii vor încerca să-şi explice  apariţia acestora în funcţie de bagajul istoric şi cultural, de universul de aşteptare şi de mentalităţile grupului etnic/cultural din care fac parte.

O astfel de situaţie găsim în cazul legendelor despre Cheile Turzii.

Am citit despre acest lucru aici: Vöő Gabriella: Natură – mitologie – simbol cultural.

Mitologia Cheilor Turzii. (Természet – mitológia – kulturális szimbólum. A tordai-hasadék mitológiája (Natură – mitologie – simbol cultural. Mitologia Cheilor Turzii), în Ethnographia, A Magyar Néprajzi Társaság Folyóirata (Revista Societăţii Maghiare de Folclor) şi  aici

Cheile Turzii reprezintă o realitate geografică naturală care şi-a pus amprenta pe modul de viaţă şi pe cultura populară a comunităţilor existente în imediata apropiere a acestei forme de relief somptuoase, înfricoşătoare, cu faună şi vegetaţie specifice.

Localităţile din zonă au populaţie mixtă, română,  maghiară şi romă.

În legendele locale despre formarea Cheilor Turzii este vizibilă această structură. Aceasta depinde de personalitatea, memoria, talentul povestitorului şi, nu în ultimul rând, de limba lui maternă şi de apartenenţa etnică.

În legendele care circulă în limba maghiară, elementele componente ale ciclurilor de motive sunt următoarele: Cheile Turzii s-au format printr-o minune dumnezeiască, pentru a-l salva pe un erou – Szent László – de duşmanii care-l urmăresc. Este vorba de Ladislau I cel Sfânt (cca. 1040-1095), rege maghiar din dinastia arpadiană, devenit cea mai populară figură din hagiografia creştină a ungurilor, canonizat în 1192. 

Ovidiu Pecican constată că din Panteonul istoric unguresc, acest rege militar, din suita căruia făceau parte şi cavaleri valahi, este „cel mai faimos erou maghiar printre românii” dintr-o Transilvanie pluriconfesională. 

 

 

Foto: Herma Sfântului Ladislau

  Celebrul relicvar gotic în formă de bust, confecţionat la comanda Episcopului orădean Andrea Scolari pentru adăpostirea craniului regelui, cunoscut astăzi sub numele de Herma din Győr, se numără printre capodoperele orfevrăriei medievale europene.

Sfântul Ladislau deţine un cult pronunţat mai ales în rândul ungurilor şi secuilor din Transilvania, fiind considerat protector al Ardealului. 

 Sfântul Ladislau este considerat întemeietorul Diecezei de Oradea și ctitorul primei catedrale a acesteia; a fost nu doar întemeietorul așezării medievale fortificate din care mai târziu s-a format orașul Oradea, ci în același timp și un sfânt al Bisericii creștine cu adânci rădăcini în meleagurile bihorene.

Ladislau s-a născut în anul 1046 în Polonia, linia dinastică de care aparținea fiind considerată în acea vreme uzurpator al tronului Ungariei. Părinții lui au fost Béla I, viitorul rege al Ungariei, și prințesa Richeza, fiica regelui Mieszko al Poloniei.

Familia s-a întors în țară încă în anul nașterii lui Ladislau, așezându-se în cetatea Bihariei, unde Ladislau și-a petrecut cea mai mare parte a tinereții copilărind în curtea tatălui său, începând de la mijlocul anilor 1060 deținând calitatea de principe al ducatului Bihariei, titlu rezervat în acele vremuri pentru moștenitorii tronului Ungariei.

De aici se trage profunda sa relație cu meleagurile din vestul țării. De la moartea lui Ștefan I, în anul 1038, și ridicarea pe tron a lui Ladislau I, Ungaria medievală a fost zguduită de războaie civile și conflicte dinastice.

Principalele merite ale domniei sale au fost consolidarea Bisericii și a credinței creștine, respectiv asigurarea ordinii și a siguranței interne a țării.

În urma războaielor purtate cu succes în Boemia, Rusia și în frontierele estice ale țării împotriva nomazilor, s-a format în jurul lui imaginea cavalerului de neînvins, care mai târziu s-a reflectat sub forma numeroaselor legende și tradiții populare legate de persoana și faptele regelui.

Statura lui voinică cât și sfințenia vieții sale sunt trăsături caracteristice ale sfântului rege, amintite și în legenda de canonizare, redactată pe la sfârșitul secolului al XII-lea.

În anul 1079 s-a căsătorit cu prințesa germană Adelhaid, fapt care a contribuit la menținerea păcii în Europa. În același timp însă cuplul regal a dăruit lumii un alt sfânt, fiica lor, Piroska-Paraschiva, cunoscută în tradiția bizantină sub numele de Eirene, care a ajuns soția împăratului Ioan al II-lea Comnenul și se numără printre sfinții Bisericii răsăritene.

Ladislau a inițiat canonizarea regelui Ștefan I la 20 august 1083, a înființat episcopiile de Oradea și Zagreb și a fost ctitorul mai multor biserici și mănăstiri, printre care a celei din Sâniob, Bihor, construită pentru adăpostirea moaștelor Sfântului Ștefan, una dintre principalele relicve naționale ale Ungariei.

Regele Ladislau se pregătea de preluarea comandamentului primei cruciade organizate pentru eliberarea Ierusalimului, când, în anul 1095, s-a îmbolnăvit și a decedat subit în data de 29 iulie la Nitra. Trupul său neînsuflețit a fost așezat în catedrala orădeană.

Datorită acestei înmormântări, și a prezenței moaștelor sfântului rege, venerat după canonizare lui din anul 1192, Catedrala din Oradea ctitorită de sfântul rege a devenit unul dintre principalele locuri de pelerinaj ale creștinătății occidentale, iar lăcașul de cult extins și reconstruit în mai multe rânduri într-una dintre cele mai mari și mai frumoase biserici medievale ale bazinului carpatic.

Membrii familiilor regale şi imperiale de Anjou şi Luxemburg l-au venerat pe Sf. Ladislau ca pe unul dintre principalii sfinţi protectori ai dinastiei lor, răspândind cultul sfântului rege în locuri îndepărtate ale Europei, cum ar fi sudul şi nordul Italiei, Polonia sau unele teritorii ale Germaniei.

La începutul secolului al XV-lea, prin asigurarea unor privilegii papale, biserica orădeană a Sfântului Ladislau a fost ridicată la rangul celor mai importante centre de pelerinaj, alături de catedrala Sf. Marcu din Veneția, biserica Sf. Maria Portiuncula din Assisi.

În proximitatea mormântului sfântului rege au fost înmormântate mai multe figuri regale ale Ungariei: regele Ștefan al II-lea, regina Bearix de Luxemburg și Maria de Anjou, respectiv Sigismund de Luxemburg, rege al Ungariei, Boemiei și împărat romano-german.

Relicvele Sfântului Ladislau s-au răspândit în evul mediu în întreaga Europă. În afara Ungariei azi se regăsesc în Zagreb, Dubrovnik, Aachen și Bologna.

Membrii familiilor regale și imperiale de Anjou și Luxemburg l-au venerat pe Sf. Ladislau ca pe unul dintre principalii sfinți protectori ai dinastiei lor, răspândind cultul sfântului rege în locuri îndepărtate ale Europei, cum ar fi sudul și nordul Italiei, Polonia sau unele teritorii ale Germaniei.

Perioada de glorie a cultului Sfântului Ladislau s-a încheiat odată cu întărirea mișcărilor protestante și distrugerea Catedralei medievale la mijlocul secolului al XVI-lea, punând capăt pentru câteva secole pelerinajelor, până când Catedrala medievală dispărută a fost înlocuită cu un lăcaș de cult demn de tradiția istorică și religioasă a locului, în forma celei actuale, consacrată abia în anul 1780.

   Ladislau reprezintă modelul legendar al cavalerului medieval ungur, curajos dar blând, bun credincios creştin, dar nemilos faţă de duşmani. În jurul mormântului regelui, aflat la Oradea, e ţesută credinţa că ar fi făcător de minuni.

    O interesantă reprezentare plastică a personajului se găseşte într-o frescă datată în secolul al XV-lea, aflată în biserica unitariană din Dârjiu (Székelyderzs, lângă Odorheiul Secuiesc), care ilustrează varianta cea mai populară a legendei hagiografice : Ladislau cel Sfânt este salvat de la moarte de o tânără fată, care îl ucide pe tătarul (în alte variante, pe cumanul – în realitatea istorică e vorba însă de luptele cu pecenegii) care e pe cale de a triumfa în lupta cu regele ungur ajuns la capătul puterilor.

Fresca îl înfăţişează pe Ladislau odihnindu-şi capul în poala tinerei, în timp ce aceasta îl caută în cap. Căutatul în cap, „despăducheatul”, simboliza, în reprezentările din Evul Mediu, odihna, liniştea, familiaritatea, comuniunea spirituală.

Alt motiv legat de figura legendară a lui Ladislau cel Sfânt se referă la faptul că el se poate ridica din mormânt pentru a-şi ajuta poporul în momente de cumpănă.

Legendele referitoare la invazia tătarilor  din 1345, spun că secuii au reuşit cu greu să înfrângă hoardele, după trei zile aprige de luptă. În acest timp, trupul lui Ladislau a dispărut din criptă, ca să apară abia a patra zi, ud de sudoare.

După legendele maghiare, Cheile Turzii au luat naştere astfel: Ladislau e urmărit de tătari, care aproape că îl ajung din urmă. Pentru a-i face să-şi încetinească goana, regele aruncă în urmă bani de argint pe care tătarii se opresc să-i adune.

Regele se roagă la Dumnezeu să îl ajute. Sub copitele calului, muntele se crapă în două, tătarii se prăvălesc în prăpastie. Pe peretele stâncos, drept mărturie, se vede şi astăzi urma copitei calului lui Ladislau.

 

 

 

 

Arginţii aruncaţi  s-au preschimbat în pietricelele rotunde, care se găsesc şi azi în Cheile Turzii – spune lgenda. 

E vorba despre foraminifere, nişte protozoare fosilizate.

Legenda formării Cheilor Turzii include în unele variante şi secvenţe referitoare la flora specifică zonei. E vorba despre planta medicinală numită în partea locului Szent László fű / kereszt(es)fű (iarba Sfântului Ladislau / iarba crucii – Gencia Cruciata).

Altă plantă care apare în variantele legendei esterozmarinul (Rosmarinus officinalis), arbust cu frunze veşnic verzi şi cu flori parfumate, care creşte pe stâncile golaşe ale Cheilor : când Ladislau sare cu calul peste prăpastia ce tocmai despărţea muntele în două, de la pălăria eroului cade pe stânci o crenguţă de rozmarin, care prinde rădăcini.

Al doilea ciclu de motive are în centru un izvor despre care persistă credinţa că are apă miraculoasă, tămăduitoare. Acest izvor a luat naştere la rugămintea pe care eroul obosit şi însetat i-o adresează lui Dumnezeu. Dumnezeu îl răsplăteşte pe cavalerul apărător al creştinătăţii făcând să izvorască apă din stâncă.

Al treilea grup de motive este legat de fiinţele fantastice despre care se zice că populează Cheile Turzii. Cheile ar fi locuite de genii silvestre malefice, podurile sunt păzite de zmei sau de duhuri cu cap de animal, care ademenesc oamenii. Existenţa acestora explică în mentalitatea localnicilor numeroasele accidente care au avut loc în zonă.

 *

Legendele în limba română despre formarea Cheilor Turzii sunt mult mai eterogene din punctul de vedere al ciclurilor de motive. Elementul creştin este rareori prezent în variantele româneşti iar cadrul medieval e înlocuit cu unul mitologic, arhaic, atemporal.

Personajul principal nu este un erou naţional, ci unul mitologic, simbolic. Figura centrală a legendei româneşti este cea a lui Alexandru Macedon, care apare alături de calul său năzdrăvan, cu corn în frunte. 

Tony Brill (în Legende populare româneşti, I, 1981) a remarcat locul important pe care îl ocupă Alexandru Macedon între personajele istorico-fantastice din legendele româneşti.

Influenţa cărţilor populare e clară, dar plasarea în timp a legendei nu mai ţine cont de fapte istorice. În legenda Cheilor Turzii, Macedon luptă cu turcii, alteori cu hunii ori cu „căpcânii”.

Refugiindu-se din calea acestora, el despică muntele nu cu ajutorul lui Dumnezeu, ci cu ajutorul forţelor supranaturale cu care este înzestrat. Ca şi în variantele maghiare, legenda românească foloseşte procedeul asocierii numelui unui personaj istoric cu apariţia unei forme de relief naturale. Existenţa personajului românesc depăşeşte însă cu mult graniţele timpului, delimitat istoric în cazul legendelor maghiare.

Alexandru Macedon are însă un rol secundar, figura sa e detaşată de personajul real căci în majoritatea variantelor româneşti ale legendei accentul nu cade pe formarea Cheilor, ci mai ales pe existenţa izvorului cu apă vindecătoare, „bună pentru plămâni”.

Izvorul e produsul unei minuni pe care o înfăptuieşte nu divinitatea ori eroul, ci calul, făcând să-i curgă apă pe nări. Şi acest nucleu epic probează arhaicitatea naraţiunilor româneşti.

Motivul este argumentat prin faptul că stânca are formă de (cap de) cal.

În ceea ce priveşte naraţiunile româneşti despre duhurile malefice care atrag călătorii într-o zonă periculoasă, acestea se fondează pe vechi credinţe despre fiinţele mitologice silvestre.

Nici în acest caz legenda nu mai are în centru geomorfologia propriu-zisă a unităţii de relief a Cheilor, ci întâlnirile cu nişte fiinţe silvestre, personaje mitologice difuze(aşa le numeşte Otilia Hedeşan):

O mărs on ciurdar, Roştaş Traian, ierea la bivoli, tăt acolo, la Cheile Turzii, vedeţ că tăt acolo-s dracii şi zmeii, şi dac-o mărs acolo cu vitile, n-aş putea să mă esprim, c-o zâs că : – Am văzut, o ieşit on zmeu dindărăpt, şi din coadă-i iese foc, şi din cap – zice – şi noi am fost nevoiţi să fugim d-acolo. Pă toţi ne omoară… Şi ţiganii până-n sat or fugit…(Vöő, 1992, 120).

Din text, reiese că naraţiunile româneşti despre geniile rele care stăpânesc Cheile Turzii sunt percepute cu funcţia lor originală de a semnala un spaţiu periculos, mai ales în mentalitatea localnicilor ţigani. Scurta naraţiune de mai sus a fost pusă în circulaţie chiar de un ţigan, cum se poate deduce şi din patronimul acestuia: Rostaş = cel care confecţionează ciururi, Ciurar (magh. rosta = ciur, sită).

Într-o scurtă concluzie, naraţiunile româneşti din zona Cheilor Turzii pot fi privite ca reminiscenţe ale unor vechi mituri, se apropie mai mult de basmul fantastic şi le lipseşte elementul de istorie naţională.

În schimb, sunt populate cu personaje mitologice cu rol punitiv, ce controlează spaţiul şi „veghează asupra respectării unei serii întregi de norme legate de activităţile cotidiene ale localnicilor” (tot Otilia Hedeşan, în Pentru o mitologie difuză, 2000).

Variantele legendelor maghiare sunt alcătuite din elemente creştine din perioada medievală, din secolele în care regatul ungar a cunoscut o dezvoltare puternică, sub cârmuirea unui rege sanctificat ulterior.

Cheile Turzii sunt unice. Dar fiecare grup cultural altfel a explicat această unicitate: câte bordeie, atâtea obiceie…

 

 

http://fereastramicalei.blogspot.ro/2013/10/cate-bordeie-atatea-obiceie-legende.htm/ Mihaela Bucin

17/11/2017 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , | Un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: