CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

DOSAR SECRET: CE NU SE SPUNE DESPRE CAUZELE RĂZBOIUL DIN SIRIA

 

Imagini pentru petrol siria photosImagini pentru petrol siria photos

 

 

 

DOSAR SECRET: CE ASCUNDE OCCIDENTUL ÎN RĂZBOIUL DIN SIRIA

 

În urma recentului atac al SUA în Siria, să revenim din nou la un proiect mai vechi occidental care este izvorul nenorocirilor siriene.

În afară de controlul drumului mătăsii, cealaltă problemă a războiului din Siria – și, în general a destabilizării Orientului Mijlociu și a Africii de Nord – este în primul rând cea energetică. Să explicăm mai clar.

 Joseph Kirchner

Siria a găsit o soluție în ciuda numeroaselor decese în rîndul soldaților guvernamentali și a rebelilor – aproape 300 într-o săptămână și 170, în doar două zile –  graţie unui acord susținut de Rusia privind distrugerea armelor chimice, care ar putea avea loc pe mare, în apele internaționale.

Siria a fost principalul obstacol pentru NATO și UE, în vederea creării unei conducte de gaz  intercontinentale.
Aceasta este construită în două etape:

– prima etapă făcută deja, acum  conectează Egiptul, Libia, Tunisia pentru a merge în sus de cale subacvatică înspre Europa și Italia. Primăvara arabă, „ciudat“ dar a căzut bine. Cu sprijinul islamiștilor, lucrul a  avansat foarte mult. Mai mult chiar decât oferta militară făcută de Occident, ei  vor avea partea lor.

Rețineți că islamiștii au preluat conducerea într-o săptămână în următoarele țări: Libia, Tunisia și Egipt. Cu toate acestea,  această din urmă țară a văzut cum poporul și armata i-au dat jos pe Frații Musulmani. Statele Unite ale Americii, prin aliatul lor preferat , Turcia încă mai încearcă să recâștige controlul asupra situației.

A doua fază va conecta în viitor Tunisia la Algeria pentru a merge în Spania și a livra gaz către Europa de Vest.

Utilitatea conductei de gaz este crucială, aceasta va permite Uniunii Europene să devină independentă faţă de gigantul rus Gazprom. Acest lucru înseamnă că, datorită lui, Europa dobândește o anumită independență energetică, și la fel, obţine unele economii semnificative pentru vremuri de criză, o criză, pe care, îmi veţi spune, că am inventat-o, pentru singurul motiv că ea există doar în portofoliul popoarelor.

Din această nouă sursă de energie, desigur, nu veţi vedea nimic în facturile voastre, scopul nu este de a le reduce, ci pentru a crește averea politicienilor corupți pînă-m măduva oaselor.

Fără a aduce atingere acordului privind armele chimice siriene, războiul continuă, UE continuă să plătească sume astronomice  țărilor mari totalitare din Orientul Mijlociu, în schimbul bărbaților în acest conflict. Arabia Saudită și Qatar pot fi exemplificate.

De ce este atât de importantă Siria în proiectul acestei conducte de gaz americano-europene?

Pentru că Siria este ţara de origini, fără ea, nici o conductă, prin urmare, nu poate exista şi, deci,  nici o  independență energetică.

De ce atunci ei continuă să facă război în timp ce s-a ajuns la un acord?

Deoarece semnarea acestui acord este menit doar a îmbunătăţi relaţiile dintre Vest și Asia la capitolul unei tragedii umane. A fost nevoie de un „simulacru de acord“ pentru o mai bună imagine. Dar obiectivul rămâne neschimbat pentru Europa, de a-l da jos pe Bashar al-Assad, și a redirecționa bogățiile ţării; și  pentru Moscova la fel, este  de a nu permite  gazoductul să fie făcut și astfel a continua  să domine prin livrarea  gazului pe batranul continent.

Amenințarea cu o intervenție militara a permis, cu siguranță, să se evite lucrul cel mai rău pe care nici o parte nu l-a vrut, dar, în schimb,  dezvăluie caracterul uriaş al tensiunilor dintre Rusia și SUA. Trebuie de spus că problema este asociată cu importanța amenințărilor: nave de război, trupe dizlocate în Iordania și Turcia de către UE și SUA, și Rusia pe de altă parte ameninţînd cu navele sale şi cu problema ucraineană.

Semnarea acordului, după cum aţi  înțeles, este pentru a salubriza opinia publică, cu toate acestea, Siria a fost dată uitării de către mass-media şi se confruntă cu un număr record de morți al căror număr cu greu poate fi închipuit.  Lupta pentru Siria este încă în toi.

Algeria, următoarea țintă

În cazul în care nu se realizează un proiect, se trece la altul. Aşadar , probabil că Algeria este țara următoare pe listă. Nu există nici o îndoială că această  țară  se apropie de război. După ce a decedat   președintele lor Bouteflika, SUA și UE  pregătesc în secret un  război civil pentru această ţară. Un guvern de tranziție a fost creat chiar în Franța, acum trei ani.

Țara este, de asemenea, înconjurată de NATO. Un comandament  SUA a fost construit la granița cu Libia, trupe de soldaţi de infanterie   au fost instalate în 2013, atât în sudul Spaniei și sudul Italiei.  Poziționate, trupele de soldaţi, rămân doar să aștepte … dar nu prea mult timp, e scump.

Conducta în cauză este sursa evenimentelor din Africa de Nord și Siria.

Franța, care nu speră la vreo minune cît priveşte acest gazoduct, și-a pus cizma în Mali.  Este, evident, că nu mâine  trupele franceze vor părăsi teritoriul islamizat chiar de Franța însuşi, şi deşi  Qatarul, i-a adus pe aceşti islamiști în Mali, plătindu-i pentr a destabiliza țara și a permite trimiterea  tricolorilor bărbați .

SUA la nord-est, la sud Franţa, Algeria se află pe scaunul fierbinte.

Statele Unite ale Americii, Europa, Arabia, Qatar sunt prieteni falși, în cazul în care fac drum împreună cu NATO, pe de o parte, forţa de muncă și bani pe de altă parte, toată lumea îşi va dori salariul său, întrebarea este cum se va împărţi turta.

În politică, nimic nu este intamplator, totul este strategie, manipulare a maselor în numele patriei.

Sursa: http://www.wikistrike.com/2017/04/guerre-en-syrie-le-projet-occidental-que-l-on-vous-cache.html; prin http://basarabialiterara.com.md

11/04/2017 Posted by | POLITICA | , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Un conflict aproape uitat – Războiul din Coreea (1950-1953). VIDEO

 

 

    Cele două războaie mondiale, care prin urmările lor au determinat remodelarea întregului mapamond, au marcat puternic secolul XX. Sfârșitul celui de-Al Doilea Razboi Mondial a lăsat o lume întreagă traumatizată, prăbușită economic și financiar și totodată a pus față în față două mari puteri victorioase: S.U.A. și U.R.S.S.. Această rivalitate sovieto-americană a dominat relațiile internaționale, cele două puteri reprezentând actorii principali ai “Războiului Rece”.

Termenul este unul general care descrie conflictul politic, ideologic, strategic și militar de decenii dintre S.U.A. și aliații săi occidentali pe de-o parte și U.R.S.S. și alte țări comuniste pe de altă parte. Ambele tabere au descris adesea conflictul ca pe unul dintre capitalism și comunism, și nu ca pe unul dintre două state.

Perioada în care s-a desfășurat conflictul poate fi încadrată între sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial și până la destrămarea U.R.S.S. în 1991[1]. Cele două puteri au încercat pe parcursul a aproape jumătate de secol să își extindă aria de influență și să își impună propria doctrină purtând astfel o adevărată luptă pentru putere cu toate că cele două forțe nu s-au angajat în mod direct într-un conflict armat.

    „Mareea sovietică” a cuprins în 1945-1948 o mare parte din Europa și, așa cum avertizase Stalin, puterea învingătoare avea dreptul de a instala în teritoriul ocupat de trupele sale propriul regim social politic și economic. Ceea ce a și făcut. Consolidarea puterii comuniste în estul şi sud-estul Europei, în 1946, precum şi eventualitatea câştigării de către comunişti a războiului civil din Grecia, au condus în cele din urmă la Doctrina Truman şi Planul Marshall.

Constituirea Republicii Populare Chineze în octombrie 1949 a dat naştere unui al doilea potenţial gigant comunist. Ca ripostă la aceeaşi situaţie la 4 aprilie 1949 la Washington a luat naștere Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (NATO), alianță militară defensivă, de apărare mutuală la solicitarea vest europenilor[2].

   Primul conflict “fierbinte” al “războiului rece” a fost reprezentat de războiul din Coreea desfășurat între 25 iunie 1950 și până la semnarea armistițiului din 27 iulie 1953[3]. Astfel între anii 1950 și 1953, în Peninsula Coreeană, s-au angajat în conflict militar cele mai puternice țări din lume.

Lumea s-a aflat poate mai mult ca în timpul crizei rachetelor din Cuba în pragul iscării unui al treilea război mondial[4]. Războiul din Coreea a opus forțele Republicii Coreea (Coreea de Sud) alături de cele ale coaliței Națiunilor Unite, având Statele Unite în poziția de lider militar și politic, împotriva armatei Republicii Populare Democrate Coreene, substanțial sprijinită din punct de vedere material și uman de Republica Populară Chineză și Uniunea Sovietică[5].

Războiul a avut mai multe dimensiuni ca cea ideologică, psihologică și militară, însă predominante au fost motivele politice și ideologice. Amintirea ororilor celui de-Al Doilea Război Mondial era încă foarte proaspătă în conștiința opiniei publice din întreaga lume și de asemeni plana teama armei atomice al cărei efect psihologic începuse să acționeze în calculele oamenilor politici și liderilor militari și despre care ziarul Le Monde din 11 august 1945 scria că “este prea periculoasă pentru a fi încredințată unei lumi fără principii”[6]. În această confruntare ideologia americană suținea apărarea libertăților democratice, a sistemului de valori occidental și stoparea expansionismului comunist, în timp ce ideologia comunistă lupta pentru reprimarea imperialismului mondial agresor, pentru victoria socialismului în întreaga lume.

   Un rol la fel de important pe lângă această dimensiune ideologică a conflictului îl au şi celelalte două: dimensiunea psihologică şi militară. În timpul războiului coreean aceste idei îşi găsesc aplicabilitatea, debarcarea trupelor americane la Inchon fiind văzută de comuniştii chinezi ca o ameninţare la adresa Chinei în timp ce atacul nord coreean precum şi intervenţia chineză au fost percepute de Washington ca fiind orchestrate de Moscova în dorinţa acesteia de a-şi mări sfera de influenţă.

   Din punct de vedere ideologic partea comunistă a dorit să includă Peninsula Coreeană într-un bloc comunist. Din punct de vedere politic, Uniunea Sovietică a asemănat Peninsula Coreeană cu Polonia în Europa de Est, văzând în aceasta o rampă de lansare pentru un eventual atac împotriva U.R.S.S. și a susținut faptul că guvernul coreean ar trebui să fie “loial” Uniunii Sovietice[7].

   Coreea se afla sub acupația Japoniei încă din 1910 fiind exploatată economic și servind drept bază importantă de război pentru niponi în timpul celui de-al doilea război mondial. După capitularea Japoniei pe 10 august în urma atacurilor americane de la Hiroshima și Nagasaki pe 6 și respectiv 9 august 1945, peninsula a fost împărțită de-a lungul paralelei 38, separare făcută de comun acord, prin care trupele americane ocupau partea de sud iar cele sovietice zona de nord. S.U.A. au sugerat ca paralela 38 să acționeze ca linie de demarcație, propunere acceptată fără obiceție de Stalin, pentru acesta prezentând mai mult interes zona nordică mai industrializată decât cele două treimi de populație rămase în sud[8].

  Paralela 38 a căpătat atât un sens militar cât și politic în plus, față de cel geografic de până la acel moment, deoarece a fost aleasă pentru a facilita capitularea Japoniei și a creat condiții pentru o Coree aflată sub tutelă multi-națională. Din punct de vedere fizic, împărțea peninsula tăind mai mult de 75 de pârâuri, 12 râuri, 181 de drumuri de care, 104 drumuri de țară, 15 drumuri de provincie practicabile pe orice tip de vreme, 8 autostrăzi, 6 linii de transport feroviar și chiar și o casă[9].

Din punct de vedere economic divizarea în sine nu a fost benefică pentru viața de zi cu zi a coreenilor deoarece cele două zone se completau reciproc atât în sectorul agricol cât și industrial. În ceea ce privește aspectul politic, în urma ocupației militare din cele două părți ale peninsulei de către americani și sovietici, linia tot odată împărțea poporul coreean în două blocuri diferite din punct de vedere ideologic, politic, și al valorilor și sistemelor economice. Astfel paralela 38, de altminteri o linie artificială, promitea doar să irite situația din Coreea.

   Atât Statele Unite în Coreea de Sud, cât și Uniunea Sovietică în Coreea de Nord, au stabilit ocupații militare și guverne separate. Responsabil de zona americană era Corpul 24 al armatei S.U.A. aflat sub comanda General-locotenent John Hodge R., în timp ce Armata a 25-a din frontul 1 al forțelor sovietice din Extremul Orient, aflată sub comanda General-colonel Ivan M. Chistiakov, răspundea de zona sovietică.

Guvernul militar a fost pentru coreeni o surpriză dezamăgitoare care a provocat un nivel ridicat de nemulțumire și sfidare mai ales în sud. Acest lucru s-a datorat faptului că forțele americane nu au fost la fel de bine pregătite pentru misiunea de ocupație și guvernare ca cele sovietice care aveau și misiunea de a se ocupa inclusiv de problemele ideologice și politice. Mulți autointitulați reprezentanți coreeni au întâmpinat trupele americane din postura de gazde, o situație pentru care generalul Hodge a fost complet nepregătit.

De exemplu, Hodge a fost uimit când a cerut să se întâlnească cu câte doi reprezentanți ai fiecărui partid politic și s-au înfățișat 1200 de persoane[10].

   Trupele sovietice au întâmpinat însă situația cu mai multă pricepere folosindu-se de comuniștii coreeni a căror partid s-a înființat oficial în luna iulie 1946. Partidul îl avea drept lider pe Kim Il-sung care se bucura de sprijinul sovieticilor cu ajutorul cărora lansează o campanie masivă de impunere a valorilor, ideologiilor și sistemelor comuniste[11]. Generalul Chistiakov a rezolvat problema disidenților permițându-le să fugă în zona americană sau prin lichidarea celor “ireconciliabili”. Totodată Uniunea Sovietică a permis comuniștilor coreeni dreptul de a conduce alți coreeni și a trecut la înarmarea forțelor din nord cu arme grele, cum ar fi tancuri, mitraliere și piese de artilerie.

    Deși au existat negocieri între cele două regiuni privitoare la reunificarea țării atât în luna martie cât și în luna mai a anului 1946 acesta nu a fost posibilă lovindu-se de fiecare dată de refuzul Moscovei de a recunoaște oproapre orice partid important din Coreea de Sud. Nefiind depășite neînțelegerile dezbaterile au fost amânate pe anul următor în luna mai. În 1947 s-au depus noi eforturi. Comisia mixtă sovieto-americană, creată în anul precedent, căzuse de acord asupra principiului unei consultări a tuturor formațiunilor politice „democratice” pentru a le cunoaște opiniile privind natura guvernului provizoriu care urma să se constituie.

Curând însă odată cu respingerea planului Marshall de către țările din Est, raporturile aveau să se tensioneze, iar comisia, incapabilă să se înțeleagă asupra listei partidelor care urmau să fie consultate, avea să se destrame. În această situație, Washingtonul preconizase tinerea de alegeri între cele două zone în vederea constituirii unui parlament unic care să desemneze un guvern provizoriu[12].

Între timp la 14 noiembrie 1947 Adunarea O.N.U. adoptase unanimitate, cu excepția voturilor țărilor blocului sovietic o rezoluție în acest sens, însărcinînd o comisie să studieze la fața locului măsurile care urmau să fie luate ulterior. Adunarea Generală a recunoscut dreptul Coreei la independență și a stabilit o comisie care să supravegheze alegerile. Aceasta s-a numit United Nations Temporary Commission on Korea (UNTCOK)[13]. Comisia nu a avut însă posibilitatea să pătrundă în Coreea de Nord și refuzase să recunoască rezultatele alegerilor ținute în sud la 10 mai 1948.

   În luna august 1948, în nord, s-au desfășurat alegeri după modelul sovietic. Fiecare dintre cele două parlamente pretindea că reprezintă întreaga țară. În parlamentul de la Seul, o sută de locuri au fost rezervate deputaților din nord. Cât privește parlamentul de la Phenian, 360 din cei 572 de membri au fost aleși de o adunare de delegați care afirmau că vorbesc în numele Sudului. La 12 octombrie 1948, Moscova recunoștea drept șef al guvernului din Nord pe Kim Il-sung care fusese desemnat în acest post de către parlamentul din Nord[14].

La 1 ianuarie 1949, confirmând un acord provizoriu, Washington-ul făcea același lucru cu Syngman Rhee. Erau întrunite toate condițiile unui război civil și singura care ar fi fost de natură să le împiedice ar fi fost prezență trupelor celor două puteri, hotărâte să evite o confruntare armată, care ar fi putut să le fie fatală atât uneia, cât și celeilalte. În aceeași zi de 1 ianuarie, U.R.S.S. avea să enunțe retragerea completă a forțelor sale, după o ezitare de șase luni, Truman având să urmeze exemplul acesteia[15].

   La 25 iunie 1950 armata nord-coreeană a atacat Sudul, ,,războiul rece” devenind ,,cald”.

La 26 iunie 1950, după numai 24 de ore de la începerea războiului, tancurile celor din Nord erau la periferiile orașului Seul. Era clar că Phenianul nu avea nici cea mai mică intenție să dea urmare rezoluției adoptate în ajun de către Consiliul de Securitate cu 9 voturi pentru, nici un vot contra și o abținere (Iugoslavia), care îi cerea să-și retragă în cel mai scurt termen posibil trupele pe paralela 38.

    SUA s-au adresat Consiliului de Securitate al ONU cerând Coreei de Nord să înceteze ostilităţile şi să se întoarcă dincolo de paralela 38. Fără a participa la sesiune şi fără a-şi folosi dreptul de veto, ambasadorul sovietic ,,i-a dat lui Truman posibilitatea să organizeze rezistenţa ca decizie a comunităţii mondiale şi să justifice rolul american în Coreea.”[16]

    Declarația președintelui american Truman din 27 iunie 1950, la doar două zile după surprinzătoarea invadare a Coreei de Sud de către armata Coreei de Nord stabilea clar motivațiile și coordonatele politice și ideologice ale războiului :

    Atacul împotriva Coreei (de Sud) dovedește fără nici o îndoială că pentru cucerirea unor națiuni independente, comunismul a trecut de la acte de subversiune la invazia armată și război . Au fost astfel ignorate documentele Consiliului de Securitate al Națiunilor Unite pentru menținerea păcii și securității internaționale.

    Pentru președintele american era limpede că atacul nord-coreean reprezenta un punct de cotitură în istoria lumii, dincolo de care comunismul ori era respins, ori s-ar fi extins irezistibil prin forță sau presiuni în întreaga lume. Ordinul președintelui Truman dat generalului McArthur, comandantul forțelor americane din Pacific, de a interveni în Coreea de Nord cu unități navale și aeriene s-a produs cu câteva ore înaintea votării Rezoluției Consiliului de Securitate al O.N.U. prin care era autorizată pentru prima dată folosirea forței în oprirea unei agresiuni. Marea Britanie, Australia, Canada, Noua Zeelandă, Turcia, Filipine, Thailanda, Olanda, Etiopia, Franța, Columbia, Belgia, Grecia și Africa de Sud și-au trimis contingente de diferite mărimi pentru a lupta, sub steagul Națiunilor Unite și comandament militar american, pentru stăvilirea comunismului în Peninsula Coreeană. De partea cealaltă, nord-coreenii au fost susținuți cu tehnică de luptă, consilieri și chiar cu efective de către Uniunea Sovietică și mai ales de către China Populară[17].

   Iniţial, ajutorul SUA şi al Marii Britanii s-a materializat în suport aerian şi naval considerându-se, în ciuda scepticismului liderilor militari americani, că acest sprijin va fi suficient.

   Reuşita invaziei de la Inchon (15 septembrie 1950) când ofensiva condusă de MacArthur a scos trupele ONU din punga de la Pusan şi i-a determinat pe nord-coreeni să se retragă la sfârşitul lunii pe teritoriul propriu după ce ulterior evacuaseră Seulul, a determinat administraţia americană să se întrebe ce va urma.

   Atunci când luptele au trecut dincolo de paralela 38, regimul comunist chinez, condus de Mao Zedong, a avertizat ca orice mișcare a trupelor O.N.U. dincolo de fluviul Yalu ( granița dintre China și Coreea ) ar fi inacceptabilă pentru țara sa. MacArthur a prevenit Departamentul de Stat al S.U.A. cu privire la faptul că trupele regimului comunist chinez se concentrau la nord de fluviul Yalu, însă acest avertisment nu a fost luat în seamă. Pe 25 noiembrie 1950, aprope 200.000 de „voluntari” chinezi au trecut fluviul Yalu, atacând frontal trupele O.N.U., luate total prin surprindere. Incă 500.000 de chinezi au facut același lucru în decembrie 1950[18].

   ,,Când armata Chinei Populare a lovit şocul surprizei a provocat o retragere aproape în panică a forţelor americane de la Yalu la sud de Seul, care a fost abandonat pentru a doua oară în şase luni. În lipsa unei doctrine pentru războiul limitat, criza a făcut ca administraţia Truman să piardă controlul asupra obiectivelor politice.

Depinzând de fluctuaţiile luptei, obiectivele politice au fost declarate a fi stoparea agresiunii, unificarea Coreei, menţinerea securităţii forţelor Naţiunilor Unite, garantarea unei încetări a focului în lungul paralelei 38 şi împiedicarea extinderii războiului.”[19]

    Primele înfrângeri americane, produse în urma intervenției masive a chinezilor pe frontul coreean, au furnizat și primele reportaje obiective, dar deloc favorabile militarilor, ale corespondenților de război americani și britanici. Aceștia nu au ezitat să scrie despre gradul slab de pregătire pentru luptă a unităților militare aliate sau despre atrocitățile din lagărele de prizoneri nord-coreeni din Coreea de Sud.

Reacția militarilor americani, care nu puteau concepe ca întregul lor efort de război, pentru care țara îi trimisese să lupte, să nu fie susținut necondiționat și de către presă, a fost imediată și fără menajamente: la 21 decembrie 1950, generalul McArthur a instaurat oficial cenzura militară asupra tuturor materialelor de presă de pe front[20].

    MacArthur lansează o nouă ofensivă pentru alunga forțele nord coreene peste râul Yalu dar acțiunea sa a coincis cu contraofensiva chineză condusă de generalul Lin Biao. Datorită inferiorității numerice și a echipamentului neadecvat au bătut în retragere. Comuniștii au reușit să reocupe Pyongyangul și Seulul la începutul lunii ianuarie 1951.

   Soarta războiului s-a schimbat odată cu ofensiva din a doua jumătate a lunii a forțelor O.N.U. Seulul revine sub control sud coreean în martie iar forțele O.N.U. au trecut pentru a doua oară paralela 38.

    MacArthur a cerut ca bazele manciuriene să fie bombardate și să fie instituită o blocadă asupra Chinei și tot aici să fie aduse forțele chineze naționaliste din Taiwan. Drept urmare, în aprilie 1951, MacArthur este demis pentru emiterea acestor pretenții care depășeau domeniul atribuțiilor unui comandant militar iar obiectivele americane au fost încă o dată modificate. Pentru prima oară, ,,respingerea agresiunii” a fost definită ca ajungerea la reglementări pe linia de încetare a focului oriunde ar fi aflat aceasta.[21]

    Primele negocieri pentru încheierea unui armistițiu au loc pe data de 10 iulie mai întâi la Kaesong în Coreea de Nord iar mai târziu la Panmunjon. Un prim progres avea să se înregistreze în luna noiembrie 1951, când s-a convenit asupra unei linii de armistițiu de-a lungul frontului cu o poziție ușor avansată a Coreei de Sud față de paralela 38.

   În octombrie 1952 Comandamentul O.N.U. a făcut o ofertă finală de pace şi o dată cu respingerea ei de către comunişti s-a retras de la masa negocierilor pentru o perioadă nedefinită.

În timpul vizitei sale în Coreea, preşedintele american ales, Dwight Eisenhower, a declarat că este partizanul încetării focului. Deşi nu a cerut punerea la punct a unor planuri de luptă, care să vizeze operaţiuni majore, a sugerat într-un cerc restrâns că ,,în absenţa unui progres satisfăcător, intenţionăm să uzăm decisiv de arsenalul nostru militar, fără niciun fel de inhibiţie şi vom înceta a ne simţi răspunzători pentru escaladarea conflictului în Peninsula Coreea.

   Un factor decisiv în reluarea negocierilor din aprilie 1953 l-a avut se pare şi moartea lui Stalin din martie acelaşi an. Premierul chinez Zhou Enlai, prezent la Moscova pentru funeeralii a sugerat revenirea la masa tratativelor şi constatându-se acordul părţilor implicate, negocierile au fost reluate. Şi de această dată acestea au fost destul de dificile fiind îngreunate de refuzul liderului sud-coreean, Singham Rhee, la orice armistiţiu care ar fi lăsat Coreea divizată.

De asemenea, negocierile au fost îngreunate de intensitatea bombardamentelor americane precum şi de puternica ofensivă finală a armatei chineze. Până la urmă comuniştii au renunţat la cererea de repatriere forţată a prizonierilor şi acordul de încetare a focului a fost semnat.

   Războiul se încheia la 27 iulie 1953 prin semnarea armistiţiului de la Panmunjon între reprezentanţii ONU, cei ai Chinei şi cei ai Coreei de Nord. Coreea de Sud care se opunea divizării prin vocea lui Rhee nu l-a semnat.

   Aşadar înţelegerea nu a condus la o pace reală, relaţiile dintre cele două Corei rămânând în continuare încordate. Analiști și istoricii Războiului Rece sunt unanimi în a aprecia că cei trei ani de confruntări sângeroase în care 900.000 de chinezi, 1,5 milioane de nord-coreeni și 1,3 milioane de sud-coreeni dar și 34.000 de americani au murit în confruntarea din Peninsula Coreeană au avut parte de cea mai proastă mediatizare din istoria conflictelor militare.

(Foto AP)

09.26.1950 . (Departamentul american al apărării / US Marine Corps / S. sergentul John Babyak . , Jr. )

recruţi din Coreea de Sud , merg la   război împotriva cotropitorilor nord-coreeni .  17 iulie 1950. (Foto AP)

(Foto AP)

(Foto AP)

U.S . Navy)

( Foto AP / Charles P. Gorry )

august 1950. ( Foto AP / Desfor Max )

Prizonieri comunisti (Foto AP)

Spioni comunisti

(Foto AP)

( Foto AP / U.S . Comandantul armatei americane,generalul Mc.Arthur{cu geaca de piele}

Life Walker Hank. ( Foto AP / Walker Hank )

(Departamentul american al apărării / TSGT Robert H. . Mosier )

( Foto AP / Desfor Max )

(Departamentul de Apărare U. S. / CPL . P. McDonald )

Atac asupra trupelor  comuniste   pe 28.01.1951 . (Foto AP)

( Foto AP / Desfor Max )

(Foto AP)

Statuia fratilor coreeni

 

Surse: Boston com. si  http://ro.scribd.com/doc/15177360/INTERVENIA-ONU-IN-RZBOIUL-DIN-COREEA

 

 

 

[1] Bill Kte’Pi, Cold War, în Encyclopedia of World History vol. VI, Facts On File, Inc., 2008, p. 99.
[2] Henry Kissinger, Diplomația, Editura ALL, București, 2010, p 415.
[3] Declarația „US State Department ” „Korea: Neutral Nations Supervisory Commission” and the Armistice Agreement „which ended the Korean War.” (http:/ / www. fas. org/ news/ dprk/ 1995/ 950313-dprk-usia. htm). Fas.org. . site accesat la data : 20. 12.2011., Marsha E. Ackermann, Korean War (1950-1953), în Encyclopedia of World History vol. VI, Facts On File, Inc., 2008, p. 251.
[4] Carter Malkasian, Essential Histories -The Korean War 1950-1953, Osprey Publishing, 2001, p. 7.
[5] Călin Hentea, Propagandă fără frontiere, Editura Nemira, București, 2002, p. 103.
[6] Serge Berstein, Pierre Milza, Istoria Europei, Traducere Monica Timu, vol. 5, Iaşi, Institutul European, 1998, p.10.
[7] Ohn Chang-Il, The Causes of the Korean War, 1950-1953, în : International Journal of Korean Studies , vol. XIV, No. 2, Korea Military Academy, 2010, p. 19.
[8] A. Fontaine, Istoria Războiului Rece -De la Revoluţia din Octombrie la războiul din Coreea 1917-1950, vol. 2, Editura Militară, București, 1992, p. 196.
[9] Shann C. McCune, “Physical Basis for Korean Boundaries,” în Far Eastern Quarterly, No. 5 (May, 1946), p. 286-287.
[10] Ohn Chang-Il, op. cit., p. 23.
[11] Carter Malkasian, op. cit., p. 12.
[12] A. Fontaine, Istoria Războiului Rece-De la războiul din Coreea la criza alianțelor.1950-1967, vol. 3, Editura Militară, București, 1993, p. 17.
[13] Carter Malkasian, op. cit., p. 13.
[14] Ibidem .
[15] A. Fontaine, , op. cit., vol. 3, p.18-19.
[16] H. Kissinger, op. cit., p. 417.
[17] Călin Hentea, op. cit., p. 104-5.
[18] A. Fontaine, , op. cit., vol. 3, p.27.
[19] H. Kissinger, op. cit., p. 421.
[20] Călin Hentea, op. cit., p.106.
[21] H. Kissinger, op. cit., p. 424.

 

 

 

09/08/2013 Posted by | PRESA INTERNATIONALA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 2 comentarii

VIDEO SI GALERIE FOTO: LIBIA SUB BOMBARDAMENTELE COALITIEI

După săptămâni de dezbateri, Organizaţia Naţiunilor Unite a aprobat  ajutorarea rebelilor care lupta impotriva liderului  libian Moammar Khadafy, probabil in ultimul moment posibil. Rebelii fusesera împinşi înapoi de armata libiana pana in orasul  Benghazi, şi aproape fusesera invinsi. Două nopţi de bombardamente ale forţelor coaliţiei occidentale au trimis armata libiana în retragere, şi o rachetă a lovit de compusul lui  Khadafy la Tripoli, dar rezultatul final al conflictului este departe de a fi clar. Aici sunt imagini de la ultimele zile de lupte.


Rebelii libian transporta un tovarăş al lor rănit. (Baz Patrick / AFP / Getty Images)

Un bombardier libian după ce a fost doborat la Benghazi pe 19 martie.(Baz Patrick / AFP / Getty Images)

Bucurie la aflarea ştirilor de retragere a  forţelor liderului libian Gadhafi din Benghazi in 19 martie. (Tomasevic Goran / Reuters)

Luptători rebeli  pe un tanc capturat de la fortele liderului Moammar Khadafy in  Benghazi pe 19 martie. (Tomasevic Goran / Reuters)

Soldaţi libieni  intr- o clădire distrusa de un atac cu rachete al Coalitiei occidentale, în Bab Al-Aziziyah, Tripoli 21 martie. (Bensemra Zohra / Reuters)

Un suporter al lui  Moammar Khadafy prezinta schije de la ceea ce guvernul a spus ca a fost un atac cu rachete impotriva unei instalatii militare puternic fortificate din Tripoli-compus 21 martie. (Bensemra Zohra / Reuters)

In timpul unui miting festiv în Tobruk, Libia,după ce Organizaţia Naţiunilor Unite a aprobat  interdictiile pentru armata lui Gadhafi pe 18 martie .  (Raedle Joe / Getty Images)

Un luptător rebel prezinta grenade de mână găsite la luptători loiali lui Moammar Khadafy  ucişi in Benghazi pe 19 martie. (Tomasevic Goran / Reuters)

Aisha Khadafy, fiica lui Moammar Khadafy, flutura un steag libian  la Bab Al-Aziziyah în Tripoli 19 martie. Mii de libieni au fost mobilizati de Moammar Khadafy  sâmbătă pentru a forma un scut uman împotriva loviturilor aeriene ale forţelor aliate. (Bensemra Zohra / Reuters)

Fetite libiene au  primi daruri de la şcoala lor în timpul sărbătorii de Ziua Copiilor, care a fost marcata în capitala libiană Tripoli pe 21 martie. (TukiaAFP Mahmud / Getty Images)

Un soldat din armata libiană la Green Square din Tripoli pe 20 martie. (Bensemra Zohra / Reuters)

Libieni plângand in  timpul funeraliilor  oamenilor  care au fost ucişi după loviturile aeriene intreprinse de către forţele de coaliţie, la  „cimitirul martirilor” din Tripoli în 20 martie. (Jadallah Ahmed / Reuters)

Libieni plângand in  timpul funeraliilor oamenilor care au fost ucişi de loviturile aeriene ale forţelor coaliţiei, la „cimitirul martirilor” sin Tripoli în 20 martie. (Jadallah Ahmed / Reuters)

Un vehicul militar  arde dupa bombardamentul fortelor coalitiei, de-a lungul unui drum între Benghazi şi martie Ajdabiyah 20. (Tomasevic Goran / Reuters)

Un tanc aparţinând forţelor loiale a explodat  după un atac aerian, de-a lungul unui drum între Benghazi şi Ajdabiyah pe 20 martie. (Tomasevic Goran / Reuters)

Zeci de vehicule militare au fost distruse în timpul atacurilor aeriene (Baz Patrick / AFP / Getty Images)

(Foto Tomasevic Goran / Reuters)

20 martie. (Baz Patrick / AFP / Getty Images)

 Benghazi 20 martie. (Tomasevic Goran / Reuters)

20 martie. (O’Reilly Finbarr / Reuters)

De-a lungul unui drum între Benghazi şi Ajdabiyah 20 martie . (Salemk Suhaib / Reuters)

După un atac aerian executat de către forţele de coaliţie de-a lungul unui drum între Benghazi şi  Ajdabiyah .20 martie. (Tomasevic Goran / Reuters)

20 martie, în Al-Wayfiyah. (Baz Patrick / AFP / Getty Images)

(O’Reilly Finbarr / Reuters)

21 martie. (Baz Patrick / AFP / Getty Images)

La inmormântarea unor  libieni ucişi de către forţele loiale lui Moammar Khadafy, în Benghazi 21 martie. (Salem Suhaib / Reuters)

O fată tânără face semnul victoriei în timpul unui miting organizat după ce Organizaţiei Naţiunilor Unite a aprobat  restrictiile aeriene pentru aviatia lui Gadhafi .18 martie în Tobruk. (Raedle Joe / Getty Images)

Oamenii fug din oraşul libian Benghazi prin oraşul Al-Marej pe 17 martie.(Baz Patrick / AFP / Getty Images)

Sursa foto: Boston com.

22/03/2011 Posted by | PRESA INTERNATIONALA | , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: