CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Ungaria datorează mulţumiri publice României şi armatei române

 

                                                      

 

                                                         M O T T O

                                                                     E un subiect ce mă-ntristează şi amuză

                                                                     Ungaria pretinde României să îşi ceară scuză

                                                                     Că oferă mai multe drepturi etnicilor străini

                                                                     Decât oferă alte ţări pentru români.


   România şi armata română merită mulţumiri publice din partea Ungariei

                                  

Faptul că destinul a rânduit ca România şi Ungaria să fie ţări vecine, istoria a avut o anumită influenţă în viaţa lor.

În prima parte a anului 1919, ţara vecină Ungaria a cunoscut pericolul bolşevizării. Un aventurier Bela Kun,  a încercat şi reuşit pentru aproape o jumătate de an transformarea Ungariei în „Republică Sovietică”.

Bela Kun (pe numele de familie Cohen, până la maghiarizarea numelui), născut după datele istoricului militar Aurel Vaida, în localitatea Nimigea din Jud. Bistriţa-Năsăud, iar după alţi autori la Cehul Silvanie jud. Sălaj, pe data de 20 februarie 1886,  dintr-o familie de evrei.  Studiile liceale le-a făcut la Gherla iar facultatea de drept la Cluj.  Înainte de primul Război Mondial a făcut avocatură şi jurnalism la Cluj, aparţinând politic  Partidului Social Democrat Ungar.

Publică articole anarhiste pentru care a fost judecat şi condamnat la 1,5 ani de detenţie. În anul 1913 se căsătoreşte cu învăţătoarea Iren Gal. A părăsit activitatea de jurnalist , alegând să fie mic funcţionar. A lucrat casier la Comitetul de Asigurări Sociale ale Sindicatelor Cluj, fiind acuzat de delapidare, scăpând de judecată fugind la Budapesta.

La începutul Războiului se înrolează ca subofiţer voluntar în Armata Austro-Ungară. Trimis în Galiţia, luptă pe front obţinând rezultate bune motiv pentru care este avansat în rândul ofiţerilor.  În anul 1916 cade prizonier la ruşi şi este internat în lagărul siberian  de la Tomsk. Înţelege că Revoluţia Bolşevică ar fi pentru el o şansă, militează prin acţiuni în această direcţie fiind remarcat de liderii bolşevici siberieni şi chiar de cei de la Moscova. După 07 noiembrie 1917, Lenin îl aduce la Moscova şi-i încredinţează extinderea revoluţiei bolşevice  în Ungaria, asigurându-i susţinerea financiară în acest scop.

Soseşte la Budapesta în ziua de 3. Noiembrie 1918, când are loc declararea independenţa Ungariei faţă de Austria. Cu banii de la Moscova cumpără elemente  declasate constituindu-şi o reţea de colaboratori cu care pătrunde în marile unităţi  militare. Comandanţii militari a mai multor regimente trec de partea sa, datorită umilinţei pricinuite de înfrângerile de pe front.

Dispunând de cea mai mare parte a armatei sale Bela Kun îşi disimulează cu mare atenţie intenţiile sale comuniste internaţionaliste jucând foarte bine cartea ultranaţionalistă promiţând readucerea Ardealului la Ungaria pe calea armelor. De partea sa, atrage şi Divizia de secui din Transilvania, fiind acceptat de unele cercuri conducătoare de la Budapesta, fiind văzut ca un salvator  al naţiunii maghiare.

În luna noiembrie 1918, Kun creează Partidul Comunist Maghiar, devenind preşedintele comitetului central. Toţi care erau împotriva lui au fost torturaţi şi împuşcaţi, , greviştii împuşcaţi şi ziariştii cenzuraţi. Toate acestea aveau suportul bănesc de la Moscova.

În ianuarie-martie 1919, Armata Română din Transilvania staţiona pe o linie de demarcaţie provizorie care trecea de la Sud la Nord prin localităţile; Lugoj-Brad-Câmpeni-Ciucea-Zalău-Baia Mare-Sighet, aşteptând hotărârea Conferinţei de Pace. Pentru a-şi dovedi intenţiile de refacere a „Ungariei Mari”, Bela Kun ordonă formaţiunilor sale paramilitare (gărzile roşii) formate din oameni nemulţumiţi şi puşi pe căpătuială, terorizarea şi asasinarea a mii de români aflaţi la vestul aliniamentului de contact , dintre trupele române şi cele maghiare. 

La 21 martie 1919, ocupă Budapesta, alungând de la putere guvernul Karoly Mihaly, instaurând o conducere administrativă de tip sovietic, bazată pe naţionalizarea proprietăţilor industriale şi agricole, inclusiv a fermelor mici. Reorganizează armata de sub comanda sa, ce număra 200.000 de oameni, după principiile Armatei Roşii. Un eşantion de 70.000 de soldaţi se aflau în dispozitiv între Tisa şi Munţii Apuseni, iar restul armatei se afla în rezervă, la Vest de Tisa.

Bela Kun, înţelegându-se cu puterea sovietică de la Moscova, a acceptat să desfăşoare o acţiune militară comună împotriva  României şi să realizeze joncţiunea între armata sa  şi Armata Roşie, sens în care a purtat o corespondenţă telegrafică cu Lenin personal. El cerea României să-şi retragă armata de pe linia de demarcaţie amintită mai sus, concomitent cu pregătirea unei ofensive de amploare dinspre Vest împotriva României.  Dinspre Est  mari unităţi ale armatei bolşevice ruse şi ucrainene staţionate lângă Kiev pregăteau o ofensivă împotriva României prin Galiţia şi Bucovina, pentru a realiza pe teritoriul Ardealului de Nord joncţiunea cu armata bolşevică maghiară.

Condiţiile au fost întrunite pe 16 aprilie 1919, când Bela Kun declară oficial război împotriva  României şi declanşează ostilităţile dinspre Vest pe toată lungimea frontului românesc, pe aliniamentului cunoscut, Brad-Câmpeni-Ciucea-Zalău-Baia Mare- Sighet. Situaţia militară de pe frontul de Est, a evoluat într-un sens contrar planificării bolşevicilor ruşi şi maghiari.  Înaintarea armatei bolşevice ruse din Ucraina Sovietică a fost oprită în Nord de către Armata Cehă şi în Sud pe Nistru de către Armata Română. România apoi a contraatacat energic pe frontul de Vest, determinând armatele lui Bela Kun să se retragă, ajungând în mai puţin de două săptămâni la 29 aprilie 1919  la râul Tisa.

Confruntat cu un dezastru militar, Bela Kun, în mod viclean  a încercat să câştige timp, solicitând un armistiţiu pe data de 02 mai 1919, declarând că doreşte să poarte tratative cu Guvernul României. Această pauză politico-militar a durat mai bine de două luni până în mijlocul lui iulie. Văzând Bela Kun că pe cale diplomatică nu poate să obţină ceea ce dorea, şi-a concentrat principalele forţe militare de aproximativ 70.000 de oameni şi unităţi puternice de artilerie pe Tisa în zona Szolnok, a atacat încă o dată România de Sf. Ilie pe 20 iulie 1919.

A trecut la ofensivă concentrată într-un singur punct al frontului pe direcţia Szolnoc-Oradea, sperând că va realiza o breşă care îi va deschide drumul spre inima Ardealului. Armata Română a trecut din nou la acţiune, nimicind complet armatele bolşevice maghiare, iar în mai puţin de zece zile, a ajuns de pe linia Tisei până la Budapesta. Bela Kun, aventurierul a părăsit puterea fugind mai întâi la Viena şi apoi la Moscova, sfârşindu-şi zilele într-un mod ruşinos, fiind arestat şi executat din ordinul lui Stalin, pe data de 29 august 1938, fiind învinuit de delapidarea unei mari sume de bani din fondurile Partidului Comunist al URSS.

În după-amiaza zilei de 03 august 1919, primul care s-a apropiat de marginile  oraşului Budapesta, a fost col. Gheorghe Rusescu care comanda o mică avangardă de Cavalerie ce aparţinea de Brigada 4 Roşiori, având doar 400 de cavalerişti, două tunuri şi zece mitraliere. Din partea Guvernului Maghiar, înspre oraş a fost întâmpinat de o delegaţie din trei persoane, care i-a cerut să oprească trupa pentru a nu intra în oraş.

Aceştia credeau că efectivele reale şi puterea de foc ale detaşamentului col. Rusescu erau mult mai mari şi ameninţau cele trei regimente bolşevice înarmate, aflate în cazărmile din Budapesta şi că populaţia civilă este foarte agitată, fiind gata să pună mâna pe arme, formând încă o armată de 20.000 de oameni ce poate măcelări trupa lui Rusescu.

Dovedind îndrăzneală şi abilitate ieşită din comun, col. Rusescu a spus delegaţiei, că el a ordonat detaşamentului să meargă la trap neputându-i opri imediat.  A continuat să meargă la trap încă vreo trei km. împreună cu automobilul maghiar în care se aflau membrii delegaţiei, până când a apreciat că tunurile românilor pot lovi clădirile guvernului ungar, apoi a oprit şi a intrat în tratative cu delegaţia.

Le-a spus că problema măcelului s-ar pune invers, că Budapesta este încercuită complet de către trupele române (fapt ce nu era realizat încă), că îi sfătuieşte să calmeze populaţia civilă şi să ceară regimentelor din Budapesta să se predea, spre a evita măcelărirea soldaţilor maghiari de către trupele române, că nu este altă cale de ieşire. Col. Rusescu să fie mai convingător a ordonat celor două tunuri din apropierea sa, singurele pe care de altfel le avea( dar ungurii nu ştiau acest lucru), să se pună în baterie  asupra oraşului. Le-a mai spus că pentru tratative trebuie să se adreseze Comandamentului Superior al Armatei Române.

Atunci delegaţia i-a cerut col. Rusescu să trimită şi el la rândul lui un delegat, care să poarte tratative cu guvernul maghiar. Spre uimirea maghiarilor, col. Rusescu a făcut dovada unui act de mare curaj şi a luat hotărârea de a merge el în persoană la tratative. Era în ziua de 03 august 1919 la ora 18. La ora 18,30 col. Rusescu intră în clădirea în care guvernul maghiar se afla întrunit pentru şedinţă, punând guvernului o serie de condiţii:  Cazarma honvezilor din Budapesta să fie evacuată de îndată de către trupele ungare care îşi vor lăsa armamentul  acolo, spre a fi pusă la dispoziţia detaşamentului lui, în schimbul lăsării trupelor sale (care încă nu existau) în afara oraşului. Le-a spus că a dat  armatei sale ordin, pe care nu mai poate să-l contramandeze, anume, dacă până la ora 20,30, el nu se va întoarce la trupă, artileria să bombardeze oraşul.

Guvernul Maghiar acceptă condiţiile şi la ora 20,00 trimite un ofiţer maghiar cu ordinul semnat de col. Rusescu, ca detaşamentul român să intre în oraş fără luptă şi să se cazeze în cazarma „Arhiducele Josif”.

În aceiaşi seară col. Rusescu a primit onorul şi defilarea trupelor sale în cazarma amintită mai sus, iar el cu ofiţerii săi, au servit masa şi au fost cazaţi la un hotel de lux din apropiere.

 

 

 

 

Imagini pentru armata romana la budapesta photos

 

Foto: Armata Română în fața Parlamentului de la Budapesta (1919)

 

 

Jocul la cacialma a col. Rusescu, care din fericire pentru noi a ţinut, a luat sfârşit în după-amiaza zilei următoare, când generalul Mărdărescu, alături de grosul Armatei, a pătruns cu adevărat în Budapesta şi la ora 18,00 a primit defilarea şi onorul  Diviziei 1 Vânători pe faleza Dunării din faţa clădirii Parlamentului Maghiar.

Pentru că a atacat Budapesta fără ordin cu o zi mai devreme, furând startul victoriei, col. Rusescu a fost mustrat de către superiorii săi invidioşi, cum că a depăşit marginile admisibile ale îndrăznelii.

Consecinţele acţiunilor Armatei Române din vara anului 1919 împotriva Ungariei bolşevice, au fost imense şi benefice şi nu doar pentru Ungaria, ci pentru întreaga Europă. Cea mai importantă consecinţă a fost aceea că a stăvilit înaintarea bolşevismului în centrul Europei, izolarea internaţională şi compromiterea bolşevismului.

În conformitate cu ideologia marxist-leninistă, revoluţia comunistă nu trebuia să se producă într-o singură ţară sau la un grup mic de ţări, ci trebuia să fie o revoluţie mondială, să cuprindă tot globul pământesc, să fie o revoluţie a proletariatului mondial, împotriva capitalismului mondial. Revoluţia bolşevică începută în Imperiul Ţarist, trebuia să cuprindă toată Europa.

Din Rusia erau două culoare spre Vestul Europei, unul prin Europa Centrală, prin Ungaria, unde bolşevicii ruşi au găsit „ coada de topor”  în persoana lui Bela Kun, pentru a înainta pe direcţia Budapesta-Viena-Berlin, fiindcă în Austria şi Germania s-a creat o „situaţie revoluţionară” (expresia lui Lenin), de fapt aici exista dezorientare, anarhie şi haos cauzată de pierderea războiului şi, deci Germania putea deveni un teren bun pentru experimentul comunist. Al doilea culuar de expansiune a bolşevismului era cel prin Nordul Europei Centrale , prin Polonia, pe direcţia Varşovia-Berlin-Paris, încercat un an mai târziu. În Polonia negăsind un trădător de felul lui Bela Kun, Polonia a fost atacată de „Armata Roşie” a bolşevicilor ruşi.  Într-un faimos Ordin de Zi dat de mareşalul sovietic Tuhacevski, comandantul suprem al armatelor care atacau Polonia, arătând în mod răspicat direcţia: „Peste cadavrul Poloniei, prin Minsk, Vâlna şi Varşovia spre Berlin, înainte!”.

Expansiunea bolşevică spre Vestul Europei, a fost oprită prin două evenimente militare deosebite, anume; intrarea Armatei Române în Budapesta pe culuarul central şi înfrângerea categorică a mareşalului rus Tuhacevski de către Armata Polonei  sub comanda mareşalului Pilsudski pe culuarul nordic. Dintre mărturiile evenimentelor face parte şi articolul publicat la 12 noiembrie 1979, cu ocazia împlinirii a 60 de ani de la retragerea trupelor române din Budapesta. Alan Woods afirma următoarele:

„ La 21 martie 1919 a fost proclamată Republica  Sovietică Ungară. Pe 03 august 1919 la 135 de zile mai târziu, acest capitol eroic din istoria clasei muncitoare maghiare a luat sfârşit prin intrarea Armatei Albe Române în Budapesta. Dacă proletariatul maghiar ar fi reuşit, Republica Muncitorilor din Rusia ar fi ieşit din izolarea internaţională.

Înfrângerea Revoluţiei Ungare din 1919, a fost o lovitură grea pentru clasa muncitoare internaţională. Revoluţia proletariatului rămâne izolată într-o ţară înapoiată, iar acest fapt a determinat degenerarea ulterioară a primului stat comunist din lume”.

Autorul acestui articol, englezul Alan Woods, etichetează riposta Armatei Române la atacarea României de către hoardele bolşevice ale lui Bela Kun  drept o „intervenţie imperialistă”, recunoaşte indirect câteva adevăruri dureroase pentru comunişti.

„Revoluţia proletariatului” a început într-o ţară înapoiată, în Imperiul Ţarist şi datorită campaniei Armatei Române din vara anului 1919 în Ungaria, nu a putut ieşi  din „izolarea internaţională”, adică nu s-a putut extinde spre Vestul Europei şi nu a putut căpăta legitimitate şi forţă umană europeană. Izolarea internaţională de către „sanitarii” bolşevismului, a făcut ca primul stat comunist din lume să degenereze în cea mai brutală şi criminală dictatură în anii stalinismului. 

Armata Română a rămas în Budapesta aproape patru luni, nu ca Armata Sovietică de după Al Doilea Război Mondial, care a intrat în Budapesta  în 1945 şi a „uitat” să plece timp de 40 de ani.

 

 

Imagini pentru armata romana la budapesta photos

 

 

 

 

 

În perioada august-noiembrie 1919, Armata Română a restabilit ordinea în Budapesta şi în restul Ungariei, a asigurat reluarea vieţii normale într-o ţară devastată de război şi ameninţată de anarhie, a hrănit copiii şi populaţia civilă maghiară înfometată, de la propriile cazane ale trupei şi a pacificat ţara, fapte pentru care Ungaria nu a adus încă mulţumiri de recunoştinţă, României, Armatei Române, precizând că încă nu este târziu nici după aproape 100 de ani, în întâmpinarea zilei de 1 Decembrie 2018, de Centenarul Unirii să o facă.

Armata Română a evacuat Budapesta, la cererea Antantei, pe data de 14 noiembrie 1919, pentru ca două zile mai târziu, pe 16 noiembrie 1919 în Budapesta să-şi facă intrarea venind de la Szeged, în fruntea unei armate numită „ Armata Naţională”, amiralul Horthy Mikloş fost comandant al flotei Austro-Ungare,  (combatant în armata Austro-Ungariei), deci luptător împotriva Aliaţilor, şi cu toate acestea a fost acceptat de către Aliaţi, care au închis ochii asupra acestui amănunt. Mikloş Horthy s-a născut la 18 iunie 1868 la Kenderes, Austro-Ungaria, a trăit 88 de ani până în 09 februarie 1957 la Estoril Portugalia.

A absolvit academia de marină.  S-a căsătorit la Arad în data de 22.07. 1901 cu Margareta Purgly, având împreună 4 copii, de religie calvină, om politic, diplomat, ofiţer (amiral).  Horthy a fost pe rând; comandantul armatei, ministru de război, iar la 01 martie 1920, a fost ales regent de către Parlamentul Ungariei, rămânând în funcţie până la 15 oct. 1944.

Acelaşi Parlament a modificat şi Constituţia Ungariei în toamna anului 1921, investindu-l pe Horthy  cu puteri dictatoriale, fiind primul dictator european cu acte în regulă înainte  de Musolini cu un an , cu trei ani înaintea lui Stalin şi cu 12 înaintea lui Hitler.

Din nou Aliaţii au închis ochii, admiţând ideea că dictatura lui Horthy este  o alternativă acceptabilă la comunism.

În plan intern Horthy se bucura real de sprijinul populaţiei  catolice speriată de ateismul comunist şi de sprijinul micilor proprietari rurali şi ai industriaşilor, înspăimântaţi de confiscarea proprietăţilor, lucru comis de către comuniştii lui Bela Kun anterior. Ungaria, spre deosebire de celelalte state-naţiuni care au rezultat din dezmembrarea Imperiului Austro-Ungar, nu a cunoscut un regim de democraţie politică în perioada interbelică.

Deci, Armata Română a eliberat Ungaria de pericolul bolşevic, a asigurat ordinea în ţară şi a predat Ungaria la „cheie” lui  Horthy Mikloş, care o să devină marele dictator. Aici îţi regăseşte confirmarea amara ironie a proverbului românesc care zice: „ Cel pe care nu-l laşi să moară, nu te lasă să trăieşti.”

Să nu-şi facă nimeni iluzii în privinţa intenţiilor sale, Horthy a declarat public în toamna anului 1919 că:

„Inamicul numărul unu al Ungariei este România, pentru că faţă de această ţară, Ungaria are pretenţiile teritoriale cele mai mari şi pentru că  aceasta este cea mai puternică dintre toate ţările vecine, iar rezolvarea problemelor cu România nu se poate face numai pe calea armelor.”

Horthy şi-a urmărit scopul cu obstinaţie, atâta doar că, „ rezolvarea problemelor cu România nu s-a făcut pe calea armelor, ci printr-un odios Dictat, prin apelul laş la ajutorul altor puteri fasciste şi dictatoriale ale Europei (Germania Hitleristă) şi nu a fost chiar o rezolvare definitivă, ci una care a ţinut tot atâta timp cât a ţinut şi Războiul  al Doilea Mondial.

Deşi a venit la putere cu concursul indirect şi involuntar al Armatei Române, Horthy, cu regimul politic odios şi antisemit pe care l-a promovat şi patronat, ( Ungaria fiind printre primele state europene care a  legiferat  măsuri antisemite, astfel în urma  măsurilor antievreieşti din 1938, şi-au pierdut locurile de muncă în Ungaria peste 250.000 de evrei, interzicând şi căsătoriile mixte ),s-a dedat la cele  mai crude atrocităţi şi la crimele de război asupra populaţiei civile româneşti.

Printre multiplele atrocităţi comise în timpul Celui de al Doilea Război Mondial, se înscrie şi cel petrecut în comuna Moisei jud. Maramureş, unde la 14 octombrie 1944, armatele horthiste au mitraliat într-o casă un număr de 29 partizani care n-au avut nici o vină şi fără vreo sentinţă legală, iar comunei a cărei populaţie a fost evacuată forţat prin localităţile de pe Valea Izei, i-au dat foc arzând aproape toate casele şi aruncând în aer poduri, drumuri şi calea ferată. Sunt multe exemple de natura aceasta care s-au petrecut  în perioada 1941-1944, perioadă cunoscută în istorie sub denumirea de „ocupaţie horthistă-fascistă a Ardealului de Nord”.

După toate cele îndurate, de poporul român de-a lungul zbuciumatei istorii, avem sfânta obligaţie să rămânem uniţi cu hotarele întregi a României aşa cum înaintaşii noştri ne-au lăsat la 1 Decembrie 1918;(http://www.dacoromania-alba.ro/)

Jurist  Dragomir  VLONGA

 

 

 

CITITI SI:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/01/12/o-istorie-a-zilei-de-12-ianuarie-video-3/

 

 

 

 

 

 

 

Reclame

12/01/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , | 2 comentarii

Un conflict aproape uitat – Războiul din Coreea (1950-1953). VIDEO

 

 

    Cele două războaie mondiale, care prin urmările lor au determinat remodelarea întregului mapamond, au marcat puternic secolul XX. Sfârșitul celui de-Al Doilea Razboi Mondial a lăsat o lume întreagă traumatizată, prăbușită economic și financiar și totodată a pus față în față două mari puteri victorioase: S.U.A. și U.R.S.S.. Această rivalitate sovieto-americană a dominat relațiile internaționale, cele două puteri reprezentând actorii principali ai “Războiului Rece”.

Termenul este unul general care descrie conflictul politic, ideologic, strategic și militar de decenii dintre S.U.A. și aliații săi occidentali pe de-o parte și U.R.S.S. și alte țări comuniste pe de altă parte. Ambele tabere au descris adesea conflictul ca pe unul dintre capitalism și comunism, și nu ca pe unul dintre două state.

Perioada în care s-a desfășurat conflictul poate fi încadrată între sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial și până la destrămarea U.R.S.S. în 1991[1]. Cele două puteri au încercat pe parcursul a aproape jumătate de secol să își extindă aria de influență și să își impună propria doctrină purtând astfel o adevărată luptă pentru putere cu toate că cele două forțe nu s-au angajat în mod direct într-un conflict armat.

    „Mareea sovietică” a cuprins în 1945-1948 o mare parte din Europa și, așa cum avertizase Stalin, puterea învingătoare avea dreptul de a instala în teritoriul ocupat de trupele sale propriul regim social politic și economic. Ceea ce a și făcut. Consolidarea puterii comuniste în estul şi sud-estul Europei, în 1946, precum şi eventualitatea câştigării de către comunişti a războiului civil din Grecia, au condus în cele din urmă la Doctrina Truman şi Planul Marshall.

Constituirea Republicii Populare Chineze în octombrie 1949 a dat naştere unui al doilea potenţial gigant comunist. Ca ripostă la aceeaşi situaţie la 4 aprilie 1949 la Washington a luat naștere Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (NATO), alianță militară defensivă, de apărare mutuală la solicitarea vest europenilor[2].

   Primul conflict “fierbinte” al “războiului rece” a fost reprezentat de războiul din Coreea desfășurat între 25 iunie 1950 și până la semnarea armistițiului din 27 iulie 1953[3]. Astfel între anii 1950 și 1953, în Peninsula Coreeană, s-au angajat în conflict militar cele mai puternice țări din lume.

Lumea s-a aflat poate mai mult ca în timpul crizei rachetelor din Cuba în pragul iscării unui al treilea război mondial[4]. Războiul din Coreea a opus forțele Republicii Coreea (Coreea de Sud) alături de cele ale coaliței Națiunilor Unite, având Statele Unite în poziția de lider militar și politic, împotriva armatei Republicii Populare Democrate Coreene, substanțial sprijinită din punct de vedere material și uman de Republica Populară Chineză și Uniunea Sovietică[5].

Războiul a avut mai multe dimensiuni ca cea ideologică, psihologică și militară, însă predominante au fost motivele politice și ideologice. Amintirea ororilor celui de-Al Doilea Război Mondial era încă foarte proaspătă în conștiința opiniei publice din întreaga lume și de asemeni plana teama armei atomice al cărei efect psihologic începuse să acționeze în calculele oamenilor politici și liderilor militari și despre care ziarul Le Monde din 11 august 1945 scria că “este prea periculoasă pentru a fi încredințată unei lumi fără principii”[6]. În această confruntare ideologia americană suținea apărarea libertăților democratice, a sistemului de valori occidental și stoparea expansionismului comunist, în timp ce ideologia comunistă lupta pentru reprimarea imperialismului mondial agresor, pentru victoria socialismului în întreaga lume.

   Un rol la fel de important pe lângă această dimensiune ideologică a conflictului îl au şi celelalte două: dimensiunea psihologică şi militară. În timpul războiului coreean aceste idei îşi găsesc aplicabilitatea, debarcarea trupelor americane la Inchon fiind văzută de comuniştii chinezi ca o ameninţare la adresa Chinei în timp ce atacul nord coreean precum şi intervenţia chineză au fost percepute de Washington ca fiind orchestrate de Moscova în dorinţa acesteia de a-şi mări sfera de influenţă.

   Din punct de vedere ideologic partea comunistă a dorit să includă Peninsula Coreeană într-un bloc comunist. Din punct de vedere politic, Uniunea Sovietică a asemănat Peninsula Coreeană cu Polonia în Europa de Est, văzând în aceasta o rampă de lansare pentru un eventual atac împotriva U.R.S.S. și a susținut faptul că guvernul coreean ar trebui să fie “loial” Uniunii Sovietice[7].

   Coreea se afla sub acupația Japoniei încă din 1910 fiind exploatată economic și servind drept bază importantă de război pentru niponi în timpul celui de-al doilea război mondial. După capitularea Japoniei pe 10 august în urma atacurilor americane de la Hiroshima și Nagasaki pe 6 și respectiv 9 august 1945, peninsula a fost împărțită de-a lungul paralelei 38, separare făcută de comun acord, prin care trupele americane ocupau partea de sud iar cele sovietice zona de nord. S.U.A. au sugerat ca paralela 38 să acționeze ca linie de demarcație, propunere acceptată fără obiceție de Stalin, pentru acesta prezentând mai mult interes zona nordică mai industrializată decât cele două treimi de populație rămase în sud[8].

  Paralela 38 a căpătat atât un sens militar cât și politic în plus, față de cel geografic de până la acel moment, deoarece a fost aleasă pentru a facilita capitularea Japoniei și a creat condiții pentru o Coree aflată sub tutelă multi-națională. Din punct de vedere fizic, împărțea peninsula tăind mai mult de 75 de pârâuri, 12 râuri, 181 de drumuri de care, 104 drumuri de țară, 15 drumuri de provincie practicabile pe orice tip de vreme, 8 autostrăzi, 6 linii de transport feroviar și chiar și o casă[9].

Din punct de vedere economic divizarea în sine nu a fost benefică pentru viața de zi cu zi a coreenilor deoarece cele două zone se completau reciproc atât în sectorul agricol cât și industrial. În ceea ce privește aspectul politic, în urma ocupației militare din cele două părți ale peninsulei de către americani și sovietici, linia tot odată împărțea poporul coreean în două blocuri diferite din punct de vedere ideologic, politic, și al valorilor și sistemelor economice. Astfel paralela 38, de altminteri o linie artificială, promitea doar să irite situația din Coreea.

   Atât Statele Unite în Coreea de Sud, cât și Uniunea Sovietică în Coreea de Nord, au stabilit ocupații militare și guverne separate. Responsabil de zona americană era Corpul 24 al armatei S.U.A. aflat sub comanda General-locotenent John Hodge R., în timp ce Armata a 25-a din frontul 1 al forțelor sovietice din Extremul Orient, aflată sub comanda General-colonel Ivan M. Chistiakov, răspundea de zona sovietică.

Guvernul militar a fost pentru coreeni o surpriză dezamăgitoare care a provocat un nivel ridicat de nemulțumire și sfidare mai ales în sud. Acest lucru s-a datorat faptului că forțele americane nu au fost la fel de bine pregătite pentru misiunea de ocupație și guvernare ca cele sovietice care aveau și misiunea de a se ocupa inclusiv de problemele ideologice și politice. Mulți autointitulați reprezentanți coreeni au întâmpinat trupele americane din postura de gazde, o situație pentru care generalul Hodge a fost complet nepregătit.

De exemplu, Hodge a fost uimit când a cerut să se întâlnească cu câte doi reprezentanți ai fiecărui partid politic și s-au înfățișat 1200 de persoane[10].

   Trupele sovietice au întâmpinat însă situația cu mai multă pricepere folosindu-se de comuniștii coreeni a căror partid s-a înființat oficial în luna iulie 1946. Partidul îl avea drept lider pe Kim Il-sung care se bucura de sprijinul sovieticilor cu ajutorul cărora lansează o campanie masivă de impunere a valorilor, ideologiilor și sistemelor comuniste[11]. Generalul Chistiakov a rezolvat problema disidenților permițându-le să fugă în zona americană sau prin lichidarea celor “ireconciliabili”. Totodată Uniunea Sovietică a permis comuniștilor coreeni dreptul de a conduce alți coreeni și a trecut la înarmarea forțelor din nord cu arme grele, cum ar fi tancuri, mitraliere și piese de artilerie.

    Deși au existat negocieri între cele două regiuni privitoare la reunificarea țării atât în luna martie cât și în luna mai a anului 1946 acesta nu a fost posibilă lovindu-se de fiecare dată de refuzul Moscovei de a recunoaște oproapre orice partid important din Coreea de Sud. Nefiind depășite neînțelegerile dezbaterile au fost amânate pe anul următor în luna mai. În 1947 s-au depus noi eforturi. Comisia mixtă sovieto-americană, creată în anul precedent, căzuse de acord asupra principiului unei consultări a tuturor formațiunilor politice „democratice” pentru a le cunoaște opiniile privind natura guvernului provizoriu care urma să se constituie.

Curând însă odată cu respingerea planului Marshall de către țările din Est, raporturile aveau să se tensioneze, iar comisia, incapabilă să se înțeleagă asupra listei partidelor care urmau să fie consultate, avea să se destrame. În această situație, Washingtonul preconizase tinerea de alegeri între cele două zone în vederea constituirii unui parlament unic care să desemneze un guvern provizoriu[12].

Între timp la 14 noiembrie 1947 Adunarea O.N.U. adoptase unanimitate, cu excepția voturilor țărilor blocului sovietic o rezoluție în acest sens, însărcinînd o comisie să studieze la fața locului măsurile care urmau să fie luate ulterior. Adunarea Generală a recunoscut dreptul Coreei la independență și a stabilit o comisie care să supravegheze alegerile. Aceasta s-a numit United Nations Temporary Commission on Korea (UNTCOK)[13]. Comisia nu a avut însă posibilitatea să pătrundă în Coreea de Nord și refuzase să recunoască rezultatele alegerilor ținute în sud la 10 mai 1948.

   În luna august 1948, în nord, s-au desfășurat alegeri după modelul sovietic. Fiecare dintre cele două parlamente pretindea că reprezintă întreaga țară. În parlamentul de la Seul, o sută de locuri au fost rezervate deputaților din nord. Cât privește parlamentul de la Phenian, 360 din cei 572 de membri au fost aleși de o adunare de delegați care afirmau că vorbesc în numele Sudului. La 12 octombrie 1948, Moscova recunoștea drept șef al guvernului din Nord pe Kim Il-sung care fusese desemnat în acest post de către parlamentul din Nord[14].

La 1 ianuarie 1949, confirmând un acord provizoriu, Washington-ul făcea același lucru cu Syngman Rhee. Erau întrunite toate condițiile unui război civil și singura care ar fi fost de natură să le împiedice ar fi fost prezență trupelor celor două puteri, hotărâte să evite o confruntare armată, care ar fi putut să le fie fatală atât uneia, cât și celeilalte. În aceeași zi de 1 ianuarie, U.R.S.S. avea să enunțe retragerea completă a forțelor sale, după o ezitare de șase luni, Truman având să urmeze exemplul acesteia[15].

   La 25 iunie 1950 armata nord-coreeană a atacat Sudul, ,,războiul rece” devenind ,,cald”.

La 26 iunie 1950, după numai 24 de ore de la începerea războiului, tancurile celor din Nord erau la periferiile orașului Seul. Era clar că Phenianul nu avea nici cea mai mică intenție să dea urmare rezoluției adoptate în ajun de către Consiliul de Securitate cu 9 voturi pentru, nici un vot contra și o abținere (Iugoslavia), care îi cerea să-și retragă în cel mai scurt termen posibil trupele pe paralela 38.

    SUA s-au adresat Consiliului de Securitate al ONU cerând Coreei de Nord să înceteze ostilităţile şi să se întoarcă dincolo de paralela 38. Fără a participa la sesiune şi fără a-şi folosi dreptul de veto, ambasadorul sovietic ,,i-a dat lui Truman posibilitatea să organizeze rezistenţa ca decizie a comunităţii mondiale şi să justifice rolul american în Coreea.”[16]

    Declarația președintelui american Truman din 27 iunie 1950, la doar două zile după surprinzătoarea invadare a Coreei de Sud de către armata Coreei de Nord stabilea clar motivațiile și coordonatele politice și ideologice ale războiului :

    Atacul împotriva Coreei (de Sud) dovedește fără nici o îndoială că pentru cucerirea unor națiuni independente, comunismul a trecut de la acte de subversiune la invazia armată și război . Au fost astfel ignorate documentele Consiliului de Securitate al Națiunilor Unite pentru menținerea păcii și securității internaționale.

    Pentru președintele american era limpede că atacul nord-coreean reprezenta un punct de cotitură în istoria lumii, dincolo de care comunismul ori era respins, ori s-ar fi extins irezistibil prin forță sau presiuni în întreaga lume. Ordinul președintelui Truman dat generalului McArthur, comandantul forțelor americane din Pacific, de a interveni în Coreea de Nord cu unități navale și aeriene s-a produs cu câteva ore înaintea votării Rezoluției Consiliului de Securitate al O.N.U. prin care era autorizată pentru prima dată folosirea forței în oprirea unei agresiuni. Marea Britanie, Australia, Canada, Noua Zeelandă, Turcia, Filipine, Thailanda, Olanda, Etiopia, Franța, Columbia, Belgia, Grecia și Africa de Sud și-au trimis contingente de diferite mărimi pentru a lupta, sub steagul Națiunilor Unite și comandament militar american, pentru stăvilirea comunismului în Peninsula Coreeană. De partea cealaltă, nord-coreenii au fost susținuți cu tehnică de luptă, consilieri și chiar cu efective de către Uniunea Sovietică și mai ales de către China Populară[17].

   Iniţial, ajutorul SUA şi al Marii Britanii s-a materializat în suport aerian şi naval considerându-se, în ciuda scepticismului liderilor militari americani, că acest sprijin va fi suficient.

   Reuşita invaziei de la Inchon (15 septembrie 1950) când ofensiva condusă de MacArthur a scos trupele ONU din punga de la Pusan şi i-a determinat pe nord-coreeni să se retragă la sfârşitul lunii pe teritoriul propriu după ce ulterior evacuaseră Seulul, a determinat administraţia americană să se întrebe ce va urma.

   Atunci când luptele au trecut dincolo de paralela 38, regimul comunist chinez, condus de Mao Zedong, a avertizat ca orice mișcare a trupelor O.N.U. dincolo de fluviul Yalu ( granița dintre China și Coreea ) ar fi inacceptabilă pentru țara sa. MacArthur a prevenit Departamentul de Stat al S.U.A. cu privire la faptul că trupele regimului comunist chinez se concentrau la nord de fluviul Yalu, însă acest avertisment nu a fost luat în seamă. Pe 25 noiembrie 1950, aprope 200.000 de „voluntari” chinezi au trecut fluviul Yalu, atacând frontal trupele O.N.U., luate total prin surprindere. Incă 500.000 de chinezi au facut același lucru în decembrie 1950[18].

   ,,Când armata Chinei Populare a lovit şocul surprizei a provocat o retragere aproape în panică a forţelor americane de la Yalu la sud de Seul, care a fost abandonat pentru a doua oară în şase luni. În lipsa unei doctrine pentru războiul limitat, criza a făcut ca administraţia Truman să piardă controlul asupra obiectivelor politice.

Depinzând de fluctuaţiile luptei, obiectivele politice au fost declarate a fi stoparea agresiunii, unificarea Coreei, menţinerea securităţii forţelor Naţiunilor Unite, garantarea unei încetări a focului în lungul paralelei 38 şi împiedicarea extinderii războiului.”[19]

    Primele înfrângeri americane, produse în urma intervenției masive a chinezilor pe frontul coreean, au furnizat și primele reportaje obiective, dar deloc favorabile militarilor, ale corespondenților de război americani și britanici. Aceștia nu au ezitat să scrie despre gradul slab de pregătire pentru luptă a unităților militare aliate sau despre atrocitățile din lagărele de prizoneri nord-coreeni din Coreea de Sud.

Reacția militarilor americani, care nu puteau concepe ca întregul lor efort de război, pentru care țara îi trimisese să lupte, să nu fie susținut necondiționat și de către presă, a fost imediată și fără menajamente: la 21 decembrie 1950, generalul McArthur a instaurat oficial cenzura militară asupra tuturor materialelor de presă de pe front[20].

    MacArthur lansează o nouă ofensivă pentru alunga forțele nord coreene peste râul Yalu dar acțiunea sa a coincis cu contraofensiva chineză condusă de generalul Lin Biao. Datorită inferiorității numerice și a echipamentului neadecvat au bătut în retragere. Comuniștii au reușit să reocupe Pyongyangul și Seulul la începutul lunii ianuarie 1951.

   Soarta războiului s-a schimbat odată cu ofensiva din a doua jumătate a lunii a forțelor O.N.U. Seulul revine sub control sud coreean în martie iar forțele O.N.U. au trecut pentru a doua oară paralela 38.

    MacArthur a cerut ca bazele manciuriene să fie bombardate și să fie instituită o blocadă asupra Chinei și tot aici să fie aduse forțele chineze naționaliste din Taiwan. Drept urmare, în aprilie 1951, MacArthur este demis pentru emiterea acestor pretenții care depășeau domeniul atribuțiilor unui comandant militar iar obiectivele americane au fost încă o dată modificate. Pentru prima oară, ,,respingerea agresiunii” a fost definită ca ajungerea la reglementări pe linia de încetare a focului oriunde ar fi aflat aceasta.[21]

    Primele negocieri pentru încheierea unui armistițiu au loc pe data de 10 iulie mai întâi la Kaesong în Coreea de Nord iar mai târziu la Panmunjon. Un prim progres avea să se înregistreze în luna noiembrie 1951, când s-a convenit asupra unei linii de armistițiu de-a lungul frontului cu o poziție ușor avansată a Coreei de Sud față de paralela 38.

   În octombrie 1952 Comandamentul O.N.U. a făcut o ofertă finală de pace şi o dată cu respingerea ei de către comunişti s-a retras de la masa negocierilor pentru o perioadă nedefinită.

În timpul vizitei sale în Coreea, preşedintele american ales, Dwight Eisenhower, a declarat că este partizanul încetării focului. Deşi nu a cerut punerea la punct a unor planuri de luptă, care să vizeze operaţiuni majore, a sugerat într-un cerc restrâns că ,,în absenţa unui progres satisfăcător, intenţionăm să uzăm decisiv de arsenalul nostru militar, fără niciun fel de inhibiţie şi vom înceta a ne simţi răspunzători pentru escaladarea conflictului în Peninsula Coreea.

   Un factor decisiv în reluarea negocierilor din aprilie 1953 l-a avut se pare şi moartea lui Stalin din martie acelaşi an. Premierul chinez Zhou Enlai, prezent la Moscova pentru funeeralii a sugerat revenirea la masa tratativelor şi constatându-se acordul părţilor implicate, negocierile au fost reluate. Şi de această dată acestea au fost destul de dificile fiind îngreunate de refuzul liderului sud-coreean, Singham Rhee, la orice armistiţiu care ar fi lăsat Coreea divizată.

De asemenea, negocierile au fost îngreunate de intensitatea bombardamentelor americane precum şi de puternica ofensivă finală a armatei chineze. Până la urmă comuniştii au renunţat la cererea de repatriere forţată a prizonierilor şi acordul de încetare a focului a fost semnat.

   Războiul se încheia la 27 iulie 1953 prin semnarea armistiţiului de la Panmunjon între reprezentanţii ONU, cei ai Chinei şi cei ai Coreei de Nord. Coreea de Sud care se opunea divizării prin vocea lui Rhee nu l-a semnat.

   Aşadar înţelegerea nu a condus la o pace reală, relaţiile dintre cele două Corei rămânând în continuare încordate. Analiști și istoricii Războiului Rece sunt unanimi în a aprecia că cei trei ani de confruntări sângeroase în care 900.000 de chinezi, 1,5 milioane de nord-coreeni și 1,3 milioane de sud-coreeni dar și 34.000 de americani au murit în confruntarea din Peninsula Coreeană au avut parte de cea mai proastă mediatizare din istoria conflictelor militare.

(Foto AP)

09.26.1950 . (Departamentul american al apărării / US Marine Corps / S. sergentul John Babyak . , Jr. )

recruţi din Coreea de Sud , merg la   război împotriva cotropitorilor nord-coreeni .  17 iulie 1950. (Foto AP)

(Foto AP)

(Foto AP)

U.S . Navy)

( Foto AP / Charles P. Gorry )

august 1950. ( Foto AP / Desfor Max )

Prizonieri comunisti (Foto AP)

Spioni comunisti

(Foto AP)

( Foto AP / U.S . Comandantul armatei americane,generalul Mc.Arthur{cu geaca de piele}

Life Walker Hank. ( Foto AP / Walker Hank )

(Departamentul american al apărării / TSGT Robert H. . Mosier )

( Foto AP / Desfor Max )

(Departamentul de Apărare U. S. / CPL . P. McDonald )

Atac asupra trupelor  comuniste   pe 28.01.1951 . (Foto AP)

( Foto AP / Desfor Max )

(Foto AP)

Statuia fratilor coreeni

 

Surse: Boston com. si  http://ro.scribd.com/doc/15177360/INTERVENIA-ONU-IN-RZBOIUL-DIN-COREEA

 

 

 

[1] Bill Kte’Pi, Cold War, în Encyclopedia of World History vol. VI, Facts On File, Inc., 2008, p. 99.
[2] Henry Kissinger, Diplomația, Editura ALL, București, 2010, p 415.
[3] Declarația „US State Department ” „Korea: Neutral Nations Supervisory Commission” and the Armistice Agreement „which ended the Korean War.” (http:/ / www. fas. org/ news/ dprk/ 1995/ 950313-dprk-usia. htm). Fas.org. . site accesat la data : 20. 12.2011., Marsha E. Ackermann, Korean War (1950-1953), în Encyclopedia of World History vol. VI, Facts On File, Inc., 2008, p. 251.
[4] Carter Malkasian, Essential Histories -The Korean War 1950-1953, Osprey Publishing, 2001, p. 7.
[5] Călin Hentea, Propagandă fără frontiere, Editura Nemira, București, 2002, p. 103.
[6] Serge Berstein, Pierre Milza, Istoria Europei, Traducere Monica Timu, vol. 5, Iaşi, Institutul European, 1998, p.10.
[7] Ohn Chang-Il, The Causes of the Korean War, 1950-1953, în : International Journal of Korean Studies , vol. XIV, No. 2, Korea Military Academy, 2010, p. 19.
[8] A. Fontaine, Istoria Războiului Rece -De la Revoluţia din Octombrie la războiul din Coreea 1917-1950, vol. 2, Editura Militară, București, 1992, p. 196.
[9] Shann C. McCune, “Physical Basis for Korean Boundaries,” în Far Eastern Quarterly, No. 5 (May, 1946), p. 286-287.
[10] Ohn Chang-Il, op. cit., p. 23.
[11] Carter Malkasian, op. cit., p. 12.
[12] A. Fontaine, Istoria Războiului Rece-De la războiul din Coreea la criza alianțelor.1950-1967, vol. 3, Editura Militară, București, 1993, p. 17.
[13] Carter Malkasian, op. cit., p. 13.
[14] Ibidem .
[15] A. Fontaine, , op. cit., vol. 3, p.18-19.
[16] H. Kissinger, op. cit., p. 417.
[17] Călin Hentea, op. cit., p. 104-5.
[18] A. Fontaine, , op. cit., vol. 3, p.27.
[19] H. Kissinger, op. cit., p. 421.
[20] Călin Hentea, op. cit., p.106.
[21] H. Kissinger, op. cit., p. 424.

 

 

 

09/08/2013 Posted by | PRESA INTERNATIONALA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 2 comentarii

POVESTEA SOVIETELOR – THE SOVIET STORY. UN FILM ZGUDUITOR DESPRE COMUNISM SI CRIMELE IN MASA ORDONATE DE SOVIETICI

Pentru traducerea in limba romana activati  subtitrarea, primul buton  dreapta jos.

21/05/2013 Posted by | POLITICA | , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat asta: