Bucovina și furtunile istoriei (III)

Continuarea articolului din https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2023/11/23/bucovina-si-furtunile-istoriei-ii.

Bucovina – Spicuiri istorice. După 1918

Așa dar, la sfârșitul anului 1918 poporul român a restabilit suveranitatea sa asupra pământurilor ce fuseseră rupte din trupul Moldovei de Imperiile Habsburgic și rus în 1775 și, respectiv, în 1812. Nistrul constituia acum, până la vărsarea în Marea Neagră, frontiera de stat, în fond, frontiera istorică între România și Ucraina. Transilvania – în întregimea ei – și Banatul se reintegraseră, alături de celelalte provincii românești, în același stat unificat.

Puterea sovietică însă, rusă și ucraineană, n-a renunțat  la vechile revendicări : Basarabia și Bucovina. La 1 mai 1919, Cicerin și Cristian Racovski, comisarii Afacerilor Externe ai Rusiei, respectiv, Ucrainei, au adresat Guvernului român o Notă acuzatoare , revendicativă având caracter ultimativ : România „a invadat, la sfârșitul anului 1917 Basarabia, distrugând cuceririle revoluției ruse și instaurând detestatul regim al proprietarilor funciari… Guvernele imperialiste ale Antantei, susținând acțiunile de anexare întreprinse de România, făceau declarații oficiale cu privire la  caracterul provizoriu al ocupării Basarabiei”. Acuză Guvernul român că nu ar fi respectat  „acordul” cu Rusia (făcând trimitere la schimbul de scrisori Averescu-Racovski din 5 martie 1918)  care „prevedea” la art. 1 ca România „să se retragă din Basarabia într-un interval de două luni” …

Guvernul român „a încercat să obțină românizarea forțată și violentă a populației /din Basarabia/ prin teroare, execuții, arestări, tortură, confiscarea bunurilor, organizarea de pogromuri contra evreilor, jafuri puse la cale de birocrația română coruptă și avidă de câștig. Au fost executați peste 100 de muncitori de la căile ferate…mii de țărani au fost împușcați, satele arse sau rase de pe fața pământului de forțele de arilerie… 2.000 de persoane au fost împușcate în Basarabia de Nord… Guvernul feudal român …și-a propus să răstoarne puterea sovietelor din Ungaria… trupele românești asaltează din toate direcțiile armata roșie sovietică din Ungaria… etc etc”.

În ultima parte a Notei se formulează cererile ultimative  ruso-ucrainene, sub formă de „propuneri!”:

„- Armatele, funcționarii și agenții români din Basarabia să evacueze imediat acest teritoriu.

– Autorii tuturor crimelor comise contra muncitorilor și a întregii populații din Basarabia să fie de îndată judecați de către un Tribunal al poporului.

– Toate proprietățile militare aparținând armatei Rusiei și a Ucrainei sustrase abuziv de România să fie restituite.

– Locuitorii Basarabiei să fie repuși în posesia bunurilor care le-au fost furate sau confiscate.

Guvernele socialiste sovietice ale Rusiei și Ucrainei vor aștepta timp de 40 de ore , începând cu data de 1 mai ora douăzeci și două seara, un răspuns clar și précis în legătură cu aceste propuneri; în cazul în care acest răspuns nu va veni, ele își rezervă dreptul să acționeze așa cum consideră de cuviință în ceea ce privește România” . Nota ultimativă este semnată de: Cicerin, Comisarul poporului pentru Afacerile Externe al Republicilor Socialiste Federative sovietice Ruse; Rakovski, Președintele Consiliului Comisarilor poporului și comisarul poporului în Ministerul Afacerilor Externe al Republicii Socialiste Federative Sovietice ucrainiene .

Un comentariu al acestei Note ultimative ruso-ucrainene adresată României la 1 mai 1919, ar necesita zeci de pagini.

Încerc să rezum în câteva fraze acest comentariu.  Unirea Basarabiei cu Țara s-a realizat  prin acte plebiscitare ce au exprimat voința națiunii române- majoritară  în această parte a Moldovei istorice. Armata română, chemată în mod expres de Sfatul Țării și de Consiliul General al Bucovinei în contextul  săvârșirii de către bande înarmate ruse și austro- ucrainene de acte teroriste în scopul lichidării organelor representative ale celor două Provincii și anexaării lor la Puterile vecine, n-au făcut altceva decât să restabilească ordinea astfel ca cele două organe de conducere să-și poată dsfășura activitatea. Nu exista în acel timp instituții de „administrație” ale României nici în Basarabia, nici în Bucovina. Nu a existat nici un fel de „accord” ruso-român care să prevadă retragerea armatei române din Basarabia. Pe teritoriul României nu s-au constituit niciodată bande înarmate în scopul atacării Rusiei sovietice.

În ceea ce privește „românizarea”, teza aceasta necesită unele lămuriri. Ea face parte din pachetul de „argumente” folosit de foștii ocupanți ruși pentru justificarea anexării unor teritorii românești  considerate a fi fost locuite de ruși sau ucraineni care, în mod violent, au fost românizați. Nu s-a recunoscut însă niciodată politica de deznaționalizare, rusificare forțată a românilor și a altor națiuni ținute sub teroare, cu tot arsenalul  cunoscut – deportări, arestări, execuții în masă, pogromuri etc.

Privitor la războiul din 1919, catalogat drept „război de intervenție” contra revoluției ungare a Sfaturilor, este și acest fapt un fals istoric. Agresiunea nu a fost a armatei române, ci a armatei roșii ungare; conivența Bela Kun- Lenin este prea bine cunoscută pentru a mai insista asupra ei. Sub sloganul revoluției mondiale se urmărea destămartea României și așezarea hotarului ungaro-sovietic pe Carpați. De altfel, Ungaria, deși a semnat Tratatul de pace dela Trianon (iunie 1920), nu a recunoscut niciodată actul plebiscitar de la 1 decembrie 1918 de la Alba-Iulia, „Doliul” Trianon-ului purtat de Ungaria de mai bine de o sută de ani, dovedește perpetuarea mitului „Sfintei Coroane”.

În fine, subliniez că așa-zisele „propuneri” înscrise în Nota adresată de Rusia și Ucraina sovietice Guvernului român la 1 mai 1919, sunt un ultimatum. Se acordă  40 de ore pentru îndeplinirea „propunerilor”! Dacă nu…

 În scurta perioadă cât la Kiev s-a aflat un regim ucrainean liber, acesta s-a orientat către stabilirea unor relații normale cu România. La 26 iulie 1919, Guvernul Republicii Ucraina a adus la cunoștința Guvernulu român  hotărârea sa privitor la relațiile bilaterale:  să stabilească „cele mai prietenești raporturi între Ucraina și România, bazate pe neamestecul reciproc în treburile interne, guvernul ucrainean declarând că nu vrea în nici un fel să pună în discuție frontiera actuală între cele două țări, considerând Nistrul ca frontieră definitivă între ele și dorind să stabilească pe această frontieră cele mai bune relații de vecinătate… să ceară sprijinul României în convorbirile cu țările Antantei în legătură cu aprovizionarea permanentă și organizarea armatei ucrainene…”.

În încheiere  se arăta precaritatea situației statului ucrainean: „în prezent bolșevicii amenință odată în plus cu distrugerea Ucrainei, în urma căreia,  toate statele vecine  cu bolșevicii, în primul rând România și Polonia, vor trebui să sufere șocul care a slăbit rezistența poporului ucrainean”. În consecință, se solicită „un ajutor imediat cu muniție de război și în mod deosebit cartușe și obuze…”.

Semnează acest document de importanță deosebită, Șeful misiunii Diplomaticee ucrainene în România, C. Matzievici, Delegatul Statului Major General al Armatei ucrainene, general de armată Serghei Delvig. De adăugat și un alt fapt important care anunța o reală  cooperare pe multiple planuri în această zonă a Europei abia ieșită dintr-o lungă epocă de suferință.

La 27 august 1919, printr-o scrisoare adresată Președintelui Consiliului de Miniștri al României, cei doi dilomați ai Ucrainei informează că o misiune extraordinară ucraineană condusă de dr. Filipciuc a fost trimisă în Polonia „pentru a încheia un accord între cele două țări”; Seimul polon a recunoscut guvernul Ucrainei și este în favoarea încheierii unui accord care „ar avea ca scop lupta împotriva bolșevismului”.

Intențiile exprimate de guvernul Republicii Ucraina n-au avut parte de success. Rusia sovietică, luptându-se pentru „recuperarea” teritoriilor pierdute, a acaparat Ucraina , așezând-o în rândul republicilor sovietice, socialiste din Federația rusă, pentru multe decenii.

La capărul acestei succinte relatări a unor aspecte ale  istoriei românești din anii de răscruce 1917 -1918, formulez câteva constatări  de interes mai larg.

În ceea ce privește Basarabia și Bucovina ca „posesiuni rusești” punctele de vedere ale bolșevicilor și ale reprezentanților fostului imperiu, erau identice. În toată perioada pregătirii Conferinței de pace, a desfășurării lucrărilor acesteia și în anii ce au urmat, pozițiile acestea nu s-au schimbat. Un studiu asupra acestor chestiuni ar putea beneficia de o documentație foarte bogată.

Menționez acum un document din octombrie 1919 și anume Raportul informativ nr. 587 din 5 octombrie 1919 provenind de la grupul de armate al generalului Lupescu, adresat prim-ministrului României. 

În acel raport se arată că generalul Denikin răspândea, prin agenții săi din stânga Nistrului „proclamații și manifeste prin care promitea Bucovina Ucrainei. În Basarabia, în zona Bender, și alte orașe, agenți ai lui Denikin declarau că după ce va termina cu bolșevicii, se va adresa României în mod amical pentru cedarea Basarbiei imperiului rus și, în caz de refuz, vor interveni cu forța armată pentru a-și îndeplini scopul”.

 Gheorghe Brătianu s-a aplecat din nou asupra istoriei celor două provincii românești în 1940 , după ce ultimatum-ul U.R.S.S. din 26 iunie adresat guvernului român, preciza, între altele: „Basarabia, populată în cea mai mare parte de ucraineni a aparținut Ucrainei”. 

Posturile de radio rusești răspândeau istorii noi: „moldovenii sunt o populație slavă, de aceeași origină cu rușii și ucrainenii, vorbind un dialect apropiat de limba rusă”.

Marele istoric a demontat toate falsurile pe care credeau agresorii că își pot întemeia furtul de teritorii și de oameni.

La sfârșitul demonstrației sale, el scrie:

 „Istoria este un perpetuum început. Nu suntem în măsură să examinăm prezentul și încă mai puțin să scrutăm viitorul. Unitatea română s-a consolidat la răscrucea unor imperii moarte, ea a trebuit să sufere din cauza reînvierii imperialismului. Din nou a apărut, din stepă, vechiul spectru al invaziei și Moldova a suportat încercări grele. Dar, din lecțiile istoriei știe că valorilei permanente nu au fost niciodată atinse. Valul a mai venit din Est, de nenumărate ori de-a lungul secolelor, dar el s-a întors înapoi, desemnând întotdeauna, la hotarele Moldovei, limitele Europei, spiritului ei, civilizației ei. Dacă este adevărat că proverbele sunt înțelepciunea popoarelor, nu există unul mai expresiv care să rezume experiența milenară a poporului Moldovei și de oriunde: Apa trece, pietrele rămân!”.

 – Va urma –

Surse: Prof. univ. dr. Viorica Moisuc – https://www.art-emis.ro. Text publicat și în revista „Minerva”, Journal of History and Philosophy, volume 4, Issue 1, February 2023, România de Mâine Foundation Publishing House, p. 15-42 sub titlul „Bucovina . Historical Highlight” (revista apare exclusiv în limba engleză). 

CUM TRATEAZĂ UCRAINA minoritățile naționale și ce spun documentele Consiliului Europei

George Damian: Cum tratează Ucraina minoritățile naționale, faza pe documente

Mi se atrage atenția că un oarecare spune despre mine că mint atunci când afirm că documentele Consiliului Europei consemnează discriminarea continuă a minorităților naționale în Ucraina.

Mai jos am făcut o selecție din rezoluțiile Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei privind implementarea Convenției Cadru pentru Protecția Minorităților Naționale în Ucraina, scrie istoricul și jurnalistul George Damian pe facebook, preluat de Romanian Global News
Nerespectarea de către guvernele succesive de la Kiev a drepturilor minorităților naționale este mult mai bine documentată în rapoartele care stau la baza acestor rezoluții, unele de sute de pagini; multe chestiuni documentate în detaliu nu și-au făcut loc în aceste rapoarte și nici în rezoluții.
Dar ideea este alta: statul ucrainean a dus în ultimii 30 de ani o politică agresivă de asimilare a minorităților naționale.
Mi se va spune „dar de ce te apuci să scoți la iveală problemele astea vechi? Ucraina este în război acum, nu are timp de astfel de chestiuni!”

Păi tocmai asta e beleaua, că Ucraina are timp de astfel de chestiuni, tocmai ce a promulgat în timpul războiului noi legi care restrâng drepturile minorităților naționale.

Ideal ar fi fost ca Zelensky să se țină de cuvânt și să amâne legile acestea pentru perioada de după război. Apoi este deranjantă acuzația că aș minți când spun că documentele Consiliului European arată cum încalcă Ucraina drepturile minorităților naționale.

Încă o dată: în rezoluțiile care urmează situația reală este mult diluată și este folosit un limbaj diplomatic, în realitate problemele sunt mult mai multe și mult mai mari.

Problema este discrepanța dintre idealurile clamate și practica guvernului de la Kiev, ca să nu mai vorbim că toate aceste rezoluții atârnă greu în cântar când vine vorba de aderarea la Uniunea Europeană.
Asta nu înseamnă că Ucraina nu trebuie sprijinită în fața invaziei ruse, însă nu există nici un motiv pentru care ar trebui să fie abandonată minoritatea românească din Ucraina.

Și acum să vedem ce zice Consiliul Europei în urma mai multor cicluri de monitorizare începute în anul 1999:

2003 – Rezoluția Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei privind implementarea Convenției Cadru pentru Protecția Minorităților Naționale în Ucraina.
2011 – Rezoluția Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei privind implementarea Convenției Cadru pentru Protecția Minorităților Naționale în Ucraina.
2013 – Rezoluția Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei privind implementarea Convenției Cadru pentru Protecția Minorităților Naționale în Ucraina.
2020 – Rezoluția Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei privind implementarea Convenției Cadru pentru Protecția Minorităților Naționale în Ucraina.

VICISITUDINILE ISTORIEI ȘI REZISTENȚA NEAMULUI ROMÂNESC ÎN FAȚA ÎNCERCĂRILOR METODICE DE A FI DISTRUS

,,Pentru a lichida popoarele se începe prin a le altera, prin a le șterge memoria. Le distrugi cărțile, istoria, cultura și altcineva le scrie alte cărți, le dă altă cultură, le inventează o altă istorie. Între timp poporul începe să uite ceea ce este și ceea ce a fost, iar cei din jur îl vor uita și mai repede, limba nu va mai fi decît un simplu element de folclor, care mai devreme sau mai tîrziu va muri de moarte naturală.

-Milan Hubl (1927-1989), istoric și profesor universitar ceh-

Fiind la marginea imperiilor otoman, rus și austriac, țările românilor au fost rîvnite de fiecare în parte și ne-au rupt cum au vrut și cum au putut cei trei mari dușmani timp de vreo 400 de ani. Dar cei mai turbați și odioși au fost rușii, austriecii și ungurii.

Prima dată armatele imperiale rusești au ajuns în ținuturile românilor în anul 1711, în urma tratatului de alianță a domnitorului Dimitrie Cantemir (1710-1711) al Moldovei chiar cu autorul turbăciosului răvășel.

După înfrîngerea suferită din partea turcilor la Stănilești pe Prut în anul 1711, domnitorul Cantemir se refugiază cu o parte dintre boieri în imperiul rus și moare în anul 1723 în apropiere de Orel, oraș situat în vestul Rusiei.

În tratatul de alianță se stipula că Moldova va rămâne suverană și după acest război cu turcii, iar granița de est va rămîne tot pe rîul Nistru, unde sînt mai multe cetăți.

Nu știm cum ar fi respectat țarul Petru l această înțelegere, fiindcă în Testamentul lăsat moștenire urmașilor săi și întregului popor rus, el considerîndu-se un iluminat al Marelui Dumnezeu, adică un nebun cu coroană cum au mai avut rușii și alte căpetenii atît înaintea acestuia, dar și după el, zice că imperiului rus îi este hărăzită de către Elohim stăpînirea întregii lumi!  

Expansiuniunea Imperiului rus peste teritoriile locuite de români, trebuie analizată și înțeleasă în contextul Testamentului lui Petru cel Mare care privește întreg spațiul românesc.

Se presupune că acest document a fost elaborat în anul 1725, de către țarul Petru I al Rusiei (1672-1725), fiind dus la Paris în anul 1757 de către ambasadorul Franței la Petersburg și înmînat regelui Ludovic al XV-lea.

Testamentului lui Petru cel Mare a fost publicat la Paris în anul 1843, stîrnind mare vîlvă și nedumerire la toți cei cu mintea acasă și nepuși să judece lumea după nebuniile pe care le citez mai jos :

,,În numele Prea Sfintei și Nedespărțitei Treimi, Noi Petru I, către toți urmașii noștri moștenitorii Tronului, Guvernanților și nației rusesti.

Marele Dumnezeu, de la care avem existența și Coroana noastră, luminîndu-ne, îmi arată mie a privi spre poporul rusesc ca fiind chemat a stăpîni în viitorime toată Europa. Eu pun temei acestei idei, că națiunile Europei au ajuns cele mai multe într-o stare de vechime aproape de a lor cădere. Urmează dar, a fi ele subjugate de un popor tînăr și nou, cînd va ajunge la întregimea creșterii sale și va căpăta toată a sa putere…

Eu am găsit Rusia ca un pîrîiaș și o las ca un rîu mare. Iar moștenitorii mei o vor face și mai mare, întinsa, hotărîtă de a face să rodească Europa cea stearpă.

Eu le las instrucțiunile următoare pe care le poruncesc la a lor luare aminte ca să le păzească cu statornicie.A ține nația rusească necurmat în stare de război, spre a avea pe soldații ei pururea deprinși la război… Războiul să ajute păcii, în interesul întinderii Rusiei și a înaintării ei în înflorire.

A chema prin toate putincioasele mijloace, de la națiile cele învățate ale Europei, comandiri în vreme de război și oameni învățați în vreme de pace, spre a face ca nația ruseasca sa capete foloase de la celelalte nații, fără a pierde nimic din ale sale proprii.

A se amesteca in toate pricinile și dezbaterile din Europa, mai vîrtos în acele țări care fiind mai în apropriere, interesează mai cu seama.

A vîrî vrajba în Polonia, a hrăni în ea tulburări necontenite; a cîștiga cu bani pe cei mai puternici, a avea înrîuriri în Dietele lor spre a putea lucra la alegerea Crailor lor și a-și face partizani în Polonia … 

Dacă puterile vecine s-ar împotrivi să le împace împărțind-o cu ele … (Și chiar așa au făcut împreună cu Prusia și Austria în anii 1772, 1793, 1795, apoi numai cu Germania în 1939 pe cînd imperiul rus era condus de cazari care doreau bolșevizarea întregii lumi!).

A lua cît s-ar putea mai mult din hotarele Suediei și a ști cum să se facă ca însăși ea, Suedia, să-i deschidă război, spre a-i găsi pricină de a o subjuga… A dezbina Suedia de Danemarca și, cu luare aminte, a hrăni rivalitățile lor.

A însoți Prinții ruși întotdeauna cu prințese din Germania spre a înmulți influenta noastră acolo … să se unească de la sine la pricina noastră.

A căuta alianța de comerț cu Englitera, mai mult decît a oricărei alte Puteri, pentru că ea are ma mult trebuință de noi… a schimba cheresteaua noastră și alte produse cu aurul ei și a face ca negustorii și matrozii ei să-i deprindă pe cei ai nației noastre spre navigație și comerț.

A se întinde neîncetat către Nord pe marginea Marii Baltice și către Sud pe marginea Marii Negre.

A se apropia cît mai mult de Constantinopole și de India, că acel ce va stăpîni acolo, va fi adevăratul stăpînitor al lumii… 

A străbate pînă la golful Persic, a restatornici de se poate comerțul cel din vechime al Orientului și a se întinde pînă în India care este magazia lumii…

A căuta și a cîștiga alianța Austriei … a o sprijini în zadarnicele ei închipuiri de a stăpîni Germania… iar prin taină a întărîta dușmănia Prinților Germaniei împotriva ei…

A face de a se interesa curtea Austriei ca să izgonească pe Turci din Europa și a nimici pretențiile ei cînd vom subjuga Constantinopole…

A face pe toți grecii dezbinați ce sînt împrăștiați în Ungaria, Polonia și alte țări, să se lipsească de ele și a se reface sprijinul lor și a intermedia o asociație universală; care vor fi tot atîția prieteni pe care Rusia îi va avea în statul fiecărui dușman al ei.

După ce Suedia se va dezmembra, Persia se va birui, Polonia se va subjuga și Turcia se va supune… a propune foarte tainic la curtea Franței, apoi la cea a Austriei, de a împărți cu ele imperia lumii, măgulindu-se ambiția și iubirea lor de sine… Rusia să se ajute cu ele pentru a le desființa pe urmă…”

Dacă amîndouă aceste curți vor refuza propunerea Rusiei, atunci trebuie să se știe cum să împartă între ele gîlceava și a le face să se slăbească una pe alta …

Apoi Rusia, folosindu-se de un prilej hotărîtor, va năvăli asupra Germaniei, pornind totodată cu doua flote mari ce vor năpădi Franța. Aceste doua țări biruindu-se, celelalte părți ale Europei vor trece lesne și fără împotrivire sub jugul Rusiei.”

Pornind a se război cu toți vecinii, rușii au ajuns și pe plaiurile noastre, dar gîndurile lor ascunse nu erau de ajutorare ci de crîncenă stăpînire. Devenită mare putere în estul Europei în urma victoriei lui Petru la Poltava (1709) asupra lui Carol XII al Suediei, Rusia a început să-și urmărească expansiunea spre Vest si Sud-Vest, vizînd în special Polonia și imperiul Otoman, cu capitala acestuia Constantinopol, precum și țărmul de est al Mării Adriatice.

Numeroasele războaie purtate împotriva turcilor, i-au adus pe ruși pe capul românilor, ca eliberatori creștini de sub jurul musulman. Ecaterina cea Mare (1762-1796), de origine prusacă născută Sophie Augusta Fredericka de Anhalt-Zerbst, a visat să înființeze în ținuturile locuite de români un Regat al Daciei, ca provincie a imperiului rus, la fel cum era și Regatul Poloniei.

Însă în anul 1775 nordul Moldovei, cunoscut mai tîrziu ca Bucovina, este cedat imperiului austriac care își dorea o extindere cît mai grabnică asupra teritoriilor locuite de români.

Nu după mult timp, românii vor constata că stăpînirea țaristă este mult mai sălbatică decît cea turcească. În urma războiului ruso-turc din anii 1806-1812, turcii cedează rușilor numai ținutul dintre Prut și Nistru, botezat de ei ”Basarabia” deși aceștia ceruseră întreaga Moldovă.

După războiul ruso-turc (1821-1829), încheiat cu pacea de la Adrianopol, Moldova și Valahia intră sub protectorat rusesc, administrarea lor făcîndu-se conform Regulamentului Organic.

 Desele invazii ale armatelor țariste asupra ținuturilor locuite de români (1711 1739, 1770-’74, 1787-1792, 1806-1812,  1828-1834, 1848-49, 1877-78, 1914-1918, 1944-1958), precum și ocuparea temporară sau de lungă durată a unor părți a teritoriilor acestora, au adus grave prejudicii dezvoltării istorice, atît asupra poporului român cît și a statalității lui. Atunci cele două Țări Române erau sub comanda generalului rus Jeltuhin, care spunea despre români că sînt buni numai pentru ștreang, chiar dacă n-au înfăptuit vreo crimă. Boierii care s-au opus abuzurilor armatei țariste de ocupație au fost exilați.

Ocupația rusă a durat pînă în anul 1839, dar ea a avut ca repercursiune directă creșterea numărului sudiților evrei din imperiul austriac și țarist, care s-au aciuat pe la noi, aducînd grave prejudicii economice românilor.

Dorința rușilor de a-și răcori căpățînile înfierbîntate de vodcă în apa miraculoasă a Mărilor Marmara și Adriatica, au fost oprite pentru o vreme prin războiul Crimeei din anii 1854-1856, pierdut de Rusia. Moldovei i-au fost restituite cele trei județe din sud, Cahul, Izmail și Bolgrad (în fapt Basarabia istorică adevărată),astfel că Rusia a fost îndepărtată de către marile puteri europene de la gurile Dunării.

Românii doreau să-și întemeieze din nou un stat unitar al lor, iar visul lor secular a fost îndeplinit în parte prin Unirea Moldovei cu Valahia în ianuarie 1859 și și proclamarea Principatului România în ianuarie 1862 de către domnitorul A. I. Cuza.

În anul 1877, rușii pornesc un nou război împotriva Imperiului Otoman pretinzînd că doreau să-i elibereze de sub umbra semilunii pe toți creștinii, chiar și pe cei din Constantinopol și Asia Mică unde erau o minoritate neglijabilă. Promițîndu-le românilor recunoașterea independenței față de Poarta Otomană, rușii și-au trecut urdiile războinice peste pămînturile noastre și peste Dunăre, în Bulgaria.

Dar cum socoteala de la Sankt Petersburg a panslavismului și a imperialismului rus nu s-a potrivit deloc cu cea de la Plevna, rușii s-au văzut obligați să le ceară românilor ajutor și astfel , în urma unor sângeroase încleștări,România a putut să devină independentă față de Turcia.

Aliații ruși au încercat nu numai să rămână stăpîni în București, dar au avut gînd să pună mâna pe principele Carol l și să anihileze oștirea română, pentru a-și întinde stăpânirea și asupra României.

Din fericire, planul rusesc a eșuat în urma opoziției hotărâte manifestate de Marile Puteri europene și în primul rănd de Germania.

Distrugerea puterii economice a românilor și a potențialului lor biologic

A fost o preocupare permanentă a celor trei imperii care au stăpînit țările românilor începînd cu prima parte a secolului XlX.

Imperiul țarist, odată cu expansiunea lui spre sud-estul Europei începînd cu anul 1711 ne-a întîlnit în drumul viselor lor de mărire și amarnic ne-au jefuit, nenorocire ce ne-a urmărit peste 160 de ani, de cîte ori ne-au călcat țara.

Potrivit unor observatori britanici, Valahia a fost nevoită să se îndatoreze unor creditori europeni cu o sumă totală de 10 milioane de piaștri, pentru a face față cerințelor armatei ruse.

Acuzații de jaf sistematic au fost făcute de autorul francez Marc Girardin, care a călătorit în regiune în anii 1830; Girardin a afirmat că trupele ruse au confiscat practic toate animalele pentru nevoile lor și că ofițerii ruși au insultat clasa politică, spunînd în mod public că în cazul în care furnizarea de boi s-ar dovedi insuficientă, boierii vor fi înjugați la care în locul acestora; această acuzație a fost reluată de Ion Ghica în amintirile sale. 

El a amintit și despre insatisfacția crescândă față de noua stăpânire și că țăranii erau în mod special supărați din cauza manevrelor continue de pe teritoriul Principatelor.

Dar și alți francezi ajunși cu diferite interese pe la noi au constatat sălbăticia rușilor care o întrecea pe a fiorșilor năvălitori asiatici hunii și tătarii. 

,,Generalul Jeltuhin administra prin lovituri de sabie, întemniţa, surghiunea, maltrata pe toți cei care nu erau ruşi.” (Hugot catre Portalis, 6 iulie 1829). ,,Satele aflate în calea armatei rusești încep a fi pustiite, ţăranii – cu grânele rechiziţionate şi vitele omorâte de căratul proviziilor sau lovite de epidemii – fugind în Transilvania…

Generalul rus Jeltuhin pretinde chiar ca Ţara Românească să suporte în totalitate armata rusă şi după ce aceasta va trece Dunărea in Bulgaria. Când boii lipsesc sau, ceea ce se întâmplă des, mor sub jug, se înjugă în locul lor ţărani” (Viollier către Polignac, 30 iulie 1829).

După anexarea Basarabiei la imperiul rus, o parte însemnată a țăranilor români au trecut peste Prut în Moldova datorită împilărilor, jafurilor și umilirilor la care erau supusși de către armata rusă și noua administrație formată în mare parte din jidani.

Ca să înțelegem această mare nenorocire, venită pe capul românilor din Basarabia dau recensămîntul făcut de ocupant în anul 1812; 419240 români(86%), 30000 ruteni(6,55%), 19130 mozaici(4,2%), 6000 lipoveni(1,2%), 1207 găgăuzi(0,25%) și 1200 bulgari(0,25%), iar în anul 1918 românii mai reprezentau numai 62%, crescînd procentul rușilor la 7% și al jidanilor la 12%!

Consecința directă a acestor jafuri și silnicii nemaiauzite asupra Ţărilor Române, a fost aceea că acestea au încetat de a mai fi mari producătoare și exportatoare de vite, sărăcia înstăpînindu-se peste tot! Generalul rus Suvorov, răspunzând unor plângeri ale localnicilor, declara că vrea să lase moldo-valahilor ochii, ca să aibă cu ce plânge.

Un rol devastator asupra economiei românilor timp de peste 150 de ani(de la pacea de la Passarowitz pînă în anul 1871 cînd au fost abrogate privilegiile) l-au îndeplinit și ,,sudiții”, negustori și cămătari cazari care desfășurau activități economice în Țările Românilor dar nu plăteau nici un fel de taxe, situația fiind la fel și pentru mărfurile importate. Există plîngeri ale boierilor și breslelor către domnitorii din aceste țări care arată cum ei sînt ruinați prin privilegiile primite de cazari în urma tratatelor de pace încheiate între imperiul otoman și cele 3 imperii amintite.

Falsificarea istoriei României

Procesul deznaționalizării românilor și a falsificării istoriei acestora datează de ceva vreme, din vremurile de cînd austriecii, apoi papistașii și ungurii s-au pus pe sufletele noastre să ne nimicească pentru totdeauna.

După ocuparea Transilvaniei de către armatele imperiale austriece, la 4 decembrie 1691, împăratul Leopold I a dat o Diplomă (numită și Diploma leopoldin), care a avut rolul unei adevărate Constituții pentru această nouă cucerire a sa,timp de mai bine de un 150 de ani.

Noii stăpîni fiind catolici, iar această confesiune avînd puțini aderenți în Transilvania, ochii noilor stăpâni au fost puși pe românii ortodocși care dacă ar fi trecut la catolicism, primeau și ei drepturile pe care le aveau ungurii și sașii.

Iezuiții au început să-i convingă pe români pot să se ridice din starea socială, politică și religioasă jalnică în care trăiau doar prin trecerea la catolicism !

Acțiunea austriecilor mai realiza un scop ascuns, dezbinarea românilor din Transilvania de cei din Valahia și Moldova prin trecerea ardelenilor la catolicism.

Vasile Alecsandri într-o scrisoare din anul 1868 către Foaie din Cernăuți spunea latiniștilor care îi corectau poeziile după socoteala lor, că adevărata limbă este ,,isvorîtă din geniul poporului român, iar nu din fabricile de cuvinte a lui Cipariu et companie”, adică să înțelegem că unii ,,doctori ardeleni” erau bine dați cu făcătura latinistă pusă la cale de papistași.

Asta le convenea de minune și ungurilor care spuneau despre românii din Ardeal că nu erau decît ciobanii romanilor care au cucerit Dacia.

A fost și o acțiune metodică de nimicire prin deznaționalizare asupra românilor.  În Ardeal ungurii în campania lor de maghiarizare a românilor le-au schimbat numele de familie și cel de botez, obligîndu-i să urmeze școala numai în limba ungară, ceea ce a dus pentru unii la pierderea identității și transformarea lor în unguri sadea.

La fel au procedat și austriecii, care, după ocuparea Bucovinei, i-a dat pe ortodocșii români în paza clerului ucrainean unit cu Roma, iar aceștia s-au apucat să-i slavizeze adăugînd la numele lor de familie terminațiile ,,enco”, ,,iuc” și ,,ciuc” , ca să fie ucraineni și numai atît. În anul 1918 cînd Bucovina s-a unit cu patria mumă, cei batjocoriți astfel au cerut statului român să dea o lege care să le permită a reveni la numele lor adevărate românești, numai că mafia statală le-a cerut să plătească pentru schimbarea numelor.

Și așa avem azi printre noi nume ca Mateiuc, Petrenco, Martiniuc, Sauciuc, boutiuc, Cuzenco, Vatamaniuc, etc.

(Fragmente din articolul https://veghepatriei.wordpress.com/distrugerea-neamului-romanesc).