GANDURI GRELE îN MIEZ DE NOAPTE.SA FIM SOBRI!

 E greu sa nu faci nimic… nu știi niciodata cand termini.

 Metoda contraceptivă cea mai des folosita de femei este DUREREA DE CAP .

 Punctul G la femei se gasește la sfârșitul cuvântului SHOPPING!!!

 Nu sunt rea, sunt șmecherita și știu sa ma fac iubita, hai sa facem o`ncercare, să vedem care pe care…

 Ochii care nu se văd se uita…La   fundul  femeii tale.

Dansul este frustrarea verticală ,a unei dorințe orizontale.

Cel care este in stare sa se gândeasca mai mult de 2 ore la altceva decât la sex,este sigur un intelectual .

Fiecare iubire are ca in  Romeo și Julieta un balcon , pe care mai târziu se intind rufele…

Care o fi scriitorul ăla român ,care  s-a nascut între anii 1790-1799?

Dragostea este singurul joc care se joacă in 2 și ambii câstigă…Dar de ce or fi atât de puțini câștigatori  frate?

“Inima este cel mai important organ genital al omului. Ea este împãrțitã în douã atricule și douã testicule…

Nu-mi mai dați sfaturi… știu sa greșesc și singur!

 Secretul succesului este sinceritatea. Odata ce poți să te prefaci, ai reușit. ..

Sfaturile sunt ca ciupercile, cresc peste tot, dar cele rele iți pot fi fatale.

Atata timp cat nu-ți pasa unde ești, nu te poți rataci…

V-am spus că vecina aia a mea ,se pupa cu unu’ în fund la cinema?

 Experiența este cel mai prost invațator. Ea ne da intâi examenul si numai dupa aceea lecțiile.

 Un critic este un șchiop ,care-i invața pe alții cum sa alerge.

Cei care incearca sa iși inece necazurile in băutură, uită un lucru: necazurile știu sa inoate…

Am auzit de prin ziare, că un domn  a avut fericita ocazie de a nu se mai întoarce acasă ,fiind jefuit de niște persoane invidioase si lipsite de educație.

Alexandru Lăpusneanu s-a ținut de cuvint atunci cind a spus: “De ma voi scula, pre multi am să popesc și eu!”Dovada cea mai palpabilă ,este aceea ca azi ,cel mai intilnit nume este Popescu.

 Nu exista nu-mi place să beau… beau fară să-mi placa !

Consumul de alcool omoară cele mai slabe celule ale  creierului ,adică pe alea mai proaste… Acum stiți de ce omul devine mai deștept ,după un tratament corespunzator cu  vodcă?Sau vin?Sau lichior?Sau chiar după câteva berici?

O gãinã avea 2 picioare ,in principal stângu` !

Viitorul e trecutul la prezent….dar trecutul ramâne trecut ,căci prezentul e sigur  că va schimba un viitor ,despre care noi știm că a fost deja… 

Ca sa întelegi ca ești prost ,trebuie totușî să-ți mearga mintea …

Un cerc de prieteni nu se face cu compasul…

 Nu există ganduri rele,există doar idei ieșite din comun ,tot așa  cum nu există nici un gând bun care sa fie rău…

 Nu există minciuni ,exista doar adevăruri  făra dovezi…

 Adevărul care ii face pe oameni liberi, este adevărul pe care oamenii n-ar vrea să-l audă…

Ce s-ar intâmpla dacă la o mașina care merge cu viteza luminii, s-ar aprinde farurile?

Diplomația este arta de a spune: “Cuțu, cuțu …”, pana ce apuci sa pui mâna pe o piatră.

 

In 1877 trupelor rusești li s-a permis sa traverseze teritoriul României, impreuna cu tancuri și avioane, iar românii le-au  dat mâncare ,băutură si cazare ,contracost.

Din „Baltagul”aflăm de la Sadoveanu ,că cu ajutorul câinelui, Vitoria Lipan și-a gasit foarte repede  zăcămintele soțului.

Școala Ardeleană nu a avut propriu-zis sediu, din lipsă de fonduri austro-ungare.

Poezia “Sburătorul” de Ion Heliade Rădulescu ,este un omagiu  adus aviatorilor români.

Mircea cel Bătrîn a fost inmormântat la Cozia ,impreună cu umbra sa.

Dintre cele cinci scrisori trimise de Eminescu, prima este considerată a treia.

Studiați va rog cu atenție și:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2010/09/29/ganduri-grelein-miez-de-noapte-rog-seriozitate-ii/

VIDEO:CE COSTUME DE BAIE SE POARTA IN MALDIVE ?

Calvarul romanilor basarabeni in anii ocupatiei sovietice

Reproduc in cele ce urmeaza, largi extrase din articolul :

“Calvarul sovietic al  Moldovei de rasarit “

aparut  in revista Moldova Noastra din Chisinau.

“Pe data de 26 iunie 1940, ambasadorul român la Moscova, G. Davidescu, a fost convocat la MAE al URSS de către Veaceslav Molotov care îndeplinea funcţia de Comisar al Poporului pentru Afacerile Externe. Acesta i-a înmînat ambasadorului român un document care prin cinismul, falsitatea şi obrăznicia sa a întrecut orice imaginaţie. Este vorba, desigur, de renumitul ultimatum care poartă numele ministrului sovietic. În el se susţinea că Uniunea Sovietică a tolerat timp de 22 de ani ocupaţia Basarabiei de către România exclusiv din cauza slăbiciunii sale militare care „a rămas de domeniul trecutului”. Mai departe urma o enormitate, precum că Basarabia ar fi locuită de o populaţie majoritar ucraineană care, chipurile, a dorit mereu reunirea cu „patria-mumă”.

În calitate de „recompensă, şi aceasta nici pe departe suficientă, pentru ocupaţia de 22 de ani a Basarabiei”, figura … Bucovina de Nord care niciodată nu a aparţinut statului rus sau Uniunii Sovietice.

Pentru a umili şi mai mult România, Guvernului român i s-a „propus” în mod ultimativ să-şi evacueze armata şi administraţia din teritoriile vizate în cel mult 48 de ore. A priori era clar că în termenii stabiliţi nu se va reuşi o retragere organizată şi totală. Pentru a se asigura împotriva unei eventuale rezistenţe din partea României, Stalin a concentrat la graniţele acesteia o grupare de armate conduse de cel mai bun strateg sovietic al timpului, Gh. C. Jukov. Superioritatea Armatei Roşii asupra celei române în forţă vie era mai mult decît covîrşitoare. Ultimatumul sovietic a fost coordonat cu Hitler şi sateliţii germani, Ungaria şi Bulgaria. Aceste ţări aveau şi ele pretenţii teritoriale faţă de România.

Blocată din toate părţile de duşmani şi rămasă fără aliaţi, România s-a văzut nevoită să cedeze în faţa colosului sovietic. Cele ce au urmat par a fi cadre dintr-un film de coşmar: paraşutişti sovietici la Bolgrad şi Ismail, podurile peste Prut blocate de ruşi, fortificaţii, depozite militare şi arsenale părăsite, ostaşi şi ofiţeri români dezarmaţi, bătuţi şi batjocoriţi de lichelele Moscovei din rîndul localnicilor alolingvi, în special evrei, refugiaţi reţinuţi în gara de la Tighina şi urcaţi în vagoane de vite pentru a fi expediaţi în Siberia, exodul peste Prut al intelectualităţii, clerului şi funcţionarilor, jubilarea şi entuziasmul de nedescris care a cuprins mahalale evreieşti la văzul coloanelor Armatei Roşii („vin ai noştri !!!”), lepădăturile de mai ieri ajunse la putere şi, peste tot, portretele lui Stalin, Lenin, Molotov, Voroşilov şi Beria. Aproape îndată după eliberare, în localităţile Basarabiei şi Bucovinei de Nord au început să lucreze secţiile NKVD-ului, a căror principală sarcină era depistarea şi anihilarea (prin nimicirea fizică şi „reeducarea prin muncă”) „elementelor duşmănoase puterii sovietice”, a „spionilor şi diversioniştilor trimişi de Siguranţă”.

 În aceste categorii sociale intrau ţăranii cît de cît înstăriţi, toţi acei cu şcoală veche, moşierii, oamenii de afaceri, funcţionarii, învăţătorii şi preoţii care nu au reuşit sau nu au dorit să fugă peste Prut, încrezîndu-se în promisiunile mincinoase ale ocupanţilor că totul se începe de la o filă nouă. Primii paşi întreprinşi de Moscova în teritoriile anexate au demonstrat că „eliberarea” Basarabiei nu a avut nimic în comun cu scopurile declarate şi vehiculate în presă timp de două decenii. Pînă la ultimatumul lui Molotov, propaganda sovietică perora lozinci de genul „eliberării poporului-frate moldovenesc asuprit de către boierii şi jandarmii români” şi a „reunirii celor două maluri ale Nistrului”.

 În nota ultimativă, însă, despre „poporul moldovenesc asuprit şi oprimat” nu se mai pomeneşte nici un cuvînt. În schimb, despre „populaţia ucraineană majoritară care vrea reunirea cu Ucraina-mumă” se vorbeşte atît în alineatele care vizează Basarabia, cît şi în cele care se referă la Bucovina de Nord. Mistificarea lui Molotov cu „ucrainenii majoritari” în Basarabia şi Bucovina de Nord devine înţeleasă în lumina demarcaţiei graniţei teritorial-administrative dintre RSS Moldovenească nou-creată şi RSS Ucraineană.

 Tînăra republică unională a fost amputată de cele mai importante raioane geostrategice: jumătatea de nord-est a judeţului Hotin şi triunghiul Bugeacului de Sud cuprins între gura Prutului, Dunărea (braţul Sulina între Reni şi Vîlcov la gura braţului), ţărmul Mării Negre între gura braţului Sulina şi Limanul Nistrului, Limanul Nistrului şi satul Novoukrainka situat la vreo cincizeci kilometri de Chişinău. Rămasă fără ieşire la Mare şi Dunăre, RSS Moldova a ajuns din punct de vedere a infrastructurii transportului şi căilor de comunicaţii la cheremul Kievului. Ucraina a mai anexat cinci din cele unsprezece raioane ale fostei RASSM, Bucovina de Nord şi ţinutul Herţa al Moldovei regăţene. Pentru a fundamenta amputaţiile teritoriale la care a fost supusă RSSM au fost invocaţi factori „istorici” şi „etnici” inventaţi în pripă de către istoricii de buzunar de la Kiev şi Moscova. Chipurile, în trecut, aceste teritorii ar fi aparţinut Rusiei Kievene sau cnezatelor „de udel” în care aceasta s-a fărîmiţat în secolul XIII (este vorba de cnezatul Halici-Volînia).

Se susţinea că, din punctul de vedere al componenţei etnice, anume ucrainenii şi nu românii ar fi alcătuit majoritatea populaţiei. Dar: –         În primul rînd: către momentul anexării, cel mai numeros grup etnic în aceste regiuni erau românii, iar în unele raioane, precum ţinutul Herţa, ei, în genere, alcătuiau suta de procente! –         În al doilea rînd: Moscova niciodată nu a luat în considerare factorul etnic la trasarea graniţelor administrative dintre subiecţii unionali. Astfel, regiunile răsăritene şi sudice ale Ucrainei sînt aproape în totalitate ruseşti; regiunile nordice ale Kazahstanului sînt locuite şi ele de către o majoritate locuite de ruşi; Fertila vale Fergana, populată de uzbeci, a fost împărţită cu „generozitate” între toate celelalte republici central-asiatice limitrofe, iar oraşele tagice, Samarkand şi Buhara, au fost incluse în componenţa Uzbekistanului. Dacă să ne referim nemijlocit la delimitarea teritorială a Basarabiei, atunci este greu de înţeles cum de 80% din găgăuzi şi 20% din bulgarii basarabeni au rămas în Republica Moldova, iar ceilalţi – au trecut la Ucraina, deşi ei populează aceeaşi regiune?

De ce raionul Reni a trecut la Ucraina, deşi românii basarabeni alcătuiau majoritatea absolută a populaţiei, la fel ca şi în raionul Vulcăneşti, rămas în componenţa Moldovei? –         În al treilea rînd: Ucraina nu a avut asupra acestor teritorii nici un fel drepturi istorice. Interfluviul Pruto-Nistrean nu a făcut parte niciodată din Rusia Kieveană (al cărei succesor de drept pretinde că este Ucraina) sau vreun cnezat rusesc. Acelaşi lucru se referă şi la celelalte teritorii străvechi româneşti anexate (Bucovina de Nord şi ţinutul Herţa) Prezenţa drujinelor (cetelor) cnejilor ruşi în aceste regiuni a purtat doar un caracter episodic, de campanii scurte. Şi, în genere, pînă în anul 1918, lumea nu a auzit de aşa stat ca Ucraina.

Dimpotrivă, toate documentele istorice şi tratatele internaţionale (semnate şi de către Rusia, inclusiv) atestă drepturile inalienabile ale românilor şi ale statelor create de ei în diferite perioade (Ţara Moldovei, Ţara Românească şi România) asupra acestor teritorii. După cum am mai menţionat şi în alte lucrări, în special în cele consacrate Bugeacului , Kievul a procedat imediat la schimbarea situaţiei demografice în defavoarea românilor moldoveni în regiunile anexate. La conducerea RSSM au fost aduse „cadre” de pe malul stîng al Nistrului şi din regiunile interne ale Ucrainei şi Rusiei. Marea lor majoritate nu ştiau nici un cuvînt româneşte.

Cei şase sute de comunişti basarabeni au fost parte – arestaţi, deportaţi şi executaţi (sub învinuirea standard de colaborare cu Siguranţa), parte – lăsaţi să vegeteze la nivelul secretarilor de selsovet (echivalentul sovietic al primăriilor – n. a.). În cadrul autoconducerii locale, „activiştii” erau recrutaţi din rîndurile lumpenilor locali, conformîndu-se principiului enunţat în imnul comunist „Internaţionala”: cine au fost odată „nime-n lume” – aceea vor fi fruntea („…Kto bîl nikem – tot stanet vsem!”)

Asemenea „cadre”, desigur că nu aveau nici un fel de remuşcări pentru politica înfăptuită de către Moscova în regiune care altfel decît etnocid al naţiunii titulare nici nu poate fi calificată. Etapele edificării comunismului într-o ţară luată în parte, sînt în acelaşi timp şi treptele spre Golgota pe care le-a urcat românimea de la Răsărit de Prut după anul 1940 (cei de la Răsărit de Nistru – încă din anul 1917!).

Despre aceste chinuri s-au scris sute de tomuri cu un tiraj de milioane de exemplare. Iată de ce noi nu vom face decît să le menţionăm:

1)      1940-1941 – În acest scurt răstimp, mii de români basarabeni au fost nevoiţi să se refugieze peste Prut. Alte mii au fost supuse represiunilor, fiind împuşcaţi sau deportaţi în Siberia.

 După ce a fost introdusă grafia chirilică, milioane de români basarabeni au ajuns peste noapte „analfabeţi”, deoarece nu puteau să citească şi nici să înţeleagă acest simulacru de limbă numită în bătaie de joc „moldovenească”. A avut loc mutilarea teritorială a Basarabiei, măsură la care nu a recurs nici „regimul antipopular” al ţarismului.

 2)      1944-1947 – În această perioadă au fost consolidate „realizările puterii sovietice” întrerupte de război. S-a încheiat procesul de nimicire a intelectualităţii şi clerului basarabean. Mîinile lungi ale NKVD-ului i-au ajuns şi pe cei care, în anul 1940, au reuşit să se refugieze peste Prut. Prin foametea organizată din anii 1946-1947 a fost înfrîntă voinţa de rezistenţă a ţărănimii basarabene.

3)      1947-1956 – În RSSM are loc colectivizarea agriculturii însoţită de deportările în masă a acelei părţi a ţărănimii care mai era încă în stare să facă concurenţă kolhozurilor şi sovhozurilor. Are loc finalizarea „revoluţiei culturale” care în Moldova de la est de Prut a avut drept scop crearea unei naţiuni şi limbi artificiale – „poporul sovietic moldovenesc” şi „limba moldovenească” diferită de cea română. „Fabrica de oameni sovietici” (sistemul de învăţămînt sovietic – n. a.) a purces la crearea unei noi intelectualităţi (???) devotată cu trup şi suflet regimului totalitar sovietic.

 În regiunile anexate la Ucraina se încheie procesul de schimbare a balanţei demografice în defavoarea populaţiei româneşti autohtone. După coloniştii germani şi polonezii plecaţi sau deportaţi încă în anii 1940-1941, Bucovina de Nord şi Bugeacul de Sud sînt părăsite de evrei: parte – refugiaţi în republicile din spatele frontului, parte – internaţi în gheto-urile din Guvernămîntul Transnistriei, parte – emigraţi în Israel în perioada prieteniei sovieto-sioniste (cînd Stalin mai spera că evreii vor construi un stat socialist în Palestina), parte – deportaţi în Siberia în cadrul campaniei de luptă împotriva cosmopolitismului. Zecile de mii de locuinţe „eliberate” au fost imediat populate cu familii de ucraineni şi ruşi din regiunile interne ale imperiului sovietic.

 Totuşi, pentru prima dată sînt publicate operele clasicilor literaturii române(desigur că strecurate prin sita cenzurii), G. Coşbuc, inclusiv a acelor născuţi pe teritoriul Moldovei istorice (Eminescu, Alecsandri ş. a.) care pînă atunci erau etichetaţi ca „burghezi” şi „reacţionari”. Limba maternă numită altfel („moldovenească”), nu a fost înlocuită de monstruoasa invenţie proletcultistă şantistă.

4)      1956–1968 – Această perioadă se caracterizează printr-un adevărat „dezgheţ” în problema lingvistică. Populaţia RSSM avea acces liber la publicaţiile periodice şi beletristica românească de pe celălalt mal al Prutului. Are loc un congres al romaniştilor din URSS la care s-a pus problema identităţii lingvistice română-moldoveneşti. Culmea este că romaniştii ruşi de la institutul de limbi romanice din Leningrad (astăzi Sankt-Petersburg) au susţinut această identitate, pe cînd „specialiştii” de pe malurile Bîcului în frunte cu rău famatul „savant” I. D. Ceban s-au pronunţat împotrivă. La congresul III al scriitorilor din RSSM din 1965 a fost înaintată propunerea revenirii limbii la grafia latină.

 5)      Anii 1968-1987 – numită şi „perioada stagnării”. Începutul ei este marcat de intervenţia trupelor sovietice şi ale statelor-membre ale Tratatului de la Varşovia în Cehoslovacia (la care România nu a participat şi chiar a condamnat-o).

 În acest răstimp, RSSM a devenit poligonul tuturor experimentelor făcute de către Kremlin asupra popoarelor Uniunii Sovietice. Cuminţenia proverbială a moldoveanului (basarabean sau transnistrean) i-a permis regimului comunist sovietic să transforme „Moldova însorită” într-un adevărat laborator, iar pe locuitorii ei – în cobai. Rusificarea sistemului de învăţămînt, chimizarea agriculturii, transformarea republicii într-o vilegiatura permanentă pentru militarii în retragere, nomenclaturiştii, minerii şi muncitorii regiunilor arctice care au atins vîrsta de pensionare (40-45 de ani!!!) etc. – iată numai cîteva dintre experimentele care în oricare altă republică sovietică ar fi provocat un val de proteste. Republica a fost inundată de „specialişti” (de genul fochiştilor, agronomilor şi „cadrelor de conducere” ) din republicile slave, în timp ce băştinaşii erau stimulaţi să „valorifice” întinderile nemărginite ale Kazahstanului şi Siberiei. În problema limbii, orice aluzie la „afinităţile” existente între „limba moldovenească” şi cea română (nemaivorbind de popoare – n. a.) era calificată ca o manifestare de naţionalism şi sancţionată corespunzător.

O directivă specială a CC al PCM de pe timpurile lui I. I. Bodiul califica drept manifestări ale „naţionalismului român burghezo-moşieresc” simpla prezenţa în vestimentaţie ale celor trei culori de pe drapelul României, discuţiile în moldoveneşte în prezenţa unui rusofon, audierea muzicii folc, cărţile româneşti în grafie latină etc., etc.

6)      1987-1991 – Trezirea conştiinţei naţionale la românii est-pruteni şi declanşarea mişcării de eliberare naţională. Din păcate, structurile KGB-ului, anticipînd evenimentele, au izbutit să pună „cadrele” lor (de genul lui Mircea Druc şi Iurie Roşca) în fruntea acestei mişcări, reuşind să discrediteze ideea românismului. Au apărut focare ale separatismului în raioanele de sud şi răsăritene ale Moldovei de Răsărit.

Urmările ocupaţiei sovietice au fost deosebit de dezastruoase pentru conştiinţa naţională a populaţiei băştinaşe. Pe parcursul celor cincizeci de ani de putere sovietică, maşinii propagandistice sovietice i-a reuşit să adîncească fisurile provocate de administrarea defectuoasă a Basarabiei de către Bucureşti în anii 1922-1940, transformîndu-le într-o adevărată prăpastie.

Românii basarabeni şi cei transnistreni au devenit, în mare parte, anti-unionişti şi chiar…românofobi (în sensul de Stat Român)!

 

RUSIA SAU UNIUNEA SOVIETICĂ, RUŞII SAU COMUNIŞTII?

Niciodată Rusia ţaristă nu a recurs la genocid faţă de minorităţile naţionale şi popoarele regiunilor cucerite, precum puterile apusene. Şi pînă în ziua de astăzi mai există regiunea numită Prusia, dar nu mai există pruşi. Bismarck, de pildă, spunea că Germaniei îi sînt îndeajuns douăzeci de ani ca să-i transforme pe polonezi în germani get-beget şi acestea nu erau vorbe de clacă. După ultima împărţire a Rzeci Pospolita, regiunile Poznan, Silezia şi Pomerania au fost într-atît de germanizate, încît către anul 1918 polonezii nu alcătuiau mai mult de zece procente din populaţie.

În Imperiul Rus reprezentanţii minorităţilor naţionale aveau toate şansele să atingă cele mai înalte culmi ale piramidei ierarhice în administraţia imperială rusească cu condiţia (nu întotdeauna obligatorie – n. a.) convertirii la Ortodoxie şi cunoaşterea limbii ruse. Diferenţele rasiale, în genere, nu au fost un criteriu în selectarea cadrelor de conducere. Rădăcinile arborilor genealogici ai unei bune părţi din aristocraţia rusă se duceau direct la mîrzacii şi hanii tătari.

Apropo de aristocraţie: rîndurile ei erau completate pe contul oamenilor de rînd care aveau merite deosebite în faţa tronului (aşa zisa „meritocraţie” – n. a.). Un asemenea fenomen era de neîntîlnit în Apus. Chiar şi în Marea Britanie putea să fie vorba numai despre titlul de „lord pe viaţă” (aşa numita „nobleţe viageră”). Despre o nobleţe ereditară – nici vorbă!. Tatăl lui Vladimir Ulianov (Lenin), pentru meritele sale deosebite în domeniul învăţămîntului public, a fost învrednicit cu titlul de dvorean (nobil). Faptul că el provenea din calmuci, iar soţia sa – din evrei suedezi creştinaţi, nu a împiedicat acordarea acestui titlu. Străbunelul lui A. Puşkin (acesta a fost nu numai un mare poet, dar şi unul dintre cei mai înalţi nobili din camarila ţaristă), în genere, a fost un rob negru adus de prin Etiopia şi care, iniţial, slujea la curtea lui Petru I în calitate de bufon.

Pentru ţarul rus conta numai respectarea loialităţii sau cel puţin, a cuvîntului dat. Astfel, duşmanul de moarte al Rusiei, imamul wahhabit Şamil, care a purtat un război de uzură împotriva Rusiei, a fost graţiat şi chiar a obţinut dreptul de a face hadj la mormîntul profetului (el a decedat pe pămîntul sfînt al islamului la reîntoarcerea din pelerinaj şi a fost înmormîntat la Mekka – n. a.).

Vrem să fim înţeleşi corect: nu intenţionăm nicidecum să reabilităm ţarismul ori să-i idealizăm politica naţională. În istoria Rusiei au fost de toate: mişcări de eliberare naţională înăbuşite cu cruzime, executarea, întemniţarea sau deportarea în Siberia a liderilor acestora, şcoli naţionale închise, interdicţia serviciului divin în limba maternă, lichidarea unităţilor teritorial-administrative autonome naţionale etc., etc.

Totuşi, comparativ cu politica naţională înfăptuită de către statele occidentale, cea a ţarismului părea a fi un model de liberalism. După campania lui Oliver Cromwell în Irlanda, de exemplu, irlandezii au fost deposedaţi de pămînt, devenind străini în propria lor ţară. Amerindienii de pe teritoriul SUA au fost parte nimiciţi, parte – închişi în rezervaţii create în cele mai aride şi sterpe pustiuri ale acestui „Pămînt al Făgăduinţei” (de altfel, Lumea Nouă într-adevăr a fost un pămînt al făgăduinţei, dar, numai pentru lepădăturile şi aventurierii de pe bătrînul continent, nu şi pentru amerindienii băştinaşi).

În ceea ce priveşte URSS şi comuniştii, atunci ar trebui să o începem de la coadă, căci prima a fost opera secunzilor. Comuniştii, la fel ca şi criminalii de drept comun, nu au naţionalitate şi nici patrie. Pentru ei este caracteristică maxima „proles”-ului roman – „Ubi bene, ibi patria!” („Unde e bine, acolo e patria!”). Lozinca lansată de către părinţii fondatori ai comunismului: „Proletari din toate ţările, uniţi-vă” oglindeşte cum nu se poate mai bine această stare de lucruri. Vechii romani îi numeau proletari („proles”) pe reprezentanţii păturilor marginale ale societăţii – boschetarii, cerşetorii, cei fără de casă şi pămînt. Această pătură socială îi includea, bineînţeles, şi pe cei care alcătuiau lumea interlopă din polisul roman în perioada republicană. Dealtfel, criminali de drept comun erau destui şi în rîndurile comuniştilor din „primul val”.

În aşa zisele partide comuniste naţionale reprezentanţii naţiunii titulare alcătuiau numai masa membrilor de rînd. Nucleul conducător al acestora (comitetele centrale) erau alcătuite, mai ales, din evrei: Leon Troţki, Zinoviev, Rîkov, Kamenev (Rusia), Bela Kun şi Tibor Samueli (Ungaria), Ana Pauker (România), Karl Marx, Libknecht şi Rosa Luxemburg (Germania).

Chiar şi Lenin a fost un fel de metis evreo-kalmuko-rus. Sionismul a dat naştere unui partid pe măsură sa – un fel de tărpani fără rădăcini mînaţi de vînt care se agaţă de orice le vine în cale. Este caracteristic faptul că în anii ’20 ai secolului trecut orice afirmare a patriotismului (mai ales a celui rusesc) sau a interesului faţă de istoria naţională era tratată ca o manifestare a naţionalismului şi sancţionată ca atare.

Bolşevicii din generaţia lui Lenin-Troţki aveau idiosincrazie faţă de ceea ce era legat de Rusia. Anume Lenin a fost autorul împărţirii teritorial-administrative a URSS care nu a avut nimic în comun cu criteriul etnic, istoric şi nici măcar geografic.  Principiul autodeterminării pus de către Lenin la baza politicii sale naţionale nu a fost decît un paravan pentru a ascunde scopul său adevărat – distrugerea a tot ce ţinea de patriotism, cultură naţională, limbă, spiritualitate şi religie. Altfel spus, globalizarea în acţiune.

În ura lor faţă de tot ce ţine de popor, cultură şi limbă (indiferent care), bolşevicii aveau în proiect introducerea unei limbi artificiale (esperanto) în calitate de limbă de comunicare pentru proletariatul din întreaga lume în general şi a Uniunii Sovietice, în special. Numai cheltuielile uriaşe legate de implementarea acestei idei monstruoase şi realităţile etno-lingvistice au împiedicat realizarea lui în practică.

În această încercare se încadrează şi planurile de distrugere a familiei, iniţiate de feminista exhibiţionistă înrăită Alexandra Kollontai. Or, se ştie că anume în familie se educă o cultură a limbii materne, dragostea faţă de patrie, popor, cultură, religie şi limbă, adică a faţă de tot ce provoca bolşevicilor din generaţia lui Ilici adevărate accese de isterie. Practica a dovedit, însă, că distrugerea familiei duce în mod inevitabil la dezintegrarea societăţii şi statului. Către acel moment ideea revoluţiei mondiale şi-a demonstrat inconsistenţa sa şi bolşevicii s-au văzut nevoiţi să construiască comunismul într-un singur stat luat în parte. Prin urmare, familia, în calitatea sa de celulă de bază a societăţii şi statului, trebuia încă păstrată.

Clica comunistă cosmopolită, care a uzurpat puterea în fostul Imperiu Rus, avea nevoie de o masă amorfă de oameni cu creierii bine spălaţi, un fel de zombi care nu ar avea nici un fel de memorie istorică. În acest context, ea a fost duşmanul oricărui popor, cultură, limbă şi religie, adică a tot ce ţine de a fi om. Iată din ce cauză este profund greşit de a confunda Rusia cu URSS şi poporul rus – cu comuniştii.

Comuniştii au fost, în egală măsură, duşmanul oricărui popor din Uniunea Sovietică, indiferent de faptul dacă acesta a fost cel rus (de o sută de milioane de oameni) sau tofalarii (care abia dacă mai sînt vreo şapte sute de inşi).

Comuniştii au încercat să creeze un „om al viitorului” (vezi: „Codul moral al constructorului comunismului” din programul PCUS – n. a.). Pentru a putea fi mai uşor manipulat, el trebuia lipsit de orice lipsit de orice „prejudecăţi” de ordin etnic, religios, lingvistic şi cultural. Pentru a atinge acest scop, bolşevicii au procedat la nimicirea fizică a intelectualităţii şi clerului. Fondul genetic al tuturor popoarelor care au avut neşansa să construiască comunismul a fost deteriorat iremediabil.

Jertfă a acestor experimente inumane au fost toate popoarele fostei Uniuni Sovietice, fără excepţie .  Atunci cînd nemţii au ajuns la porţile Moscovei şi ştreangul călăului a devenit aproape palpabil, diriguitorii de la Kremlin şi-au amintit de „marele popor rus”. Pentru a-l adula, s-au şters de colbul arhivelor chipurile lui Alexandru Nevski, Kutuzov şi Uşakov, s-au redeschis bisericile transformate în cluburi, muzee de ateism „ştiinţific” şi depozite. Stalin a ordonat, chiar, ca la rubrica „naţionalitate” din paşaportul şi biletul său de partid să fie scris ca „rus” şi nu „gruzin”.

Războiul a fost cîştigat cu jertfa supremă a tuturor popoarelor Uniunii Sovietice, dar, laurii victoriei au fost uzurpaţi de aceeaşi clică criminală. După ce prima spaimă a trecut, s-a revenit la prigoana Bisericii Ortodoxe şi a culturii spirituale a popoarelor sovietice.

Măscăriciul de curte al lui Stalin, Nichita Hruşciov, a declarat în anul 1961, că peste douăzeci de ani, poporul sovietic va trăi în comunism, iar el personal îl va arăta la televizor pe „ultimul popă”.

Represaliile anti-creştine au fost reluate cu o forţă întreită. Hruşciov a închis vernisajul pictorilor de la centrul de expoziţii Manej sub motiv că ele au fost organizate de „pidorasî” (cuvinţelul îi aparţine, vezi memoriile lui Vladimir Vîsoţki) şi a ordonat să fie ras cu buldozerele.

Cum, însă, Dumnezeu nu bate cu băţul, bustul său funerar de la cimitirul Vagansk a fost îndeplinit de către sculptorul Ernst Neizvestnîi care într-adevăr a fost homosexual.

Prima foamete organizată a fost cea din regiunile de pe Volga şi au suferit de pe urma ei, în primul rănd, ruşii. Colectivizarea, valurile de represalii din anii ’30 ai secolului trecut au decimat toate popoarele Uniunii Sovietice .

Milioane de oameni au murit de foame în Kuban, Stavropol, Kazahstan şi în alte „republici-surori”. Acelaşi lucru îl putem afirma şi despre foametea din anii 1946-1947 cînd şi-au pierdut viaţa şi sute de mii de români basarabeni.”

Autor: A. Apolschi