STALIN – CETĂȚEAN DE ONOARE AL ROMÂNIEI

D-ALE ISTORIEI…

Având posibilitatea să aleagă între constituirea unui sistem de securitate colectivă în Europa alături de Puterile occidentale democratice (Franța și Marea Britanie), pe de o parte și Germania hitleristă, totalitară și revanșardă, pe de altă parte, la 19 august 1939, dictatorul URSS Iosif Stalin (1878-1953) a luat decizia de a se alia cu Führerul Adolf Hitler (1889-1945). În urma unor tratative lejere, ca „între vechi prieteni”, Viaceslav Molotov (1890-1986), comisarul poporului pentru Afaceri externe și Joachim von Ribbentrop (1893-1946), ministrul german de Externe, în prezența dictatorului bolșevic, au semnat Tratatul de neagresiune și Protocolul adițional secret, numite și Pactul Molotov-Ribbentrop.

Unii autori folosesc sintagma Pactul Stalin-Hitler. Este corect în toate cazurile, scrie istoricul Anatol Petrencu în publicația online https://basarabialiterara.com.md.

Reprezentanții celor două tiranii totalitare au împărțit între ele Europa de est. Referitor la România, părțile semnatare au scris: „În privința Europei Sud-estice, partea sovietică subliniază interesul pe care-l manifestă pentru Basarabia. Partea germană își declară totalul dezinteres politic față de aceste teritorii”.

Vom preciza: în momentul semnării documentului respectiv nu a existat un stat numit „Basarabia”. Era România în frontierele recunoscute internațional, inclusiv – de URSS.

După o scurtă ezitare, la 17 septembrie 1939, alături de Germania nazistă, URSS s-a implicat în război împotriva Poloniei, adică în cel de-al Doilea Război Mondial, anexând voievodatele de est ale acestei țări.

La mai puțin de un an, la 28 iunie 1940, în bună înțelegere cu Adolf Hitler, Iosif Stalin a invadat România, răpindu-i nu doar Basarabia, ci și nordul Bucovinei, Ținutul Herța, mai multe insule de la gurile Dunării. Sunt cunoscute atrocitățile comise de sovietici pe teritoriile românești înstrăinate: asasinarea, torturarea, reținerea în închisori a persoanelor din mai multe categorii sociale, considerate de sovietici a fi „exploatatori ai muncii omului de către om” sau „dușmani de clasă”.

În noaptea de la 12 spre 13 iunie 1941 sovieticii au realizat Primul val de deportare a basarabenilor în adâncurile Siberiei. În rândul persoanelor supuse deportării au fost și etnici evrei, familii întregi.

O trăsătură specifică Primului val al deportării: la trecerea Nistrului, la Tiraspol, Razdelinaia și alte stații de cale ferată, bărbații au fost scoși din vagoane și trimiși în sistemul de lagăre de muncă forțată cu centrul Ivdel, dincolo de Ural, unde și-au găsit moartea. Unii autori de etnie evrei au calificat Ivdelul ca „al doilea Auschwitz”.

Corect ar fi: „Auschwitz – al doilea Ivdel”; asta pentru a respecta principiul cronologic în tratarea istoriei.

La 23 august 1944 Suveranul României, regele Mihai, a scos țara din războiul antisovietic și a aderat la Coaliția antihitleristă a statelor și popoarelor. Efortul României în războiul antihitlerist a fost uriaș. Conform opiniei unor specialiști occidentali, datorită contribuției economice, militare, financiare etc. la victoria asupra Germaniei naziste, țara noastră s-a plasat pe locul patru în cadrul Coaliției antihitleriste.

În pofida aderării României la Coaliția antihitleristă, URSS a semnat Convenția de armistițiu cu România abia în noaptea de la 11 spre 12 septembrie 1944, până la acel moment România fiind considerată a fi stat ostil.

Conform Convenției de armistițiu, sovieticii au impus România să plătească contribuții de război în sumă de 300 milioane dolari (SUA) timp de șase ani în mărfuri (produse petroliere, cereale, materiale lemnoase, vase maritime și fluviale, diverse mașini etc.).

Analizând textul Convenției de armistițiu, tragem concluzia că România a fost subjugată de URSS. România a fost obligată nu doar să plătească URSS contribuții de război exagerat de mari (prin numitele Sovrom-uri), dar a fost supusă umilințelor de tot felul.

Astfel, în ședința Consiliului de miniștri al României, prim-ministrul Petru Groza (1884-1958) a propus:

„În semn de recunoștință a întregului popor român pentru ajutorul în lupta pentru eliberarea de sub jugul fascist și restabilirea independenței Statului român”, generalisimul Stalin să fie declarat Cetățean de onoare al României.

În ședința Parlamentului din 6 aprilie 1947, președintele Camerei deputaților, scriitorul Mihail Sadoveanu (1880-1961) a citit decizia Consiliului de miniștri de a-i conferi generalisimului I. V. Stalin titlul de Cetățean de onoare al României.

Camera deputaților a adoptat următoarea rezoluție: „Manifestând sentimentul profundei recunoștințe a poporului român Excelenței Sale generalisimului Stalin, președinte al Consiliului de miniștri al URSS, pentru ajutorul acordat în lupta pentru eliberarea de sub jugul fascist, reîntoarcerea Transilvaniei de nord și [restabilirea] independenței Statului român, susținând inițiativa guvernului, Adunarea Deputaților decide: a-i conferi Excelenței Sale I.V. Stalin, președinte al Consiliului de Miniștri al URSS, [titlul de] Cetățean de Onoarea al României”.

În același timp, Municipalitatea orașului Cluj i-a conferit ministrului afacerilor Externe al URSS Viaceslav Molotov titlul de Cetățean de Onoare al orașului Cluj „în semn de recunoștință a întregului popor din Transilvania de Nord pentru ajutorul acordat în problema restabilirii frontierelor transilvănene și ajutorul [acordat] în lupta pentru drepturile României”.

De parcă deciziile de mai sus nu ar fi fost suficiente, Guvernul condus de Petru Groza i-a propus regelui, iar Suveranul României Mihai a acceptat inițiativa conferirii Ordinului „Carol I” – cel mai înalt ordin cavaleresc regal, vice-ministrului afacerilor Externe al URSS (foto) Andrei Vîșinski (1883-1953), pentru „merite deosebite, oferite României în problema afirmării drepturilor ei asupra întregii Transilvanii și apărarea intereselor românești”. Sângerosului procuror stalinist i s-a conferit titlul de Cetățean de onoare al Sibiului.

Atunci când unul din conducătorii României i-a spus lui A. Vîșinski că el încalcă înțelegerile de la Conferința de la Yalta a celor Trei Mari (februarie 1945), el a replicat: „Yalta? Yalta sunt eu!”

S-a destalinizat / derusificat oare România?

”OMUL NOU” CONSTRUCTOR AL COMUNISMULUI, VIITORUL DE AUR AL OMENIRII

Comuniştii români au acţionat după mo­delul sovietic şi pentru a crea așa zisul „om nou”, constructor a socialismului.

Consilierii bolşevici se găseau în toate mini­sterele. Se urmărea inocularea în mintea oamenilor, mai ales a tinerilor, a aşa-zisei misiuni istorice a clasei muncitoare, idee care reprezenta miezul în jurul căreia s-a derulat întreg fenomenul represiunii, scrie https://fericiticeiprigoniti.net/istoria-prigoanei

Comunismul era considerat ca fiind cea mai dreaptă dintre orânduirile sociale. El trebuia să for­meze binecunoscutul,  om nou, care urma să aibă rolul de a înlătura tot răul existent în lume, prin purifi­carea societăţii socialiste de elementele nocive.

Marea burghezie şi moşierime, aparţinând vechiului regim, purtau, în opinia noilor conducători, vina tuturor re­lelor din ţara noastră. Reprezentanţii lor nu ar fi făcut nimic bun pentru România. Avându-se în vedere acest lucru, a apărut ideea reeducării prin „spălarea creierelor” sau „robo­tizarea individului”. Orice legătură cu lumea occidentală era calificată drept atitudine duşmănoasă faţă de noul regim, fiind aspru pedepsită de justiţia populară.

În schimbul loialităţii faţă de noul regim, care se înfi­ripa sub protecţia cizmei sovietice, inginerii, economiştii, contabilii şi chiar unii foşti patroni de întreprinderi, sau fiii acestora, au fost acceptaţi în continuare la conducerea uzine­lor, fabricilor, şantierelor de construcţii, băncilor naţionali­zate prin actul de la 11 iunie 1948, deoarecc P.M.R, nu for­mase încă propriile cadre de specialitate. După ce nu au mai fost utili, comuniştii s-au debarasat imediat de ei, aruncându-i în închisorile Gulagului românesc, sub tot felul de vini, de cele mai multe ori imaginare.

Termenul de Gulag este de fapt un cuvânt rezultat prin unirea iniţialelor denumirii sovietice a Direcţiei Generale a Lagărelor, adică Glavnoe Upravlenie Lagerei, ce avea în subordine aproximativ 2500 de unităţi. În aceste lagăre se desfăşură o intensă şi sistematică acţiune de exterminare a adversarilor politici ori a celor care, într-un fel sau altul, au manifestat opoziţie faţă de regim.

De obicei, lagărele bolşe­vice erau situate în zone greu accesibile, cu temperaturi ex­trem de scăzute. Cele mai multe se găseau în Siberia, unde condiţiile de muncă erau epuizante, iar hrana abia asigura existenţa de zi cu zi.

Aleksandr Soljenițîn*, un supravieţuitor al regimului de exterminare din lagărele bol­şevice sovietice, a condamnat cu tărie crimele comise de autorităţile staliniste în celebrul roman documentar Arhipelagul Gulag, publicat mai întâi la Paris în 1973, apoi şi în U.R.S.S., un an după aceea.

Autorul supune atenţiei cititorului atât propria sa experienţă, cât şi mărturiile zguduitoare a circa 200 de victime ale gulagului sovietic.

Cartea i-a adus autorului Pre­miul Nobel pentru Literatură şi în acelaşi timp o extraordi­nară popularitate în ţară, dar mai ales în străinătate.

Publi­carea romanului a stârnit în acelaşi timp o reacţie foarte dură din partea K.G.B.-ului, deoarece erau dezvăluite opiniei pu­blice de pretutindeni metodele sale de exterminare. De aceea Aleksandr Soljeniţîn s-a văzut nevoit să accepte o anumită colaborare temporară cu puterea sovietică, fără compromi­suri esenţiale.

După preluarea conducerii Partidului Comunist al Uni­unii Sovietice de către Mihail Gorbaciov, în calitatea de secretar general, s-a instituit un regim reformator în anul 1986. Prin Glasnost şi Perestroika se fac tot mai auzite vo­cile foştilor deţinuţi politici, care îşi creează asociaţii pre­cum Memorial Vazvra Scenie.

Realităţile sovietice destul de dure au fost prezentate şi de români. Primul dintre ei, scriitorul de stânga Panait Istrati, a scris celebra lucrare Spovedania unui învins, o prezen­tare destul de obiectivă, care are la bază o călătorie de aproape doi ani întreprinsă de autor, în anii ’30, în „paradisul bolşevic”.

În toamna anului 1936, după ce şi-a satisfăcut serviciul militar la un regiment din Cetatea Albă, tânărul Dumitru Mircescu, atras de ideile comuniste, a trecut Nistrul înot, pentru a-şi găsi fericirea în Uniunea Sovietică.

El a ajuns mai întâi la Odessa, trecând de grănicerii români şi ruşi. N.K.D.V.-ul, considerându-l spion român, l-a deferit imediat justiţiei militare sovietice, care l-a condamnat la 10 ani de muncă silnică, deşi nu exista nici o probă concludentă împo­triva lui decât trecerea ilegală a frontierei.

Tânărul temerar a fost expediat împreună cu alţi condamnaţi în lagărul de la Vorkuta, dincolo de Cercul Polar. Condiţiile din acest lagăr al Gulagului sovietic erau dintre cele mai proaste: lucru as­pru în mină, temperaturi extrem de scăzute, foamete şi alte neajunsuri. A supravieţuit în mod miraculos şi a reuşit peste ani să aştearnă pe hârtie cele trăite şi văzute.

Tot la Vorkuta a ajuns şi părintele profesor basarabean Vasile Ţepordei **, deportat de sovietici în anul 1951, fiind socotit adversar al regimului comunist din Uniunea Sovietică.

Condiţiile de aici erau la fel de grele ca în anul 1936. Munca era epuizantă, hrana foarte proastă, condiţiile de locuit absolut primitive, temperaturi de – 30 °C şi chiar – 40°C.

El fusese acuzat că în perioada interbelică a desfaşurat o susţinută activitate anti-bolşevică, publicând articole incendiare în paginile publica­ţiilor Raza sau Gazeta Basarabiei.

În perioada de­tenţiei a suferit injurii, bătăi, torturi, înfometări, ameninţări cu moartea.

(Constantin I. Stan – Crucea reeducării)

NOTE

*Aleksandr Isaievici Soljeniţîn (n. 11 decembrie 1918, Kislovodsk, RSFS Rusă – d. 3 august 2008, Moscova, Federaţia Rusă) a fost un romancier rus, activist şi dizident anticomunist, care a făcut cunoscută lumii întregi barbaria gulagurilor şi a lagărelor de muncă forţată din Uniunea Sovietică.

Soljenitin era căpitan de artilerie când a fost arestat,după ce i-a fost interceptată o scrisoare către un prieten în care îl critica pe Stalin. A fost condamnat la 8 ani de lagar de munca (Articolul 58). Vremelnic, rămâne langa Moscova intr-o saraska, inchisoare speciala in care savantii arestati erau pusi sa faca cercetare in folos sovietic. Din 1950, munceste in lagarele de reeducare din Karaganda. Sotia (Natalia Resetovskaia) divorteaza. Este chinuit de o tumoare malignă.

Deşi, de cele mai multe ori, scrierile sale au fost interzise, a reuşit să publice o serie de cărţi, dintre care cele mai cunoscute sunt: „Arhipelagul Gulag”, „O zi din viaţa lui Ivan Denisovici” sau „Pavilionul canceroşilor”.

„Pentru forţa etică cu care a continuat tradiţiile inalienabile ale literaturii ruseşti”, Soljeniţîn a primit Premiul Nobel pentru Literatură în 1970.

A fost expulzat din Uniunea Sovietică în 1974, dar s-a întors în Rusia în 1994, după prăbuşirea regimului comunist.

**Preotul român basarabean Vasile Țepordei s-a născut la 5 februarie 1908, în sudul Basarabiei. După ce a absolvit ca premiant Facultatea de Teologie din Chișinău, s-a dedicat învățământului, funcționând la licee de tradiție din oraș.

A editat și condus revistele „Raza” și „Basarabia” (foto) și a publicat mai multe cărți. În 1940, s-a refugiat la Bucureşti, reîntorcându-se la Chişinău în anul următor, pentru ca în 1944, sub amenințarea trupelor cotropitoare sovietice, să ia din nou calea pribegiei spre Bucureşti, unde avea să slujească în calitate de preot la Biserica Mărcuţa, după un scurt popas în Parohia Islaz.

Arestat în septembrie 1948, în 1949 judecat de un tribunal militar sovietic la Constanţa şi condamnat la 25 de ani muncă silnică; a executat 8 ani din ea în mai multe lagăre siberiene, ultimul fiind la Vorkuta, dincolo de Cercul Polar. Eliberat în 1956,^[a fost reintegrat în preoţie, ca paroh în Islaz, județul Ilfov (1956-1966) şi la biserica „Mărcuţa” din Bucureşti (din 1966).

Deși a fost chinuit în Gulagul sovietic și persecutat mai bine de o jumătate de viață, Dumnezeu l-a ținut ca să scrie până în ultima clipă a vieții sale, la 94 de ani.

CONCEPTUL COMUNIST SOVIETIC AL ”OMULUI NOU”

Pentru unii lideri bolșevici forjarea omului nou era ceva asemănător cu transformarea oamenilor în mașini – maximal de productivi în muncă, deciși și organizați. Imaginea „mașinii” în raport cu omul era adeseori folosită în acea vreme.

Unul dintre ideologii bolșevici Nikolai Bukharin declara în acest sens: „Ne confruntăm cu problema prelucrării oamenilor și transformarea lor în astfel de mașini vii, care în toate acțiunile lor ar fi ghidate de noi principii, de o nouă ideologie proletară”.

Altă teorie a educării omului nou era promovată în anul 1922 de pedagogul sovietic Pavel Blonsky, inventatorul termenului „homotehnie” (человеководствo). Acesta spunea că „alături de fitotehnie și zootehnie, ar trebui să existe o știință omogenă cu ele – homotehnia”.

Într-un anumit sens, noua eră, era anilor 1930, a conturat linia către crearea științei de „creșterii a oamenilor”. În curând a devenit clar cine ar putea pretinde la rolul principalului „homotehnolog” al țării sovietice, care era nimeni altul decât liderul său, Iosif Stalin. Acesta sublinia în anul în 1934 că „oamenii ar trebui să fie crescuți cu grijă și atenție, la fel cum un grădinar crește un pom fructifer preferat”.

Construcția acestui centaur sociocultural, unui Homo Sovieticus original, a fost întreprinsă în cu seriozitate în URSS. Oamenii care și-au trăit cea mai mare parte a vieții în vremurile prerevoluționare păreau bolșevicilor un material de modelare mult mai puțin promițător decât copiii și adolescenții, schimbarea unui adult fiind mult mai dificilă decât a unui copil.

Pentru majoritatea revoluționarilor care au ajuns la putere, copilul părea un fel de tabula rasa, o bucată de lut, din care cu o anumită dexteritate era posibil să modelezi orice. 

După cum menționa Anatoli Lunaciarski, comisarul Educației Populare din URSS în anii 1920: „Un copil de vârstă preșcolară poate fi lipit, un copil de școală poate fi îndoit, un adolescent poate fi frânt, iar pe un adult doar mormântul îl îndreaptă”.

Sociologul rus Iurii Levada definește Homo Sovieticus ca un „om simplu sovietic” (popular „sovok”), care „este ca toți ceilalți”, impersonal, opus la tot ce este elitar şi original, „transparent” (adică accesibil pentru un control de „sus”), modest (primitiv) cu cerințe reduse la necesitățile de supraviețuire, făcut pentru totdeauna, impasibil la schimbări şi ușor de condus (de fapt supus mecanismului primitiv de conducere).

La rândul său, Andrei Sineavski a aprofundat și mai mult această natură contrafăcută și duplicitară a „omului nou”, considerând că „omul sovietic – este întotdeauna un criminal, potențial criminal sau unul care încă n-a fost prins. Din simplu considerent, că supraviețuirea în sistemul socialist era legată într-o formă sau alta cu încălcarea legilor, dacă desigur, nu vrei să ajungi ultimul mizerabil și să-ți construiești cariera printr-o ascensiune socială, în elita socialistă, pentru care nu există legi”. 

Tocmai acestui om nou, marginal, îi revenea rolul principal pe scena politică a statului sovietic, care în scurt timp urma să se înmulțească până a deveni majoritar şi important în rolul butaforic de purtător al „dictaturii proletariatului”.

Unul din instrumentele principale în această operă de modelare a omului nou, așa cum prevedea Lenin, a fost „revoluția culturală” sovietică, care presupunea un „salt gigantic de la înapoierea culturală a majorității populației țării la o înaltă alfabetizare generală şi crearea unei noi intelighenții numeroase, populare şi socialiste”.

Stalin a dezvoltat acest concept, revoluția culturală urmărind apariția intelighenției, care „nu a cunoscut jugul exploatării, care ura exploatatorii şi era gata să servească popoarele URSS cu încredere şi adevăr”.

În realitate, „revoluția culturală” sovietică a însemnat o teroare anti-intelectuală, însoțită de nimicirea fizică masivă a purtătorilor culturii europenizate în Rusia şi în celelalte republici sovietice, a elitei intelectuale şi artistice, a oamenilor educați în general, de suprimarea libertății individuale în creația intelectuală şi artistică, de statuarea a dogmatismului ideologic, constată https://moldova.europalibera.org.

Din istoria rusă şi mondială au fost excluse sute şi mii de personalități marcante, iar o mare parte a moștenirii culturale a popoarelor din URSS a fost scoasă din uz și interzisă.

Pentru zeci de decenii a devenit o normalitate „producerea” organizată regulată de către stat a marilor savanți, scriitori, pictori, a unor direcții de cercetare ştiinţifică şi a curentelor artistice.

VICISITUDINILE ISTORIEI ȘI REZISTENȚA NEAMULUI ROMÂNESC ÎN FAȚA ÎNCERCĂRILOR METODICE DE A FI DISTRUS

,,Pentru a lichida popoarele se începe prin a le altera, prin a le șterge memoria. Le distrugi cărțile, istoria, cultura și altcineva le scrie alte cărți, le dă altă cultură, le inventează o altă istorie. Între timp poporul începe să uite ceea ce este și ceea ce a fost, iar cei din jur îl vor uita și mai repede, limba nu va mai fi decît un simplu element de folclor, care mai devreme sau mai tîrziu va muri de moarte naturală.

-Milan Hubl (1927-1989), istoric și profesor universitar ceh-

Fiind la marginea imperiilor otoman, rus și austriac, țările românilor au fost rîvnite de fiecare în parte și ne-au rupt cum au vrut și cum au putut cei trei mari dușmani timp de vreo 400 de ani. Dar cei mai turbați și odioși au fost rușii, austriecii și ungurii.

Prima dată armatele imperiale rusești au ajuns în ținuturile românilor în anul 1711, în urma tratatului de alianță a domnitorului Dimitrie Cantemir (1710-1711) al Moldovei chiar cu autorul turbăciosului răvășel.

După înfrîngerea suferită din partea turcilor la Stănilești pe Prut în anul 1711, domnitorul Cantemir se refugiază cu o parte dintre boieri în imperiul rus și moare în anul 1723 în apropiere de Orel, oraș situat în vestul Rusiei.

În tratatul de alianță se stipula că Moldova va rămâne suverană și după acest război cu turcii, iar granița de est va rămîne tot pe rîul Nistru, unde sînt mai multe cetăți.

Nu știm cum ar fi respectat țarul Petru l această înțelegere, fiindcă în Testamentul lăsat moștenire urmașilor săi și întregului popor rus, el considerîndu-se un iluminat al Marelui Dumnezeu, adică un nebun cu coroană cum au mai avut rușii și alte căpetenii atît înaintea acestuia, dar și după el, zice că imperiului rus îi este hărăzită de către Elohim stăpînirea întregii lumi!  

Expansiuniunea Imperiului rus peste teritoriile locuite de români, trebuie analizată și înțeleasă în contextul Testamentului lui Petru cel Mare care privește întreg spațiul românesc.

Se presupune că acest document a fost elaborat în anul 1725, de către țarul Petru I al Rusiei (1672-1725), fiind dus la Paris în anul 1757 de către ambasadorul Franței la Petersburg și înmînat regelui Ludovic al XV-lea.

Testamentului lui Petru cel Mare a fost publicat la Paris în anul 1843, stîrnind mare vîlvă și nedumerire la toți cei cu mintea acasă și nepuși să judece lumea după nebuniile pe care le citez mai jos :

,,În numele Prea Sfintei și Nedespărțitei Treimi, Noi Petru I, către toți urmașii noștri moștenitorii Tronului, Guvernanților și nației rusesti.

Marele Dumnezeu, de la care avem existența și Coroana noastră, luminîndu-ne, îmi arată mie a privi spre poporul rusesc ca fiind chemat a stăpîni în viitorime toată Europa. Eu pun temei acestei idei, că națiunile Europei au ajuns cele mai multe într-o stare de vechime aproape de a lor cădere. Urmează dar, a fi ele subjugate de un popor tînăr și nou, cînd va ajunge la întregimea creșterii sale și va căpăta toată a sa putere…

Eu am găsit Rusia ca un pîrîiaș și o las ca un rîu mare. Iar moștenitorii mei o vor face și mai mare, întinsa, hotărîtă de a face să rodească Europa cea stearpă.

Eu le las instrucțiunile următoare pe care le poruncesc la a lor luare aminte ca să le păzească cu statornicie.A ține nația rusească necurmat în stare de război, spre a avea pe soldații ei pururea deprinși la război… Războiul să ajute păcii, în interesul întinderii Rusiei și a înaintării ei în înflorire.

A chema prin toate putincioasele mijloace, de la națiile cele învățate ale Europei, comandiri în vreme de război și oameni învățați în vreme de pace, spre a face ca nația ruseasca sa capete foloase de la celelalte nații, fără a pierde nimic din ale sale proprii.

A se amesteca in toate pricinile și dezbaterile din Europa, mai vîrtos în acele țări care fiind mai în apropriere, interesează mai cu seama.

A vîrî vrajba în Polonia, a hrăni în ea tulburări necontenite; a cîștiga cu bani pe cei mai puternici, a avea înrîuriri în Dietele lor spre a putea lucra la alegerea Crailor lor și a-și face partizani în Polonia … 

Dacă puterile vecine s-ar împotrivi să le împace împărțind-o cu ele … (Și chiar așa au făcut împreună cu Prusia și Austria în anii 1772, 1793, 1795, apoi numai cu Germania în 1939 pe cînd imperiul rus era condus de cazari care doreau bolșevizarea întregii lumi!).

A lua cît s-ar putea mai mult din hotarele Suediei și a ști cum să se facă ca însăși ea, Suedia, să-i deschidă război, spre a-i găsi pricină de a o subjuga… A dezbina Suedia de Danemarca și, cu luare aminte, a hrăni rivalitățile lor.

A însoți Prinții ruși întotdeauna cu prințese din Germania spre a înmulți influenta noastră acolo … să se unească de la sine la pricina noastră.

A căuta alianța de comerț cu Englitera, mai mult decît a oricărei alte Puteri, pentru că ea are ma mult trebuință de noi… a schimba cheresteaua noastră și alte produse cu aurul ei și a face ca negustorii și matrozii ei să-i deprindă pe cei ai nației noastre spre navigație și comerț.

A se întinde neîncetat către Nord pe marginea Marii Baltice și către Sud pe marginea Marii Negre.

A se apropia cît mai mult de Constantinopole și de India, că acel ce va stăpîni acolo, va fi adevăratul stăpînitor al lumii… 

A străbate pînă la golful Persic, a restatornici de se poate comerțul cel din vechime al Orientului și a se întinde pînă în India care este magazia lumii…

A căuta și a cîștiga alianța Austriei … a o sprijini în zadarnicele ei închipuiri de a stăpîni Germania… iar prin taină a întărîta dușmănia Prinților Germaniei împotriva ei…

A face de a se interesa curtea Austriei ca să izgonească pe Turci din Europa și a nimici pretențiile ei cînd vom subjuga Constantinopole…

A face pe toți grecii dezbinați ce sînt împrăștiați în Ungaria, Polonia și alte țări, să se lipsească de ele și a se reface sprijinul lor și a intermedia o asociație universală; care vor fi tot atîția prieteni pe care Rusia îi va avea în statul fiecărui dușman al ei.

După ce Suedia se va dezmembra, Persia se va birui, Polonia se va subjuga și Turcia se va supune… a propune foarte tainic la curtea Franței, apoi la cea a Austriei, de a împărți cu ele imperia lumii, măgulindu-se ambiția și iubirea lor de sine… Rusia să se ajute cu ele pentru a le desființa pe urmă…”

Dacă amîndouă aceste curți vor refuza propunerea Rusiei, atunci trebuie să se știe cum să împartă între ele gîlceava și a le face să se slăbească una pe alta …

Apoi Rusia, folosindu-se de un prilej hotărîtor, va năvăli asupra Germaniei, pornind totodată cu doua flote mari ce vor năpădi Franța. Aceste doua țări biruindu-se, celelalte părți ale Europei vor trece lesne și fără împotrivire sub jugul Rusiei.”

Pornind a se război cu toți vecinii, rușii au ajuns și pe plaiurile noastre, dar gîndurile lor ascunse nu erau de ajutorare ci de crîncenă stăpînire. Devenită mare putere în estul Europei în urma victoriei lui Petru la Poltava (1709) asupra lui Carol XII al Suediei, Rusia a început să-și urmărească expansiunea spre Vest si Sud-Vest, vizînd în special Polonia și imperiul Otoman, cu capitala acestuia Constantinopol, precum și țărmul de est al Mării Adriatice.

Numeroasele războaie purtate împotriva turcilor, i-au adus pe ruși pe capul românilor, ca eliberatori creștini de sub jurul musulman. Ecaterina cea Mare (1762-1796), de origine prusacă născută Sophie Augusta Fredericka de Anhalt-Zerbst, a visat să înființeze în ținuturile locuite de români un Regat al Daciei, ca provincie a imperiului rus, la fel cum era și Regatul Poloniei.

Însă în anul 1775 nordul Moldovei, cunoscut mai tîrziu ca Bucovina, este cedat imperiului austriac care își dorea o extindere cît mai grabnică asupra teritoriilor locuite de români.

Nu după mult timp, românii vor constata că stăpînirea țaristă este mult mai sălbatică decît cea turcească. În urma războiului ruso-turc din anii 1806-1812, turcii cedează rușilor numai ținutul dintre Prut și Nistru, botezat de ei ”Basarabia” deși aceștia ceruseră întreaga Moldovă.

După războiul ruso-turc (1821-1829), încheiat cu pacea de la Adrianopol, Moldova și Valahia intră sub protectorat rusesc, administrarea lor făcîndu-se conform Regulamentului Organic.

 Desele invazii ale armatelor țariste asupra ținuturilor locuite de români (1711 1739, 1770-’74, 1787-1792, 1806-1812,  1828-1834, 1848-49, 1877-78, 1914-1918, 1944-1958), precum și ocuparea temporară sau de lungă durată a unor părți a teritoriilor acestora, au adus grave prejudicii dezvoltării istorice, atît asupra poporului român cît și a statalității lui. Atunci cele două Țări Române erau sub comanda generalului rus Jeltuhin, care spunea despre români că sînt buni numai pentru ștreang, chiar dacă n-au înfăptuit vreo crimă. Boierii care s-au opus abuzurilor armatei țariste de ocupație au fost exilați.

Ocupația rusă a durat pînă în anul 1839, dar ea a avut ca repercursiune directă creșterea numărului sudiților evrei din imperiul austriac și țarist, care s-au aciuat pe la noi, aducînd grave prejudicii economice românilor.

Dorința rușilor de a-și răcori căpățînile înfierbîntate de vodcă în apa miraculoasă a Mărilor Marmara și Adriatica, au fost oprite pentru o vreme prin războiul Crimeei din anii 1854-1856, pierdut de Rusia. Moldovei i-au fost restituite cele trei județe din sud, Cahul, Izmail și Bolgrad (în fapt Basarabia istorică adevărată),astfel că Rusia a fost îndepărtată de către marile puteri europene de la gurile Dunării.

Românii doreau să-și întemeieze din nou un stat unitar al lor, iar visul lor secular a fost îndeplinit în parte prin Unirea Moldovei cu Valahia în ianuarie 1859 și și proclamarea Principatului România în ianuarie 1862 de către domnitorul A. I. Cuza.

În anul 1877, rușii pornesc un nou război împotriva Imperiului Otoman pretinzînd că doreau să-i elibereze de sub umbra semilunii pe toți creștinii, chiar și pe cei din Constantinopol și Asia Mică unde erau o minoritate neglijabilă. Promițîndu-le românilor recunoașterea independenței față de Poarta Otomană, rușii și-au trecut urdiile războinice peste pămînturile noastre și peste Dunăre, în Bulgaria.

Dar cum socoteala de la Sankt Petersburg a panslavismului și a imperialismului rus nu s-a potrivit deloc cu cea de la Plevna, rușii s-au văzut obligați să le ceară românilor ajutor și astfel , în urma unor sângeroase încleștări,România a putut să devină independentă față de Turcia.

Aliații ruși au încercat nu numai să rămână stăpîni în București, dar au avut gînd să pună mâna pe principele Carol l și să anihileze oștirea română, pentru a-și întinde stăpânirea și asupra României.

Din fericire, planul rusesc a eșuat în urma opoziției hotărâte manifestate de Marile Puteri europene și în primul rănd de Germania.

Distrugerea puterii economice a românilor și a potențialului lor biologic

A fost o preocupare permanentă a celor trei imperii care au stăpînit țările românilor începînd cu prima parte a secolului XlX.

Imperiul țarist, odată cu expansiunea lui spre sud-estul Europei începînd cu anul 1711 ne-a întîlnit în drumul viselor lor de mărire și amarnic ne-au jefuit, nenorocire ce ne-a urmărit peste 160 de ani, de cîte ori ne-au călcat țara.

Potrivit unor observatori britanici, Valahia a fost nevoită să se îndatoreze unor creditori europeni cu o sumă totală de 10 milioane de piaștri, pentru a face față cerințelor armatei ruse.

Acuzații de jaf sistematic au fost făcute de autorul francez Marc Girardin, care a călătorit în regiune în anii 1830; Girardin a afirmat că trupele ruse au confiscat practic toate animalele pentru nevoile lor și că ofițerii ruși au insultat clasa politică, spunînd în mod public că în cazul în care furnizarea de boi s-ar dovedi insuficientă, boierii vor fi înjugați la care în locul acestora; această acuzație a fost reluată de Ion Ghica în amintirile sale. 

El a amintit și despre insatisfacția crescândă față de noua stăpânire și că țăranii erau în mod special supărați din cauza manevrelor continue de pe teritoriul Principatelor.

Dar și alți francezi ajunși cu diferite interese pe la noi au constatat sălbăticia rușilor care o întrecea pe a fiorșilor năvălitori asiatici hunii și tătarii. 

,,Generalul Jeltuhin administra prin lovituri de sabie, întemniţa, surghiunea, maltrata pe toți cei care nu erau ruşi.” (Hugot catre Portalis, 6 iulie 1829). ,,Satele aflate în calea armatei rusești încep a fi pustiite, ţăranii – cu grânele rechiziţionate şi vitele omorâte de căratul proviziilor sau lovite de epidemii – fugind în Transilvania…

Generalul rus Jeltuhin pretinde chiar ca Ţara Românească să suporte în totalitate armata rusă şi după ce aceasta va trece Dunărea in Bulgaria. Când boii lipsesc sau, ceea ce se întâmplă des, mor sub jug, se înjugă în locul lor ţărani” (Viollier către Polignac, 30 iulie 1829).

După anexarea Basarabiei la imperiul rus, o parte însemnată a țăranilor români au trecut peste Prut în Moldova datorită împilărilor, jafurilor și umilirilor la care erau supusși de către armata rusă și noua administrație formată în mare parte din jidani.

Ca să înțelegem această mare nenorocire, venită pe capul românilor din Basarabia dau recensămîntul făcut de ocupant în anul 1812; 419240 români(86%), 30000 ruteni(6,55%), 19130 mozaici(4,2%), 6000 lipoveni(1,2%), 1207 găgăuzi(0,25%) și 1200 bulgari(0,25%), iar în anul 1918 românii mai reprezentau numai 62%, crescînd procentul rușilor la 7% și al jidanilor la 12%!

Consecința directă a acestor jafuri și silnicii nemaiauzite asupra Ţărilor Române, a fost aceea că acestea au încetat de a mai fi mari producătoare și exportatoare de vite, sărăcia înstăpînindu-se peste tot! Generalul rus Suvorov, răspunzând unor plângeri ale localnicilor, declara că vrea să lase moldo-valahilor ochii, ca să aibă cu ce plânge.

Un rol devastator asupra economiei românilor timp de peste 150 de ani(de la pacea de la Passarowitz pînă în anul 1871 cînd au fost abrogate privilegiile) l-au îndeplinit și ,,sudiții”, negustori și cămătari cazari care desfășurau activități economice în Țările Românilor dar nu plăteau nici un fel de taxe, situația fiind la fel și pentru mărfurile importate. Există plîngeri ale boierilor și breslelor către domnitorii din aceste țări care arată cum ei sînt ruinați prin privilegiile primite de cazari în urma tratatelor de pace încheiate între imperiul otoman și cele 3 imperii amintite.

Falsificarea istoriei României

Procesul deznaționalizării românilor și a falsificării istoriei acestora datează de ceva vreme, din vremurile de cînd austriecii, apoi papistașii și ungurii s-au pus pe sufletele noastre să ne nimicească pentru totdeauna.

După ocuparea Transilvaniei de către armatele imperiale austriece, la 4 decembrie 1691, împăratul Leopold I a dat o Diplomă (numită și Diploma leopoldin), care a avut rolul unei adevărate Constituții pentru această nouă cucerire a sa,timp de mai bine de un 150 de ani.

Noii stăpîni fiind catolici, iar această confesiune avînd puțini aderenți în Transilvania, ochii noilor stăpâni au fost puși pe românii ortodocși care dacă ar fi trecut la catolicism, primeau și ei drepturile pe care le aveau ungurii și sașii.

Iezuiții au început să-i convingă pe români pot să se ridice din starea socială, politică și religioasă jalnică în care trăiau doar prin trecerea la catolicism !

Acțiunea austriecilor mai realiza un scop ascuns, dezbinarea românilor din Transilvania de cei din Valahia și Moldova prin trecerea ardelenilor la catolicism.

Vasile Alecsandri într-o scrisoare din anul 1868 către Foaie din Cernăuți spunea latiniștilor care îi corectau poeziile după socoteala lor, că adevărata limbă este ,,isvorîtă din geniul poporului român, iar nu din fabricile de cuvinte a lui Cipariu et companie”, adică să înțelegem că unii ,,doctori ardeleni” erau bine dați cu făcătura latinistă pusă la cale de papistași.

Asta le convenea de minune și ungurilor care spuneau despre românii din Ardeal că nu erau decît ciobanii romanilor care au cucerit Dacia.

A fost și o acțiune metodică de nimicire prin deznaționalizare asupra românilor.  În Ardeal ungurii în campania lor de maghiarizare a românilor le-au schimbat numele de familie și cel de botez, obligîndu-i să urmeze școala numai în limba ungară, ceea ce a dus pentru unii la pierderea identității și transformarea lor în unguri sadea.

La fel au procedat și austriecii, care, după ocuparea Bucovinei, i-a dat pe ortodocșii români în paza clerului ucrainean unit cu Roma, iar aceștia s-au apucat să-i slavizeze adăugînd la numele lor de familie terminațiile ,,enco”, ,,iuc” și ,,ciuc” , ca să fie ucraineni și numai atît. În anul 1918 cînd Bucovina s-a unit cu patria mumă, cei batjocoriți astfel au cerut statului român să dea o lege care să le permită a reveni la numele lor adevărate românești, numai că mafia statală le-a cerut să plătească pentru schimbarea numelor.

Și așa avem azi printre noi nume ca Mateiuc, Petrenco, Martiniuc, Sauciuc, boutiuc, Cuzenco, Vatamaniuc, etc.

(Fragmente din articolul https://veghepatriei.wordpress.com/distrugerea-neamului-romanesc).