CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Acordul secret româno-rus „Sazonov-Diamandy” din 1914

Imagini pentru harta Romaniei 1916 photos

Foto: Harta României în anul 1914

 

 

 

 

La 18 septembrie/1 octombrie 1914, guvernul României a încheiat o înțelegere secretă cu Rusia („Acordul Sazonov-Diamandi”).

În schimbul neutralității binevoitoare față de Antanta, Rusia angajându-se să apere frontierele României și să-i recunoască drepturile asupra teritoriilor românești ocupate de Austro-Ungaria.

Cât de sinceră era Rusia, reiese din circulara trimisă de ministrul de externe Sazonov, către omologii săi din Antanta prin care se justifica, apreciind că trebuie să se promită României orice pentru a nu sprijini militar Puterile Centrale, urmând ca la sfârșitul războiului să se reanalizeze doleanțele ei, în funcție de interesele zonale ale învingătorilor.

Un Tratat secret încheiat de România cu Puterile Centrale ( Germania şi Austri-Ungaria), cunoscut de foarte puţine persoane, exista încă din 30 octombrie 1883 şi stipula, printre altele şi sprijinul armat împotriva Rusiei.

Existenţa acestui tratat a fost adusă în atenţia preşedinţilor marilor partide din ţarăde către regele Carol I în timpul Consiliului de Coroană din 3 august 1914, întrunit la Sinaia.

Cei 18 politicieni,regele Carol I şi principele moştenitor, Ferdinand aveau sarcina extrem de dificilă de a alege între trei opţiuni:

(1) să păstreze alianţa cu Puterile Centrale, care deşi avea avantaje enorme, însemna renunţarea la Transilvania şi Bucovina,

(2) să se alieze cu Antanta, chiar dacă Rusia anexase Basarabia în 1878 sau

(3) neutralitatea, varianta cea mai prudentă.

În aceeaşi perioadă, Italia îşi declarase neutralitatea, lucru care a contribuit la luarea deciziei finale de către guvernul român.

În perioada neutralității României, relația cu Rusia a fost bună, în condițiile în care la 18 septembrie/1 octombrie 1914 a fost semnat Acordul secret  Diamandy-Sazonov, prin care:

,,Rusia se angajează să se opună la orice atingere a statu-quo-ului teritorial al României în fruntariile actuale. Ea se obligă depotrivă să recunoască României dreptul să-și anexeze părțile din monarhia Austro-Ungară locuite de români.

Cât privește Bucovina, principiul naționalităților ne va servi de bază la delimitarea teritoriilor anexate de către Rusia și România. Această delimitare va fi săvârșită după constatările făcute la fața locului. Pentru aceasta o comisie inter-administrativă va fi numită și ea va primi instrucțiuni pline în spiritul împăciuitor de care sunt însuflețite ambele guverne. România poate ocupa teritoriile mai sus menționate, cândva judeca mai bine, Rusia se obligă să facă să fie aprobate de către cabinetele de la Londra și din Paris, instrucțiunile de mai sus.” 

În aceeași zi, Constantin Diamandy îi declara lui S. D. Sazonov că ,,România se angajează din partea ei, să păstreze o neutralitate amicală față de Rusia, până în minutul când dânsa va ocupa părțile din monarhia Austro-Ungară locuite de români.” 

Alte prevederi ale acordului stipulau că statul român se obliga să păstreze o „neutralitate binevoitoare” faţă de Rusia până ce se va decide să intre în război, în schimb Rusia se obliga să determine guvernele francez şi britanic să recunoască acordul încheiat.

De asemenea, părţile se obligau să păstreze un secret absolut asupra existenţei şi conţinutului acordului.

 

La nouă zile după încheierea acordului secret cu Rusia, bătrânul militar și patriot german care a fost Carol I și care nu ezitase să reprime cu trupele orice manifestație pro-război și pro-eliberarea Ardealului, a murit de inimă rea.

Bătrânul suveran a murit de război”, a fost concluzia ministrului de externe ungur Ottokar Czernin!

După doi ani de neutralitate, România a semnat la București, la 4/17 august 1916, Tratatul de alianță cu Franța, Marea Britanie, Rusia și Italia, prin care i se recunoșteau drepturile asupra teritoriilor românești ocupate de Austro-Ungaria.

Revista vieneză Muskete, extrem de influentă prin politica editorială pro-monarhică și materialele care frizau rasismul despre inamicii Puterilor Centrale, publica pe prima pagină o caricatură extrem de violentă în ediția sa  din 7 septembrie 1916.

 

 

 

 

 

bordel

 

 

 

 

 

Sub titlul ”Meșteșugul Miss Britannia”, graficianul maghiar Josef Diveky reda o scenă de bordel: matroana îndesată și fălcoasă (Marea Britanie) îi prezintă unui ofițer rus ce se bucura deja de mângâierile a două profesioniste (Franța și Italia) o tânără rușinată în costum popular românesc cu vorbele:

”Iat-o și pe a treia soră latină. Poate vreți să vă retrageți cu ea acum domnule Kanciukov?”

Caricatura de mai sus încerca să sintetizeze furia Austro-Ungariei, față de intrarea României în Primul Război Mondial de partea Antantei, la 28 august 1916.

 

 

 

 

 

 

Bibliografie (surse):

 

http://revistapolis.ro/cooperarea-militara-romano-rusa-1916

http://www.cunoastelumea.ro/dr-mircea-dogaru-sacrificarea-romaniei-de-catre-aliati

http://moldnova.eu/ro/romania-ca-o-curva-drumul-spre-unirea-romanilor-1916-1918

18/09/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Dosarele istoriei: Convenția României cu Antanta (4/17 august 1916), privind viitoarele graniţe ale țării noastre după încheierea Primului Război Mondial

 

 

 

 

 

 

Mai sus este reprodusă Harta repartiției naționalităților în teritoriile unde domină românii”, conceputa in 1919 de Emmanuel de Martonne (1 aprilie 1873, Chabris — 24 iulie 1955, Sceaux), savant geograf şi pedagog francez, discipol al lui Paul Vidal de la Blache. 

  

Emmanuel de Martonne fost foarte cunoscut în România interbelică. A studiat în detaliu geografia României si a fost  prieten bun cu geografi de seamă ai României. Este cel care dă denumirea de Alpii Transilvaniei Munţilor Făgăraş (Carpaților Meridionali).

Are o contribuţie foarte mare la trasarea graniţelor României Mari.

Este cel care a participat, în 1919, la dezbaterile Conferinţei de Pace de la Paris, consacrate stabilirii noilor frontiere ale României, în special cele cu Ungaria, Serbia și Ucraina, trasate nu doar pe baza etnică (în conformitate cu dreptul popoarelor la autodeterminare), dar și pe baza geografică și infrastructura teritoriului, conform conceptului propriu pe care l-a numit „principiului viabilităţii frontierelor”.

 

 

 

Document: Convenția României cu Antanta din 4/17 august 1916

 

 

Articolul I

Franţa, Marea Britanie, Italia şi Rusia garantează integritatea teritorială a Regatului României pe toată întinderea frontierelor sale actuale.

Articolul II

România se angajează să declare război şi să atace Austro-Ungaria în condiţiile prevăzute de Convenţia militară.
România se angajează totodată să înceteze, din momentul declarării războiului, toate relaţiile economice şi schimburile comerciale cu toţi inamicii Aliaţilor.

Articolul III

Franţa, Marea Britanie, Italia şi Rusia recunosc României dreptul de a anexa teritoriile Monarhiei austro-ungare stipulate şi delimitate la Articolul IV.

Articolul IV

Limitele teritoriilor menţionate la articolul precedent sunt fixate precum urmează:

Linia de demarcaţiune va începe pe Prut, la un punct al hotarului de acum între România şi Rusia, aproape de Novoseliţa şi va urca acest fluviu până la hotarul Galiţiei la confluenţa Prutului cu Ceremuşul. Apoi ea va urma frontiera Galiţiei şi Bucovinei şi aceea a Galiţiei, şi a Ungariei până la punctul Stog (cota 1655).

De acolo ea va urma linia de separaţie a apelor între Tisa şi Viţa, pentru a atinge Tisa la satul Trebuşa deasupra locului care se uneşte cu Vişa. Din punctul acesta ea va coborî pe talvegul Tisei până la 4 km în josul confluenţei sale cu Someşul, lăsând satul Văsăros-Nameny României. Ea va urma apoi direcţiunea sud-sud-vest până la un punct de 6 km la răsărit de oraşul Debrecen. Din acest punct ea va atinge Crişul la 3 km, din jos de unirea celor doi afluenţi ai săi, Crişul Alb şi Crişul Repede.

Ea va trece apoi pe Tisa la înălţimea satului Alde, la nord de Szeged trecând la Apus de satele Orosháza şi Békéssámson, la 3 km, de care va face o mică curbă. De la Algye linia va coborî talvegul Tisei până la confluenţa sa cu Dunărea şi apoi va urma talvegul Dunării până la graniţa actuală a României.

România se îndatorează să nu ridice fortificaţii în faţa Belgradului într-o zonă ce se va determina ulterior, şi să nu ţie în această zonă decât forţe necesare serviciului de poliţie. Guvernul Regal Român se îndatorează a indemniza pe sârbii din regiunea Banatului, care părăsind proprietăţile lor ar voi să emigreze, în timp de doi ani de la încheierea păcii.

Articolul V

Franţa, Marea Britanie, Italia şi Rusia pe de o parte, şi România pe de altă parte, se angajează să nu încheie pace separată sau pace generală decât împreună şi în acelaşi timp. Franţa, Marea Britanie, Italia şi Rusia se angajează, de asemenea ca la tratativele de pace, teritoriile Monarhiei austro-ungare, stipulate la Articolul IV, să fie anexate Coroanei României.

Articolul VI

România se va bucura de aceleaşi drepturi ca şi Aliaţii ei, de tot ce are legătură cu preliminariile, cu negocierile păcii precum şi cu dezbaterea problemelor ce vor fi supuse hotărârilor Conferinţei de Pace.

Articolul VII

Puterile Contractante se angajează să păstreze secretă prezenta convenţie până la încheierea păcii generale.

 

Încheiat la Bucureşti, la 4/17 august 1916, în 5 exemplare

 

Ministrul Franţei; semnat — Saint-Aulaire
Ministrul Marii Britanii; semnat — Barclay
Ministrul Italiei; semnat — Fasciotti
Ministrul Rusiei; semnat — Poklevsky
Preşedintele Consiliului de Miniştri al României: semnat — Brătianu

Bucureşti 4/17 august 1916

 

Document reprodus de  blogul lui 

10/01/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Europaische  Wirtschaft Gemeinschaft – Proiectul nazist al Uniunii Europene

 

 

 

Conducătorii Germaniei naziste au gândit, înaintea tuturor, construcţia Europei Unite.

În iunie 1940, Adolf Hitler, conducatorul celui de al treilea Reich, a discutat cu Herman Goring planul unei Europe unite, atât din punct de vedere economic cât si politic. Cei doi hotărâseră şi numele viitoarei construcţii politice şi economice : Europaische  Wirtschaft Gemeinschaft (Comunitatea Economica Europeană).

 Economistul nazist Werner Daitz propusese încă din 31 mai 1940, printr-un memorandum, aspectele „privind instituirea unui co­misariat eco­nomic pentru marele spaţiu european“, explicând că pentru acest spaţiu este esenţială o conducere germană, iar von Ribben­trop chiar a format o „Comisie Euro­pea­nă“ în minister. (Prin­tre lucrările lui Werner Daitz se numără şi Carta Europei, din 1943, ca şi planul de „Colaborare germa­no-franceză şi colaborare euro­pea­nă“ din acelaşi an.)

Începutul a fost făcut în discursul din 25 iulie 1940 al ministrului Eco­nomiei al Rei­ch­ului (Germania), Wal­ther Funk, intitulat „Reor­ga­nizarea Econo­mi­că a Europei“ (un fel de distilare a lungilor de­li­be­rări din presă – mai ales din cea germană – privind reorga­ni­za­rea economică a Europei) care a făcut senzaţie în epocă, şi  a fost privit ca un fel de plan semi-ofi­ci­al al Germaniei pentru toate ţările „ocu­pate“ sau aliate.

Funk a atacat direct tema „Marelui Spaţiu Eco­no­mic Eu­ro­pe­an“, pentru care unele „direcţii“ ar fi fost trasate de în­suşi ma­re­le filosof Hegel, zicea el, conchizând:

„Deoarece nu există nici un plan deja bine stabilit şi rapid, ci nu­mai pregătirea unui plan coerent şi cuprinzător, conform ordi­ne­lor mare­şalului Hermann Göring, care va decide privind forma fi­na­­lă de conce­pe­re şi de punere în apli­care a planurilor.

Trebuie, de ace­ea, să mă limitez la o declaraţie ce pre­zin­tă principiile şi meto­de­le de bază. Tre­bu­ie aşa­dar să indic doar drumul prin care sco­pul nos­tru poate fi atins. Mai mult decât atât, noua economie euro­pea­nă tre­buie să crească organic.

Trebuie să fie provocată o întărire a sentimentului co­mu­ni­tar eco­no­mic printre popoarele europene prin conlucrare în toa­te do­me­­­niile poli­ti­cii economice (monedă, credit, producţie, co­merţ etc.). Solidaritatea eco­no­mică a statelor europene trebuie să în­les­neas­că o reprezentare mai bună a intereselor economice europene faţă de alte grupuri economice în economia mondială.

Această Europă Unită nu va lăsa să i se impună de către nici o en­titate din afara Europei condiţii de tip politic şi econo­mic. …Economia de pace ce va veni trebuie să garanteze spaţiu­lui Germa­ni­ei Mari un maximum de siguranţă economică şi popo­ru­lui german un maxim de consum de bunuri pentru sporirea bu­nă­stării.

Către acest scop trebuie să se orienteze economia euro­pe­ană. Dezvoltarea se va produ­ce în etape şi va fi şi diferită pentru ţările individuale; aceasta este astăzi grevată încă de numeroşi fac­tori de nesiguranţă pentru că – să nu uităm aceasta – ne găsim încă în război!“

Karl Megerle, director în ministerul de Externe german, con­cepea la 27 septembrie 1941 raportul „Positive Presse und Propa­gan­da­the­sen“, adresat diplomatului Renthe-Fink, principalul co­la­bo­rator al ma­re­şa­lului nazist von Ribbentrop în conceperea „Sta­telor Unite ale Europei“.

Iată câ­te­va pasaje din acest memoran­dum: „Toate popoarele şi statele înte­me­iate în mod istoric în Euro­pa sunt binevenite ca membri ai Noii Europe …Doar acolo unde, datorită si­tuaţiei de război sau datorită dovezilor că nu se poate conta pe loialitate, este necesară intervenţia în treburile in­ter­ne. Ce­rinţa in­di­viduală faţă de statele europene: să fie membre loia­le, po­zi­ti­ve ale Europei… Protejarea Europei Eterne este posibilă doar în cazul par­ticularismului european.

Pretenţia americană de domi­na­ţie mon­­dială este legată de decăderea culturii europene şi aban­donarea a 2000 de ani de cultură… Experienţa Germaniei la nivel social stă la dispoziţia celor­lalte ţări europene… Transferul aces­tor idei către popoarele eu­ro­pe­ne garantează crearea unei dreptăţi sociale mai bune şi în relaţiile dintre popoare.“

In 1942, la Berlin, a fost organizată chiar o conferinţă la care au participat reprezentantii statelor europene din sfera de influenţă germană, pentru a discuta, “democratic”, asupra proiectului de integrare economica si politica in “ Noua Europa”.

A lipsit atunci, „motivat”,  Marea Britanie, aceasta fiind foarte ocupată să lupte, alaturi de aliatii americani, contra proiectelor clocite la Berlin. Acest lucru l-a facut pe nazistul Horst Jecht – economist si profesor la Universitatea din Berlin – sa declare ca Marea Britanie este cel mai mare obstacol in indeplinirea scopului istoric al Germaniei de a domina Europa.

Raportul şefului Externelor Reich-ului nazist, Joachim von Ribben­trop, din martie 1943, este, însă, cel mai important docu­ment, căci anun­ţa, dacă soarta războiului nu se schimba, iminen­ţa creă­rii Uniunii Sta­te­lor Europene:

„Aşa cum i-am propus deja Führerului în notele mele an­te­ri­­oare – scria Ribbentrop -, trebuie să proclamăm, cât mai curând cu pu­­tin­ţă, în formă cât se poa­te de concretă, Uniunea Statelor Eu­ro­pene, şi anume imediat ce vom înregistra un succes militar sem­ni­­­fi­cativ.

Ca act de întemeiere îmi propun invitarea tuturor şefilor de stat, cu guver­ne­le sta­telor respective, de exemplu la Salzburg sau Viena, care să sem­ne­ze în mod festiv actul de înfiinţare al acestei uniuni.

Avem în vedere, mai întâi, statele Germania, Italia, Fran­ţa, Da­ne­marca, Norvegia, Finlanda, Slovacia, Ungaria, România, Bul­ga­ria, Croa­ţia, Serbia, Grecia şi Spania (?). La acestea s-ar adă­u­ga, în caz că Füh­re­rul intenţionează, şi statele independente ce s-ar putea forma în teri­to­ri­ile Europei ocupate de noi…

Astfel, în America, propagandei impotriva Germaniei i s-ar dis­­tru­ge argumentele. Grupurilor [germanofile] de opoziţie li s-ar fur­ni­za sloga­nuri pre­cum:

„Ceea ce în America de Nord se poate, anu­me înte­me­ierea Statelor Unite ale Americii, nu s-ar putea refuza Eu­ropei. Totodată, prin aceasta am împiedica câteva state neutre, cum ar fi Suedia, Turcia, Por­tugalia etc., de la a avea relaţii prea strânse cu Anglia şi America.

De ase­menea, străduinţele Turciei în vederea formării unei Uniuni Balca­ni­ce, în spatele căreia stă în mod firesc Anglia, ar fi în zadar prin formarea unei Uniuni a Statelor Eu­ro­pe­ne… nu prejudiciem nimic printr-o aseme­nea uni­une de state, însă formarea Marelui Imperiu German la sfârşitul răz­bo­iului este atunci o certitudine. Este convingerea mea cea mai fermă, că, dacă procedăm tactic, se poate cruţa mult sânge german…“.

(La adre­­sa http://www4.dr-rath-foundation.org/brussels_eu/roots/sunt postate în ger­ma­nă toate aceste texte, recent dezvăluite, ale liderilor nazişti din anii ’40, privind „Statele Unite ale Europei“, gru­pa­te sub titlul The roots of the „Brussels EU“.)

Ministrul genazist de externe, von Ribbentrop preciza că un asemenea plan unificator nu are voie să furnizeze detalii concrete privind funcţio­na­rea politică şi ad­minis­tra­tivă, cei însărcinaţi de Germania pentru negoci­e­ri trebuind să se limiteze numai la formulări generale, impunându-se mai de­gra­bă prelucrarea propa­gan­­distă a Europei, ce asigura o cedare a suve­ra­nităţii fără garanţii poli­ti­ce.

Astfel, Ribbentrop era convins de ne­ce­­sitatea afirmării credibile a su­ve­ranităţii României pe plan ex­tern, considerând-o indispensabilă pentru o construcţie a Uniunii Sta­telor Europene.

Şi Martin Bormann, şeful cancelariei partidului naţional so­cia­list, arăta în studiul de lucru „Fixarea obiectivelor na­ţi­onaliste în Europa de Est“, din iulie 1941, că politica Germaniei faţă de România trebuie să evite orice fel de animozităţi, ca să se sugereze ţărilor est-europene că Germa­nia ar avea doar de îndeplinit un mandat, o menire.

Avertiza, însă, tot­o­dată ca politica germană să nu fie dependentă de bunul plac al Româ­ni­ei. „Trebuie să se pro­­cedeze astfel – explica Bormann -, pentru a se îm­părţi uşor uria­şa pră­jitură, în aşa fel încât mai întâi să stăpânim, apoi să ad­mi­nis­trăm şi în al treilea rând să putem exploata. Şi chiar dacă este ne­voie să se amputeze nişte teritorii, Germania trebuie să apară în ochii po­pulaţiei ca cea care apăra legalitatea şi populaţia…“

Dacă în toamna lui 1943, ideologul nazist Cecil von Renthe-Fink explica în „Proiect pentru întemeierea unei Uniuni Europene de State“, la capitolul „Interesul Germaniei pentru unitatea Euro­pei“, că, „având în vede­re situaţia sa geografică şi puterea sa de­mo­grafică, Germania este chemată să medieze interesele spe­ci­a­le ale statelor euro­pe­ne in­di­vidu­a­­le în interesul întregii Europe de a avea unitate“, peste ani, în 1995, Josch­­ka Fischer (fost ministru PSD de Externe şi vice-cancelar în guvernele Ger­maniei conduse de Schroeder) spunea că Germania „va obţine ceea ce lumea i-a refuzat în timpul celor două războaie mondiale, adică o he­ge­­mo­nie dulce asupra Europei, rezultat al ponderii sale, al poziţiei sale geografice şi al puterii sale industriale“.

Ziarul francez Le Monde scria şi el, în octombrie 2010 că Gerhard Schroeder (atunci cancelar al Ger­ma­­niei), împreună cu ministrul său de externe, Josch­ka Fischer, au reuşit, prin­tr-un joc subtil, să reconcilieze opinia publică germană şi par­ti­dele poli­ti­ce cu noţiunea de putere, ei mergând până la a afirma că „Ger­mania are tot interesul să se considere ea în­săşi o mare putere în Europa şi, în consecinţă, să-şi orienteze politica ex­ter­nă în acest sens“.

Iată, mai jos, felul în care urma să arate Europa postbelică în concepţia celor mai apropiaţi colaboratori ai lui Hitler. Despre obiectivele acestui plan nu s-a vorbit şi nu se vorbeşte public. Se poate specula asupra motivelor pentru care sunt trecute sub tăcere. 

Cert este că există nişte similitudini frapante. În 1943, într-una dintre tentativele de pace cu anglo-americanii, Herman Göring îi descria italianului Roberto Farinacci ce dorea Germania pe Bătrânul Continent:

 

> un organism supranaţional unic;

> fiecare membru urma să se bucure de autonomie;

> frontierele urmau să fie desfiinţate (deoarece, spuneau germanii, condiţia realizării unei sinteze politice europene este unitatea economică);

> exercitarea unui control asupra economiei diverselor state componente urma să evite concurenţa între industrii şi supraproducţia.

Joseph Goebbels, ministrul propagandei ân Germania nazistă: „Popoarelor străine care se găsesc direct sau indirect sub protecţia Reichului trebuie să li se acorde o autonomie în sens mai larg, în comparaţie cu cea de care au beneficiat grupurile etnice germane în timp de pace, sub dominaţie străină“.

Conform planurilor întocmite la Berlin de liderii Germaniei interbelice, din punct de vedere politic, Noua Europă trebuia să apară după realizarea paşilor economici şi să se facă pe bază federativă. Integrarea urma să realizeze gradat: mai întâi, 7 grupe principale –

a) statele din Peninsula Iberică;

b) Franţa şi Belgia;

c) Germania, Danemarca, Polonia, ţările baltice, Slovacia, Boemia (Cehia), Elveţia;

d) Italia, Croatia, Albania, Serbia, Grecia;

e) Insulele Britanice;

f) Suedia, Norvegia, Finlanda, Islanda;

g) Ungaria, România, Bulgaria, Ucraina, Crimeea şi Belarus.

A doua etapă spre Europa Unită prevedea comasarea celor 7 grupe în 3 federaţii complementare:grupul latin (în care erau prevăzute Franţa, Belgia, Italia, ţările din Balcanii Occidentali, Grecia, Peninsula Iberică, Insulele Britanice), grupul germanic (Germania, ţările scandinave, ţările baltice) şi grupul slav/oriental. 

Conform concepţiei pe care o aveau germanii la începutul anilor ’40 ai secolului trecut, cel de-al treilea şi ultimul pas spre crearea UE era naşterea unei uniuni politice cu menţinerea autonomiilor regionale şi realizarea unui plan comun de cooperare în Africa de Nord.

Herman Göring, feldmareşalul  lui Hitler, rostea în 1943 o propoziţie profetică în privinţa viitoarei Uniuni Europene: 

„După părerea mea, chiar dacă pierdem războiul, nimic nu va împiedica evoluţia Europei în acest sens“. Şi nimic n-a împiedicat-o.

Altfel spus, „Reichul de 1000 de ani“ n-a murit în 1945. Organismul supranaţional unic, fără frontiere, gândit în Germania la începutul anilor 1940, care urma să apară prin  unificarea Europei pe calea armelor nu a putut fi pus în practică de nazişti.

Procesul avea să reînceapă un deceniu mai târziu, pe cale economică. Dupa razboi, in 1949, Germania, Franţa, Luxemburg, Italia, Belgia si Olanda au infiinţat “Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului”, iar in 1957, cele şase ţări au hotărât, prin Tratatul de la Roma, că uniunea trebuie sa poarte un nume cu rezonanţă istorica, asa ca au botezat-o: Comunitatea Economica Europeană. În germană: Europaische  Wirtschaft Gemeinschaft!  

 

 

Foto: Walter Hallstein – primul preşedinte al Comisiei Europene  

 

  „Arhitectul cheie al Uniunii Europene“ a fost  un ju­rist puter­nic în Germania nazistă, însărcinat cu conceperea legii pentru „protecţia sângelui german şi a onoarei germane“, în 1939. El, Hallstein, fusese instruit de profesori de drept al căror prim scop era sabotarea Tratatului de la Versailles, care a decis cheltuielile de reparaţii impuse Ger­ma­niei după pierderea primului război mondial, cât timp a studiat la Kaizer Wilhelm Institute din Berlin, instituţie privată finanţată de carte­lul IG Farben.

În iunie 1938, Hallstein participase la negocie­ri­le oficiale de stat între Germania nazistă şi Italia fascistă în sco­pul de a crea, pe baza politicilor lor, o platformă pentru Europa vii­toare. În 1941, Hallstein a devenit decan al Facultăţii de Drept şi Economie de la Universitatea din Frankfurt, Germania, unde îşi avea sediul, de asemenea, IG Farben. Câţiva ani mai târziu, Tri­bu­­nalul pentru crime de război de la Nürnberg susţinea că în acest sediu al IG Farben s-a planificat şi implementat cu­cerirea econo­mi­că a Europei.

După invazia aliaţilor (anglo-americani) din 1944, Hallstein a ajuns într-o tabără de prizonieri de război în State­le Unite, unde – culmea – a înfiinţat un fel de „universitate“ specială pen­tru a-i edu­­ca pe ceilalţi prizonieri cu privire la legislaţie şi drep­tu­ri­le lor.

Reu­şeşte să îi convingă şi pe americani că n-ar fi fost vreun nazist im­por­tant, este eliberat alături de ceilalţi prizonieri germani şi, după război a fost numit vicecancelar al Universităţii din Frank­furt, iar în 1948 este invitat în SUA, la Universitatea Georgetown în calitate de lector.

Numă­rân­du-se printre primii „savanţi“ germani in­vitaţi la o universitate ameri­ca­nă, înţe­lege beneficiile unei alieri cu Statele Unite precum şi ade­ra­rea Germaniei la alianţe interna­ţio­nale precum ONU şi NATO, ca fiind ne­ce­sare pentru revenirea Germaniei pe scena internaţională, pentru început.

În 1950, după ce şi-a curăţat (ascuns) trecutul nazist faţă de „Aliaţi“, Hallstein a devenit principalul consilier şi coordonator al po­li­ticii ex­terne a cancelarului vest-german Konrad Adenauer, acesta de­sem­nându-l în frun­­tea de­le­gaţiei germane pentru negocierile cu francezii asupra uniunii eu­ropene embrionare (Planul Schu­man).

Istoria spune că, în mai 1950, cancelarul Adenauer primise o scri­soare de la ministrul de externe al Franţei, Robert Schuman (luxem­bur­ghez, dar german prin naştere şi formare,, în care îi su­ge­ra instituirea unei „Înalte Autorităţi“, supranaţională, abilitată în controlul in­dus­­triilor căr­bunelui şi oţelului din Franţa şi Germania de Vest, ca fiind cel mai bun mod de a promova creşterea economică co­mu­nă şi de a pune capăt ad­ver­si­tăţii seculare franco-germane.

Schumann ar fi compus scrisoarea la „instigarea“ diplomatul Jean Monnet, personaj dubios, care a conceput, practic, „Planul Schuman“. S-a aflat mai târziu că totul era parte dintr-o mare conspiraţie, Monnet având acordul SUA de a acţiona.

În anii răz­bo­iului, Monnet „a ajuns ca la un moment dat, în SUA, să fie an­che­tat pentru evaziune fiscală, iar FBI-ul să îl suspecteze de spă­lare de bani pentru nazişti. Avea însă un mare talent de a-şi face prieteni printre oamenii cei mai influenţi şi a ieşi mereu curăţat de toate păcatele.“ 

Aşă că, de la începutul anilor ’40, Jean Monnet a devenit prieten cu Harry Hopkins, mâna dreaptă a preşe­din­telui ame­rican Roosevelt, căruia şi Monnet i-a devenit con­­silier per­sonal în problemele Europei. Astfel s-a înfiripat, şi în SUA, „Grand Design for a uni­fied Europe“ a la Monnet.

Acum se recunoaşte că proiectul „a fost rodul unui complot“. Jean Monnet şi „colaboratorii săi“ au redactat în aprilie 1950 nota de câteva pagini ce conţinea expunerea de motive şi dispozitivul propunerii, bul­ver­sând toate schemele diplomaţiei clasice, cu tra­di­ţionalele consultări cu serviciile ministeriale competente, pre­fe­rân­du-se cel mai mare secret pentru a se evita posibilele obiecţii sau con­trapropuneri.

În timp ce Robert Schuman prezenta planul în dimineaţa zilei de 9 mai colegilor săi de gu­vern, un emisar secret îl înmâna personal cancelarului german Konrad Adenauer. Astfel, la ora 4.00, în după-amiaza aceleiaşi zile, proiectul era făcut public sub numele de Declaraţia sau Planul Schuman.

După ce, la 23 mai 1950, Adenauer s-a întâlnit cu Monnet pen­tru lămuriri, iar discuţiile franco-germane au început la Paris, la 20 iunie 1950, dată care a marcat primul moment când Republica Fe­derală Germa­nă a apărut ca un egal pe scena internaţională, can­celarul Adenauer l-a nu­mit pe juristul ex-na­zis­t Walter Hallstein în frun­tea de­le­gaţiei germane pentru nego­ci­erile asupra Planului de „integrare“ a industriilor de oţel şi cărbune fran­ceză şi ger­ma­nă, ceea ce acesta reuşeşte cu brio, fiind pre­gătit de ani buni să joa­ce cartea germană.

Astfel, în 1951, el reuşea să re­­unească, prin Tra­tatul de la Paris, mai multe ţări, Franţa, Germania, Italia, Belgia, Lu­xemburg şi Olan­da în fondarea Comunităţii Europene a Căr­bu­nelui şi Oţelului (European Coal and Steel Co­mmunity), ECSC sau ceco.

Tot Walter Hallstein, în 1955, la Messina, în Italia, a nego­ci­at cu miniştrii de externe ai celorlalte ţări CECO pentru mărirea „in­­tegrării“ eco­nomice şi scăderea tarifelor vamale între cei 6, ceea ce le „va stimula relaţiile comerciale şi dezvoltarea economică“.

Astfel a obţinut ca, la 25 martie 1957, Franţa, Germania de Vest, Olanda, Italia, Belgia şi Luxem­bur­gul să semneze, la Roma, Tratatul Comu­ni­­tăţii Econo­mice Europene (CEE sau Piaţa comună) şi Comuni­ta­tea Europeană a Energiei Atomice (CEEA). Germania a semnat, evident, prin Adenauer şi Hallstein. Intra­rea în vigoare a Tratatului a avut loc în ianuarie 1958, cu structurile ei: Con­si­liul de Miniştri, Comisia şi Adunarea Parla­men­tară Europeană, iar Wal­ter Hallstein a fost primul preşedinte al Comisiei Comu­ni­tăţii Econo­mi­ce Europene (azi Comisia Europeană) în perioada 1958-1967.

Sovieticii, însă, credeau de la început despre „Planul Schuman“ că:

„Acest plan este dictat de către imperialiştii americani, care ac­cep­tă să-l finanţeze… Dl. Harriman [secretar al Comerţului SUA, sub pre­şe­dintele Harry Truman] a declarat, în iunie 1950, că 600 milioane din ajutorul Marshall pot fi folosiţi pentru realizarea Pla­nu­lui francez. Ex­pli­caţia acestei duble paternităţi este că legătu­ra strânsă care există între monopolurile americane şi cartelurile ger­ma­ne …este bine cunoscută… Planul Schuman nu este un plan de pace, ci este un plan de război… este o pre­lungire a Planului Marshall, tinde să facă din Germania de Vest, sub controlul SUA, o bază politică, eco­no­mi­că şi militară cheie în Europa, pentru al treilea război mondial.“ 

Timp de zece ani de zile, începând din 1958, Hallstein a co­man­dat o armată de mii de birocraţi europeni, în afara oricărui con­trol de­mo­cra­tic. Abia „la 1 decembrie 2009, Tratatul de la Lisabona a impus ele­men­te­le cheie ale structurii UE construită de Hallstein. Prin semnarea Tra­ta­tu­lui de la Lisa­bona, 27 şefi de state, au sem­nat un «act de acti­va­re»; si­mi­lar cu anul 1993, ei au deschis por­ţi­le pen­tru guvernarea asupra Euro­pei a intereselor corporatiste de car­tel care nu şi-au atins scopul în timpul celui de-al II-lea război mondial.“ 

Deşi germanii au ieşit bine în noua construcţie europeană, „con­di­ţiile pe care a trebuit să le accepte Germania Occidentală“ ca mem­bră a CEE au fost criticate de Ludwig Erhard, membru al par­tidului lui Ade­nauer, Uniunea Creştin Democrată, care, în calitate de ministru pentru afa­cerile economice din anul 1949, era considerat artizanul principal al „miracolului eco­no­mic“ al Germaniei în refa­ce­rea economiei distruse de război.

În 1957, Erhard a devenit vice­cancelar, dar antagonismul dintre el şi Adenauer s-a accentuat şi, în 1959, Adenauer a încercat să-l ex­clu­­­dă de la eventuala suc­ce­si­une la funcţia de cancelar.

Vom reaminti că Ludwig Erhard a produs din timpul răz­bo­iu­lui, în 1944, studiul Finan­ţe­le de război şi con­so­li­darea datoriei, în care pleca de la supoziţia că Ger­ma­nia a pierdut deja răz­boiul, dar va reuşi să se refacă ca putere economică, detaliind acest sce­nariu cu Otto Ohlendorf, SS-Gru­ppen­führer, ei aflându-se sub pro­tec­ţia şi încurajarea directă a lui Hein­rich Himmler însuşi, unul din­tre liderii na­zişti de prim rang, coman­dan­­tul SS (Schutzstaffel) şi al poliţiei secrete de stat, Gestapo-ul.

Erhard a fost căsătorit cu sora lui Dr. Guth, conducătorul or­ga­­ni­zaţiei „Reichsguppe Industrie“, asociaţia oficială nazistă a in­dus­tri­aşilor din Reich-ul geman. În funcţiile sale postbelice, el a re­in­te­grat managerii IG Farben condamnaţi la Nurnberg pentru „cri­me împotriva umanităţii“, în poziţii de conducere corporatistă în Ger­­ma­­nia occidentală. El s-a apărat public pentru această decizie decla­rând că „a fost necesară datorită ex­pe­rienţei acestora în domeniul tehnologiei economice şi chimice“.

Apoi, când în 1963, Adenauer a fost forţat să demisioneze din func­­ţia de cancelar de către aliaţii săi (nemulţumiţi de abuzu­ri­le lui inter­ne), a fost succedat tocmai de Ludwig Erhard, care a de­ve­nit, astfel, noul şef al Germaniei occidentale, pe care o repre­zen­­ta şi la „Bru­xe­lles UE“, condusă de co-naţionalul său Walter Hallstein.

Astfel, într-o fotografie din 24 aprilie 1964, prezentată de publicaţia Fapte UE, în articolul Cu­noaş­teţi finanţatorii „Bru­xe­lles UE“, erau pre­zentaţi aşa-zişii „arhitecţi cheie ai Bruxelles-UE, toţi membri ac­tivi ai coaliţiei dintre nazişti şi IG Farben din timpul celui de-al doilea Război Mondial, întâlnindu-se la sediul «Bruxe­lles UE» pentru a-şi susţine declaraţiile cu privire la viitorul continentului eu­ropean“.

Aceştia erau: preşedintele Comisiei Euro­pe­ne Walter Hall­stein; can­celarul ger­man Ludwig Erhard; Ludger Wes­trick, şe­ful can­celariei Ger­ma­niei; Karl Carstens, secretar de stat al minis­terului german al Afa­ce­ri­lor Externe; Karl-Günther von Hase, şeful Ser­vi­ciu­lui de Presă şi Infor­ma­ţii al guvernului ger­man. Publicaţia dă şi trecutul „nazist“ al acestor im­portante personaje.

Rezultatul de azi: „Nimic nu ne împiedică să apreciem faptul că, din punct de vedere finan­ciar, între excedentele comerciale ger­mane din zilele noastre şi excedentele rezultate în urma derulării operaţiunilor de cliring [dintre Germania nazistă şi celelalte ţări] nu există nicio diferenţă. Totodată, creşterilor de preţuri din ţările aso­ciate [în U.E.] nu le-a cores­puns o creştere comparabilă a pre­ţu­rilor la nivelul Germaniei.

Con­cret, ce observăm în Eurosistem? În ultimii ani, creşterea preţurilor, în ţări pre­cum Grecia, Spania, Por­tu­galia, România a redus competitivitatea eco­nomică şi a dete­ri­o­rat balanţele comer­ciale ale acestor ţări. Acest efect este indus, indirect, şi de o deprecierea reală a preţurilor ger­ma­ne, con­sti­­tu­ind un element central în contextul crizei actuale. Extin­de­rea co­mer­­ţului german intra-comunitar a generat un excedent comer­ci­al german…

Actu­a­la arhitectură a Eurosistemului, bazată pe un sis­tem de bănci cen­trale naţionale ce funcţi­onează pe principiul des­cen­tra­li­ză­rii opera­ţi­u­ni­lor, permite şi o politică exactă de sterilizare a excedentului comercial german în defavoarea contribuabilului ro­mân, grec, spaniol, portughez sau italian…“( Radu Golban, Mihaela-Brînduşa Tudose, „De la Cliring la euro”)   

Iar acum putem constata că, dincolo de unele nuanţe de parcurs, staţia finală e cam aceeaşi.

Germania a pierdut atunci războiul, dar în prezent e simplu de constatat, urmărind cum gândeau liderii Reichului, că scopurile Noii Ordini preconizate de nazişti au fost atinse în bună măsură.

Nici nu mai contează acum dacă e vorba de continuarea unor planuri vizionare, de preluarea acestora de către învingători, sau de simple „coincidenţe“.

Dincolo de diferenţele de realizare a planului apărute pe parcurs (evident, pierderea războiului şi ocuparea Europei Răsăritene de către ruşi au însemnat ajustarea strategiei), se poate remarca faptul că, şapte decenii mai târziu, s-a ajuns foarte aproape de scopul final. 

În Uniunea Europeană, „cotele“ naţionale de producţie în diferite sectoare sunt clar stabilite, pentru a se evita supraproducţia.

 Frontierele au dispărut, integrarea economică s-a realizat înaintea celei politice, proiectul UE are baze federative, iar criza mondială a fost ocazia ideală pentru a face încă un pas către reducerea atribuţiilor naţionale în favoarea celor unionale. Rusia a fost deja împinsă către „frontiera de pe Nipru“ pe care şi-o propuneau germanii. Ţările baltice au fost integrate Uniunii Europene, problema Ucrainei şi a Belarusului e mai complicată, dar remarcăm că mai ales Ucraina este puternic susţinută şi vizată de liderii UE.

Aici, lupta cu Rusia pentru controlul celor două ţări e foarte dură. Cât priveşte Africa de Nord, drumul este deschis după „revolutiile“ din 2011, soldate cu îndepărtarea vechilor dictatori şi instalarea unor noi guverne sprijinite de puterile europene.

Azi, la Berlin si in Europa nu se mai aud discursurile isterice ale Fuhrerului, ci gânguritul bland al lui frau Merkel, iar Europaische  Wirtschaft Gemeinschaft , devenita Uniunea Europeana, este pe cale să se transforme intr-un stat european cu capitala la Bruxelles şi creierul la Berlin.

O Uniune în care ministrul german de externe atacă NATO, iar şeful Comisiei Europene atacă Statele Unite, în timp ce cere ca Rusia sa fie tratata de la egal la egal cu ceilalti membri ai Uniunii.

O Uniune a carui ministru de Externe declara ca Islamul politic face parte din viitorul Europei.

Lipseste iar, bineînţeles motivat, din cauză de Brexit, Marea Britanie, in timp ce americanii sunt priviţi tot chiorâs, din cauză de Trump. In rest, cu unele excepţii (Polonia si Ungaria), regretabile şi reparabile, mai toţi membrii au hotarat democratic că istoria e un şir de coincidenţe şi ca proiectele Germaniei, pardon, ale Uniunii, pot să fie iar, fără niciun risc, proiectul tuturor.

Problema Europei Unite au ridicat-o, înaintea conducătorilor din Germania interbelică, şi alţii. Tentative au existat încă de pe vremea Imperiului Roman, iar ideea coagulată dădea târcoale prin Imperiul Austriac de la mijlocul anilor 1800.

Niciun plan nu s-a apropiat însă atât de tare de realitatea actualei Uniuni Europene, precum cel al Germaniei naziste.
 

 

Surse:

 

 https://worldhistory.us/european-history/did-the-nazis-create-the-european-union.php

http://www.iits.dircon.co.uk/newalliance/nazieu.htm

 blogul mateiudrea.wordpress.com

http://www.justitiarul.ro/nazistii-si-masonii-parintii-uniunii-europene-i/

http://www.national.ro/news/cartea-care-ii-innebuneste-pe-europarlamentari-%E2%80%9Eradacinile-naziste-ale-bruxelles-ue%E2%80%9D-200646.html/

http://history.uaic.ro/wp-content/uploads/2012/12/2015sem2-Istoria-ideii-de-Europa.pdf

28/02/2018 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , , | Un comentariu

%d blogeri au apreciat: