DEZVĂLUIRI: COMUNIZAREA prin implementarea sistemelor sovietice de poliție politică și justiție în România ocupată de URSS

 

In februarie 1943, Stalin a inițiat o operațiune de implementare a sistemelor sovietice de poliție politică și justitie în țările „eliberate”.

În acest scop, un sistem siamez de poliție politică si justiție de tip sovietic a fost pregătit în țările ce urmau sa fie „eliberate” de Armata Rosie, la scurt timp dupa ce a fost aprobat planul operației de colonizare a acestor țări, scrie http://www.ziua.ro.

Cu ajutorul acestor organizații ”siameze”, Stalin vroia sa lichideze fizic cadrele de conducere ale armatei, politiei si partidelor politice „burgheze” din țările ocupate, sub pretextul ca ar fi fost criminali de razboi sau colaborationisti, pentru ca apoi sa poata umple vidul cu kominternisti si comunisti locali.

In iunie 1944, Stalin a ordonat sefului serviciului de spionaj sovietic, care atunci se numea INU (Inostrannoye Upravleniye, sau Directoratul Extern), generalul Pavel Fitin, sa creeze câte o subunitate SMERSH în Polonia, Bulgaria si România, primele țări europene care urmau sa fie „eliberate” de Armata Roșie.

Ele aveau sarcina de a aresta și executa sub învinuirea de „criminali de razboi” cât mai mulți functionari din aparatul de stat, armata si poliția acestor țări, pentru a face loc oamenilor Moscovei.

Subunitatea SMERSH din Polonia a fost condusă de generalul NKVD Ivan Serov, seful sectiei poloneze din INU, care in 1945 va fi numit sef al intregului NKVD, si si-a inceput activitatea prin executarea a catorva mii de „criminali de razboi” din randul ofiterilor polonezi luati prizonieri de Armata Rosie.

În Bulgaria, subunitatea SMERSH era condusa tot de un ofiter NKVD, si-a inceput activitatea prin executarea, la 2 februarie 1945, a 3 regenți, 33 miniștri, 68 membri ai Parlamentului si opt consilieri ai regelui Boris.

În urmatoarele luni, ea a executat, tot pentru „crime de razboi,” alți 2.680 membri ai guvernului „fascist” al Bulgariei, deși armata țării nu participase la războiul împotriva URSS.

Unitatea SMERSH pentru România creată sub numele numele de „Brigada Mobila,” avea sarcina de a aresta si executa ca „criminali de război” sau ca „vinovați de dezastrul tarii” (o categorie inventata de Moscova) cât mai multi funcționari din aparatul de stat, armată si din politia româna, pentru a face loc oamenilor Moscovei.

Ea a fost creata in octombrie 1944 de generalul Aleksandr Saharovski, seful sectiei române din INU, care era coordonată de generalul Pantelei Bodnarenko, (alias Gheorghe Pintilie ), însă la vedere şeful ei era colonelul, devenit general, Boris Grunberg, care şi-a schimbat numele în Alexandru Nikolski, unul dintre cei mai temuţi şefi care au acționat în timpul procesului de distrugere al elitelor româneşti.

Acesta s-a născut într-o familie evreiască la Chișinău în 1915 și a devenit membru UTC (1932).

In 1940, când Basarabia a fost cotropita de URSS, el a optat pentru cetățenia sovietică si a fost cooptat de INU (Directoratul Extern) la recomandarea secretarului sovietului orășenesc, Iuri Efimov.

La 23 martie 1941, Boris Grunberg a fost incadrat ca ofiter ilegal al INU, si instruit sa desfășoare misiuni de spionaj in Romania.

La 26 mai 1941, el a fost trimis ilegal in România, dar a fost arestat în aceeasi zi de organele de graniceri.

In iulie 1941, Grunberg/Nicolski a fost condamnat la munca silnică și trimis în penitenciarul Aiud, de unde a fost eliberat in august 1944.

In octombrie 1944, INU l-a infiltrat in Directia Generala a Poliției si in martie 1945 l-a numit sef al Corpului Detectivilor care a fost rebotezat apoi cu numele „Brigada Mobilă.”

Adjunctii lui Nikolski la conducerea Brigazii Mobile au fost alți trei ofiteri INU care vorbeau limba româna: Piotr Gonciaruc, Mișa Protopopov și Iașa Alekseiev, care au acționat metodic pentru distrugerea elitelor româneşti.

Din documentele de arhivă studiate de generalul Ion Mihai Pacepa in anii cand a lucrat în Securitate, rezulta că până în primăvara lui 1945, Brigada Mobilă nu a putut înscena nici un proces major impotriva persoanelor care se impotriveau sovietizarii României datorita opozitiei Regelui Mihai și a prim-miniștrilor țării (generalii Constantin Sănătescu și apoi Nicolae Rădescu), care au intuit ca Kremlinul intenționa sa creeze o isterie de masă în spatele căreia sa lichideze cât mai multe personalități politice si economice care se opuneau procesului de sovietizare.

 La sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial, România avea încă sistemul de justiție de tip occidental care reușise să supraviețuiască aproape intact in cei cinci ani de război si care nu a putut fi cooptat in genocidul pregatit de Stalin.

De aceea, activitatea Brigazii Mobile create de comuniști după indicațiile primite de la NKVD-ul sovietic, s-a limitat doar la identificarea a cat mai multi „indezirabili” si la producerea in secret de documente si marturii false cu ajutorul carora acestia sa poata fi ulterior arestati si condamnati ca „vinovați de dezastrul țării.”

Organul de presa al Moscovei din Bucuresti, „Scânteia”, a folosit însă aceasta perioadă spre a pregati opinia publica pentru avalanșa de inscenări judiciare care avea sa urmeze, publicând articole in care a prezentat drept „criminal de razboi,” „fascist” sau „tradator” pe oricine se opunea sovietizarii Romaniei.

Pacepa a menționat aici doar articolele prin care „Scânteia” a cerut confiscarea averilor celor care se fac vinovati de „dezastrul țării” precum si apelul lansat catre intreaga populatie a României, in care se mentiona ca „pentru a nu lăsa sa scape de pedeapsa ce li se cuvine pe nici unul din cei care, prin faptele lor, au adus tara pe marginea prapastiei, este o datorie cetateneasca pentru toti cetatenii tarii, de a veni sa spuna tot ce stiu cu privire la autorii crimelor, la faptele lor, la complicii lor si orice amanunt care intereseaza ancheta.”

Aceste articole din „Scanteia” au pus „bazele juridice” ale „necesității” împânzirii țării cu uriașe rețele de informatori si colaboratori care au fost folosiți ulterior de Securitate pentru a spiona intreaga populatie a țării.

Guvernul Groza a permis Brigazii Mobile sa aplice planurile Kremlinului

Numai dupa 6 martie 1945, cand Moscova a reusit sa impuna primul guvern comunist al Romaniei, condus de dr. Petru Groza, s-au creat conditii care au permis Brigazii Mobile sa aplice, in sfarsit, planurile Moscovei.

Foto: Conducătorul PCR, Gheorghe Gheorghiu Dej și Petru Groza

Primul act legislativ major al Guvernului Groza a fost „Decretul-Lege pentru purificarea administratiilor de stat,” care a institutionalizat lagarele de munca de tip sovietic, emis la 30 martie 1945 si bazat pe un text primit de la Moscova, care fusese deja dat celorlalte guverne din tarile „eliberate” de Armata Roșie, consemnează http://www.ziua.ro.

Acest decret a anulat o buna parte a drepturilor constitutionale ale populatiei Romaniei, autorizand guvernul:

a) sa îndepărteze din serviciu orice persoana care, „prin modul cum si-a indeplinit functiunea sau prin orice mijloc de publicitate sau propaganda, a luat atitudine antidemocratică” sau „tulbura relatiile dintre România si aliații săi;”

b) sa creeze „lagăre speciale” pentru internarea acestora.

Al doilea act politic major al guvernului Groza a fost „elaborarea” unei legi speciale pentru judecarea „criminalilor de razboi” si a „vinovatilor de dezastrul țării” (bazată pe un alt text trimis de Moscova tuturor tarilor „eliberate” de Armata Rosie).

Aceasta lege a fost atat de elastică, incât permitea sa fie arestat si condamnat orice membru al partidelor „burgheze” si orice salariat al aparatului de stat din România, precum si cei care „au părăsit teritoriul national” și au „atacat tara prin scris, prin grai sau în orice mod.”, scria fostul șef al Securității ceaușiste, generalul Ion Mihai PACEPA

Publicitate

14 noiembrie 1878: Proclamația către dobrogeni a Principelui României Carol I de Hohenzollern privitoare la revenirea Dobrogei, Insulei Șerpilor și Gurilor Dunării, la Patria-mamă

14 noiembrie: Revenirea Insulei Șerpilor, a Gurilor Dunării și a Dobrogei la Patria-mamă – România

În urma războiului româno-ruso-turc din 1877-1878, România obținea la Congresul Internațional de la Berlin de la 1/13 iunie – 1/13 iulie 1878 recunoașterea independenței de stat și revenirea la țară a Dobrogei de nord cu Delta Dunării și Insula Șerpilor.

La 14 noiembrie 1878 a fost citită la Brăila Proclamația către dobrogeni a Principelui României Carol I de Hohenzollern care consfințea preluarea de către România a administrației Dobrogei:
”Locuitori de orice naționalitate și religie, Dobrogea – vechea posesiune a lui Mircea cel Bătrân – de astăzi face parte din România. Voi de acum atârnați de un Stat unde nu voința arbitrară, ci numai legea dezbătută și încuviințată de națiune hotărăște și ocârmuiește. Cele mai sfinte și mai scumpe bunuri ale omenirii: viața, onoarea și proprietatea sunt puse sub scutul unei Constituții pe care ne-o râvnesc multe țări străine.

Religiunea voastră, familia voastră, pragul casei voastre vor fi apărate de legile noastre și nimeni nu le va putea lovi, fără a-și primi legitima pedeapsă. Armata română, care intră în Dobrogea, nu are altă chemare decât a menține ordinea și, model de disciplină, de a ocroti pașnica voastră viețuire.
Salutați dar cu iubire drapelul român, care va fi pentru voi drapelul libertății, drapelul dreptății și al păcii.

În curând provincia voastră, pe cale constituțională, va primi o organizațiune definitivă. Care va ține seama de trebuințele și moravurile voastre, care va așeza pe temelii statornice poziția voastră cetățenească.

Iubiți țara la a cărei soartă este lipită de acum și soarta voastră.”.

-Regele Carol I –

România a preluat administraţia Dobrogei de Nord de la Rusia în data de 14 noiembrie 1878, când trupele române au trecut Dunărea spre a lua în posesie noua provincie.

Armata Română trece Dunărea în Dobrogea – Sursa Arhivele Naţionale

Repere istorice

Din secolul 8 i.e.n.: Litoralul Mării Negre e colonizat de greci. Sunt întemeiate cetățile-port Histria, Callatis și Tomis, cu o structură social-politică copiată după modelul polis-ului Grecesc. Tomis devine cea mai importantă cetate dintre aceste colonii, consemnează https://timpul.md.

O vreme, aceste cetăți se confruntă cu stăpânirea persană,de la 514 i.e.n. În 330 î.e.n., Alexandru cel Mare i-a înfrânt pe tracii vasali perșilor și a ocupat Dobrogea, imperiul său ajungând până la Dunăre.

322 î.e.n.: Se destramă imperiul lui Alexandru cel Mare. Dobrogea e inclusă în regatul macedonean. Geto-dacii își reiau autonomia locală de care dispuneau sub perși și se aliază cu Regatul Pontului, putere dominantă în Marea Neagră.

55 î.e.n.: Dobrogea și cetățile grecești de pe malul mării au fost înglobate în statul dac al lui Burebista, până în anul 44 e.n.. Din 46 e.n., Dobrogea trece sub stăpânire romană, fiind inclusă în Moesia de către împăratul Octavian Augustus, mai târziu fiind cunoscută sub numele de Scythia Minor și jucând un rol important în sistemul de apărare al Imperiului Roman.

Tot acum vine și prima mărturie, cea a istoricului antic Pliniu cel Bătrân, care susținea că „teritoriul dintre Dunare si Marea Neagra este populat de geți, pe care romanii îi numesc daci ”.

Dobrogea a fost inclusă în a doua jumătate a secolului I î.Hr. în provicia romană Moesia Inferioara de către împăratul Octavian Augustus. În timpul războaielor dacice Dobrogea a fost un teatru de război între daci, aliați cu sarmații contra romanilor.

Una din cele mai strălucite victorii ale romanilor în aceste războaie a fost cea de la Adamclisi (102), unde s-a ridicat monumentul de la Tropaeum Traiani.

Printre barbarii care au început să apară pe teritoriul Dobrogei în secolul al III-lea se numără goții, gepizii și hunii. Odată cu împărțirea definitivă a imperiului roman din 395, Dobrogea intră în componența Imperiul Roman de Răsărit, treptat creștinat și denumit mai târziu (de istoricii mai recenți, începând cu germanul Hieronymus Wolf) „Imperiul Bizantin”.

Împăratul Iustinian I a întărit cetățile de pe Dunăre, cartea lui Procopius („Despre constructii”) enumerând 90 de cetăți restaurate de Împărat pe acest fluviu, dintre care aproape 50 în Dobrogea. Numele acestora sunt fie cele antice (Abrittus, Aegyssus, Axiopolis, Callatis, Carsium, Durustorum, Noviodunum, Odessos, Tomis, Troesmis, Ulmetum), fie locale (Bassidina, Diniscarta, Padisara, Residina, Sacidava, Zaldapa, Zisnudava) ori adaptări din latina vulgară (A Silva, Castellonovo, Gemellomuntes, Maurovalle). Paralel cu reorganizarea militară au fost întreprinse și schimbări în domeniul bisericesc.

In Scythia Minor se aflau 15 episcopate subordonate mitropoliei de la Tomis. Numărul mare de bazilici creștine (spre exemplu, numai la Tropaeum erau cinci) indică importanța ierarhiei ecleziastice zonale.

Dobrogea apare in cronicile arabe din secolul al XIII-lea sub denumirea de Șakji. Aceste cronici menționează ca locuitori pe vlahi, cu termenii “al-Awalak” și “ulaqut”.

În 1320/5 este menționat un anume Balică sau Balko în Principatul Cărvunei (Dobrogea), care se întindea de la zona actualului Babadag în nord, până la Mesembria (azi Nesebăr) la sud. În 1346, fiii lui Balică, Dobrotici si Teodor, se implică în luptele dinastice din Imperiul Bizantin de partea împărătesei Ana de Savoia. Din cauza aceasta, în 1347, din ordinul împăratului Ioan V Paleologul, emirul Bahud din Umur, un vasal al Bizanțului, conduce o expediție împotriva lui Balică, în timp ce dromoanele bizantine atacă porturile de la Marea Neagră.

Balică și Teodor mor în timpul confruntării, Dobrotici devine conducător. Între 1352-1359, odată cu scaderea puterii Hoardei de Aur, Țara Românească ia în stăpânire gurile Dunării cu cetățile Oblucița (azi Izmail, Ucraina) și Chilia, și Insula Șerpilor, în timp ce un nou stat apare sub jupânul tătar creștinat Demetrios în zona Vicinei (actualul masiv al Măcinului, malul sudic al Dunării). Mai la sud de acesta, despotatul Dobrogei este creat de Balică, dar conducătorul suprem a fost Dobrotici căruia i se datorează despărțirea regiunii de Imperiul Bizantin, care, cu ajutorul Genovezilor și al Tătarilor, o recucerise în 1262 de la Țaratul Vlaho-Bulgar (șubrezit de invaziile tătare).

Despotatul Dobrogei se întindea pe teritorii aparținând astăzi Bulgariei (la sud) și României (la nord) cu o populație mixtă cuprinzând nu numai Bulgari, Români și Tătari (aceștia din urmă, sosiți în 1224), ci de asemenea Greci, Armeni și Genovezi în porturi. Capitala era la Cărvuna (azi Kavarna, Bulgaria) iar cetatea domnească nu departe, la Caliacra.

Frontierele i s-au modificat de mai multe ori în decursul existenței; a cuprins porturile Constanța și Mangalia (cetățile antice Tomis și Callatis) unde Genovezii aveau reprezentanțe.

În 1357, Dobrotici se declară despot.Doi ani mai târziu, în 1359, Dobrotici cucerește cetatea Vicina de la jupânul Demetrios, gurile Dunării de la Țara Românească, Silistra de la Țaratul Târnovo, și îi alungă din țară pe genovezi care păstrează doar portul Licostoma (azi Periprava).

Noul stat va căpăta,după Dobrotici, numele de Dobrogea.

Voievodul Mircea cel Bătrân a alipit Dobrogea Țării Românești în 1388/9.

În 1393, sultanul turc Baiazid I a cucerit sudul Dobrogei și l-a atacat pe Mircea în Țara Românească, dar fără succes. În 1395 Mircea a recucerit teritoriile pierdute.

A treia ocupație otomană a avut loc între 1397 și 1404. Înfrângerea lui Baiazid I de către Timur Lenk la Ankara în 1402 deschide o perioadă de anarhie în Imperiul Otoman. În 1403, Mircea a ocupat cetatea genoveză Licostomo de la gurile Dunării, iar în 1404 recucerea Dobrogea și se implica în luptele dinastice din Imperiul Otoman.

După moartea lui Mircea, în 1418, fiul său Mihail I, reîncepe luptele cu turcii, pierzându-și viața într-o luptă în 1420.

În anul acela, sultanul Mehmed I cucerește Dobrogea, Țara Românească rămânând doar cu Delta Dunării, dar nu pentru mult timp.

În ceea ce privește momentul intrării Dobrogei sub dominația turcă, opiniile istoricilor sunt împărțite. Nicolae Iorga socotea că acest teritoriu a intrat definitiv sub stăpânirea otomană în 1416. C. C. Giurescu, Ștefan Ștefănescu și Gheorghe I. Brătianu sunt de părere că acest lucru s-a întâmplat în 1417, iar Viorica Pervain— în 1420.

Există, de asemenea, o serie de istorici care consideră că Dobrogea a căzut sub stăpânirea otomană treptat, în etape terminându-se în anii 1445 – 1452, sau chiat în 1484, când otomanii cuceresc și gurile Dunării.

Istoricul Maria Chiper argumentează că domnul muntean Dan al II-lea a stăpânit și el, vremelnic,o parte din teritoriul Dobrogei, iar Radu-Ștefan Ciobanu, bazându-se pe dovezile arheologice descoperite în cetatea Enisala, împinge această stăpânire cu dese întreruperi a domnilor români, până în vremea lui Vlad Țepeș.

După cucerirea Dobrogei, otomanii au transformat-o într-un sangeac al provinciei Rumelia, după care, în 1599, a fost înființat elayetul Silistra, ce cuprindea Dobrogea (toată), Bugeacul și Edisanul.

În secolul al XVII-lea, acestui elayet i-au mai fost adăugate o mare parte din Bulgaria și Turcia europeană de astăzi.

Din cauza importanţei sale strategice, Dobrogea a fost deseori scena unor confruntări militare în timpul războaielor ruso-turce (1768-1878). Aceste confruntări au creat deseori anarhie în sistemul administrativ local şi au generat mari fluctuaţii ale populaţiei, ceea ce a afectat balanţa demografică şi relaţiile inter-etnice din provincie.

Astfel, între anii 1770 şi 1784, circa 200.000 de tătari din Crimeea s-au refugiat în Dobrogea.

În urma devastatorului război din 1828-1829, populaţia Dobrogei a scăzut la 40.000 de locuitori, crescând apoi la 100.000 în 1850 prin reîntoarcerea celor plecaţi, dar şi prin colonizări masive.

După Războiul Crimeii (1853-1856), Dobrogea a fost din nou repopulată cu peste 100.000 de tătari din Crimeea şi cerchezi din Kuban şi din Caucaz, cărora li s-au atribuit sarcini militare şi au acţionat ca o categorie privilegiată de trupe de frontieră.

În fine, războiul din 1877-1878 şi regimul ocupaţiei ruseşti a dus la emigrarea unui număr semnificativ de musulmani din acest teritoriu, estimat la circa 90.000 de persoane. În 1878, Dobrogea avea un total de 226.000 locuitori (dintre care 127.000 erau musulmani).Cei mai mulți erau tătarii (71.000), urmați de turci (49.000), români (47.000), bulgari (30.000), iar restul erau evrei, greci, armeni, ruși, circasieni și germani.

La sfârşitul războiului, se impuneau astfel măsuri urgente de reconstrucţie economică, de stabilizare a administraţiei, de repopulare a provinciei, precum şi pentru crearea unor condiţii de integrare şi de dezvoltare economică a provinciei, în raport cu potenţialul său.

În timpul celui de-al II-lea Război Balcanic, guvernul român a hotărât în 1913 intrarea în luptă împotriva Bulgariei, revendicând și anexând Dobrogea de Sud (Cadrilaterul).

Din 1940, Dobrogea a fost împărțită între România și Bulgaria, Cadrilaterul rămânând de atunci la Bulgaria.

În ceea ce privește Delta Dunării, după ocuparea Basarabiei în data de 28 iunie 1940, sovieticii au cerut nici mai mult nici mai puţin decât să li se cedeze braţul Chilia negând astfel graniţa din 1878 (stabilită tot de Moscova!).

La început (6 septembrie – 24 octombrie 1940) generalul sovietic Matvei Malanin a spus că România rămâne cu canalele Sulina şi Sfântul Gheorghe care îi sunt de-ajuns, aşa că ar face bine să cedeze canalul Chilia. Românii au refuzat să cedeze, asttfel că în noaptea de 25-26 octombrie 1940 sovieticii au făcut ce ştiau ei mai bine: au plecat la furat.

În acea noapte au fost ocupate insulele Daleru Mare şi Salangic, iar 6 grăniceri români au murit în luptele date cu această ocazie.

Pe 26 octombrie 1940 sovieticii au ocupat şi insulele Tătaru Mare, Daleru Mic, Maican şi Limba – astfel încât braţul Chilia a devenit curs de apă interioară a Uniunii Sovietice. Ministerul român de Externe a depus un protest oficial, la care a răspuns comisarul adjunct pentru afaceri străine al URSS, Andrei Vîşinski. Sovieticul a spus că România ar trebui să renunţe la acest protest deoarece respectivele insule nu îi trebuiesc, însă sunt foarte importante pentru Uniunea Sovietică.

Poveste veche, probleme noi

Istoria poftelor rusești asupra insulelor din Delta Dunării a continuat şi după 1944.  Pe 4 februarie 1948 premierul comunist Petru Groza a semnat la Moscova un „Protocolul referitor la precizarea parcursului liniei frontierei de stat între România și URSS”.

Sovieticii nu au îndrăznit să meargă cu hoţia la Conferinţa de Pace de la Paris din 1947 (acolo unde insulele din Delta Dunării şi Insula Şerpilor au rămas în componenţa României).

Aşa că au preferat să se folosească de uneltele lor instalate la Bucureşti. Prin acest protocol România a renunţat la Insula Şerpilor, dar şi la insulele Tătaru Mic, Daleru Mic și Mare, Maican și Limba. Așa se face că din 1948 Insula Șerpilor a fost anexată ilegal de URSS pentru ca după 1991 să fie atribuită la fel de ilegal Ucrainei.

Povestea braţului Chilia nu s-a oprit aici. Ucraina a preluat această hoţie de la Uniunea Sovietică şi se ţine de ea cu dinţii. În 2010 au apărut ceva discuţii despre modificarea graniţei din Delta Dunării dintre România şi Ucraina (pe baza ideii că s-a modificat cursul apei şi astfel ar trebui modificată şi graniţa).

7 iulie 1997: PENTRU PRIMA DATĂ DE LA CONSTITUIREA ROMÂNIEI MARI,UN GUVERN ROMÂN A CEDAT PĂRȚI ALE TERIORIULUI NAȚIONAL FĂRĂ A FI AMENINȚAT CU AGRESIUNEA

Foto: În ziua de 2 iunie 1997, a fost semnat de către preşedinţii Emil Constantinescu (dreapta) şi Leonid Kucima (stânga), «Tratatul de la Neptun», «Privind Relaţiile de Bună Vecinătate şi Cooperare între România şi Ucraina».

Primele alegeri de după Revoluția din Decembrie 1989, cele din 20 mai, Duminica Orbului, au adus la putere un parlament extrem de hulit, a cărui activitate a început cu Mineriada din iunie 1990 și, implicit, cu înăbușirea fenomenului Piața Universității, scrie Ion Spânu în https://www.cotidianul.ro, preluat de Romanian Global News.

Cu toate acestea, în ședința din 28 noiembrie 1991, acest Parlament a adoptat cu unanimitate de voturi o „Declarație a Parlamentului României privind Referendumul din Ucraina, din 1 Decembrie 1991”, declarație publicată în Monitorul Oficial nr. 243 din 29 noiembrie 1991.
Acest document de o importanța crucială a fost, practic, uitat de toată lumea, fiind ignorat complet atunci cînd președintele Emil Constantinescu a semnat Tratatul de vecinătate cu Ucraina.

Așadar, acum 31 de ani, Parlamentul condus de Alexandru Bîrlădeanu și Dan Marțian, dominat de FSN-ul lui Ion Iliescu, a adoptat acest document senzațional, de un patriotism imposibil de imaginat astăzi, cînd toată clasa politică, împreună cu președintele Klaus Iohannis nu știu cum să se închine mai vizibil la ordinele venite din afară, fără să crîcnescă o vorbă despre teritoriile românești alipite samavolnic de către URSS la teritoriul Ucrainei! În cor cu presa lor obedientă.
Despre ce era vorba? Ucraina anunțase că va organiza la 1 decembrie 1991 (ce ironie!, tocmai de ziua noastră națională) un Referendum prin care să-și declare independența. Cu cîteva zile înainte, mai exact pe 28 noiembrie 1991, Parlamentul României s-a întrunit în ședință extraordinară și a adoptat această „Declarație a Parlamentului României privind Referendumul din Ucraina, din 1 Decembrie 1991”, al cărei text îl reproducem mai jos.

Citiți-l cu mîndrie:

„Declarația Parlamentului României privind Referendumul din Ucraina, din 1 Decembrie 1991

1. Parlamentul României a luat cunoştinţa de hotărîrea autorităţilor de la Kiev de a organiza la 1 decembrie 1991 un referendum asupra independentei Republicii Ucraina.
   Profund atașat principiilor fundamentale ale respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului şi ale popoarelor de a-şi hotărîri soarta, Parlamentul României saluta hotărîrea autorităţilor ucrainene de la Kiev de a organiza un referendum privitor la independenta Republicii Ucraina.
   Avînd în vedere ca acest referendum ar urma să se desfăşoare şi pe teritoriile româneşti – Bucovina de Nord, Tinutul Herta, Tinutul Hotin, precum şi judeţele din sudul Basarabiei -, Parlamentul României declara solemn ca aceste teritorii au fost rupte din trupul tarii, iar Pactul Ribbentrop-Molotov a fost declarat nul şi neavenit, ab initio, de U.R.S.S. la 24 decembrie 1989 şi de Parlamentul României la 24 iunie 1991.
   Desigur, este dreptul Ucrainei sa organizeze un referendum pentru independenta sa, dar acest referendum nu poate avea valabilitate în privința teritoriilor româneşti anexate abuziv de fosta U.R.S.S., teritorii care nu au aparţinut niciodată Ucrainei şi sînt de drept ale României.
2. Parlamentul României reitereaza atasamentul faţă de prevederile Actului inal al Conferintei C.S.C.E. de la Helsinki, care admite posibilitatea modificării frontierelor pe cai paşnice, diplomatice.
3. Parlamentul României declară solemn ca referendumul organizat de autorităţile de la Kiev în teritoriile româneşti încorporate cu forța în cadrul fostei U.R.S.S. – respectiv în Bucovina de Nord, Tinutul Herta, Tinutul Hotin, precum şi în judeţele din sudul Basarabiei – este nul şi neavenit, precum şi consecinţele acestuia.
4. Parlamentul României cere parlamentelor şi guvernelor tuturor statelor care vor recunoaşte independenta Ucrainei să declare expres că această recunoştinţă nu se extinde asupra teritoriilor româneşti menţionate.
5. Parlamentul României se pronunţă pentru începerea unui dialog cu Parlamentul de la Kiev în vederea examinării, împreună a problemelor stabilirii unor relaţii de bună vecinătate şi colaborare între România şi Ucraina şi invita, în acest scop, o delegaţie parlamentară ucraineana urmează să efectueze o vizita la Bucureşti, cat mai curând posibil.
6. Parlamentul României solicită guvernului țării să înceapă de urgență negocieri cu autorităţile de la Kiev în problema teritoriilor româneşti anexate cu forța de U.R.S.S.
   Aceasta declaraţie a fost adoptată de Parlamentul României în şedinţa din 28 noiembrie 1991, cu unanimitate de voturi.
   PREŞEDINTELE SENATULUI – academician ALEXANDRU BÂRLADEANU
   PREŞEDINTELE ADUNĂRII DEPUTAŢILOR – MARŢIAN DAN”.

Iată mai jos facsimilul din Monitorul Oficial unde a fost publicată „Declarația…”, invitîndu-vă pe toți, s-o citiți cu mare atenție:

Au urmat tratativele cu noul stat ucrainean și la 7 iulie 1997, într-o atmosferă de totală confuzie, Senatul României a ratificat cu 65 de voturi pentru, 50 contra, 3 abțineri, într-o atmosferă de totală confuzie, „Tratatul cu Ucraina”.

Documentul fusese semnat, inițial, de către miniștrii de externe ai celor două țări, pe 3 mai la Kiev, iar apoi de către cei doi președinți, la 2 iunie 1997 la Neptun.

La data votării acestui act, președintele Senatului era Petre Roman, ministrul de Externe – Adrian Severin, președinte al României – Emil Constantinescu.

Cum Adrian Severin-Skvosnik, evreu originar din Chișinău și nepot al Anei Pauker, a cedat ucrainenilor Insula Șerpilor.

Regretatul Aurel Preda Mătăsaru, unul dintre marii experți ai MAE român, ambasador, general de justiție și diplomat de carieră, fost director la Direcția Juridică a Ministerului Afacerilor Externe, ministru-consilier, cadru universitar de prestigiu, AUTOR AL PROIECTULUI DECLARAȚIEI DE INDEPENDENȚĂ A CELUI DE-AL DOILEA STAT ROMÂNESC, REPUBLICA MOLDOVA și participant la negocierile bilaterale privind Tratatul cu Ucraina, declara ziarului Timpul de la Chișinău:

„ În faza discuțiilor pe această temă, în calitate de director al Direcției juridice și a Tratatelor din MAE de la București, am contribuit decisiv la elaborarea mandatului delegației române în anii 1994-1995.

Din păcate, ca de obicei, în ultimii ani, lovitura a fost primită de la cine nu te așteptai, și anume, de la fostul ministru de externe Adrian Severin (un evreu originar prin familie de la Chișinău), care în cadrul negocierilor cu ucrainenii pentru încheierea tratatului politic de bază a recunoscut, pe neașteptate, că Insula Șerpilor aparține Ucrainei, cerând ca această precizare să fie inclusă în textul Acordului conex.

Vă imaginați, cred, uimirea delegației ucrainenilor, care, după aceea, au chefuit toată noaptea la Ambasada Ucrainei de la București. Și aveau dreptate! Era un dar neașteptat…”

Am refuzat, ţinând seama de cursul negocierilor, să particip la încheierea acestui ruşinos Tratat, prin care România a capitulat necondiţionat în timp de pace în faţa Ucrainei.

Drept urmare, Republica Ucraina – stat apărut în 1991 – dispunea de un act prin care actuala graniță îi este recunoscută de statul român.

S-au adus prejudicii şi R. Moldova, prin recunoaşterea vechii graniţe dintre URSS şi România (pe porţiunea Ucrainei), pentru că i-a răpit acesteia, fără a o consulta, calitatea de riveran la Marea Neagră, ca urmare a înglobării unei părţi a Basarabiei de Sud în RSS Ucraineană în 1940 (linia Kalinin) şi recunoaşterea acestei graniţe de România independentă, prin semnarea la stațiunea Neptun, în anul 1997, a Tratatului mai sus menţionat. De cine? De un semibasarabean, fostul preşedinte Emil Constantinescu.

De ce s-a semnat totuși Tratatul cu Ucraina?

 În speranța unor avantaje ipotetice: admiterea României în N.A.T.O., Bucureștiul a cedat Ucrainei nordul Bucovinei, ținutul Herța, sudul Basarabiei și Insula Șerpilor.

 Principalul artizan al acestei monstruozități a fost Adrian Severin, dupa numele lui adevarat Skvosnik (foto).

Domnul Skvosnik cunoștea bine interesele poporului român si este la fel de îngrijorat acum, ca și în trecut, la fel ca de cantitatea excesiva a hidrogenului din apa.

Eu i-am spus ministrului ca nu fac prostituție din negocierea Tratatului cu Ucraina și am refuzat sa mai duc tratative. Dumitru Ciaușu a acceptat si a primit postul de ambasador la Paris.

Nu a existat posibilitatea ca Insula Șerpilor sa fie tratată separat de nordul Bucovinei, de Herța și sudul Basarabiei.

Ucraina recunoaște că a condamnat Pactul Molotov-Ribbentrop, dar pretinde ca acest document „a facut o dreptate istorica Ucrainei”.

Practic, prin Tratatul din 1997, noi am reconfirmat diktatul Molotov-Ribbentrop, dar am acceptat și viciile de consimtamânt: le-am luat basarabenilor dreptul de ieșire la Marea Neagră.

Prin prostia lui, Severin a întărit o realitate impusă prin diktat.

Succesiune de drept nu exista nici în dreptul intern, nici în dreptul international. Daca bunicul dumneavoastra va lasa o mostenire grevată de datorii și procese, nimeni nu vă poate obliga s-o acceptați.

În faza finala a colaționarii Tratatului cu Ucraina, cutuma diplomatica spune ca se verifica doar corectitudinea lingvistica a documentului în ambele limbi. Nimeni nu mai face modificari.

În acea perioada, Adrian Severin l-a trimis pe Dumitru Ciaușu prin Olanda pentru sensibilizarea etc., etc… În locul lui Ciaușu, a venit la tratative însuși ministrul de externe al României, deși nu era de rangul lui. Se trecuse deci la colaționarea tratatului.

”România mai are de facut o propunere”, a spus Adrian Severin. Anton Buteiko, seful delegatiei ucrainene, a trântit ochelarii de dosarul din fata lui: ministrul nostru încalcase cutuma.

Adrian Severin a cerut sa se adauge „referitor la Insula Serpilor, care apartine Ucrainei”.

Buteiko a fost atât de uluit, încât a uitat că discuțiile se purtau în engleză și a dat-o pe rusă: „Pavtarite pajalusta!” – „Repetați vă rog!”

Iar Adrian Severin a repetat în engleză și impecabil în rusă: „Insula Șerpilor, care aparține Ucrainei”.

În seara urmatoare, Buteiko, șeful delegației ucrainene, s-a îmbătat crunt: nici ucrainenii nu-și imaginau că va fi atât de ușor cu urmașii lui Dănilă Prepeleac, cel care, din doi boi mari și frumoși, a ramas cu o punga goală”.

În loc de concluzii:

Profesorul univ. dr. Tiberiu Tudor, membru de onoare al Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România, a explicat într-un interviu pe care https://www.activenews.ro l-a prezentat integral, că președintele României de atunci, Emil Constantinescu, a promis încă din ianuarie 1997 că va recunoaște „realitățile istorice” în ceea ce privește relația dintre țara noastră și Ucraina, deși nu avea niciun mandat să facă asemenea declarații.

Președintele Constantinescu a cedat inclusiv Insula Șerpilor, un alt teritoriu al României luat cu forța de URSS în 1948, după terminarea războiului!

„În anul 1997, imediat după preluarea puterii de către Convenția Democrată, am fost luați prin surprindere de câteva declarații contrare interesului național pe termen lung ale rectorului Universității noastre, profesorul Emil Constantinescu, devenit președinte al României.

Printre altele, la conferința de la Davos, în ianuarie 1997, și-a declarat disponibilitatea pentru ceea ce a numit „sacrificiul istoric”- recunoașterea dreptului de succesiune a Republicii Ucraina asupra teritoriilor românești ocupate prin forță de către defuncta Uniune Sovietică. Trebuie subliniat că aceste declarații ale președintelui Constantinescu au fost făcute fără un minim mandat, cel din partea Parlamentului României.

În discuțiile pe care le-am avut cu profesorul Constantinescu am realizat că este insensibil la ceea ce eu și mulți colegi consideram interese naționale strategice ale României, la est și la vest ”, a afirmat profesorul Tudor, autorul cărții „Istoria unei trădări naționale – Tratatul cu Ucraina”.

Atitudinea capitulardă și dezonorantă a Guvernanților de atunci este nejustificată mai ales că în 1991, Parlamentul României anunțase oficial că nu recunoaște orice încercare de legitimizare din partea Ucrainei asupra teritoriilor românești luate cu forța de către URSS.

Mai mult, în 1993, Guvernul României a notificat omologii ucraineni că în urma dispariției Uniunii Sovietice în 1991, tratatul de frontieră dintre cele două părți din 1961 a devenit caduc.

Tratatul din 1961 recunoștea granița impusă României după pierderea celui de-al doilea război mondial, iar faptul că partea română îl denunța ca fiind caduc, afirma clar necesitatea unei noi negocieri!

„În Declarația Parlamentului României din 28 noiembrie 1991, adoptată cu unanimitate de voturi în ședința Camerelor reunite, se spune:

Parlamentul României, luând cunoștință de hotărârea autorităților de la Kiev de a organiza la 1 decembrie 1991 un referendum asupra independenței Republicii Ucraina.

– declară solemn că referendumul organizat de autoritățile de la Kiev în teritoriile românești încorporate cu forța în cadrul fostei U.R.S.S. – respectiv Bucovina de Nord, ținutul Herța, ținutul Hotin precum și în județele din sudul Basarabiei – este nul și neavenit, precum și consecințele acestuia.

– cere parlamentarilor și guvernelor tuturor statelor care vor recunoaște independența Ucrainei să declare expres că această recunoaștere nu se extinde și asupra teritoriilor românești menționate.

– solicită Guvernului țării să înceapă de urgență negocieri cu autoritățile de la Kiev în problema teritoriilor românești anexate cu forța de U.R.S.S.

Tot în acest sens, în aprilie 1993, Guvernul Român notifică Guvernului Ucrainean faptul că, urmare a dispariției Uniunii Sovietice și a apariției la frontiera de est a României a două noi state independente, Ucraina și Republica Moldova, Tratatul privind regimul frontierei de stat româno-sovietice, colaborarea și asistența mutuală în problemele de frontieră, încheiat în 1961, a devenit caduc.

Se afirmă, de asemenea, disponibilitatea Părții române de a începe negocierea cu Partea ucraineană a unui acord în acest domeniu.

Tratatul din 1961 confirma frontiera sovieto-română impusă prin Tratatul de Pace de la Paris din 1947 și Protocolul Groza-Molotov din 1948, în condițiile ocupației sovietice, sfera sa de reglementare limitându-se, desigur, la problemele regimului de frontieră și ale colaborării și asistenței mutuale.

Notificarea caducității Tratatului din 1961 cu Uniunea Sovietică, ca urmare a dispariției acesteia ca subiect de drept internațional, și exprimarea disponibilității de negociere cu noul stat apărut la frontiera de est a României – Republica Ucraina – era un act menit să deschidă câmpul discuției problemei frontierei dintre România și Ucraina, în spiritul Actului Final de la Helsinki”, consideră profesorul Tudor.

Profesorul Tudor afirmă că opinia publică a fost indusă în eroare de o campanie de manipulare, ai cărei artizani au fost Convenția Democratică (CDR), aflată atunci la Guvernare și președintele Constantinescu, iar unealta principală a fost abia înființatul PRO TV.

O extraordinară campanie de manipulare a opiniei publice și a parlamentarilor este pusă în funcțiune.

Principalii artizani ai acestei acțiuni sunt președintele Emil Constantinescu, președintele Senatului Petre Roman și ministrul de externe din acea perioadă, Adrian Severin.

„Nimeni nu a venit să spună că, de fapt, la îndemnul lui Silviu Brucan, „ideologul”, prin intermediul PRO TV, au acționat cei doi oameni de stat, Petre Roman și Adrian Severin. Iar președintele Emil Constantinescu a semnat tratatul ca pe un document de rând, măsurat de o iresponsabilitate pe care astăzi nu o recunoaște”, a afirmat profesorul Tudor în cartea sa  „Istoria unei trădări naționale – Tratatul cu Ucraina”.

Concluzia îi aparține regretatului academician, profesor și istoric, Florin Constantiniu:

„În 1997, pentru prima dată de la constituirea României Mari, un guvern român a cedat părți ale teritoriului național fără a fi amenințat cu agresiunea (ca în 1940), sau fără a se gasi sub presiunea ocupantului străin (ca în 1944 și 1947). Opinia publică românească nu a perceput dimensiunea dramatică a evenimentului.

Cartea profesorului Tiberiu Tudor dezvăluie gravele erori săvârșite de factorii decizionali ai țării în desfășurarea negocierilor și în redactarea Tratatului, precum și de parlamentarii chemați să-l ratifice. Românii trebuie să cunoască adevărul într-o problemă capitală, în care cenzura, manipulările, propaganda și presiunile exercitate de Putere au ocultat sensul real al negocierilor și al Tratatului.”

Conform Articolului 27, „Prezentul Tratat se încheie pe termen de 10 ani. Valabilitatea lui se prelungește automat pe perioade de câte cinci ani, dacă nici una din părțile contractante nu va încunoștiința în scris cealaltă parte despre intenția de a-l denunța, cu cel puțin un an înaintea expirări perioadei de valabilitate respective”.

Iată însă că niciunul dintre președinții și guvernele care s-au perindat de atunci la conducerea României, nu a avut curajul să denunțe rușinosul tratat gândit de Silviu Brucan, Emil Constantinescu, Petre Roman și Adrian Severin-Skvosnik.

Speranța însă rămâne și nu trebuie să moară!

CITIȚI ȘI:

http://www.ziaristionline.ro/2017/10/24/a-murit-aurel-preda-curajosul-diplomat-roman-care-a-negociat-unirea-cu-basarabia-si-a-denuntat-tradarea-romaniei-prin-tratatul-cu-ucraina/