Politica antiromânească a ocupanților sovietici în Basarabia și Bucovina de nord

 

 

 

 

Instaurarea regimului sovietic în Basarabia şi nordul Bucovinei a fost urmată nu doar de reluarea deznaţionalizării şi a cruntei exploatări economice începute de ocupanții ruși în 1812, dar şi punerea în practică a unor  absurde “reforme” de tip sovietic.

Un rol aparte pentru noua autoritate a avut-o represiunea, menită să lichideze orice opoziţie şi să disciplineze populaţia şi aşa loială.

Acţiunea de represiune i-a vizat în primul rând pe cei ce au colaborat cu autorităţile române; primari, prefecţi, jandarmi, învăţători, profesori şi pe cei nu se încadrau în parametrii socio-profesionali ai comuniştilor preoţi, industriaşi, comercianţi, ţărani înstăriţi, etc.
După 28 iunie 1940, conducerea R.A.S.S. Moldoveneşti şi-a extins împuternicirile asupra Basarabiei doar formal, toate directivele venind de la Moscova.
În ziua de 2 august 1940, la Moscova şi nu la Chişinău, sesiunea a VII-a a Sovietului Suprem al U.R.S.S. a decis crearea Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti, prin unirea “reuniunea” potrivit Legii de alcătuire a Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti Unionale, a Basarabiei cu Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească.

Apoi, la 3 august s-a adoptat decizia privind includerea ei. precum şi a R.S.S. Lituaniene şi a nordului Bucovinei în componenţa U.R.S.S.
Proclamarea R.S.S.M. s-a făcut înainte de a i se fixa frontierele.

Doar la 4 noiembrie 1940, prin Decretul Prezidiului Sovietului Suprem al U.R.S.S., privind delimitarea frontierei dintre R.S.S. Ucraineană şi R.S.S. Moldovenească, au fost stabilite frontierele R.S.S.M. Basarabia pierdea judeţele Ismail, Cetatea Albă şi Hotin (peste 15.000 km2) în favoarea R.S.S. Ucrainene şi era unită cu un teritoriu din stânga Nistrului (raioanele Grigoriopol, Dubăsari, Camenca, Râbniţa, Slobozia şi Tiraspol), mult mai mic decât fosta R.A.S.S.M., din care o bună parte (8 raioane) i-a fost date tot Ucrainei.

În aceiaşi zi, în componenţa R.S.S. Ucrainene, a fost inclusă şi partea de nord a Bucovinei, denumită “regiunea Cernăuţi”. R.S.S.M. avea o suprafaţă de 33,7 mii km2 şi o populaţie de aproximativ 2,7 mil. de locuitori.
Ca rezultat al politicii Kremlinului, R.S.S. Moldovenească a fost lipsită de ieşire la Marea Neagră şi Dunăre. Pentru R.S.S.M., ca subiect al Uniunii Sovietice, au fost stabilite frontierele: la nord, est şi sud cu Ucraina Sovietică, iar la vest, pe Prut, cu România.

Ocupația sovietică a inaugurat și o politică antiromânească în Basarabia și Bucovina de nord, care a țintit atât grupul etnic și, mai larg, pe toți reprezentanții de frunte ai societății civile și clasei politice presovietice fără deosebire de naționalitate.

Între 1940 și 1941, aproximativ 300.000 de români au fost  condamnați la muncă silnică în gulaguri, sau au fost deportați împreună cu familia. Dintre aceștia 57.000 au fost uciși, în acest număr nefiind incluși cei care au pierit în Gulag. Aceste politici au fost reluate și au continuat în perioada 1944 – 1956, după care a abuzurile au început să se reducă numeric .

După unele surse, pe toată durata de existență a URSS-ului, aproximativ 2.344.000 persoane originare din Basarabia, Bucovina de nord și RSSA Moldovenească au fost victime ale arestărilor, persecuțiilor politice, deportărilor, condamnărilor la muncă silnică, 703.000 dintre ei pierzându-și viața.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Ultimele cifre includ și cele 298.500 de victime ale foametei din perioada 1946 – 1947 și cei aproximativ 100.000 de prizonieri de război români de origine basarabeană și bucovineană, care au murit în lagăre. Restul sunt victime ale execuțiilor, masacrelor, deportărilor și ale gulagului.

Aceste politici au avut ca țintă elitele basarabene și bucovinene, care nu se refugiaseră în România în 1940 și între 1944-1945. Printre cei vizați de politicile sovietice se aflau în primul rând  învățătorii, profesorii, doctorii, preoții, avocații, foștii polițiști și jandarmi și cadre active ale armatei regale române, proprietarii de pământ (atât moșierii cât și culacii), membrii partidelor politice, (inclusiv membrii Partidului Comunist Român aflat până în 1944 în clandestinitate), ca și oricine își exprimase orice fel de disidență, practic marea majoritate a populației cu o educație înaltă, purtătoare a culturii române.

 În Bucovina de nord, persecuțiile au dus la un număr disproporționat de victime din cadrul etniei române. Acest fapt poate fi explicat prin structura socială a satelor din regiune, cu numeroși țărani înstăriți și mijlocași, care respingeau tacticile sociale sovietice. 

În perioada de după ocuparea Basarabiei și Bucovinei din 1940, 82.000 de germani basarabeni și 40 – 45.000 de germani bucovineni au fost repatriați în Germania la cererea lui Hitler. Unii dintre ei au fost colonizați forțat în Polonia ocupată, pentru ca, în 1944 – 1945, aceștia să fie nevoiți să se refugieze din nou spre vest din calea războiului și a Armatei Roșii.

Ca urmare a plecării intelectualilor români din 1940 – 1944, a germanilor din 1940 – 1941, a evreilor în 1945, a repatrierilor forțate a polonezilor bucovineni în Polonia, Cernăuțiul, una dintre „perlele” universitare ale fostei Austro-Ungarii și a Regatului României și-a pierdut importanța universitară, iar populația sa de aproximativ 100.000 de locuitori din perioada interbelică a scăzut foarte mult.

După război, în oraș s-au mutat ucraineni din regiunile rurale bucovinene și ucraineni galițieni sau podolieni. Cu toate acestea, cele mai importante funcții de conducere în politică și economie au fost ocupate de cetățeni sovietici aduși din Ucraina de răsărit, considerați mult mai loiali sistemului sovietic.

Colonizarea

Exodul din Basarabia a condus la scăderea populației locale.
Ca urmare a persecuțiilor sovietice, a emigrării germanilor, polonezilor și evreilor și românilor, populația locală a scăzut dramatic, iar intelectualitatea din regiune a dispărut aproape în totalitate. Sovieticii au căutat să repopuleze regiunea, să umple uriașa prăpastie săpată de plecarea sau moartea intelectualilor și să pună pe picioare organizațiile de partid comuniste și ale aparatului de stat loiale Moscovei. Imediat după război, Stalin a declanșat o colonizare de proporții și o rusificare de facto a ceea ce erau acum Regiunea Cernăuți, RSS Moldovenească și Bugeacul ucrainean.

Numeroși ruși și ucraineni, dar și alte mici grupuri etnice, au migrat din restul Uniunii Sovietice în Basarabia și Bucovina de nord, aproape în exclusivitate în orașe, pentru a repune pe picioare economia devastată de război, a repopula regiune, cu rezultatul imediat al schimbării compoziției etnice . Noii veniți erau în special muncitori în fabrici sau în construcții, personal cu pregătire superioară, militari, cu toții însoțiți de familiile lor. Conform cu statisticile oficiale, în perioada sovietică, peste un milion de oameni s-au stabilit în Moldova sovietică. Deși printre ei se aflau ingineri, tehnicieni și un mic grup de cercetători științifici, majoritatea noilor veniți erau muncitori cu o pregătire redusă.

Accesul localnicilor la pozițiile înalte din administrație sau economie a fost limitat. Primul român care a fost numit în guvernului RSS Moldovenești a fost ministrul sănătății din deceniul al șaptelea. Limitări similare au fost impuse reprezentanților minorităților locale care au trăit în regiune înainte de 1940. Antagonismul dintre moldovenii/românii și noi veniți a persistat pe toată perioada de existență a RSS Moldovenești, izbucnind cu putere în perioada enenimentelor antisovietice și anticomuniste din 1988 – 1992. Aceste rivalități au fost un important factor declanșator al războiului din Transnistria din 1992.

Colonizarea a afectat în mod special orașele din Basarabia, Bucovina de nord, regiunile rurale din Bugeac, (de unde emigraseră germanii basarabeni), dar în mod special orașele din Transnistria.

În ciuda imigrației masive, recensământul din 1959 a arătat o scădere semnificativă a populație față de situația din 1940, ceea ce arată cât de dramatic a fost afectată populația locală de evenimentele din 1940 – 1956.

 

 

 

Consecințe pentru educație și limbă

 

 

Alfabetul chirilic a fost impus încă de la intrarea trupelor sovietice în 1940.
După ocuparea Basarabiei și Bucovinei, învățământul s-a desfășurat exclusiv în așa-zisa „limbă moldovenească” – limba română scrisă cu alfabetul chirilic. După 1952, s-a permis studierea operelor lui Mihai Eminescu și Ion Creangă, e adevărat, cu eliminarea, în cazul primului, a tuturor scrierilor politice și a unor poezii precum „Doina”[4] sau „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie”[5].

Istoriografia și propaganda sovietică au prezentat perioada 1918 – 1940 ca una a înrobirii țării de către boierimea și burghezia română, în cârdășie cu exploatatorii și trădătorii moldoveni, iar numele de „român” a devenit unul cu conotații negative. Naționalitatea locuitorilor Basarabiei și a unora dintre cei ai Bucovinei de nord a fost trecută în acte ca „moldovenească”. În Bucovina de nord – regiunea Cernăuți – autoritățile sovietice au permis locuitorilor să se declare „români” în actele de stare civilă. Copiii deportaților din Basarabia și Bucovina de nord, care au rămas în Siberia sau Kazahstan, au studiat exclusiv în limba rusă.

În RSS Moldovenească, autoritățile sovietice au deschis, în special în orașe, numeroase școli cu predare în limba rusă, mai multe chiar decât cele cu predare în limba „moldovenească” și un număr de școli mixte, cu clase cu predare în limbile română și rusă. Autoritățile au încurajat studierea limbii ruse ca pe o condiție necesară a perfecționării profesionale și a promovării în funcții de conducere în economie sau politică.

Treptat în Basarabia s-a format o nouă pătură a intelectualilor, care a înlocuit vechea intelectualitate exterminată sau refugiată. Noua intelectualitate moldovenească era formată din copiii țăranilor și nu s-a bucurat de beneficiile unei legături directe cu intelectualitatea interbelică. Contactul cu literatura clasică română a fost foarte limitată, un mare număr de cărți și autori fiind interziși sau cenzurați, chiar și în cazul celor născuți în Basarabia sau Bucovina, precum Mihai Eminescu, Mihail Kogălniceanu, Bogdan Petriceicu Hasdeu și Constantin Stere.

În ciuda politicii oficiale antiromânești, din 1956 s-a permis treptat localnicilor să-și viziteze rudele din România. Deși presa și cărțile tipărite în România nu puteau fi găsite la Chișinău sau Cernăuți, în rețeau librăriilor „Drujba” din restul Uniunii Sovietice puteau fi găsite numeroase titluri ale unor autori români clasici sau moderni. Emisiunile radiofuziunii române puteau fi ascultate în mare parte a Basarabiei și Bucovinei, iar în unele regiuni puteau fi urmărite emisiunile postului 1 al televiziunii române.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Surse:

Istoria md.-  Mariana S. ŢĂRANU, doctor în ştiinţe istorice

 

https://ro.wikipedia.org/wiki/ 

 

https://www.historia.ro//basarabia-si-nordul-bucovinei-sub-regim-sovietic

ISTORIE RESTITUITA: Despre lupta împotriva ocupaţiei sovietice şi rezistenţa antisovietică din Basarabia. VIDEO

 

 

 

 

“Arcașii lui Ștefan” sau Organizația Națională din Basarabia (O.N.B.)  a fost o organizație antisovietică din Basarabia, județul Soroca, înființată în 1945 de către pedagogii Vasile Bătrânac, Victor Solovei, Nicolae Prăjină, Teodosie Guzun, Anton Romașcan și studentul Școlii Pedagogice din Soroca Nichita Brumă.

 

 

 

TOLERANŢA BUNĂTĂŢII NOASTRE

 

 

 

 

Despre lupta împotriva ocupaţiei sovietice şi rezistenţa antisovietică după 1944 se cunoaşte extrem de puţin.

În perioada sovietică era interzis să se scrie despre aceasta, iar cel care încerca acest lucru, în cel mai bun caz, era băgat la balamuc.

Mecanismul sovietic de propagandă şi agitaţie ne-a pus pe tavă o minciună gogonată care afirma că în Basarabia anului 1940 şi mai tîrziu, după 1944, nu a existat o rezistenţă antisovietică, iar populaţia locală i-a aşteptat ani de zile pe sovietici să ne ocupe, pardon să ne „elibereze”.

Pentru relevarea unor astfel de neadevăruri au fost valorificate toate mijloacele de propagandă şi de forţă ale URSS.

Pentru a nega lupta antisovietică din Basarabia, au fost scrise tone de maculatură „istorică”, turnate sute de filme „documentare” şi artistice, mobilizaţi pictorii, sculptorii, scriitorii, compozitorii, într-un cuvînt toţi care puteau contribui la falsificarea organizată a unui adevăr istoric.

Şi nu e de mirare că după 1989 nimeni dintre aceşti corifei nu au fost traşi la răspundere pentru încercarea de a îndobitoci un popor întreg (faptă care, din păcate, nu este considerată o crimă).

Lucrările acestora nu au fost supuse aprecierii din partea unei comisii nepărtinitoare pentru a fi clasate la compartimentul erori grave asupra adevărului istoric. Nimănui nu i-a fost retras titlul ştiinţific.

Şi cred că nu e corect. De ce un inginer, dacă a construit o casă care s-a prăbuşit este tras la răspundere?

De ce un farmacist, dacă a eliberat un medicament dăunător este tras la răspundere, dar un istoric, un scriitor care a scris minciuni în scopul justificării unei ocupaţii străine, nu este pus în faţa justiţiei?!

Fără îndoială, au existat şi oameni care s-au bucurat mult şi au susţinut venirea sovieticilor peste noi.

O bună parte din aceştia erau reprezentanţii comunităţilor minoritare din Basarabia.

Pe parcursul tuturor perioadelor istorice, în majoritatea cazurilor, ei au fost pe poziţii diametral opuse celor ale populaţiei autohtone. În multe cazuri au făcut front comun pentru a-şi impune propriile interese poporului care i-a primit. Întru susţinerea celor afirmate voi da cîteva nume ale luptătorilor  pentru instaurarea puterii sovietice în Basarabia (naţionalitatea cred că o veţi deduce):

 

 

 

1)    S. Krusser (1893-1919);

2)    Ivan Ivanovici Radcenco (1874-1942) născut în or. Konotop, regiunea Cernigov;

3)    Semion Grigorievici Roşali (1896-1917) născut în Petersburg;

4)    Ivan Fedorovici Fedico (1897-1939) născut în satul Hmeliovo, gubernia Poltava;

5)    Daniil Semionovici Ridel (1884-1933) din Corneşti, Bălţi;

6)    Samuil Samuilovici Bantke (1898-1937) din Chişinău;

7)    Piotr Ivanovici Baranov (1892-1933) din Petersburg;

8)    Evghenii Mihailovici Venedictov (1895-1918) născut în or. Melenchi, gubernia Vladimir;

9)    Gaspar Karapetovici Voscanov (1886-1937);

10)    Ilia Ivanovici Garcavîi (1888-1937) din s. Musiencovo, gubernia Ecaterinoslav;

11)    Filip Iacovlevici Levinzon (1893-1937) din or. Orhei;

12)    Mihail Livovici Meerson (1893-1918) din Chişinău;

13)    Iacov Denisovici Melioşin (1884-1918) din s. Polavscoie, gubernia Reazani;

14)    Fedor Ivanovici Rogov (1885-1958) născut în s. Iamscaia, gubernia Kursk;

15)    Asen Vasilievici Hristiev (1884-1924) născut în or. Sofia (Bulgaria);

16)    Iosif Isaacovici Badeev (1880-1937) din or. Orhei;

17)    Samuil Marcovici Bubnovschii (1902-1937) din Chişinău;

18)    Vasilii Dementievici Gherasimenco (1902- 1972) născut în s. Nestaita,  gubernia Herson;

19)    Serghei Victorovici Krivoşeev (1904-1971) născut în s. Novo-Grigorievca, raionul Pavlodar, regiunea Dnepropetrovsk;

20)    Ivan Polievchivici Malinin (1904-1942) născut în s. Zasuhino, gubernia Tveri;

21)    Ivan Semenovici Fadeev (1913) născut în s. Nababino, regiunea Novosibirsk;

22)    Andrei Ivanovici Cliuşnikov (1896-1924) din gubernia Reazan;

23)    Haia Nahmanovna Livşiţ (1903-1929) din Basarabia;

24)    Israel Marcovici Morghenştein (1903-1941) din Soroca;

25)    Alexandr Borisovici Rubinştein (1883-1941) din Chişinău;

26)    Solomon Samuilovici Timov (1898-1943) din Rezina;

27)    Abram Naumovici Talmazan (1901-1941) probabil din s. Talmaz (deoarece este binecunoscut faptul că mulţi conaţionali ai respectivului, din anumite considerente, luau numele localităţii din părţile locului – Chişinevskii, Benderskii, Beliskii, Maşcauţan etc.)

28)    Ivan Fedorovic Şimcov (1892-1961) din s. Pocrovscoe, regiunea Herson ş.a.m.d.

 

 

Unii ar putea fi şocaţi să citescă unele nume cunoscute pe care, anterior, le considerau a fi originare din Moldova.

Spre exemplu, numele Fedico, Venedictov, Melioşin, puteau fi considerate ca provenind din Străşeni sau Nisporeni.

Nu fraţilor – sînt din guberniile Poltava, Vladimir şi, respectiv, Reazan din Ucraina şi Rusia. Faptul că sînt consideraţi „de-ai noştri” este meritul mecanismului de propagandă sovietic, care, pentru a ne face să credem astfel, a valorificat la maximum şcoli, cărţi, filme şi metode draconice de falsificare a adevărului.

Adevărul este că pe tot parcursul istoriei acestui petic de pămînt, rupt din trupul Moldovei, comunităţile minoritare de aici au avut sprijinul imperiului ţarist, apoi al celui sovietic.

Unele structuri oculte internaţionale au promovat şi au impus băştinaşilor un sistem social-politic, juridic şi cultural străin românilor din părţile locului.

S-a depus un efort considerabil pentru a lichida sau cel puţin distorsiona tot ce e naţional în Basarabia.

Istoria a fost falsificată prin intermediul peniţei celor veniţi şi a multor cozi de topor, strămoşii cărora s-au stabilit în Basarabia ceva mai înainte decît respectivii venetici.

Numai aberaţiile despre holocaust în Basarabia şi Transnistria cîte minciuni conţin. Coborîndu-ne la nivelul minciunii „ştiinţifice” putem ajunge să credem că soldaţii români lucrau zi şi noapte la camerele de gazare şi cuptoare, băgînd cu lopata în interiorul cuptoarelor evrei. Chiar şi istoricii care nu au vizitat niciodată o arhivă ştiu că în Basarabia şi Transnistria n-au existat camere de gazare, crematorii sau laboratoare, în care s-ar fi făcut experienţe pe corpuri umane!

Istoria e ceva serios şi nu un joc! Cum pot fi supuse spre examinare datele recensămîntului din 1939 din România şi să se constate că pînă în 1944 au fost ucişi atîţia sau atîţia evrei.

Se trece cu vederea însă faptul că în ajun de război majoritatea evreilor s-au retras în URSS, iar cu venirea ruşilor, în 1944, s-au întors şi ei.

Consultaţi documentele de arhivă din perioada 1944-1956 ale Consiliului de Miniştri al RSSM, Sovietului Suprem al RSSM, documentele de arhivă ale CC al PCM şi comitetelor raionale ale PCM, documentele CC al ULCTM şi ale comitetelor raionale ale ULCTM şi vă veţi convinge că în Basarabia respectiva comunitate avea după război aproape 48% din toate posturile de conducere ale RSS Moldoveneşti, începînd cu NKVD, finanţe, procuratură, judecătorie, medicină, transport, cultură şi terminînd cu toate depozitele de bunuri materiale (cu modeste excepţii).

De unde s-au luat aceştia, domnule? Parcă ziceaţi că i-au ucis călăii români!!! Şi dacă i-au omorît unde le sînt mormintele, osemintele?

Cel puţin în Basarabia şi Transnistria n-a avut loc nici un holocaust în perioada 1939-1944!

Alături de alţii au fost ucişi şi reprezentanţi ai comunităţilor minoritare, inclusiv a celei cu pricina, dar în majoritatea cazurilor – pentru implicare activă de partea sovieticilor.

În lagăre sau ghetouri nimereau nu după naţionalitate, ci după gradul infracţiunii comise.

Anume din acest motiv, în lista celor internaţi erau tot soiul de borfaşi, speculanţi, sectanţi, criminali ordinari şi duşmani politici activi.

 

În Arhiva Naţională a RM se află cîteva zeci de dosare în care sînt incluse documente ce fac lumină asupra perioadei aflării lui Ion Antonescu în Basarabia şi Transnistria.

Dacă e să le facem o scurtă caracteristică, acestea pot fi împărţite în 2 categorii:

• documente româneşti, bine îngrijite şi puse la punct din care fac parte documentele primăriilor, chesturilor, poliţiei şi siguranţei române, ale corpurilor de armată şi ale altor structuri statale din respectiva perioadă;

• documente sovietice, multe din ele scrise pe reversul diferitor documente româneşti (fapt ce confirmă lipsa de hârtie a ocupanţilor sovietici din perioada 1940-1941 şi 1944-1956), multe din ele ticluite după terminarea războiului de diferite comisii cu o componenţă dubioasă, lucru care ştirbeşte mult din credibilitatea textelor incluse în fondurile arhivistice.

   

 

În afară de documentele în limba română şi rusă (sovietice), în dosarele fondurilor arhivistice atît româneşti, cât şi sovietice se întâlnesc şi documente germane.

În majoritatea lucrărilor de specialitate de pînă la sfîrşitul anului 1989 (româneşti şi sovietice) Ion Antonescu este condamnat şi caracterizat ca un dictator necruţător, antisemit, responsabil pentru moartea a sute şi mii de oameni, în special evrei.

Această afirmaţie însă, nici pe departe, nu corespunde adevărului istoric.

Termenul „antisemit” într-o descifrare mai populară ar însemna „cel ce nu-i iubeşte pe evrei”. Nici un popor nu are în lexicon un termen, precum „antirus”, „antiucrainean”, „antifrancez” etc.

Paradoxal, dar potrivit logicii nu poţi să obligi pe cineva să te iubească numai din motiv, că eşti francez, rus, german etc.

Dar mă rog, toate-s relative pe lumea asta.

Un argument la cele menţionate mai sus este şi dosarul ce a aparţinut Preşedinţiei Consiliului de Miniştri al României C.B.B.T. /secţia militară/ intitulat „Evidenţa lucrărilor cu rezoluţiile dlui Mareşal”. Limitele cronologice ale dosarului sînt 30 martie 1942 – 1 ianuarie 1944 şi se păstrează la Arhiva Naţională a RM, Fondul 706 – Administrarea Basarabiei, Bucovinei şi Transnistriei. Vă propunem să faceţi cunoştinţă cu problema înregistrată cu numărul 20, pagina 17, după care urmează rezoluţia Mareşalului Ion Antonescu:

„Ministerul Lucrărilor Publice raportează că Direcţia C.F.R. i-a făcut cunoscut că, printre mărfurile ce s-au transportat de la Odessa în ultimul timp, au sosit la diferite gări din Bucureşti şi pe adresa  diferiţilor particulari, monumente de piatră din cimitirul israilit din Odessa şi vîndute. De către Municipiul Odessa s-a dispus ca predarea acestor monumente să fie oprită şi ele să fie depozitate în magaziile C.F.R”.

Rezoluţia Mareşalului: „Este o profanare. Un act odios şi necugetat, care poate avea consecinţe pentru întregul Neam. Ne-am dus în Transnistria să facem o operă de oameni civilizaţi, nu de devastare.

Să fie totul retrimis la Odessa, în contul ticăloşilor care au pus la cale această odioasă faptă. Vor plăti imediat toate cheltuielile care s-au făcut şi se vor mai face.

Execuţie – Ministerul Lucrărilor Publice. Dacă nu vor plăti, să fie imediat trimişi în lagăr un an şi să li se confişte partea corespunzătoare din avere. Aspre observaţii prin Guvernator, acelora din Administraţia Transnistriei cu concursul cărora s-a putut comite această infamie.

G-ralul Potopeanu să împiedice pe viitor asemenea acte şi să repare ceea ce eventual s-a comis. Va discuta cu mine”.

Comentariile cred că sunt de prisos. Totuşi, în textul acestei rezoluţii, cititorul a observat fraza „dacă nu vor plăti, să fie imediat trimişi în lagăr”, care este o dovadă, că indiferent de naţionalitate, persoana care a săvîrşit o infracţiune era trimisă în lagăr; fie român, ucrainean, evreu sau ţigan.

Era pedepsit infractorul. Fără îndoială că au existat şi excepţii, greşeli, crime şi masacre. A fost război. A fost cel mai sîngeros război pe care l-a cunoscut omenirea.

Este binecunoscut faptul, că conceptul de comunism are naţionalitate, că în 1940 cînd în Chişinău şi în celelalte localităţi din Basarabia au „intrat” (citeşte ocupat – Al. M.) armatele sovietice, populaţia de origine evreiască le-a întîlnit cu nespusă bucurie şi entuziasm.

După răsturnarea situaţiei şi revenirea României în graniţele ei fireşti, atitudinea populaţiei minoritare respective a devenit ostilă, iar în multe cazuri duşmănoasă, unii fiind lăsaţi de sovietici cu misiuni speciale de spionaj şi tot felul de instigări.

Astfel în „Lista Centrului de partid”, plasat pe teritoriul Moldovei de autorităţile sovietice, din cele nouă persoane trimise ca membri ai partidului comunist român, şase erau evrei, un rus, un ucrainean şi un „moldovean” pe nume Maslov Iacov Mitrofanovici, care pînă la război avea funcţia de secretar al CR Slobozia al ULCTM.

 

 

Cei şase erau:

 

 

1)   Scvorţov Mihail Iacovlevici, născut în 1908, ultimul loc de muncă – şef al Direcţiei cadre al Narcomatului de finanţe a RSSM, cunoscător al limbilor rusă, română, franceză, germană, evreiască, cu documente false, pseudonimul Stropşa Semion Iacovlevici;

2)  Morghenştein Izraili Marcovici, născut în anul 1903, ultimul loc de muncă – preşedinte al executivului orăşenesc Soroca, cunoscător al limbilor rusă, ucraineană, română şi evreiască (probabil ivrit – Al. M.), cu documente false, pseudonimul Mariuţan Dmitrii Antonovici;

3)   Boguslavschii Iacov Tovievici, născut în 1907, fost funcţionar la fabrica de piele din Chişinău, cu documente false, pseudonimul Kvitco Mihail Iosifovici, cunoscător al limbilor rusă, evreiască, franceză, germană, română;

4)  Bruhis Sruli Pincusovici, născut în anul 1904, ultimul loc de muncă – director adjunct responsabil pentru secţia politică al FZO din or. Chişinău, cu documente false, pseudonimul Kurnosov Efim Stepanovici, cunoscător al limbilor rusă, evreiască, română, germană;

5)  Grinberg Ester Srulievna, născută în anul 1914, cu ultimul loc de muncă la redacţia gazetei „Moldova Socialistă”, care ştia rusa, evreiască, franceza, româna, cu documente false, pseudonimul Dobrovoliscaia Natalia Ivanovna;

6)      Grinman Isaac Iosifovici, ultimul loc de muncă – redacţia gazetei „Moldova Socialistă” din Chişinău, cunoscător al limbilor rusă, evreiască, germană, franceză, cu documente false, pseudonimul Vlasov Zaharii Vasilievici .

 

Aceşti paraşutişti au fost aduşi din URSS, iar ultimele locuri de muncă ale acestora au fost în aşa numita RSSM.

Acest lucru înseamnă că în 1941, cînd Ion Antonescu a ordonat trecerea Prutului, numiţii funcţionari poligloţi „s-au retras” în URSS, iar după o oarecare pregătire au fost „aruncaţi” în Basarabia pentru a îndeplini misiunile speciale sovietice împotriva statului român.

Care ar putea fi atitudinea autorităţilor române faţă de spionii Moscovei? Cred că în asemenea situaţie nu mai contează de ce naţionalitate sînt ei !

Probabil că şi în cazul dat Conducătorul Statului a luat măsurile cuvenite, deoarece grupa de spioni a dispărut fără urmă.

Am prezentat doar un singur exemplu, din miile care ar putea fi aduse în baza documentelor aflate în fondurile arhivistice ale principalelor arhive din RM, care confirmă complicitatea multor reprezentanţi ai comunităţii evreieşti din Basarabia la „lupta în ilegalitate” împotriva statului român.

Din astfel de motive, şi nu numai, cei arestaţi erau trimişi în lagăre de muncă.

Unii istorici, care încă se mai află în slujba caracatiţei roşii, încearcă să pună semnul egalităţii între lagărele de muncă sau ghetourile din Basarabia şi Transnistria şi lagărele de concentrare naziste din Germania, Polonia etc., dar nu prea reuşesc, fiindcă este aberant să faci asemenea comparaţii !

În lagărele din vest existau camere de gazare, cuptoare de ars şi laboratoare, care făceau diferite teste pe corpurile umane ale deţinuţilor, pe cînd în lagărele de muncă din Basarabia şi Transnistria se lucra la drumuri, şosele, tranşee, fortificaţii, se efectuau alte munci de folos obştesc etc.

La 12 aprilie 1944 guvernul de la Kremlin a cerut capitularea necondiţionată a României şi semnarea armistiţiului, care prevedea între altele: întoarcerea armelor contra Germaniei fasciste şi a Ungariei hortiste şi alianţa cu armatele Naţiunilor Unite;graniţa dintre URSS şi România să fie cea de după 28 iunie 1940; contribuţie de război în valoare de 300 milioane de dolari; înapoierea prizonierilor; libera deplasare a trupelor sovietice în România şi asigurarea acestora cu alimente şi muniţii etc..

Guvernul lui Ion Antonescu a respins condiţiile de armistiţiu. Ca urmare s-a intensificat colaborarea forţelor opoziţioniste, care în iunie 1944 formează Blocul Naţional – Democratic.

Liderii Blocului au convenit, de comun acord cu regele Mihai, ca răsturnarea guvernului Antonescu să fie fixată pentru 26 august. Declanşarea ofensivei trupelor sovietice pe frontul Iaşi – Chişinău, la 20 august, a grăbit evenimentele.

La 23 august Mareşalul Ion Antonescu şi Mihai Antonescu au venit la Palatul Regal. Din ordinul regelui Mihai I cei doi au fost arestaţi şi închişi într-o încăpere izolată.

La 2 septembrie 1944 foştii conducători ai României au fost transportaţi la Moscova, unde au fost supuşi unor anchete şi torturi.

În aprilie 1946 sînt aduşi în ţară şi în luna mai judecaţi.

Guvernul procomunist de la Bucureşti a numit acest proces „procesul marii trădări naţionale”.

Înainte de a fi executat, Ion Antonescu s-a adresat soţiei sale cu o scrisoare în care, printre altele, se spunea:

„Nimeni în această ţară nu a servit poporul de jos cu atîta dragoste, pasiune, dezinteres cum am servit eu. I-am dat totul, de la muncă pînă la banul nostru, de la suflet pînă la viaţa noastră, fără a-i cere nimic. Nu-i cerem nici azi.

Judecata lui pătimaşă de azi nu ne înjoseşte şi nu ne atinge. Judecata lui de mîine va fi dreaptă şi ne va înălţa. Sunt pregătit să mor, după cum am fost pregătit să sufăr. După cum şi viaţa mea, toată viaţa mea, mai ales în cei patru ani de guvernare, a fost un calvar; a ta, de asemenea, a fost înălţătoare!

Împrejurările şi oamenii nu ne-au îngăduit să facem binele pe care împreună am dorit cu atîta pasiune să-l facem ţării noastre!

Suprema voinţă a decis altfel. Am fost un învins, au fost şi alţii, mulţi alţii. După dreapta judecată, istoria i-a pus la locul lor. Ne va pune şi pe noi !”

 

Autor:  Al.Moraru, Revista Moldova Noastra – Chisinau

Bibliografie:   Luptători pentru fericirea poporului, culegere sub red. D. E. Şemiakov, editura Cartea Moldovenească, Chişinău 1985

 

 

 

Martiriul Basarabiei şi al Bucovinei de Nord in primele zile ale ocupatiei sovietice

 

 

Harta  Romaniei pana la „eliberarea” Basarbiei si Bucovinei de Nord de catre haitele bolsevice

 

 

Prima perioada de teroare; evacuarea: 28 Iunie – 3 Iulie 1940:

 

 

 

 

„La Chisinau era exercitata (teroarea) de catre «patrulele de autoaparare», cu sediul pe strada Armeneasca si dirijata de faimoasa „Rozenberg cea Roscata”, de Bubis, de Klinicikov si de Melnic.

Avocatul Sternberg a actionat independent o vreme, apoi a fost cooptat de patrule.

 

A doua perioada: de la 3 Iulie la sfarsitul lunii August:

 

— Preluarea administratiei de catre functionari adusi din Rusia;
—Inlocuirea «patrulelor de revolutionari locali (sic)» cu «truditori NKVD profesionisti»;

 

 

 

 

 

 

— Arestarea tuturor persoanelor suspecte, in primul rand a oamenilor politici, mai ales cei din Sfatul Tarii, care militasera pentru unirea Basarabiei cu Romania din 1917:

5 fosti deputati in Sfatul Tarii (printre care: Ion Codreanu, Leanca, Secara, Catelli), un fost senator – acuzati de… tradare de patrie (sovietica, se intelege);

— fosti ofiteri in Armata Alba;

— functionari civili si militari – toti acestia au fost transferati pentru mai multa siguranta la Tiraspol, pe malul stang al Nistrului, pretextand ca nu mai era loc la Chisinau…

Sarbatorirea liberarii Basarabiei de sub jugul boierilor Romani – la Chisinau – la 6 Iulie 1940:

Statuia Regelui Ferdinand pe care evreii scrisesera lozinci profanatoare si antiromanesti, a fost invelita in panza rosie si impodobita cu portretul lui Stalin; pe coloanele Clopotnitei Catedralei (invelite in rosu): portretele lui Stalin si Molotov;

In tribuna oficiala: N.S. Hrusciov, comisarul Mehlis, maresalul Timosenko (el condusese «operatiile militare»).

Reprezentanti ai truditorimii localnice: fratele lui Timosenko, taran analfabet din Furmanovka, Cetatea Alba; Kralov, primarul Chisinaului, Sviridov, responsabilul Komsomolului.
Cordoanele Garzii de Onoare (comandata de generalul NKVD Bodin), erau alcatuite din trupe NKVD si trupe SS (un batalion de SS-isti se afla in Basarabia, pentru a-i conduce in Germania pe colonisti Germani din Sud – vezi si marturia lui Gr. Vindeleanu).

In aceasta perioada au fost confiscate aparatele de radio si introdusa radioficarea.
S-au infiintat organizatii de partid in toate localitatile.
La 2 August a fost adoptata legea de «Alcatuire a Republicii Sovietice Socialiste Moldovenesti Unionale».
Tot atunci s-a declarat «reuniunea RSSM (U) cu RSSAM»(!)

Nou presedinte al guvernului, tovarasul Konstatinov, anunta ca judetul Hotin si Sudul (judetele Ismail si Cetatea Alba), nu mai fac parte din Basarabia, ci din Ucraina.

 

Organizare:

 

RSSM (U) condusa de o «comisie guvernamentala creata de catre Sovietul Comisarilor Poporului», in care intra:

– tov. Ilinski, loctiitor al presedintelui (Konstatinov);
– tov. Sazakin – ministrul de Interne
– tov. Orlov. seful Carmuirii Republicane (?)
– tov. Soracian, – gospodaria comunala
– tov. Melnic, pres. al sovietului orasenesc Chisinau.

Dupa cum se vede: nici un aborigen moldovean…

Colectivizarea s-a facut fara opozite: taranii erau deja terorizati, traumatizati de brutalitatea ocupatiei – si au «consimtit».
S-au ridicat din biblioteci, de la particulari, toate cartile tiparite cu litere «burgheze» si au fost arse.
Scoli de rang secundar, la Chisinau: 25 Rusesti, 17 «Moldovenesti», 5 Evreiesti.

Facultati la Chisinau si Cernauti – de filologie-pedagogie – insa numai in Ucraineana si Rusa.

Facultati tehnice: numai in afara «republicii», cu precadere in Ucraina; aceeasi politica si cu scolile de meserii: adolescentii care doreau sa invete o meserie, dupa un examen de limba rusa, erau trimisi la scoli-intemat (FUZ) in Ucraina.

La 1 Ianuarie 1941 s-a anuntat: alfabetul latin a fost inlocuit cu cel chirilic.

Fabricarea „limbii Moldovenesti” – din arhaisme, din rusisme, din adaptarea rusismelor si eliminarea neologismelor franceze – dar nu si germane !

„Biserica” – a fost interzisa abia in faza a doua (la 1 Ianuarie 1941). Lacasurile au fost prefacute in cluburi, magazii, grajduri.

In «campania contra ateismului» majoritatea zdrobitoare a comisarilor: Evrei.

Inchisoarea: pana la 15 Februarie 1941 au fost arestate 48.000 persoane.

 

 

 

 

 

 

Deportarea: fara judecata – «pe baza de lista»;

a) capi de familie
b) familii intregi

 

Pe vagoane scria : «Tren cuprinzand muncitori Romani care au fugit din Romania de sub jugul boierilor, ca sa vina in raiul sovietic. Iesiti-le in cale cu flori».

Numarul deportatilor nu se cunoaste cu precizie. Se crede ca au fost cel putin 300.000 de persoane.

In locul lor au fost adusi circa 200.000 de nemoldoveni.

Planul de deportari fusese pus la punct mult timp inainte de ocuparea Basarabiei si a Bucovinei. Scopul: deznationalizarea.

In toamna anului 1941 unitati ale Armatei Romane au descoperit, langa Odesa, un tren de marfa; in fiecare vagon (din cele 22) cate 40-60 persoane impuscate prin peretii de lemn (Doar acest tren a cuprins 1.000 de victime).

Adulti, femei, copii – fusesera arestati si trimisi in Siberia, cu cateva zile inainte de izbucnirea razboiului…

«Rezolvarea somajului» (deportarea mascata) prin «deplasare benevola»:

— pana in Septembrie 1940 trimisi in URSS (din Teritoriile Ocupate: 135.000 muncitori
— in Octombrie-Noiembrie: 19.200
— in Decembrie: 27.000
— Acestia erau «trimisi liberi».

Asasinatul individual, colectiv:

— arestatii mai putin periculosi erau deportati;
— periculosii erau asasinati pe loc, dupa ce, sub tortura, li se smulgeau scrisorile care trebuiau sa para expediate din… Siberia.
— la Chisinau, executiile: in beciul sediului NKVD din str. Viilor nr. 97. In Septembrie ’41 (trei luni dupa liberare) au fost descoperite 87 cadavre, dintre care 15 intr-o groapa comuna – maini, picioare legate;
— la Ismail: sediul NKVD, subsolul imobilului din str. G-l Vaitoianu: 6 cadavre (5 barbati, o femeie), mainile legate la spate;
— la Cetatea Alba: 19 Aprilie 1941 – 19 cadavre;
— la Cernauti: inainte de 22 Iunie 1941 au arestat «prea multi, nu-i mai puteau transporta»; i-au legat, i-au asezat cu fata in jos – au trecut cu tancurile peste ei.

Orchestra simfonica a Basarabiei fusese surprinsa de cedare intr-un turneu prin tara. S-a intors in 3 Iulie (1940). In gara Chisinaului toti muzicienii au fost suiti in camioane, dusi langa Orhei si impuscati in Valea Morii;

Dupa izbucnirea razboiului: la Sorotov, au fost executati 15.000 ostatici si prizonieri romani, ca represalii pentru impuscarea ostaticilor evrei dupa explozia Comandamentului de la Odessa.

Dupa o statistica sumara alcatuita de romani: intre 28 Iunie 1940 si 22 Iunie 1941 au fost asasinate sau moarte sub tortura circa 30.000 de persoane.

In ajunul Pastelor 1941, un grup de 40 de elevi de la Institutul Pedagogic nr. 2 din Orhei au redactat manifeste antisovietice – Dumitru Avramoglu: «Ne-am saturat de regimul si de painea sovietica! Vrem paine romaneasca! Jos Bolsevicii! Jos NKVD! Jos Stalin»

Tradati de o colega evreica, au fost arestati.

 In frunte cu profesoara, elevii majori: Anatolie Guma, Grigorie Mihu, Vichentie Eprov, Victor Bradeachi, Anatolie Cotun, Onisie Cozma au fost executati ca «spioni si tradatori de tara»; minorii au fost condamnati la cate 25 de ani.

 

 

 

 

 

Pe ocupanti îi impresionasera magazinele alimentare (…). Cumparau cantitati enorme de alimente. Mancau pe loc, pana li se facea rau. Trimiteau colete uriase la ei, in Rusia.
Spre uimirea localnicilor, Rusii cumparau mari cantitati de vase de bucatarie, mosorele de ata, zeci de metri pe panglica, ace de cusut, ace pentru masini de cusut nasturi – mai cu seama nasturi.

In magazinele de imbracaminte erau uluiti de ce se putea gasi – nu se atingeau de palarii, cravate (considerate «burgheze»).

Era frecvent ca rusoaicele sa iasa in oras imbracate in camasi de noapte, crezand ca sunt rochii de strada.

Au fost vazute purtand sutien peste rochii, peste bluze.

In noaptea de 13 spre 14 iunie 1941 (joi spre vineri), a inceput deportarea masiva a basarabenilor si a bucovinenilor.

Circa 200.000 (unii contesta cifra astfel: «Numai 100.000») oamenii au fost deportati in Siberia.
«Intr-un sfert de ora sa fiti gata!»

De acasa erau urcati in camioane militare. La gara, in tren, cate 60-70 persoane in fiecare vagon (de marfa).
Pe vagoane scria: «Emigranti voluntari».

In judetele din Sudul Basarabiei, trecute la Ucraina, nu au fost despartite familiile;

in RSSM: barbatii au fost dusi separat in lagare de munca fortata, familiile in Siberia.

 

Numarul

 

La Comrat denuntatorul-sef: Rimanov. Spre deosebire de alti ticalosi, el nu s-a retras cu Armata Rosie dupa 22 Iunie 1941. Localnicii l-au linsat.

Pe drum (era iunie, vara), oamenii cereau apa. NKVD-istii le aruncau prin ferestrele zabrelite peste sarat, spunandu-le: «Na, apa sovietica pentru banditi Romani!».
«Supravietuitorii, cand primeau Adeverinta de reabilitare (!), constatau ca data condamnarii era cu cel putin un an ulterioara arestarii. Deci fusesera deportati fara decizie juridica.

Direct-responsabili de teroarea din Basarabia – intre 28 Iunie 1940 – 22 Iunie 1941:
Serov – inalt comisar NKVD al… RSS Ucrainene;
Dmitrenko, inalt comisar NKVD al RSS Moldovenesti;
Gog(o)lidze – reprezentantul NKVD al lui Stalin (a fost executat odata cu Beria – ce tarziu, ce tarziu!);
Nasedkin, seful Gulag-ului pe intreaga Uniune Sovietica (in luna Mai 1941 Nasedkin definitivase planul de deportari masive din Estonia, Letonia, Lituania, Basarabia si Bucovina de Nord);
Borodin – prim-secretar al PCM…

 

Bilantul unui (mai putin de) un an de putere sovietica:

— arestarea, deportarea, asasinarea a peste 300.000 Romani, reprezentand 12,23% din populatie – dupa revenirea sovieticilor, in 1944, procentul victimelor avea sa urce la peste o treime din total.
— Foametea organizata intre 1946-1947 a pricinuit moartea a cca 200.000 persoane (vezi, pe larg in volumul Basarabia, la ed. Jurnalul Literar 2002).
— Arestarile in vederea deportarii din 1949: peste 11.000 de familii.

 

La Chisinau: din ziua de 28 iunie 1940: Etea (Petia?) Beiner, doctorul Derevici, avocatul (un articol de ziar bulgar il desemna ca inginer) Steinberg (Strenberg) – locuitori ai orasului au pornit in patrulele de autoaparare, conduse de Tovarasa cu Parul Rosu, Rozenberg, de pe strada Armeneasca, sediul NKVD.

Ei au fost primii care si-au manifestat, pe strazi, bucuria de a fi fost „liberati de sub jugul mosieristilor Romani”, agitand listele negre (alcatuite de cine stie cand…) si urland amenintarea:

«Ne-a venit noua randul sa va ardem noi pe rugul Inchizitiei!» – daca i-ai fi intrebat cine/cand ii arsese pe rugul Inchizitiei (Basarabenii? Care nici nu stiau ce-i o Inchizitie?), ar fi pretins ca insasi intrebarea ta este, cum altfel: antisemita;

— tot ei s-au aflat in fruntea bandelor care i-au atacat pe refugiatii ce incercau sa iasa din oras pentru a se indrepta spre Prut – coloane alcatuite din functionari, profesori, elevi, studenti;

— la indemnul si prin exemplul celor trei (dirijati de la sediu de Tovarasa-Rosie, Rosenberg), „populatia pasnica indignata” – alcatuita de evrei locali, adusi de peste Nistru (dar si dintre cei veniti din timp de peste Prut – nici o greutate:

atunci nimeni din Romania mosieristilor si burghezistilor nu avea nevoie de pasaport ca sa treaca Prutul de pe malul drept pe cel stang) – tineau deja pregatite: pietre, bate, vase cu uncrop, oale de noapte, pline.

Refugiatii romani au fost batuti cu pietre, opariti, ciomagiti, dezbracati, scuipati, stropiti cu fecale (pe teologii si preotii cazuti la pamant, femeile doar mimau sau chiar urinau cu adevarat), apoi tarati si inchisi in subsolurile cladirilor Facultatii de Teologie, unde NKVD-ul amenajase una dintre inchisori, specializata in, mai cu seama, anchetarea ostasilor rapiti in timpul retragerii;

 

 

 

 

Inca o data – nu, nu e inutila repetarea: aceste acte de barbarie au avut loc incepand din 28 iunie 1940, in teritoriile revendicate de Sovietici – dar inca necedate oficial – si perpetuate mai cu seama de evrei asupra romanilor localnici.

In iulie 1941, dupa liberarea Chisinaului de bolsevici, in curtea Consulatului Italian, unde NKVD-ul isi stabilise unul din sedii, au fost dezgropate 80 cadavre, in majoritate ramase neidentificate, intr-atat fusesera mutilate (membre, capete taiate), batjocorite (organe sexuale in gura), arse la flacara in timpul „anchetei”, iar dupa moartea anchetatului cu var viu si cu acizi.

 Dupa resturile de imbracaminte, s-a dedus ca martirizatii fusesera preoti, studenti, elevi, ceferisti (dupa chipie);
S-a constatat ca in subsolurile Palatului mitropolitan fusesera amenajate celule individuale pentru „nationalistii Romani”;

 

 

 

Pentru a nu lungi pomelnicul macabru, cateva cifre:

— La data de 7 Septembrie 1941, la Chisinau au avut loc funeraliile nationale ale celor 450 persoane gasite in gropile din curtile Consulatului Italian, Palatului Mitropolitan, Facultatii de Teologie – multe ramase neidentificate din pricina mutilarilor
— In mai putin de un an de ocupatie bolsevica s-au inregistrat in afara de… lipsa celor cca 300.000 refugiati in ce mai ramasese din Romania) in jur de 30.000 arestati, din care unii au fost impuscati pe loc, altii au fost deportati, au murit in detentie, au disparut…;
— In Basarabia, pe langa secerisul rosu al oamenilor, dintre 1940 – 1941 au fost dinamitate, incendiate de autoritatile sovietice: 42 biserici, 28 scoli, 32 localuri ale unor institutii publice, 79 ale autoritatilor.

La aceste crime impotriva Romanilor din Basarabia si din Bucovina de Nord au participat cu zel (si eficace) foarte, prea multi evrei, unii numiti de noua autoritate directori de scoli, de institutii, de colhozuri, de sovhozuri etc., insa cei mai numerosi erau voluntari in aparatul politico-represiv: partid, Komsomol, sindicat, militie, NKVD.

Dupa retragerea sovieticilor din Basarabia si din Bucovina de Nord, in Iulie 1941, alde Rozenberg, Goldenberg, Axelrod, Beiner, Pikraevski, Brunn, Sternberg, Derevici, Fluchaser, Zuckermann, Glaubach, Burman, Glinsberg, chiar si marii rusi de la Popauti care, pe cand ucideau popi, declarau ca ei vor «Moldova pana la Seret!», au sters-o in furgoanele Armatei Rosii, in Kazahstan, nu au ramas, sa dea seama de faptele lor, oalele sparte le-au platit nevinovati, unii (medici, profesori, negustori, bancheri, sionisti), victime ale bolsevicilor.

Dar chiar daca cei ce scriu istoria o vor consemna potrivit adevarului istoric, fara a manipula cronologia – ce-ar fi?

Ar fi pedepsiti intr-un Nürnberg II (pe care il imaginam in romanul Ostinato, scris in Romania incepand din 1965) si marii-vinovati-comunisti, aflati de ani buni la adapost in Lumea Capitalista?:

in USA (unde nu sunt tolerati criminalii nazisti-fascisti; criminalii bolsevici, da, cu precadere „lucratorii” din politiile politice comuniste, fiice ale NKVD-ului – numai daca sunt evrei), in Germania (ca despagubiti);

in Franta ca pensionari ai Rezistentei, desi dupa razboi fusesera expulzati cu sutele ca spioni sovietici.

Dupa decenii de activitate in aparatele represive ale democratiilor populare, unde fusesera tot raul imaginabil (mai degraba din razbunare oarba si din interes material decat din convingere politica), au dat fuga la adapost la capitalisti plangandu-se ca, in Ungaria, in Cehoslovacia, in Polonia, in Bulgaria, in Romania (tovarasii-justi ca Perahim, Marcou, Mirodan, Maria Bonus, Tertulian, G. Horodinca, Nina Cassian, Crohmalniceanu, Ana Novak s.a.) fusesera cumplit persecutati, in dubla lor calitate de… comunisti si de evrei !

In „prelungirea in Orient a Occidentului”: Israel, pensionarii NKVD, KGB, komisarii politiilor politice ale tarilor sovietizate isi petrec ultimele momente din viata lor dedicata triumfului bolsevismului in toata lumea (dar nu in Israel!), in reculegere, in pace si in „rugaciune-mistica” – nu era un pleonasm in gura lor atunci cand ii vanau, cu revolutionara daruire, pe nefericitii crestini din Tarile Comunismului Biruitor.

Din pacate, nu.
Ceea ce nu inseamna ca cei care pot da glas indignarii – sa taca.

Vorba mea: «Daca tac ma doare si mai tare».

Paul Goma