CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Cele mai bine pazite locuri de pe Terra. VIDEO

Există în lumea noastră locuri misterioase înconjurate de secrete bine păzite, despre care se cunosc foarte puține lucruri şi care au dat naştere unor numeroase legende.

Aceste locuri, oricât de mult ți-ai dori, nu ai voie să le vizitezi. 

1. Bohemian Club

Este un club exlusivist privat cu caracter secret, care își are sediul principal în clădirea Bohemian din San Francisco, California.
Clubul a fost înființat în anul 1872 de un grup de ziariști de la publicaţia San Francisco Examiner, doritori să copieze stilul și spiritul boem al artiștilor europeni şi care au atras în cercul lor artiști și scriitori precum Jack London și Mark Twain, iar pentru sprijin financiar, au invitat la întâlnirile pe care le organizau  oameni de afaceri şi politicieni, care în scurt timp au devenit majoritari.

Din anul 1878, ziariștii nu au mai avut acces în acest club, a cărui deviză este luată din Shakespeare: „weaving spiders come not here”(„păianjenii să nu intre aici”).

Întâlnirile de la Bohemian Grove, în nordul Californiei

 

 

Image result for bohemian grove photos

 

 

 

 

 

Reuniunile anuale ale Clubului au loc în fiecare an în luna iulie şi durează 16 zile, la acestea participând peste 2500 de bărbați aparținând elitei mondiale.

Bohemian Grove este o proprietate privată de cca.11 km2, situată la aproximativ 100 km nord de San Francisco, în ținutul Sonoma.

Locurile respective erau pe vremuri considerate sacre de amerindieni, datorită pădurilor cu arbori seculari de sequoia gigantici.
Punctul central al complexului este un lac, pe malul căruia se înalță o statuie în formă de bufniță, având peste 13 m înălțime și care este reprezentarea divinității babiloniene Moloch.
Cadrul natural oferă un plus de intimitate datorită dealurile acoperite de pădurile de sequoia gigantici cu lemn roșu și canioanele naturale din zonă formate de-a lungul râului Russian.

La acestea se adaugă un sistem modern de pază și personal specializat pentru protecție, aparținând inclusiv serviciilor secrete americane.
Pe acest teritoriu foarte bine supraveghiat sunt construite diferite vile luxoase, restaurante, cluburi, terenuri sportive.

Cea mai celebră şi exclusivistă dintre aceste tabere, Mandalay, este accesibilă nemembrilor doar pe bază unei invitații scrise din partea unui membru.

Clubul Bohemian reunește elita masculină din California, dar cei care participă la întâlnirile anuale sunt mult mai numeroși, pentru că membrii acestui club exclusivist pot aduce și invitați.

Oricum, aici nu este vorba despre o inofensivă tabără de vară, unde îşi dau întâlnire puternicii planetei…

Aceasta are loc în cel mai strict secret, iar în timpul ei elitele prezente discută despre marile probleme ale lumii și despre modul în care trebuie acţionat pentru a domina şi a ţine sub ascultare marea masa a populaţiei.

 Oficiali de rang înalt, politicieni, președinții Americii (din trecut și prezent), familii regale, directori executivi, mari  bancheri, magnați și mari proprietari, sunt cu TOŢII prezenți aici.

Vorbim despre bancheri de talia lui  Rockefeller, membri ai guvernului american din 1923 şi până în prezent, militari de rang înalt, președinți precum Calvin Coolidge, Dwight D. Eisenhower, Richard Nixon, Gerald Ford, Ronald Reagan, George H.W. Bush, George W. Bush, secretari de stat, proprietari și directori de mari corporații și companii multinaționale, conducători ai principalelor instituții financiare (proprietari sau președinți ai băncilor), magnați din domeniul energetic, principalii contractori militari și chiar personalităţi ale lumii artistice precum muzicienii Steve Miller şi Bing Crosby sau artiştii Clint Eastwood şi Arnold  Schwarzenegger.

 Cei prezenţi  sunt la rândul lor împărțiți în cluburi sau tabere (caste). 

Unii lideri europeni se deplasează discret la Bohemian Grove pentru a discuta cu elita americană chestiuni de politică și afaceri.

În prima sâmbătă după deschiderea taberei are loc o ceremonie denumită „Cremation of Care” – incinerarea „Zeiței Grijilor”, în care participanții renunță la toate grijile, responsabilitățile și preocupările, pentru a se dedica unor activități recreative.

Participanții la ritual sunt îmbrăcați în robe asemănătoare cu cele ale Ku Klux Klanului, rostesc în cadrul ritualului incantații păgâne, folosesc cruci în flăcări și  ard o efigie reprezentând această „zeiță a grijilor”.

Pe lângă aceste ritualuri de-a dreptul sataniste, aici se mai întâmplă și altfel de lucruri, care mai de care mai dezgustătoare, sex în grup, activități homosexuale, beții.

Acest club secret a intrat în atenția media dupa ce jurnalistul de la InfoWars, Alex Jons, a reușit în anul 2000 să se infiltreze aici şi să folosească o cameră ascunsă cu ajutorul căreia a putut filma un spectacol grotesc, în care s-a distins un ritual de sacrificare a unui copil, realizând ulterior documentarul de mare succes intitulat „Dark Secrets: Inside the Bohemian Grove”.

 

 

 

 

 

 

2. RAF Menwith Hill – una dintre cele mai secrete baze militare din Europa şi cea mai mare stație de monitorizare electronică din lume.

 

 

 

 

 

echelon07 02 001

Foto: Menwith Hill

 

Una dintre cele mai complexe si secrete baze militare din Europa şi cea mai mare stație de monitorizare electronică din lume, este cea de lânga North Yorkshire, în  Marea Britanie şi ocupă o suprafață de 2,21 km2. A devenit operativă din anul 1954, fiind  închiriată Statelor Unite ale Americii patru ani mai târziu.

RAF Menwith Hill oferă, conform unor surse demne de încredere, suport în telecomunicaţii atât Marii Britanii cât si Agenţiei de Securitate Americane (NSA).

Acest centru de comunicaţii şi informaţii electronice este considerat a fi cel mai mare şi mai bine echipat din lume. Baza include 33 de cladiri tip globular in care işi desfaşoară activitatea 2.500 de angajaţi, dintre care  doar 400 sunt britanici, restul apartinand agenţiei americane de spionaj NSA.

Se spune că aici sunt supravegheate și sparte coduri secrete, astfel încât este lesne de înțeles de ce baza nu poate fi vizitată.

Baza are un sistem complex de avertizare împotriva rachetelor și se presupune de asemenea că este un element al sistemului ECHELON, un vast program de supraveghere operat de SUA cu ajutorul altor patru state semnatare ale Acordului de Securitate UKUSA – Australia, Canada, Noua Zeelandă , Regatul Unit și Statele Unite,  cunoscute de asemenea şi sub numele de Cinci ochi.
Programul ECHELON a fost creat la sfârșitul anilor 1960 pentru a monitoriza comunicațiile militare și diplomatice ale Uniunii Sovietice și ale aliaților săi din Blocul de Est în timpul Războiului Rece și a fost înființată în mod oficial în 1971.
Până la sfârșitul secolului al XX-lea, sistemul denumit „ECHELON” ar fi evoluat dincolo de originea sa militară și diplomatică, devenind de asemenea „… un sistem global de interceptare a comunicațiilor private și comerciale”

Potrivit unui studiu efectuat de Federaţia Oamenilor de Ştiintă din America, un organism independent de Washington, calculatoarele de la baza RAF Menwith Hill sunt capabile sa efectueze 2 milioane de interceptari pe oră.

Începând cu 1958 s-a introdus  o capacitate de monitorizare radio de înaltă frecvență, a comunicațiilor care proveneau din Uniunea Sovietică.În 1966, Agenția Națională de Securitate (NSA) și-a asumat responsabilitatea pentru funcționarea și extinderea capacităților de a monitoriza comunicațiile internaționale de linii închiriate, care tranzitează prin Marea Britanie.

 În timpul unei emisiuni a televiziunii „Rusia Astăzi” (Russia Today”), în aprilie 2012, s-a afirmat că baza de la Menwith Hill ar fi fost „implicată în atacuri cu drone”. 

Cu câtva timp în urmă, defectorul Edward Snowden, urmărit de serviciile secrete americane sub acuzaţia de înaltă trădare, a dezvăluit documente și detalii despre modul de operare al celei mai mari baze americane de la Menwith Hill.

Dezvăluirea acestor documente top-secret, obținute de la NSA, au făcut  public pentru prima dată modul în care SUA a folosit această  bază din Anglia pentru a sprijini un număr semnificativ de operațiuni antiteroriste.

Documentele dezvăluie două structuri majore de supraveghere, unul, numit FORNSAT, care folosește antene puternice, pentru a intercepta comunicațiile internationale, iar al doilea utilizează  sateliți guvernamentali americani, care orbitează deasupra țărilor vizate pentru localizarea și monitorizarea  comunicațiile fără fir, cum ar fi apelurile de telefonie mobilă și chiar traficul WiFi.

Mai mult, la Menwith Hill se pot stoca şi analiza a date de la peste 300 de milioane de email-uri și apeluri telefonice pe zi.

 

 

 

 

 

 

 

 

3. Baza americana ultrasecretă NORAD din adâncul muntilor Cheyenne

 

 

North American Aerospace Defense Command (NORAD) (Comandamentul Nord-American de Apărare Aerospațială),a fost  înființat de Statele Unite în cooperare cu statul canadian și reprezintă un sistem de control și avertizare aerospațială menit să protejeze America de Nord.

A fost fondat la data de 12 mai 1958 şi începând cu anul 1963, baza principală a NORAD se află în Cheyenne Mountain (Muntele Cheyenne), Colorado.
Acest complex militar ultrasecret, situat în centrul Statelor Unite, are un mare avantaj din punct de vedere al timpului de avertizare în caz de atac, iar zona muntelui Cheyenne nu este expusă cutremurelor.

 

 

 

 

 

Muntele Cheyenne, Colorado, Statele Unite ale Americii - este fostul sediu NORAD si este de vanzare. pregatit sa primeasca peste 1000 de oameni. Poate fi supus la toate bombardamentele si schimbarile climatice.

 

 

 

 

Baza secretă a comandamentului Apărării Aerospaţiale din America de Nord (NORAD), construită în adâncurile Muntelui Cheyenne din  Colorado, este acoperită de circa 600 de metri de granit şi dispune de  15 clădiri-laboratoare, total separate una de alta, aşezate pe arcuri groase pentru atenuarea şocurilor puternice care ar  putea proveni de la un eventual atac cu bombe de mare putere, inclusiv a unor lovituri atomice directe.

Tunelul dintre intrările de nord şi sud are o lungime de 3.000 de metri.

Echipamentele cu care operează NORAD sunt la adăpost, în muntele Cheyenne şi de atacurile cu impulsuri electromagnetice.

 

 

 

 

Image result for norad photos

 

Pentru construirea acestui complex s-a folosit tehnică de ultimă generaţie şi s-au investit circa 20 de miliarde de dolari, la preţul actual.

Intrările în tunel se află la 500 de metri de vârful muntelui, înalt de aproximativ 2900 de metri.
Proiectat încă de la început pe principiul susţinerii unei perioade îndelungate de autonomie în cazul unor atacuri inamice, complexul are peste 5 kilometri de tuneluri situate in spatele a două uşi blindate masive din oţel, cântărind fiecare câte 25 de tone.

Tunelul dintre intrările de nord şi sud are o lungime de 3.000 de metri.

Închiderea/deschiderea uşilor durează 45 de secunde, iar odata închise, întreg complexul intră în regim de autonomie, trecând automat pe generatoare autonome de energie, care îl decuplează total de exterior şi îl  poate ţine sub izolare deplină mai mult de o lună de zile. Aici nu lipsesc nici echipamentele  medicale, farmacia, sălile de sport, o capelă şi nici chiar o frizerie.

In total, personalul care deserveşte baza numără circa 800 de suflete.

Motoare de mare capacitate produc energia necesară funcţionării acestui mini-oraş, dotat cu calculatoare ultraperformante şi aparatură de urmărire folosită de militari pentru a monitoriza fiecare traseu din spațiul aerian şi maritim al Statelor Unite. 

 

 

 

 

 

 

 

4.Arhiva mormonă a sufletelor din buncărul săpat în muntele Wasatch

 

Cea mai mare colecţie de înregistrări genealogice din lume este găzduită într-o galerie subterană securizată situată în munţii din apropierea oraşului Salt Lake, în statul  american Utah. Biserica lui Isus Hristos a Sfinţilor din Zilele din Urmă a construit galeria din Muntele de Granit în anul 1965,  pentru a păstra şi proteja înregistrările sale importante , inclusiv vasta sa colecţie de microfilme .

Majoritatea membrilor bisericii mormonilor nu au accesul permis acolo şi au existat multe speculații cu privire la ceea ce se află într-adevăr în străfundurile acestui  munte puternic protejat.

Din motive de securitate, nu se permite nici  accesul publicului în galeria subterană din Muntele de Granit care conţine  înregistrări, însă apăsând  aici poate fi vizionată o prezentare a acestei galerii.

În Statele Unite, în apropiere de Salt Lake City, bastionul sectei mormone, se află o arhivă conținând 2,4 milioane de microfilme cu acte de stare civilă pentru circa două miliarde de persoane.

Arhiva “Granite Mountain Records Vault” se află într-un buncăr săpat în muntele Wasatch, protejat cu uși de 14 tone, destinate să salveze microfilmele în cazul unui război nuclear şi conține date din peste 100 de țări, cele mai multe obținute cu acordul statelor, care au permis reprezentanților mormoni să microfilmeze certificatele de stare civilă. Franța, de exemplu, a acceptat în anii 1960 microfilmarea arhivelor de către mormoni, iar procesul de copiere continuă.

Arhiva conține copii după registre parohiale, acte de căsătorie, necrologuri, recensăminte și alte date de acest gen, unele datând din Evul Mediu.

Care este, însă, motivul pentru care “The Church of Jesus Christ of Latter-day Saints”, denumirea oficială a sectei mormone, investește sume imense în stocarea de date de stare civilă și în protejarea lor împotriva unor atacuri cu bombe atomice?

Un prim răspuns este dat de obsesia mormonilor legată de un cataclism nuclear. Fiecare mormon este obligat să stocheze alimente care să îi asigure supraviețuirea pentru o lungă perioadă de timp, iar în Salt Lake City se află chiar un siloz de cereale care poate asigura necesarul de pâine pentru comunitatea mormonă timp de trei ani.

Nu este, însă, o explicație suficientă. O alta, mai cuprinzătoare, este legată de un obicei al mormonilor, unic în universul creștin, și anume botezul morților. Practica provine dintr-o interpretare à la lettre a unui pasaj din Biblie, potrivit căruia nu pot fi mântuiți decât cei botezați.

Botezul morților se realizează în templele mormone prin intermediul unor “proxy”, descendenți ai celor dispăruți ce preiau în timpul ceremoniei identitatea celor decedați. În acest fel se poate realiza idealul mormon al reunirii familiilor în lumea de dincolo. Obsesia pentru adunarea datelor de stare civilă devine, astfel, explicabilă prin faptul că oferă acces la o bază de date unică despre strămoșii noștri, ce pot deveni astfel mormoni fără să fi cunoscut vreodată această sectă.

Practica mormonă a intrat în centrul atenției în anii 1990, când s-a descoperit că sute de mii de evrei uciși în Holocaust au fost “botezați” de către sectă, alături de multe alte persoane, între care celebrități precum Charles de Gaulle. Reprezentanții mormonilor au încercat să justifice situația prin zelul unor membri ai sectei, dar au acceptat să oprească “botezul” evreilor morți, cu excepția cazurilor când aceștia au descendenți mormoni sau toate rudele în viață își dau acordul.

De altfel, în ciuda secretomaniei sale, secta mormonă, foarte bogată, oferă acces nelimitat la arhiva sa la Family History Library din Salt Lake City sau în cele 3.000 de centre Family History pe care le-a deschis în lume, din Utah până în Europa sau Oceania, mici francize ale arhivei morților.

Biblioteca are și o pagină de internet, cu un index pe țări. Despre România nu există decât date preluate din recensăminte, ceea ce sugerează că statul român nu a acceptat copierea datelor de stare civilă de către mormoni, deși secta face prozelitism și în această zonă, doi misionari murind recent la București în condiții dubioase.

Totuși, arhiva mormonă, unică pe plan mondial, este de real ajutor pentru genealogiști, care pot găsi aici referințe despre strămoșii multor persoane. Reprezentanții mormoni susțin că efortul lor de conservare a datelor poate fi de real ajutor pentru țările ce au acceptat copierea datelor, deoarece, în caz de pierdere a datelor originale din cauza unor dezastre precum incendii, inundații etc, secta lor este dispusă să “doneze” c0piile gratuit.

Secta mormonă este, de altfel, decisă să continue efortul de conservare și are ambiția să utilizeze cele mai noi tehnologii în acest scop.

Galeria subterană protejează peste 3,5 miliarde de imagini pe microfilme, microfişe şi suporturi digitale. În prezent, Biserica desfăşoară un proces de a digitiza microfilmele şi de a face disponibile aceste înregistrări digitale prin intermediul site-ului FamilySearch.org.

Pentru a afla mai multe despre acest proces, vizionaţi acest videoclip:

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

5. Locul cel mai tensionat de pe Pământ – zona demilitarizată dintre Coreea de Nord şi Coreea de Sud

După ce  Războiul Coreean s-a încheiat teoretic pe 27 iulie 1953, odată cu semnarea unui armistiţiu şi constituirea unei zone-tampon, mulţi militari nord şi sud-coreeni sunt încă prezenţi la frontiera celor două state, pentru a răspunde în cazul unui atac.

Paradoxul este că „Zona comună de siguranţă” – cum este numită zona demilitarizată din Panmunjon, la graniţa dintre Coreea de Sud şi cea de Nord- deşi este o „zonă demilitarizată” , aceasta este unul dintre locurile de pe Pământ, unde prezenţa militarilor este cea mai numeroasă.

La graniţa dintre Coreea de Nord şi Coreea de Sud, soldaţii celor două ţări stau la numai câţiva metri unul de celălalt, iar zona respectivă este pazită de un milion de soldaţi şi este presărată cu mine terestre antipersonal în apropierea frontierei.

 

 

 

Image result for DMZ coreea photosImage result for DMZ coreea photos

 

 

In zona demilitarizată se inalţă niste barăci, în care se poate intra de pe ambele parţi. Aici pot intra doar cei din nord şi cei din sud, mai ales atunci când se intâlnesc pentru a discuta probleme politico-militare.

Nimeni nu are curaj sa facă un pas in afara aşa-numitei zone de conferinţe, pentru a paşi pe teritoriul nord-coreean, sau invers.

Lungă de 250 kilometri şi lată de 4 kilometri, zona mai este numita si „pământul nimanui” (eng. no man’s land), însă în pofida denumirii sale, aceasta este cea mai intens militarizată frontieră din lume.

Pâna acum, aici au fost descoperite 4 tunele subterane prin care, in cazul unui conflict armat, în decursul a numai un ceas, pe teritoriul sud-coreean ar putea intra un număr de 30.000 de soldaţi ai Coreei de Nord.

 Linia de desparţire de la Panmunjon se află la doar un ceas de mers cu maşina de capitala sud-coreeană Seul.

 

 

Image result for linia demilitarizata din coreea photos

Foto: Zona demilitarizată şi poziţionarea tunelelor subterane

 

 

Unul dintre pasajele secrete descoperite se sfârşea la doar 52 de kilometri de capitala sud-coreeană, Seul. Nimeni nu ştie câte astfel de tuneluri subterane nord-coreene au fost săpate în zonă.În ultima jumătate de secol, zona demilitarizată coreeană a fost în mare parte depopulată.

 

 

 

 Image result for kim jong un photos

 

Foto: Conducătorul stalinist nord-corean Kim Jong-Un

„În cazul în care vom lansa un atac preventiv masiv, vor fi rase de pe faţa pământului nu doar forţele imperialiste americane din America de Sud şi din alte zone învecinate, ci şi de pe teritoriul continental al Statelor Unite, care va fi redus la cenuşă”, a transmis joi cotidianul Rodong Sinmun, publicaţia oficială a Partidului Muncitoresc, aflat la putere la Phenian.

„Statele Unite şi aliaţii acestora nu trebuie să se joace cu noi”, a adăugat publicaţia regimului stalinist condus de Kim Jong-Un.

 

 

 

 

 

 

 

 

Sursa: Dave Challender, mintpressnews.com, en.wikipedia.org, omofon.com, weradio.ro, nufiipanicat.info, ziarelive.ro; ziarulrevolutionarul.ro; franckmelen.wordpress.com; ziare.com/magazin;

15/05/2017 Posted by | DIVERSE | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Monarhii disparute in urma razboaielor mondiale din secolul al XX-lea

Marile confruntari militare care au dominat secolul al XX-lea au condus la disparitia multor monarhii din istorie, fenomenul fiind un proces care a debutat o data cu revolutiile desfasurate in secolul al XIX-lea.

Fie ca au fost reforme administrative (abdicari), fie ca au fost lovituri de stat sau razboaie pierdute, neantizarea monarhiilor a fost si parte a proceselor de decolonizare si de autodeterminare a popoarelor, specifice erei moderne.

De la Oliver Cromwell citire

 Sunt numerosi istorici care considera rasturnarea temporara a monarhiei engleze petrecuta in 1649 (pana in 1660), de catre Parlamentul de la Londra condus de Oliver Cromwell, drept un punct de plecare in avalansa de disparitii din veacurile urmatoare.

De asemenea, zguduitoarea Revolutie Franceza, cu apogeul in 1792 (abolirea monarhiei), a fost o pilda pentru intreaga Europa.

 In secolul al XX-lea, debutul l-a reprezentat pierderea tronului de catre imparatul Sunjong al Coreii, la 29 august 1910.

A fost ultimul împărat al Imperiului Coreean.

El a domnit între anii 1907 şi 1910, şi a urmat la conducere după tatăl său,  împăratul Gwangmu. 

Foto:  Imparatul Sunjong

 

 

 

In 1897 a primit titlul de prinţ moştenitor imperial în urma proclamării imperiului coreean de către tatăl său.

 

Domnia sa a durat doar 3 ani,terminandu-se odată cu Tratatul de anexare Japono-Coreean din 1910.

După anexarea Coreei de către Japonia, el a fost tinut  de japonezi  în palatul Changdeokgung, in care a si  murit pe data de 24 aprilie 1926.

 

 

 Image and video hosting by TinyPic

Imagine de la palatul Changdeokgung 

 

 

 

În ziua funeraliilor sale a izbucnit o mişcare de eliberare naţională. 

Tara a fost anexata de Japonia, iar imparatul Meiji al Imperiului Japonez (bunicul lui Hitohito), i-a luat locul .

 

In acelasi an 1910, in octombrie, a incetat sa existe si regimul monarhic din  Portugaliei.

Regele Manuel al II-lea a fost alungat dupa doi ani de domnie si s-a instaurat Prima Republica Portugheza. Tatal sau, Carlos, fusese asasinat.

 

Manuel al II-lea (Manuel Maria Filipe Carlos Amélio Luís Miguel Rafael Gabriel Gonzaga Francisco de Assis Eugénio de Bragança Orleães Sabóia e Saxe-Coburgo-Gotha, n. 19 martie 1889 – d. 2 iulie 1932) a fost al 34-lea (sau al 35-lea potrivit unor istorici) şi ultimul rege al Portugaliei.

El a domnit în perioada 1 februarie 1908 – 4 octombrie 19101 , după asasinarea tatălui său regele Carlos I al Portugaliei şi a fratelui său Luís Filipe, Prinţ Regal al Portugaliei care era prinţul moştenitor, de catre doi republicani. 

 In China, dupa Revolutia condusa de Sun Yat-sen, imparatul Puyi a fost alungat in 1912.

Odata cu ultimul împărat al Chinei, a luat sfârșit epocia imperialea chineza, după mai bine de 2000 de ani de la fondarea imperiului, sub dinastia Qin.

 

 

 

Imparatul Puyi a fost ultimul reprezentant al dinastiei Qing.

 

Se poate spune despre Puyi că a avut un destin cât se poate de bizar.

A fost  încoronat în 1908, la o vârstă mult prea fragedă (2 ani și 10 luni).

Trei ani mai târziu, imperiul său s-a prăbușit și a devenit republică, dar în ciuda faptului că abdicarea sa a fost aranjată, i s-a permis să-și păstreze titlul și să trăiască în continuare potrivit protocolului imperial: era înconjurat de eunuci și de o întreagă curte și i se serveau mese cu până la 40 de feluri de mâncare.

În primii ani, Puyi nu a sesizat nicio schimbare în jurul său, dar – după cum observa unul din biografii săi – palatul imperial a fost prima din multele sale închisori. 

Sun Yat-sen a devenit liderului revolutionarilor chinezi, numit si „Tatal natiunii”.

Dupa victoria republicanilor, in decembrie 1915, generalul Yuan Shikai s-a declarat imparat, dar domnia sa a durat doar trei luni.

În 1917, Puyi a fost numit din nou împărat, însă doar pentru puțină vreme.

 

 

 

 

La vârsta de 19 ani, în condițiile tulburărilor interne din China, s-a refugiat în Japonia. Japonezii aveau să se folosească de el câțiva ani mai târziu, după invadarea Manciuriei, când l-au proclamat împărat al statului Manchukuo.

A rămas oficial împărat până la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, dar nu a fost niciodată altceva decât o marionetă în mâinile japonezilor. În 1945, când devenise clar că lucrurile evoluează în defavoarea Japoniei, s-a gândit să se refugieze acolo. Însă când japonezii și-au anunțat capitularea, Puyi a renunțat singur la titlul de împărat și a anunțat restituirea teritoriului manciurian Chinei. După aceea, a încercat să fugă în Coreea, pentru a pleca de acolo în Japonia, dar a fost capturat de sovietici și trimis în Siberia. Astfel, ultimul împărat al Chinei a ajuns să petreacă cinci ani în Siberia (ce-i drept, în condiții destul de bune), până când, în 1950, a fost predat comuniștilor chinezi.

Puyi era sigur că aceștia îl vor executa imediat, dar s-a înșelat. Guvernul chinez a decis trimiterea lui într-un centru pentru criminali de război, împreună cu membri ai familiei sale și câțiva foști oficiali ai statului Manchukui. Puyi a devenit astfel prizonierul nr. 981, însărcinat cu îngrijirea grădinii închisorii.

Anii petrecuți în închisoare aveau ca scop „reabilitarea” (sau – pentru a folosi un termen drag comuniștilor – reeducarea) împăratului.

În cele din urmă, comuniștii au considerat că Puyi se convertise cu adevărat la comunism și devenise un cetățean fidel Republicii. Ca atare, el a fost oficial iertat de regim, în decembrie 1959. După aceea, a lucrat ca asistent grădinar la grădina botanică din Beijing.

Din când în când, oficialii chinezi îl aduceau în lumina reflectoarelor și-l prezentau demnitarilor străini veniți în vizită drept un soi de curiozitate a Vechiului Regim. Puyi a murit în 1967, la 61 de ani, de cancer la rinichi.

 

 Ţarul Nicolae al II-lea al Rusiei sau Nikolai Alexandrovici Romanov ( n. 6 mai 1868 (S.N. 18 mai) – d. 17 iulie 1918), a fost ultimul împărat al Rusiei.

 

 

 

 

 

A domnit din 1894 până la abdicarea sa din 15 martie 1917, la sfârşitul revoluţiei din februarie. A fost asasinat împreună cu întreaga sa familie de către bolşevici la ordinul lui Lenin.

A fost canonizat drept sfânt al bisericii ortodoxe ruse.

 

Dupa Revolutia bolsevicilor din 1917, s-a inaugurat Rusia Sovietelor (1917-1921), urmata de Uniunea Sovietica. Primul sef de stat a fost Lev Kamenev, ultimul fiind Boris Eltzin (1991).

 Primul Razboi Mondial a „spulberat” trei mari imperii beligerante.

Imperiul German condus de kaiserul Wilhelm al II-lea, Imperiul Austro-Ungar condus de Carol I de Austria si Imperiul Otoman condus de Mehmed al VI-lea.

Acest al 36-lea sultan al dinastiei Osman a ocupat tronul in 1918 si a rezistat pana in 1922, cand Sultanatul otoman a fost abolit.

 

 

 

 

 

 

Wilhelm al II-lea (Friedrich Wilhelm Albert Victor von Preußen; n. 27 ianuarie 1859, Berlin – d. 4 iunie 1941, Olanda), a fost ultimul împărat al Germaniei şi rege al Prusiei si a domnit de la 1888 la 1918.

Wilhelm al II-lea provienea  din familia nobiliara Hohenzollern. Tatăl lui a fost Friedrich al III-lea iar mama a fost împărăteasa Victoria Adelaide Mary Louisa.

În timpul primului război mondial (1914 – 1918), datorita incompentenţei sale strategice şi tactice evidente,  împăratul  se abţine dupa 1916 sa mai lua hotărâri, predând conducerea statului în mâna conducătorilor militari, generalii Hindenburg şi Ludendorff care în ultimii ani ai războiului au instaurat o dictatura militară.La sfârşitul primului război mondial, Germania este înfrântă şi 10 milioane de morţi rămân pe câmpurile de luptă.

Monarhia a fost abolita si se declară Republica de la Weimar,împăratul fiind  silit să abdice (9 noiembrie 1918). A murit în exil în Olanda.

In Germania a urmat o avalansa de abdicari, dupa Wilhelm al II-lea: Ludwig al III-lea al Bavariei, Frederick al III-lea al Saxoniei si Wilhelm al II-lea de Würtemberg.

 O soarta asemanatoare a avut-o  imparatul  Carol I al Austriei (n. 17 august 1887, Castelul Persenbeug, Austria Inferioară – d. 1 aprilie 1922, Funchal, Portugalia), născut Karl Franz Josef Ludwig Hubert Georg Maria – din dinastia Habsburg-Lorena.

 

 

 

 

 

 

 

 

A fost ultimul împărat al Austriei (1916 – 1918) şi totodată ultimul rege al Ungariei (sub numele de Carol al IV-lea), ultimul rege al Boemiei (sub numele de Carol al III-lea) etc.

Arhiducele Franz Ferdinand, care a fost asasinat în 1914 la Sarajevo, era unchiul lui iar disparitia acestuia  unchiului l-a făcut moştenitor al tronului imperial. În primii doi ani ai războiului, în calitate de feldmareşal, a comandat trupele austro-ungare în luptele de pe frontul italian, pe urmă de pe frontul răsăritean.

Carol I a devenit conducătorul Austriei din noiembrie 1916 (nu a fost încoronat ca împărat), iar la 30 decembrie 1916 la Budapesta, în catedrala Sf. Matia, a primit titlul Carol al IV-lea al Ungariei, preluând toate atribuţiile antecesorului său, împăratul Francisc Iosif.

  Carol I a încercat să încheie un armistiţiu cu Franţa, ducând tratative secrete prin Ottokar Czernin, ministrul lui de externe, şi prin prinţul belgian Sixtus de Petit-Bourbon, cumnatul său.

 A  renunţat la guvernare pe fondul înfrângerii Puterilor Centrale în Primul război mondial prin Manifestul de la 11 noiembrie, dar nu a abdicat. Carol I iniţial a desemnat la 11 noiembrie 1918 noul guvern maghiar, iar pe urmă, la 13 noiembrie 1918, a renunţat la şefia statului. A fost forţat să plece în Elveţia, escortat de britanici, după ce la data de 12 noiembrie 1918 parlamentarii austrieci au proclamat Republica Germană Austria, exemplul lor fiind urmat de cei maghiari, 4 zile mai târziu, proclamând Republica Democratică Maghiară.

Evenimentele politice s-au precipitat: la 31 octombrie 1918, Mihály Károlyi era prim-ministru desemnat de rege, dar la 11 ianuarie 1919 guvernul Ungariei demisionează; două luni mai târziu, la 21 martie 1919, ajung la putere comuniştii. În iunie 1919, seful comunist Béla Kun, un apropiat al lui Lenin  ajunge de facto şeful Republicii Ungare a Sfaturilor, distrusa de interventia armatei romane.

După pierderea tronului, fostul imparat  a fost exilat, dar a încercat de 2 ori fără succes să se întoarcă în Ungaria, sperând să şi-l recupereze. Prima tentativă fost în martie 1921, iar a doua în octombrie a aceluiaşi an, dar a fost respins repetat de Miklós Horthy, care era amiral austro-ungar şi regentul Ungariei.

Înfrânt şi simţindu-se trădat, ultimul monarh al dinastiei de Habsburg, Carol I al Austriei a murit în anul 1922, bolnav de pneumonie şi în sărăcie, pe insula Madeira, în Portugalia, unde fusese exilat ultima oară, prin decizia Consiliului Antantei.

Imperiul Otoman, aliat al Germaniei si Austro- Ungariei s-a prabusit si el, ultimul sau sultan Mehmed al VI – lea (14 ianuarie 1861 – 16 mai 1926), fiind silit la sfarsitul marii conflagratii mondiale sa predea puterea si sa ia calea exilului.

 A fost al 36-lea și ultimul sultan al Imperiului Otoman, domnind din 1918 până în 1922.

El a fost încins cu sabia lui Osman (fondatorul Dinastiei Otomane), la 4 iunie 1918 si  a avut un mare adversar politic in persoana revolutionarului nationalist Mustafa Kemal numit Atatürk, adica „Tatal turcilor”. Acesta a format un nou guvern, Marea Adunare Nationala Turca (1920).

Razboiul de Independenta purtat de turci contra aliatilor (1919-1923) a fost condus de Kemal si s-a incheiat cu victoria turcilor si cu proclamarea Republicii Turcia,  cu capitala la Ankara la 29 octombrie 1923.

In aceste circumstante, la 1 noiembrie 1922 Sultanatul Otoman a fost abolit, iar Mehmed al VI-lea a plecat cu un vas de razboi britanic in Malta. El a murit in 1926 la San Remo (Italia) si a fost inmormantat in moscheea Suleiman Magnificul din Damasc…

Mustafa Kemal Atatürk a fost presedintele Turciei din 1923 si pana in 1938 (cand a murit), si a dus o politica de modernizare a tarii.

 

In 1918, si regele Nicola I Mirkov Petrović-Njegoš, singurul rege pe care l-a avut Muntenegru si-a pierdut tronul, dupa formarea Iugoslaviei.  S-a născut 7 octombrie 1841 la Njegusi, Muntenegru, și a murit la 1 martie, anul 1921, la Cap d’Antibes , Franța.

A fost printul suveran al Muntenegrului intre anii 1860-1910 și rege al țării din 1910 până la pierderea tronului în 1918.

 

 

 

 

 

La sfarsitul razboiului mondial, Muntenegru a intrat sub dominația sârbă facand parte din noul Regat al  sârbilor, croaților și slovenilor,  devenit Iugoslavia în 1929. 

In 1924, Mongolia a devenit republica, ultimul sau imparat fiind Bogd Khan.

 

 

 

 

 

 

 

 

Bogd Khan (Bogd Jivzundamba Agvaanluvsanchoijinyamdanzanvanchüg; 1869-1924), a fost înscăunat han al Mongoliei , la data de 29 decembrie 1911, când Mongolia Exterioară si-a declarat independența față de dinastia Qing, după Revoluția Xinhai din China.

El s-a născut în Tibet si a fost a treia persoana cea mai importantă în ierarhia buddhismului tibetan și, prin urmare cunoscut sub numele de „Bogdo Lama, fiind  liderul spiritual al budismului tibetan Mongolia Exterioară.

A pierdut puterea lui atunci când trupele chineze au ocupat țara în 1919 el fiind pus sub arest la domiciliu. După revoluția din 1921 condusă de Damdin Sukhbaatar,  Bogd Khan a fost lăsat să rămână pe tron într-o monarhie limitată până la moartea sa, în 1924.
 La  26 noiembrie 1924 se instaureaza Republica PopularaMongola, un fel de semicolonie sovietica.

 

 

Spania, un caz special

 

 

 Dupa ce in Spania a fost abolita monarhia in 1931 – inlocuita cu A Doua Republica Spaniola –, generalul Francisco Franco (lider dupa Razboiul Civil) a decis in 1969 revenirea la monarhie, numindu-l pe printul Juan Carlos drept succesorul sau.

Dupa moartea lui Franco, monarhia constitutionala a fost instaurata in 1978, printr-un referendum. Juan Carlos I de Bourbon devenise rege in 1975.

Dupa al Doilea Razboi Mondial, sunt desfiintate monarhiile din Italia,Romania,Bulgaria, Iugoslavia.

Ungaria, care oficial intre 1920 si 1944 era un regat aflat  sub regenta amiralului Horthy, cu numele de Regatul Ungariei, s-a transformat si ea intr-o republica”populara”, obedienta de URSS.

 

Surse:

http://www.revistamagazin.ro/content/view/12522/8/

http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/puyi-ultimul-mp-rat-al-chinei

http://koreafilm.ro/blog/2010/10/regii-dinastiei-joseon-27-regele-sunjong-33342/

wikipedia.ro

20/06/2016 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Un conflict aproape uitat – Războiul din Coreea (1950-1953). VIDEO

 

 

    Cele două războaie mondiale, care prin urmările lor au determinat remodelarea întregului mapamond, au marcat puternic secolul XX. Sfârșitul celui de-Al Doilea Razboi Mondial a lăsat o lume întreagă traumatizată, prăbușită economic și financiar și totodată a pus față în față două mari puteri victorioase: S.U.A. și U.R.S.S.. Această rivalitate sovieto-americană a dominat relațiile internaționale, cele două puteri reprezentând actorii principali ai “Războiului Rece”.

Termenul este unul general care descrie conflictul politic, ideologic, strategic și militar de decenii dintre S.U.A. și aliații săi occidentali pe de-o parte și U.R.S.S. și alte țări comuniste pe de altă parte. Ambele tabere au descris adesea conflictul ca pe unul dintre capitalism și comunism, și nu ca pe unul dintre două state.

Perioada în care s-a desfășurat conflictul poate fi încadrată între sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial și până la destrămarea U.R.S.S. în 1991[1]. Cele două puteri au încercat pe parcursul a aproape jumătate de secol să își extindă aria de influență și să își impună propria doctrină purtând astfel o adevărată luptă pentru putere cu toate că cele două forțe nu s-au angajat în mod direct într-un conflict armat.

    „Mareea sovietică” a cuprins în 1945-1948 o mare parte din Europa și, așa cum avertizase Stalin, puterea învingătoare avea dreptul de a instala în teritoriul ocupat de trupele sale propriul regim social politic și economic. Ceea ce a și făcut. Consolidarea puterii comuniste în estul şi sud-estul Europei, în 1946, precum şi eventualitatea câştigării de către comunişti a războiului civil din Grecia, au condus în cele din urmă la Doctrina Truman şi Planul Marshall.

Constituirea Republicii Populare Chineze în octombrie 1949 a dat naştere unui al doilea potenţial gigant comunist. Ca ripostă la aceeaşi situaţie la 4 aprilie 1949 la Washington a luat naștere Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (NATO), alianță militară defensivă, de apărare mutuală la solicitarea vest europenilor[2].

   Primul conflict “fierbinte” al “războiului rece” a fost reprezentat de războiul din Coreea desfășurat între 25 iunie 1950 și până la semnarea armistițiului din 27 iulie 1953[3]. Astfel între anii 1950 și 1953, în Peninsula Coreeană, s-au angajat în conflict militar cele mai puternice țări din lume.

Lumea s-a aflat poate mai mult ca în timpul crizei rachetelor din Cuba în pragul iscării unui al treilea război mondial[4]. Războiul din Coreea a opus forțele Republicii Coreea (Coreea de Sud) alături de cele ale coaliței Națiunilor Unite, având Statele Unite în poziția de lider militar și politic, împotriva armatei Republicii Populare Democrate Coreene, substanțial sprijinită din punct de vedere material și uman de Republica Populară Chineză și Uniunea Sovietică[5].

Războiul a avut mai multe dimensiuni ca cea ideologică, psihologică și militară, însă predominante au fost motivele politice și ideologice. Amintirea ororilor celui de-Al Doilea Război Mondial era încă foarte proaspătă în conștiința opiniei publice din întreaga lume și de asemeni plana teama armei atomice al cărei efect psihologic începuse să acționeze în calculele oamenilor politici și liderilor militari și despre care ziarul Le Monde din 11 august 1945 scria că “este prea periculoasă pentru a fi încredințată unei lumi fără principii”[6]. În această confruntare ideologia americană suținea apărarea libertăților democratice, a sistemului de valori occidental și stoparea expansionismului comunist, în timp ce ideologia comunistă lupta pentru reprimarea imperialismului mondial agresor, pentru victoria socialismului în întreaga lume.

   Un rol la fel de important pe lângă această dimensiune ideologică a conflictului îl au şi celelalte două: dimensiunea psihologică şi militară. În timpul războiului coreean aceste idei îşi găsesc aplicabilitatea, debarcarea trupelor americane la Inchon fiind văzută de comuniştii chinezi ca o ameninţare la adresa Chinei în timp ce atacul nord coreean precum şi intervenţia chineză au fost percepute de Washington ca fiind orchestrate de Moscova în dorinţa acesteia de a-şi mări sfera de influenţă.

   Din punct de vedere ideologic partea comunistă a dorit să includă Peninsula Coreeană într-un bloc comunist. Din punct de vedere politic, Uniunea Sovietică a asemănat Peninsula Coreeană cu Polonia în Europa de Est, văzând în aceasta o rampă de lansare pentru un eventual atac împotriva U.R.S.S. și a susținut faptul că guvernul coreean ar trebui să fie “loial” Uniunii Sovietice[7].

   Coreea se afla sub acupația Japoniei încă din 1910 fiind exploatată economic și servind drept bază importantă de război pentru niponi în timpul celui de-al doilea război mondial. După capitularea Japoniei pe 10 august în urma atacurilor americane de la Hiroshima și Nagasaki pe 6 și respectiv 9 august 1945, peninsula a fost împărțită de-a lungul paralelei 38, separare făcută de comun acord, prin care trupele americane ocupau partea de sud iar cele sovietice zona de nord. S.U.A. au sugerat ca paralela 38 să acționeze ca linie de demarcație, propunere acceptată fără obiceție de Stalin, pentru acesta prezentând mai mult interes zona nordică mai industrializată decât cele două treimi de populație rămase în sud[8].

  Paralela 38 a căpătat atât un sens militar cât și politic în plus, față de cel geografic de până la acel moment, deoarece a fost aleasă pentru a facilita capitularea Japoniei și a creat condiții pentru o Coree aflată sub tutelă multi-națională. Din punct de vedere fizic, împărțea peninsula tăind mai mult de 75 de pârâuri, 12 râuri, 181 de drumuri de care, 104 drumuri de țară, 15 drumuri de provincie practicabile pe orice tip de vreme, 8 autostrăzi, 6 linii de transport feroviar și chiar și o casă[9].

Din punct de vedere economic divizarea în sine nu a fost benefică pentru viața de zi cu zi a coreenilor deoarece cele două zone se completau reciproc atât în sectorul agricol cât și industrial. În ceea ce privește aspectul politic, în urma ocupației militare din cele două părți ale peninsulei de către americani și sovietici, linia tot odată împărțea poporul coreean în două blocuri diferite din punct de vedere ideologic, politic, și al valorilor și sistemelor economice. Astfel paralela 38, de altminteri o linie artificială, promitea doar să irite situația din Coreea.

   Atât Statele Unite în Coreea de Sud, cât și Uniunea Sovietică în Coreea de Nord, au stabilit ocupații militare și guverne separate. Responsabil de zona americană era Corpul 24 al armatei S.U.A. aflat sub comanda General-locotenent John Hodge R., în timp ce Armata a 25-a din frontul 1 al forțelor sovietice din Extremul Orient, aflată sub comanda General-colonel Ivan M. Chistiakov, răspundea de zona sovietică.

Guvernul militar a fost pentru coreeni o surpriză dezamăgitoare care a provocat un nivel ridicat de nemulțumire și sfidare mai ales în sud. Acest lucru s-a datorat faptului că forțele americane nu au fost la fel de bine pregătite pentru misiunea de ocupație și guvernare ca cele sovietice care aveau și misiunea de a se ocupa inclusiv de problemele ideologice și politice. Mulți autointitulați reprezentanți coreeni au întâmpinat trupele americane din postura de gazde, o situație pentru care generalul Hodge a fost complet nepregătit.

De exemplu, Hodge a fost uimit când a cerut să se întâlnească cu câte doi reprezentanți ai fiecărui partid politic și s-au înfățișat 1200 de persoane[10].

   Trupele sovietice au întâmpinat însă situația cu mai multă pricepere folosindu-se de comuniștii coreeni a căror partid s-a înființat oficial în luna iulie 1946. Partidul îl avea drept lider pe Kim Il-sung care se bucura de sprijinul sovieticilor cu ajutorul cărora lansează o campanie masivă de impunere a valorilor, ideologiilor și sistemelor comuniste[11]. Generalul Chistiakov a rezolvat problema disidenților permițându-le să fugă în zona americană sau prin lichidarea celor “ireconciliabili”. Totodată Uniunea Sovietică a permis comuniștilor coreeni dreptul de a conduce alți coreeni și a trecut la înarmarea forțelor din nord cu arme grele, cum ar fi tancuri, mitraliere și piese de artilerie.

    Deși au existat negocieri între cele două regiuni privitoare la reunificarea țării atât în luna martie cât și în luna mai a anului 1946 acesta nu a fost posibilă lovindu-se de fiecare dată de refuzul Moscovei de a recunoaște oproapre orice partid important din Coreea de Sud. Nefiind depășite neînțelegerile dezbaterile au fost amânate pe anul următor în luna mai. În 1947 s-au depus noi eforturi. Comisia mixtă sovieto-americană, creată în anul precedent, căzuse de acord asupra principiului unei consultări a tuturor formațiunilor politice „democratice” pentru a le cunoaște opiniile privind natura guvernului provizoriu care urma să se constituie.

Curând însă odată cu respingerea planului Marshall de către țările din Est, raporturile aveau să se tensioneze, iar comisia, incapabilă să se înțeleagă asupra listei partidelor care urmau să fie consultate, avea să se destrame. În această situație, Washingtonul preconizase tinerea de alegeri între cele două zone în vederea constituirii unui parlament unic care să desemneze un guvern provizoriu[12].

Între timp la 14 noiembrie 1947 Adunarea O.N.U. adoptase unanimitate, cu excepția voturilor țărilor blocului sovietic o rezoluție în acest sens, însărcinînd o comisie să studieze la fața locului măsurile care urmau să fie luate ulterior. Adunarea Generală a recunoscut dreptul Coreei la independență și a stabilit o comisie care să supravegheze alegerile. Aceasta s-a numit United Nations Temporary Commission on Korea (UNTCOK)[13]. Comisia nu a avut însă posibilitatea să pătrundă în Coreea de Nord și refuzase să recunoască rezultatele alegerilor ținute în sud la 10 mai 1948.

   În luna august 1948, în nord, s-au desfășurat alegeri după modelul sovietic. Fiecare dintre cele două parlamente pretindea că reprezintă întreaga țară. În parlamentul de la Seul, o sută de locuri au fost rezervate deputaților din nord. Cât privește parlamentul de la Phenian, 360 din cei 572 de membri au fost aleși de o adunare de delegați care afirmau că vorbesc în numele Sudului. La 12 octombrie 1948, Moscova recunoștea drept șef al guvernului din Nord pe Kim Il-sung care fusese desemnat în acest post de către parlamentul din Nord[14].

La 1 ianuarie 1949, confirmând un acord provizoriu, Washington-ul făcea același lucru cu Syngman Rhee. Erau întrunite toate condițiile unui război civil și singura care ar fi fost de natură să le împiedice ar fi fost prezență trupelor celor două puteri, hotărâte să evite o confruntare armată, care ar fi putut să le fie fatală atât uneia, cât și celeilalte. În aceeași zi de 1 ianuarie, U.R.S.S. avea să enunțe retragerea completă a forțelor sale, după o ezitare de șase luni, Truman având să urmeze exemplul acesteia[15].

   La 25 iunie 1950 armata nord-coreeană a atacat Sudul, ,,războiul rece” devenind ,,cald”.

La 26 iunie 1950, după numai 24 de ore de la începerea războiului, tancurile celor din Nord erau la periferiile orașului Seul. Era clar că Phenianul nu avea nici cea mai mică intenție să dea urmare rezoluției adoptate în ajun de către Consiliul de Securitate cu 9 voturi pentru, nici un vot contra și o abținere (Iugoslavia), care îi cerea să-și retragă în cel mai scurt termen posibil trupele pe paralela 38.

    SUA s-au adresat Consiliului de Securitate al ONU cerând Coreei de Nord să înceteze ostilităţile şi să se întoarcă dincolo de paralela 38. Fără a participa la sesiune şi fără a-şi folosi dreptul de veto, ambasadorul sovietic ,,i-a dat lui Truman posibilitatea să organizeze rezistenţa ca decizie a comunităţii mondiale şi să justifice rolul american în Coreea.”[16]

    Declarația președintelui american Truman din 27 iunie 1950, la doar două zile după surprinzătoarea invadare a Coreei de Sud de către armata Coreei de Nord stabilea clar motivațiile și coordonatele politice și ideologice ale războiului :

    Atacul împotriva Coreei (de Sud) dovedește fără nici o îndoială că pentru cucerirea unor națiuni independente, comunismul a trecut de la acte de subversiune la invazia armată și război . Au fost astfel ignorate documentele Consiliului de Securitate al Națiunilor Unite pentru menținerea păcii și securității internaționale.

    Pentru președintele american era limpede că atacul nord-coreean reprezenta un punct de cotitură în istoria lumii, dincolo de care comunismul ori era respins, ori s-ar fi extins irezistibil prin forță sau presiuni în întreaga lume. Ordinul președintelui Truman dat generalului McArthur, comandantul forțelor americane din Pacific, de a interveni în Coreea de Nord cu unități navale și aeriene s-a produs cu câteva ore înaintea votării Rezoluției Consiliului de Securitate al O.N.U. prin care era autorizată pentru prima dată folosirea forței în oprirea unei agresiuni. Marea Britanie, Australia, Canada, Noua Zeelandă, Turcia, Filipine, Thailanda, Olanda, Etiopia, Franța, Columbia, Belgia, Grecia și Africa de Sud și-au trimis contingente de diferite mărimi pentru a lupta, sub steagul Națiunilor Unite și comandament militar american, pentru stăvilirea comunismului în Peninsula Coreeană. De partea cealaltă, nord-coreenii au fost susținuți cu tehnică de luptă, consilieri și chiar cu efective de către Uniunea Sovietică și mai ales de către China Populară[17].

   Iniţial, ajutorul SUA şi al Marii Britanii s-a materializat în suport aerian şi naval considerându-se, în ciuda scepticismului liderilor militari americani, că acest sprijin va fi suficient.

   Reuşita invaziei de la Inchon (15 septembrie 1950) când ofensiva condusă de MacArthur a scos trupele ONU din punga de la Pusan şi i-a determinat pe nord-coreeni să se retragă la sfârşitul lunii pe teritoriul propriu după ce ulterior evacuaseră Seulul, a determinat administraţia americană să se întrebe ce va urma.

   Atunci când luptele au trecut dincolo de paralela 38, regimul comunist chinez, condus de Mao Zedong, a avertizat ca orice mișcare a trupelor O.N.U. dincolo de fluviul Yalu ( granița dintre China și Coreea ) ar fi inacceptabilă pentru țara sa. MacArthur a prevenit Departamentul de Stat al S.U.A. cu privire la faptul că trupele regimului comunist chinez se concentrau la nord de fluviul Yalu, însă acest avertisment nu a fost luat în seamă. Pe 25 noiembrie 1950, aprope 200.000 de „voluntari” chinezi au trecut fluviul Yalu, atacând frontal trupele O.N.U., luate total prin surprindere. Incă 500.000 de chinezi au facut același lucru în decembrie 1950[18].

   ,,Când armata Chinei Populare a lovit şocul surprizei a provocat o retragere aproape în panică a forţelor americane de la Yalu la sud de Seul, care a fost abandonat pentru a doua oară în şase luni. În lipsa unei doctrine pentru războiul limitat, criza a făcut ca administraţia Truman să piardă controlul asupra obiectivelor politice.

Depinzând de fluctuaţiile luptei, obiectivele politice au fost declarate a fi stoparea agresiunii, unificarea Coreei, menţinerea securităţii forţelor Naţiunilor Unite, garantarea unei încetări a focului în lungul paralelei 38 şi împiedicarea extinderii războiului.”[19]

    Primele înfrângeri americane, produse în urma intervenției masive a chinezilor pe frontul coreean, au furnizat și primele reportaje obiective, dar deloc favorabile militarilor, ale corespondenților de război americani și britanici. Aceștia nu au ezitat să scrie despre gradul slab de pregătire pentru luptă a unităților militare aliate sau despre atrocitățile din lagărele de prizoneri nord-coreeni din Coreea de Sud.

Reacția militarilor americani, care nu puteau concepe ca întregul lor efort de război, pentru care țara îi trimisese să lupte, să nu fie susținut necondiționat și de către presă, a fost imediată și fără menajamente: la 21 decembrie 1950, generalul McArthur a instaurat oficial cenzura militară asupra tuturor materialelor de presă de pe front[20].

    MacArthur lansează o nouă ofensivă pentru alunga forțele nord coreene peste râul Yalu dar acțiunea sa a coincis cu contraofensiva chineză condusă de generalul Lin Biao. Datorită inferiorității numerice și a echipamentului neadecvat au bătut în retragere. Comuniștii au reușit să reocupe Pyongyangul și Seulul la începutul lunii ianuarie 1951.

   Soarta războiului s-a schimbat odată cu ofensiva din a doua jumătate a lunii a forțelor O.N.U. Seulul revine sub control sud coreean în martie iar forțele O.N.U. au trecut pentru a doua oară paralela 38.

    MacArthur a cerut ca bazele manciuriene să fie bombardate și să fie instituită o blocadă asupra Chinei și tot aici să fie aduse forțele chineze naționaliste din Taiwan. Drept urmare, în aprilie 1951, MacArthur este demis pentru emiterea acestor pretenții care depășeau domeniul atribuțiilor unui comandant militar iar obiectivele americane au fost încă o dată modificate. Pentru prima oară, ,,respingerea agresiunii” a fost definită ca ajungerea la reglementări pe linia de încetare a focului oriunde ar fi aflat aceasta.[21]

    Primele negocieri pentru încheierea unui armistițiu au loc pe data de 10 iulie mai întâi la Kaesong în Coreea de Nord iar mai târziu la Panmunjon. Un prim progres avea să se înregistreze în luna noiembrie 1951, când s-a convenit asupra unei linii de armistițiu de-a lungul frontului cu o poziție ușor avansată a Coreei de Sud față de paralela 38.

   În octombrie 1952 Comandamentul O.N.U. a făcut o ofertă finală de pace şi o dată cu respingerea ei de către comunişti s-a retras de la masa negocierilor pentru o perioadă nedefinită.

În timpul vizitei sale în Coreea, preşedintele american ales, Dwight Eisenhower, a declarat că este partizanul încetării focului. Deşi nu a cerut punerea la punct a unor planuri de luptă, care să vizeze operaţiuni majore, a sugerat într-un cerc restrâns că ,,în absenţa unui progres satisfăcător, intenţionăm să uzăm decisiv de arsenalul nostru militar, fără niciun fel de inhibiţie şi vom înceta a ne simţi răspunzători pentru escaladarea conflictului în Peninsula Coreea.

   Un factor decisiv în reluarea negocierilor din aprilie 1953 l-a avut se pare şi moartea lui Stalin din martie acelaşi an. Premierul chinez Zhou Enlai, prezent la Moscova pentru funeeralii a sugerat revenirea la masa tratativelor şi constatându-se acordul părţilor implicate, negocierile au fost reluate. Şi de această dată acestea au fost destul de dificile fiind îngreunate de refuzul liderului sud-coreean, Singham Rhee, la orice armistiţiu care ar fi lăsat Coreea divizată.

De asemenea, negocierile au fost îngreunate de intensitatea bombardamentelor americane precum şi de puternica ofensivă finală a armatei chineze. Până la urmă comuniştii au renunţat la cererea de repatriere forţată a prizonierilor şi acordul de încetare a focului a fost semnat.

   Războiul se încheia la 27 iulie 1953 prin semnarea armistiţiului de la Panmunjon între reprezentanţii ONU, cei ai Chinei şi cei ai Coreei de Nord. Coreea de Sud care se opunea divizării prin vocea lui Rhee nu l-a semnat.

   Aşadar înţelegerea nu a condus la o pace reală, relaţiile dintre cele două Corei rămânând în continuare încordate. Analiști și istoricii Războiului Rece sunt unanimi în a aprecia că cei trei ani de confruntări sângeroase în care 900.000 de chinezi, 1,5 milioane de nord-coreeni și 1,3 milioane de sud-coreeni dar și 34.000 de americani au murit în confruntarea din Peninsula Coreeană au avut parte de cea mai proastă mediatizare din istoria conflictelor militare.

(Foto AP)

09.26.1950 . (Departamentul american al apărării / US Marine Corps / S. sergentul John Babyak . , Jr. )

recruţi din Coreea de Sud , merg la   război împotriva cotropitorilor nord-coreeni .  17 iulie 1950. (Foto AP)

(Foto AP)

(Foto AP)

U.S . Navy)

( Foto AP / Charles P. Gorry )

august 1950. ( Foto AP / Desfor Max )

Prizonieri comunisti (Foto AP)

Spioni comunisti

(Foto AP)

( Foto AP / U.S . Comandantul armatei americane,generalul Mc.Arthur{cu geaca de piele}

Life Walker Hank. ( Foto AP / Walker Hank )

(Departamentul american al apărării / TSGT Robert H. . Mosier )

( Foto AP / Desfor Max )

(Departamentul de Apărare U. S. / CPL . P. McDonald )

Atac asupra trupelor  comuniste   pe 28.01.1951 . (Foto AP)

( Foto AP / Desfor Max )

(Foto AP)

Statuia fratilor coreeni

 

Surse: Boston com. si  http://ro.scribd.com/doc/15177360/INTERVENIA-ONU-IN-RZBOIUL-DIN-COREEA

 

 

 

[1] Bill Kte’Pi, Cold War, în Encyclopedia of World History vol. VI, Facts On File, Inc., 2008, p. 99.
[2] Henry Kissinger, Diplomația, Editura ALL, București, 2010, p 415.
[3] Declarația „US State Department ” „Korea: Neutral Nations Supervisory Commission” and the Armistice Agreement „which ended the Korean War.” (http:/ / www. fas. org/ news/ dprk/ 1995/ 950313-dprk-usia. htm). Fas.org. . site accesat la data : 20. 12.2011., Marsha E. Ackermann, Korean War (1950-1953), în Encyclopedia of World History vol. VI, Facts On File, Inc., 2008, p. 251.
[4] Carter Malkasian, Essential Histories -The Korean War 1950-1953, Osprey Publishing, 2001, p. 7.
[5] Călin Hentea, Propagandă fără frontiere, Editura Nemira, București, 2002, p. 103.
[6] Serge Berstein, Pierre Milza, Istoria Europei, Traducere Monica Timu, vol. 5, Iaşi, Institutul European, 1998, p.10.
[7] Ohn Chang-Il, The Causes of the Korean War, 1950-1953, în : International Journal of Korean Studies , vol. XIV, No. 2, Korea Military Academy, 2010, p. 19.
[8] A. Fontaine, Istoria Războiului Rece -De la Revoluţia din Octombrie la războiul din Coreea 1917-1950, vol. 2, Editura Militară, București, 1992, p. 196.
[9] Shann C. McCune, “Physical Basis for Korean Boundaries,” în Far Eastern Quarterly, No. 5 (May, 1946), p. 286-287.
[10] Ohn Chang-Il, op. cit., p. 23.
[11] Carter Malkasian, op. cit., p. 12.
[12] A. Fontaine, Istoria Războiului Rece-De la războiul din Coreea la criza alianțelor.1950-1967, vol. 3, Editura Militară, București, 1993, p. 17.
[13] Carter Malkasian, op. cit., p. 13.
[14] Ibidem .
[15] A. Fontaine, , op. cit., vol. 3, p.18-19.
[16] H. Kissinger, op. cit., p. 417.
[17] Călin Hentea, op. cit., p. 104-5.
[18] A. Fontaine, , op. cit., vol. 3, p.27.
[19] H. Kissinger, op. cit., p. 421.
[20] Călin Hentea, op. cit., p.106.
[21] H. Kissinger, op. cit., p. 424.

 

 

 

09/08/2013 Posted by | PRESA INTERNATIONALA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 2 comentarii

%d blogeri au apreciat: