7 iulie 1997: PENTRU PRIMA DATĂ DE LA CONSTITUIREA ROMÂNIEI MARI,UN GUVERN ROMÂN A CEDAT PĂRȚI ALE TERIORIULUI NAȚIONAL FĂRĂ A FI AMENINȚAT CU AGRESIUNEA

Foto: În ziua de 2 iunie 1997, a fost semnat de către preşedinţii Emil Constantinescu (dreapta) şi Leonid Kucima (stânga), «Tratatul de la Neptun», «Privind Relaţiile de Bună Vecinătate şi Cooperare între România şi Ucraina».

Primele alegeri de după Revoluția din Decembrie 1989, cele din 20 mai, Duminica Orbului, au adus la putere un parlament extrem de hulit, a cărui activitate a început cu Mineriada din iunie 1990 și, implicit, cu înăbușirea fenomenului Piața Universității, scrie Ion Spânu în https://www.cotidianul.ro, preluat de Romanian Global News.

Cu toate acestea, în ședința din 28 noiembrie 1991, acest Parlament a adoptat cu unanimitate de voturi o „Declarație a Parlamentului României privind Referendumul din Ucraina, din 1 Decembrie 1991”, declarație publicată în Monitorul Oficial nr. 243 din 29 noiembrie 1991.
Acest document de o importanța crucială a fost, practic, uitat de toată lumea, fiind ignorat complet atunci cînd președintele Emil Constantinescu a semnat Tratatul de vecinătate cu Ucraina.

Așadar, acum 31 de ani, Parlamentul condus de Alexandru Bîrlădeanu și Dan Marțian, dominat de FSN-ul lui Ion Iliescu, a adoptat acest document senzațional, de un patriotism imposibil de imaginat astăzi, cînd toată clasa politică, împreună cu președintele Klaus Iohannis nu știu cum să se închine mai vizibil la ordinele venite din afară, fără să crîcnescă o vorbă despre teritoriile românești alipite samavolnic de către URSS la teritoriul Ucrainei! În cor cu presa lor obedientă.
Despre ce era vorba? Ucraina anunțase că va organiza la 1 decembrie 1991 (ce ironie!, tocmai de ziua noastră națională) un Referendum prin care să-și declare independența. Cu cîteva zile înainte, mai exact pe 28 noiembrie 1991, Parlamentul României s-a întrunit în ședință extraordinară și a adoptat această „Declarație a Parlamentului României privind Referendumul din Ucraina, din 1 Decembrie 1991”, al cărei text îl reproducem mai jos.

Citiți-l cu mîndrie:

„Declarația Parlamentului României privind Referendumul din Ucraina, din 1 Decembrie 1991

1. Parlamentul României a luat cunoştinţa de hotărîrea autorităţilor de la Kiev de a organiza la 1 decembrie 1991 un referendum asupra independentei Republicii Ucraina.
   Profund atașat principiilor fundamentale ale respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului şi ale popoarelor de a-şi hotărîri soarta, Parlamentul României saluta hotărîrea autorităţilor ucrainene de la Kiev de a organiza un referendum privitor la independenta Republicii Ucraina.
   Avînd în vedere ca acest referendum ar urma să se desfăşoare şi pe teritoriile româneşti – Bucovina de Nord, Tinutul Herta, Tinutul Hotin, precum şi judeţele din sudul Basarabiei -, Parlamentul României declara solemn ca aceste teritorii au fost rupte din trupul tarii, iar Pactul Ribbentrop-Molotov a fost declarat nul şi neavenit, ab initio, de U.R.S.S. la 24 decembrie 1989 şi de Parlamentul României la 24 iunie 1991.
   Desigur, este dreptul Ucrainei sa organizeze un referendum pentru independenta sa, dar acest referendum nu poate avea valabilitate în privința teritoriilor româneşti anexate abuziv de fosta U.R.S.S., teritorii care nu au aparţinut niciodată Ucrainei şi sînt de drept ale României.
2. Parlamentul României reitereaza atasamentul faţă de prevederile Actului inal al Conferintei C.S.C.E. de la Helsinki, care admite posibilitatea modificării frontierelor pe cai paşnice, diplomatice.
3. Parlamentul României declară solemn ca referendumul organizat de autorităţile de la Kiev în teritoriile româneşti încorporate cu forța în cadrul fostei U.R.S.S. – respectiv în Bucovina de Nord, Tinutul Herta, Tinutul Hotin, precum şi în judeţele din sudul Basarabiei – este nul şi neavenit, precum şi consecinţele acestuia.
4. Parlamentul României cere parlamentelor şi guvernelor tuturor statelor care vor recunoaşte independenta Ucrainei să declare expres că această recunoştinţă nu se extinde asupra teritoriilor româneşti menţionate.
5. Parlamentul României se pronunţă pentru începerea unui dialog cu Parlamentul de la Kiev în vederea examinării, împreună a problemelor stabilirii unor relaţii de bună vecinătate şi colaborare între România şi Ucraina şi invita, în acest scop, o delegaţie parlamentară ucraineana urmează să efectueze o vizita la Bucureşti, cat mai curând posibil.
6. Parlamentul României solicită guvernului țării să înceapă de urgență negocieri cu autorităţile de la Kiev în problema teritoriilor româneşti anexate cu forța de U.R.S.S.
   Aceasta declaraţie a fost adoptată de Parlamentul României în şedinţa din 28 noiembrie 1991, cu unanimitate de voturi.
   PREŞEDINTELE SENATULUI – academician ALEXANDRU BÂRLADEANU
   PREŞEDINTELE ADUNĂRII DEPUTAŢILOR – MARŢIAN DAN”.

Iată mai jos facsimilul din Monitorul Oficial unde a fost publicată „Declarația…”, invitîndu-vă pe toți, s-o citiți cu mare atenție:

Au urmat tratativele cu noul stat ucrainean și la 7 iulie 1997, într-o atmosferă de totală confuzie, Senatul României a ratificat cu 65 de voturi pentru, 50 contra, 3 abțineri, într-o atmosferă de totală confuzie, „Tratatul cu Ucraina”.

Documentul fusese semnat, inițial, de către miniștrii de externe ai celor două țări, pe 3 mai la Kiev, iar apoi de către cei doi președinți, la 2 iunie 1997 la Neptun.

La data votării acestui act, președintele Senatului era Petre Roman, ministrul de Externe – Adrian Severin, președinte al României – Emil Constantinescu.

Cum Adrian Severin-Skvosnik, evreu originar din Chișinău și nepot al Anei Pauker, a cedat ucrainenilor Insula Șerpilor.

Regretatul Aurel Preda Mătăsaru, unul dintre marii experți ai MAE român, ambasador, general de justiție și diplomat de carieră, fost director la Direcția Juridică a Ministerului Afacerilor Externe, ministru-consilier, cadru universitar de prestigiu, AUTOR AL PROIECTULUI DECLARAȚIEI DE INDEPENDENȚĂ A CELUI DE-AL DOILEA STAT ROMÂNESC, REPUBLICA MOLDOVA și participant la negocierile bilaterale privind Tratatul cu Ucraina, declara ziarului Timpul de la Chișinău:

„ În faza discuțiilor pe această temă, în calitate de director al Direcției juridice și a Tratatelor din MAE de la București, am contribuit decisiv la elaborarea mandatului delegației române în anii 1994-1995.

Din păcate, ca de obicei, în ultimii ani, lovitura a fost primită de la cine nu te așteptai, și anume, de la fostul ministru de externe Adrian Severin (un evreu originar prin familie de la Chișinău), care în cadrul negocierilor cu ucrainenii pentru încheierea tratatului politic de bază a recunoscut, pe neașteptate, că Insula Șerpilor aparține Ucrainei, cerând ca această precizare să fie inclusă în textul Acordului conex.

Vă imaginați, cred, uimirea delegației ucrainenilor, care, după aceea, au chefuit toată noaptea la Ambasada Ucrainei de la București. Și aveau dreptate! Era un dar neașteptat…”

Am refuzat, ţinând seama de cursul negocierilor, să particip la încheierea acestui ruşinos Tratat, prin care România a capitulat necondiţionat în timp de pace în faţa Ucrainei.

Drept urmare, Republica Ucraina – stat apărut în 1991 – dispunea de un act prin care actuala graniță îi este recunoscută de statul român.

S-au adus prejudicii şi R. Moldova, prin recunoaşterea vechii graniţe dintre URSS şi România (pe porţiunea Ucrainei), pentru că i-a răpit acesteia, fără a o consulta, calitatea de riveran la Marea Neagră, ca urmare a înglobării unei părţi a Basarabiei de Sud în RSS Ucraineană în 1940 (linia Kalinin) şi recunoaşterea acestei graniţe de România independentă, prin semnarea la stațiunea Neptun, în anul 1997, a Tratatului mai sus menţionat. De cine? De un semibasarabean, fostul preşedinte Emil Constantinescu.

De ce s-a semnat totuși Tratatul cu Ucraina?

 În speranța unor avantaje ipotetice: admiterea României în N.A.T.O., Bucureștiul a cedat Ucrainei nordul Bucovinei, ținutul Herța, sudul Basarabiei și Insula Șerpilor.

 Principalul artizan al acestei monstruozități a fost Adrian Severin, dupa numele lui adevarat Skvosnik (foto).

Domnul Skvosnik cunoștea bine interesele poporului român si este la fel de îngrijorat acum, ca și în trecut, la fel ca de cantitatea excesiva a hidrogenului din apa.

Eu i-am spus ministrului ca nu fac prostituție din negocierea Tratatului cu Ucraina și am refuzat sa mai duc tratative. Dumitru Ciaușu a acceptat si a primit postul de ambasador la Paris.

Nu a existat posibilitatea ca Insula Șerpilor sa fie tratată separat de nordul Bucovinei, de Herța și sudul Basarabiei.

Ucraina recunoaște că a condamnat Pactul Molotov-Ribbentrop, dar pretinde ca acest document „a facut o dreptate istorica Ucrainei”.

Practic, prin Tratatul din 1997, noi am reconfirmat diktatul Molotov-Ribbentrop, dar am acceptat și viciile de consimtamânt: le-am luat basarabenilor dreptul de ieșire la Marea Neagră.

Prin prostia lui, Severin a întărit o realitate impusă prin diktat.

Succesiune de drept nu exista nici în dreptul intern, nici în dreptul international. Daca bunicul dumneavoastra va lasa o mostenire grevată de datorii și procese, nimeni nu vă poate obliga s-o acceptați.

În faza finala a colaționarii Tratatului cu Ucraina, cutuma diplomatica spune ca se verifica doar corectitudinea lingvistica a documentului în ambele limbi. Nimeni nu mai face modificari.

În acea perioada, Adrian Severin l-a trimis pe Dumitru Ciaușu prin Olanda pentru sensibilizarea etc., etc… În locul lui Ciaușu, a venit la tratative însuși ministrul de externe al României, deși nu era de rangul lui. Se trecuse deci la colaționarea tratatului.

”România mai are de facut o propunere”, a spus Adrian Severin. Anton Buteiko, seful delegatiei ucrainene, a trântit ochelarii de dosarul din fata lui: ministrul nostru încalcase cutuma.

Adrian Severin a cerut sa se adauge „referitor la Insula Serpilor, care apartine Ucrainei”.

Buteiko a fost atât de uluit, încât a uitat că discuțiile se purtau în engleză și a dat-o pe rusă: „Pavtarite pajalusta!” – „Repetați vă rog!”

Iar Adrian Severin a repetat în engleză și impecabil în rusă: „Insula Șerpilor, care aparține Ucrainei”.

În seara urmatoare, Buteiko, șeful delegației ucrainene, s-a îmbătat crunt: nici ucrainenii nu-și imaginau că va fi atât de ușor cu urmașii lui Dănilă Prepeleac, cel care, din doi boi mari și frumoși, a ramas cu o punga goală”.

În loc de concluzii:

Profesorul univ. dr. Tiberiu Tudor, membru de onoare al Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România, a explicat într-un interviu pe care https://www.activenews.ro l-a prezentat integral, că președintele României de atunci, Emil Constantinescu, a promis încă din ianuarie 1997 că va recunoaște „realitățile istorice” în ceea ce privește relația dintre țara noastră și Ucraina, deși nu avea niciun mandat să facă asemenea declarații.

Președintele Constantinescu a cedat inclusiv Insula Șerpilor, un alt teritoriu al României luat cu forța de URSS în 1948, după terminarea războiului!

„În anul 1997, imediat după preluarea puterii de către Convenția Democrată, am fost luați prin surprindere de câteva declarații contrare interesului național pe termen lung ale rectorului Universității noastre, profesorul Emil Constantinescu, devenit președinte al României.

Printre altele, la conferința de la Davos, în ianuarie 1997, și-a declarat disponibilitatea pentru ceea ce a numit „sacrificiul istoric”- recunoașterea dreptului de succesiune a Republicii Ucraina asupra teritoriilor românești ocupate prin forță de către defuncta Uniune Sovietică. Trebuie subliniat că aceste declarații ale președintelui Constantinescu au fost făcute fără un minim mandat, cel din partea Parlamentului României.

În discuțiile pe care le-am avut cu profesorul Constantinescu am realizat că este insensibil la ceea ce eu și mulți colegi consideram interese naționale strategice ale României, la est și la vest ”, a afirmat profesorul Tudor, autorul cărții „Istoria unei trădări naționale – Tratatul cu Ucraina”.

Atitudinea capitulardă și dezonorantă a Guvernanților de atunci este nejustificată mai ales că în 1991, Parlamentul României anunțase oficial că nu recunoaște orice încercare de legitimizare din partea Ucrainei asupra teritoriilor românești luate cu forța de către URSS.

Mai mult, în 1993, Guvernul României a notificat omologii ucraineni că în urma dispariției Uniunii Sovietice în 1991, tratatul de frontieră dintre cele două părți din 1961 a devenit caduc.

Tratatul din 1961 recunoștea granița impusă României după pierderea celui de-al doilea război mondial, iar faptul că partea română îl denunța ca fiind caduc, afirma clar necesitatea unei noi negocieri!

„În Declarația Parlamentului României din 28 noiembrie 1991, adoptată cu unanimitate de voturi în ședința Camerelor reunite, se spune:

Parlamentul României, luând cunoștință de hotărârea autorităților de la Kiev de a organiza la 1 decembrie 1991 un referendum asupra independenței Republicii Ucraina.

– declară solemn că referendumul organizat de autoritățile de la Kiev în teritoriile românești încorporate cu forța în cadrul fostei U.R.S.S. – respectiv Bucovina de Nord, ținutul Herța, ținutul Hotin precum și în județele din sudul Basarabiei – este nul și neavenit, precum și consecințele acestuia.

– cere parlamentarilor și guvernelor tuturor statelor care vor recunoaște independența Ucrainei să declare expres că această recunoaștere nu se extinde și asupra teritoriilor românești menționate.

– solicită Guvernului țării să înceapă de urgență negocieri cu autoritățile de la Kiev în problema teritoriilor românești anexate cu forța de U.R.S.S.

Tot în acest sens, în aprilie 1993, Guvernul Român notifică Guvernului Ucrainean faptul că, urmare a dispariției Uniunii Sovietice și a apariției la frontiera de est a României a două noi state independente, Ucraina și Republica Moldova, Tratatul privind regimul frontierei de stat româno-sovietice, colaborarea și asistența mutuală în problemele de frontieră, încheiat în 1961, a devenit caduc.

Se afirmă, de asemenea, disponibilitatea Părții române de a începe negocierea cu Partea ucraineană a unui acord în acest domeniu.

Tratatul din 1961 confirma frontiera sovieto-română impusă prin Tratatul de Pace de la Paris din 1947 și Protocolul Groza-Molotov din 1948, în condițiile ocupației sovietice, sfera sa de reglementare limitându-se, desigur, la problemele regimului de frontieră și ale colaborării și asistenței mutuale.

Notificarea caducității Tratatului din 1961 cu Uniunea Sovietică, ca urmare a dispariției acesteia ca subiect de drept internațional, și exprimarea disponibilității de negociere cu noul stat apărut la frontiera de est a României – Republica Ucraina – era un act menit să deschidă câmpul discuției problemei frontierei dintre România și Ucraina, în spiritul Actului Final de la Helsinki”, consideră profesorul Tudor.

Profesorul Tudor afirmă că opinia publică a fost indusă în eroare de o campanie de manipulare, ai cărei artizani au fost Convenția Democratică (CDR), aflată atunci la Guvernare și președintele Constantinescu, iar unealta principală a fost abia înființatul PRO TV.

O extraordinară campanie de manipulare a opiniei publice și a parlamentarilor este pusă în funcțiune.

Principalii artizani ai acestei acțiuni sunt președintele Emil Constantinescu, președintele Senatului Petre Roman și ministrul de externe din acea perioadă, Adrian Severin.

„Nimeni nu a venit să spună că, de fapt, la îndemnul lui Silviu Brucan, „ideologul”, prin intermediul PRO TV, au acționat cei doi oameni de stat, Petre Roman și Adrian Severin. Iar președintele Emil Constantinescu a semnat tratatul ca pe un document de rând, măsurat de o iresponsabilitate pe care astăzi nu o recunoaște”, a afirmat profesorul Tudor în cartea sa  „Istoria unei trădări naționale – Tratatul cu Ucraina”.

Concluzia îi aparține regretatului academician, profesor și istoric, Florin Constantiniu:

„În 1997, pentru prima dată de la constituirea României Mari, un guvern român a cedat părți ale teritoriului național fără a fi amenințat cu agresiunea (ca în 1940), sau fără a se gasi sub presiunea ocupantului străin (ca în 1944 și 1947). Opinia publică românească nu a perceput dimensiunea dramatică a evenimentului.

Cartea profesorului Tiberiu Tudor dezvăluie gravele erori săvârșite de factorii decizionali ai țării în desfășurarea negocierilor și în redactarea Tratatului, precum și de parlamentarii chemați să-l ratifice. Românii trebuie să cunoască adevărul într-o problemă capitală, în care cenzura, manipulările, propaganda și presiunile exercitate de Putere au ocultat sensul real al negocierilor și al Tratatului.”

Conform Articolului 27, „Prezentul Tratat se încheie pe termen de 10 ani. Valabilitatea lui se prelungește automat pe perioade de câte cinci ani, dacă nici una din părțile contractante nu va încunoștiința în scris cealaltă parte despre intenția de a-l denunța, cu cel puțin un an înaintea expirări perioadei de valabilitate respective”.

Iată însă că niciunul dintre președinții și guvernele care s-au perindat de atunci la conducerea României, nu a avut curajul să denunțe rușinosul tratat gândit de Silviu Brucan, Emil Constantinescu, Petre Roman și Adrian Severin-Skvosnik.

Speranța însă rămâne și nu trebuie să moară!

CITIȚI ȘI:

http://www.ziaristionline.ro/2017/10/24/a-murit-aurel-preda-curajosul-diplomat-roman-care-a-negociat-unirea-cu-basarabia-si-a-denuntat-tradarea-romaniei-prin-tratatul-cu-ucraina/

DE CE ION ILIESCU ŞI CEI CARE I-AU URMAT AU REFUZAT UNIREA ?

 

 

 

 

 

Provenit dintr-o familie de români care a dat 12 ofițeri eroi pe câmpurile de luptă, Excelența Sa, Ambasadorul AUREL PREDA-MĂTĂSARU a fost  cel care a redactat Declarația de Independență a Republicii Moldova de la 27 iulie 1991, ca un prim pas spre reunificarea celor doua state românești.

Distinsul diplomat a purtat în aceeaşi perioadă şi negocieri secrete pentru unirea Republicii Moldova cu România, act refuzat însă de puterea de la Bucureşti. A condus de asemenea pentru o perioadă și a făcut parte din grupul care a participat la negocierile privind statutul Insulei Șerpilor. A fost președintele Asociației Române de Politică Externă (A.R.P.E.)

Aurel Preda, cunoscut și ca Aurel Preda-Mătăsaru (n. 12 iunie 1940, București), a fost  general în rezervă, profesor universitar de drept internațional public și relații internaționale şi ambasador al Romaniei în Republica Moldova.

Patronimul „Mătăsaru” provine de la localitatea cu acelasi nume, în care Aurel Preda și-a petrecut copilăria, acesta incluzând-o în numele său ca un semn de mândrie față de locurile în care s-a format.

 A decedat la Spitalul Militar,în data de  22 octombrie 2017, la ora 03.30. Înmormântarea a avut loc pe 24 octombrie, în localitatea natală, Mătăsari.

Din cartea sa intitulată „Memoriile unui diplomat oarecare”, putem afla o serie de lucruri neştiute sau puţin cunoscute despre evenimentele tumultoase petrecute la începutul anilor 90, imediat după revoluţie, când forţele patriotice din România şi R.Moldova luptau pentru Unirea celor două ţări româneşti surori.

Despre Tratatul de prietenie şi colaborare dintre România şi URSS, care se negocia la Moscova chiar în acel răstimp (1991), Aurel Preda scria:

„Situaţia mi s-a înfăţişat în toată realitatea ei crudă: redactarea era în aceeaşi limbă de lemn în care fusese redactat şi Tratatul precedent, semnat de Ceauşescu şi, mai grav, Părţile Contractante se angajau să-şi respecte frontierele de stat. Deci nici vorbă de condamnarea Pactului Ribbentrop-Molotov şi a consecinţelor acestuia asupra Basarabiei şi Bucovinei, pe care Patria – mumă le lăsa, graţie noilor săi conducători „revolu­ţionari “, tot la „Matuşka Rassia “.

Aşadar, din partea echipei de la Bucureşti, nimic, dar absolut nimic nou în favoarea Chişinăului, în afară de palavre care erau rostite de guvernanţi în sotto voce … 

Acest tratat păgubos, un act de trădare naţională, a şi fost semnat la Moscova de Iliescu şi Gorbaciov, fiind primul de acest fel încheiat de noua şi în fapt, de către vechea Românie.

Prăbuşirea URSS, în decembrie 1991, a împiedicat echipa conducătoare de la Bucureşti să ratifice Tratatul, acesta intrând în seria documentelor rezervate, din păcate, trădării naţionale.

 

 

DEZVĂLUIRI DIN INTERIOR: Iliescu a refuzat în 1991 oferta de unire a Moldovei cu România

 

Aurel Preda spunea că puterea de la Bucureşti nu a dat nici un răspuns şi nu a acceptat nici propunerea agreată de Chişinău, conform căreia frontiera de pe Prut urma să fie păzita numai de Romania. 

La finele lunii octombrie 1991, când negocierile româno-sovietice se terminaseră „cu succes”, la Bucureşti a sosit Preşedintele Comisiei de politică externă a Parlamentului R.Moldova, profesorul universitar doctor Vasile Nedelciuc, însoţit de un bărbat înalt, bine făcut, căruia nu i-am înţeles iniţial numele.

Aveam să aflu ulterior că numele său era Anatol Plugaru şi era Şeful Serviciului de Informaţii Externe al Republicii Moldova (din surse demne de încredere: acel „bărbat înalt și bine făcut” nu era Anatol Plugaru, și nici măcar nu vorbea românește).

Nedelciuc nu a dorit să mă întâlnească în clădirea MAE şi, de fapt, în nici un fel de clădire, ci în parc, la Bordei. Locaţia el a ales-o, stârnindu-mi curiozitatea.

Vasile, care se pare că fusese cândva ofiţer KGB, era deci un profesionist. El dorea ca mesajul să nu fie înregistrat în nici un fel, putând la rigoare să nu-1 recunoască.

Mi-a comunicat, în esenţă, următoarele:

Preşedintele Snegur crede că ar fi posibil, în acel moment când în FDSN se discuta proiectul noii Constituţii a României, să se ia în discuţie posibilitatea creării, pe lângă postul de Preşedinte al României, şi a postului de Vice-Preşedinte, care să îi fie acordat lui Mircea Snegur. România ar fi urmat să devină, după modelul SUA, o republică prezidenţială.

Poate că ideea nu era rea, dar atunci folosul real ar fi fost ca preşedintele Snegur să fi venit la România cu Basarabia cu tot!

Discuţia s-a purtat în doi, celălalt basarabean urmărindu-ne de la cca 100 de metri, într-o încercare de a se asigura, probabil, că nu suntem supravegheaţi şi înregistraţi. Începuseră, pesemne, să-şi piardă încrederea şi în mine.

Vasile Nedelciuc nu a acceptat invitaţia mea de a lua masa împreună, în trei şi a plecat precipitat spre maşina care îi aştepta.

Am avut un gust amar în gură … Ce gândisem şi sperasem şi ce se alesese din entuziasmul poporului care, iată, era înşelat – pentru a câta oară? – pe pământ mioritic!

Am comunicat în regim de urgenţă cele de mai sus conducerii MAE care, prin curier militar, a transmis în scris întreg dialogul avut cu Preşedintele Comisiei de politică externă de la Chişinău, personal lui Ion Iliescu la Palatul Cotroceni.

Şi Cotrocenii au tăcut, au tăcut, au tăcut … şi „cumetria” nu s-a mai făcut…

„Noi chiar credeam atunci în reunificare. Am insistat pe lângă Snegur ca Declaratia de independenţă s-o citeasca cineva clar şi să spună populatiei adevarul. Se strânseseră aproximativ un milion de basarabeni în Piaţa Centrală din Chişinău. A vorbit un scriitor din Gagauzia, care nu prea ştia nici ruseste, nici româneşte, dar a spus un lucru extraordinar:

„Oameni buni, am fost prosti pentru ca am fost saraci; am fost saraci pentru ca am fost prosti. Daca vrem sa scapam de saracie, nu mai trebuie sa fim prosti si de aceea trebuie sa ne unim cu Romania“.

Însuşi Snegur mi-a talmacit ce spunea scriitorul. Oamenii din piata plangeau şi se imbraţişau, asa că să nu-mi spuna mie nimeni ca basarabenii nu voiau unirea“, işi amintea Aurel Preda.

 

 

Ion Iliescu, omul care  a condus România timp de 10 ani. 

 

   Iată ce declara  la rândul său fostul  preşedinte Ion Iliescu în legătură cu Unirea României cu Republica Moldova:

„August 1991 nu avea cum fi momentul unificării României cu Republica Moldova. Din foarte multe motive.

În 1987, pe fondul schimbărilor politice din URSS, în Republica Sovietică Socialistă Moldova(care era mai puţin decât Basarabia istorică) a început un proces de recuperare a identităţii naţionale, în special pe direcţia recunoaşterii limbii române ca limbă naţională şi revenirii la grafia latină.

Niciunul dintre promotorii acestui curent nu a pus problema unirii cu România, aflată atunci la apogeul delirului totalitar ceauşist.După Revoluţie lucrurile au evoluat, a avut loc o deschidere către Chişinău. Dar trebuie să ţinem cont de nişte realităţi ale momentului, pe care acum se pare că le-am uitat.

Dacă cineva a avut un cuvânt de spus în privinţa viitorului R. S. S. Moldoveneşti de la acea dată, acel cineva nu putea fi decât cetăţeanul moldovean.

Noi nu puteam decide în locul lui. Nu la Bucureşti s-a decis viitorul Republicii Moldova, şi nici la Moscova.El a fost decis la Chişinău, de moldoveni. Ei au hotărât că vor să fie independenţi, în statul lor, sub conducerea unor lideri aleşi din rândul lor.

Noi nu puteam  decât să aprobăm această decizie şi să facem astfel încât independenţa Republicii Moldova să fie efectivă şi recunoscută în plan internaţional, iar comunitatea internaţională să fie garantul ei.

Graniţele postbelice sunt rezultatul Tratatului de Pace  de la Paris, din 1947. Ele au fost reconfirmate de Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa, de la Helsinki, ca şi la Conferinţa CSCE de la Paris, din noiembrie 1990 şi au fost acceptate de toate statele participante.Recunoaşterea Republicii Moldova a fost un act responsabil din partea României.

August 1991 nu avea cum fi momentul unificării României cu Republica Moldova. Din foarte multe motive. De natură internă şi externă. Dar mai ales externă.

Discuţii pe tema unificării, în cadru restrâns, au existat în ambele ţări, de genul „ce bine ar fi dacă ar fi”. Pe aşa ceva nu se poate construi nimic. Apoi, cum ar fi privit moldovenii din stânga Prutului refuzul României de a le recunoaşte independenţa?

Pentru că reunificarea implica refuzul Bucureştiului de a recunoaşte existenţa Moldovei independente.

Ar mai fi vrut ei re-unificarea, după un astfel de gest? Sigur, nu!Atât noi, cât şi liderii moldoveni, am pornit atunci de la premiza existenţei celor două state româneşti şi de la exercitarea dreptului la autodeterminare, context în care se putea promova unificarea după modelul celor două state germane.

Am evitat  orice încercare de a răstălmăci acţiunile noastre, de a fi prezentate ca o expresie a dorinţei de „anexare” a Basarabiei(sau a unei părţi a ei) şi de modificare a graniţelor postbelice, acţiune de ne-acceptat pentru comunitatea europeană, lucru pe care, de altfel, ni l-au şi semnalat liderii ei politici, pe căi oficiale.

În acest context este neconform adevărului să se vorbească despre „oportunitatea” unificării, care ar fi fost ignorată sau torpilată de cineva.Lucrurile nu pot fi tratate superficial. Nu toţi cei din Moldova se consideră români. Şi dintre cei care se consideră români, nu toţi doresc reunificarea.

În primăvara anului 1990, premierul Mircea Druc declara despre unire, citez: ”în pofida convingerii că „suntem o singură naţiune, dar formăm două state”, totuşi, trebuie mai întâi „să facem câteva sute de întreprinderi mixte şi să punem la cale câteva zeci de mii de căsătorii comune şi apoi să mai vorbim”. 

Dacă ar fi existat cu adevărat oportunitatea unirii, fără îndoială că ambele părţi ar fi profitat de ea. Restul este luptă politică şi istorie făcută cu „dacă”. Ion Iliescu consideră ca dezvaluirile lui Aurel Preda sunt simple fabulaţii.

„Asemenea informaţii nu au ajuns la mine. Nu-mi amintesc, dar ideea era total nerealista. Erau atunci nişte realitati peste care nu se putea trece. Armata a 14-a se afla pe Nistru”,a declarat fostul preşedinte al României.

Păcat că înafară de Aurel Preda, niciunul din cei implicați în această „operațiune unionistă” eșuată nu și-a recunoscut implicarea sa, directă sau indirectă.

Azi doar oamenii cu acces la arhivele postdecembriste ale MAE al României ne mai pot informa, ce a avut loc cu adevărat în acele zile de august-decembrie 1991 dar și, mai târziu, la sfârșitul lui ianuarie-începutul lui februarie 1993, când cei patru fruntași ai Mișcării de Eliberare Națională, conducători ai Parlamentului Independenței, și-au dat subit demisia ca să-i facă loc echipei ex-komsomolistului-șef, Petru Lucinschi, celor care au schimbat radical vectorul și viteza Mișcări de Eliberare Naționale din Basarabia, celor care în toamna anului 1993 au reînviat partidul komuniștilor, iar în februarie 1994 a deschis toate porțile pentru revenirea la putere a puhoiului agrariano-interfrontisto-comunist cu Moțpan, Solonari, Stepaniuc și câți alții în frunte.

În urma alegerilor din 1996, în România puterea a fost preluată într-o atmosferă de speranţă şi mari aşteptări de Conventia Democrată şi preşedintele Emil Constantinescu.

Din păcate, după ce Convenţia Democrată a ajuns la putere, politica externă a României a devenit capitulardă în ce priveste contenciosul teritorial cu Ucraina şi nesemnificativă în relaţia cu cel de-al doilea stat românesc, R. Moldova.

Imediat dupa învestitură, preşedintele Emil Constantinescu lansa public la reuniunea de la Davos, ideea “sacrificiului istoric”…

 

 

 

 

Emil Constantinescu (n. 19 noiembrie 1939, în localitatea Tighina, acum în Republica Moldova), politician și profesor universitar român, fost președinte al României între anii 1996 și 2000.

 

Într-un interviu acordat postului privat de radio NovaMova din Ucraina, Emil Constantinescu declara:

“Suntem dispuşi să recunoaştem graniţele actuale. Aceasta recunoaştere a realităţii va forma, intr-adevar, baza tratatului”, mentionand apoi ca “Insula Şerpilor este teritoriu ucrainean”.

În continuare, întreaga diplomaţie românească este pusa sa lucreze în favoarea consolidării “tânarului stat ucrainean”.

O extraordinară campanie de manipulare a opiniei publice şi a parlamentarilor a fost pusă în funcţiune.

Principali artizani ai acestei acţiuni – un veritabil act de trădare naţională – au fost Emil Constantinescu, Petre Roman, preşedintele Senatului, şi evreul de origine basarabeană Adrian Severin, ministrul de externe, pe numele său adevărat -„Skvosnik”.

Dincolo de perdeaua de fum a explicaţiilor oferite de cei care au participat la redactarea si validarea tratatului, dincolo de toate precauţiile redactarii tratatului în termenii Actului Final de la Helsinki, esenţa acestuia a fost achiesarea, acceptul liber consimţit al României la actuala frontiera cu Ucraina. 

Trădarea continua.

 

 

 

 

Foto: Alexandru Moșanu (n. 19 iulie 1932, în Braniște, județul Bălți, Regatul României – d. 7 decembrie 2017), istoric și politician basarabean, profesor universitar, doctor habilitat în științe istorice, precum și membru de onoare al Academiei Române din 1993.

A fost deputat în Parlamentul Republicii Moldova între 1990 și 1998 și a îndeplinit funcția de președinte al Parlamentului Republicii Moldova în perioada 3 septembrie 1990 – 2 februarie 1993, fiind primul în această funcție.

 

 

Regretatul Alexandru Moşanu, unul dintre marii patrioţi români care au luptat pentru unirea Basarabiei cu România mărturisea :
„La începutul anilor ’90, în fruntea unei delegații puțin numeroase, am plecat la București. La Iliescu.
Trei zile am așteptat la hotel. Nu avea timp să ne primească…
Aveam impresia că știa motivul sosirii noastre la București. În a patra zi ne-am întîlnit.
I-am spus tranșant că în Parlamentul de la Chișinău există posibilitatea reală a votării Reunirii cu Patria-Mamă. Aveam lista deputaților care și-au dat acordul verbal pentru acest act istoric.

I-am arătat-o lui Iliescu. I-am spus că România trebuie doar să fie pregătită pentru acest Act și să reacționeze imediat ca atare.
Nu a fost prea entuziasmat de veste.

S-a uitat la listă și a scanat-o cu privirea. S-a ridicat repede și a zis că trebuie să se consulte cu cineva. În a cincea zi urma să ne dea un răspuns. Răspunsul Patriei-Mamă, mai bine zis.
În ziua următoare, sună paradoxal, dar n-a găsit timp pentru noi. În a saptea zi m-a chemat numai pe mine la el și mi-a spus-o ca din mitralieră:
” Nu se poate! Am vorbit cu Moscova. Mi s-a spus: Net! ”
Moșanu a plecat la Chișinău și tot drumul a plâns.
Și neavînd altă șansă, a votat cu toți deputații Pro Reunire Independența Republicii Moldova față de mama ei ocupant – Rusia!
Nici succesorii lui iliescu (cu literă mică), Costantinescu, Băsescu nu şi-au dorit (Re)Unirea! Nu şi-o doreşte nici actualul Preşedinte Iohannis!

Explicaţia e simplă: nici unul din ei nu e ROMÂN!

 

 

 

 

 

 

 

Surse: 

 

http://www.ziaristionline.ro/2017/10/24/a-murit-aurel-preda-curajosul-diplomat-roman-care-a-negociat-unirea-cu-basarabia-si-a-denuntat-tradarea-romaniei-prin-tratatul-cu-ucraina/

http://basarabialiterara.com.md/?p=28344

http://ioncoja.ro/tovarasul-ion-iliescu-si-gasca-cum-ne-au-tradat-mereu/

http://adevarul.ro/news/politica/cum-explica-ion-iliescu-faptul-romania-republica-moldova-nu-s-au-unit-august-1991-1_53e7567d0d133766a82a7a34/index.html

Fragment din cartea de amintiri, semnată de autorul textului Declarației de Independență a Republicii Moldova, domnul ambasador, dr. Aurel Preda: Memoriile unui diplomat oarecare. Editura Victor, București, 2009, p.276-296.