Bucovina și furtunile istoriei (III)

Continuarea articolului din https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2023/11/23/bucovina-si-furtunile-istoriei-ii.

Bucovina – Spicuiri istorice. După 1918

Așa dar, la sfârșitul anului 1918 poporul român a restabilit suveranitatea sa asupra pământurilor ce fuseseră rupte din trupul Moldovei de Imperiile Habsburgic și rus în 1775 și, respectiv, în 1812. Nistrul constituia acum, până la vărsarea în Marea Neagră, frontiera de stat, în fond, frontiera istorică între România și Ucraina. Transilvania – în întregimea ei – și Banatul se reintegraseră, alături de celelalte provincii românești, în același stat unificat.

Puterea sovietică însă, rusă și ucraineană, n-a renunțat  la vechile revendicări : Basarabia și Bucovina. La 1 mai 1919, Cicerin și Cristian Racovski, comisarii Afacerilor Externe ai Rusiei, respectiv, Ucrainei, au adresat Guvernului român o Notă acuzatoare , revendicativă având caracter ultimativ : România „a invadat, la sfârșitul anului 1917 Basarabia, distrugând cuceririle revoluției ruse și instaurând detestatul regim al proprietarilor funciari… Guvernele imperialiste ale Antantei, susținând acțiunile de anexare întreprinse de România, făceau declarații oficiale cu privire la  caracterul provizoriu al ocupării Basarabiei”. Acuză Guvernul român că nu ar fi respectat  „acordul” cu Rusia (făcând trimitere la schimbul de scrisori Averescu-Racovski din 5 martie 1918)  care „prevedea” la art. 1 ca România „să se retragă din Basarabia într-un interval de două luni” …

Guvernul român „a încercat să obțină românizarea forțată și violentă a populației /din Basarabia/ prin teroare, execuții, arestări, tortură, confiscarea bunurilor, organizarea de pogromuri contra evreilor, jafuri puse la cale de birocrația română coruptă și avidă de câștig. Au fost executați peste 100 de muncitori de la căile ferate…mii de țărani au fost împușcați, satele arse sau rase de pe fața pământului de forțele de arilerie… 2.000 de persoane au fost împușcate în Basarabia de Nord… Guvernul feudal român …și-a propus să răstoarne puterea sovietelor din Ungaria… trupele românești asaltează din toate direcțiile armata roșie sovietică din Ungaria… etc etc”.

În ultima parte a Notei se formulează cererile ultimative  ruso-ucrainene, sub formă de „propuneri!”:

„- Armatele, funcționarii și agenții români din Basarabia să evacueze imediat acest teritoriu.

– Autorii tuturor crimelor comise contra muncitorilor și a întregii populații din Basarabia să fie de îndată judecați de către un Tribunal al poporului.

– Toate proprietățile militare aparținând armatei Rusiei și a Ucrainei sustrase abuziv de România să fie restituite.

– Locuitorii Basarabiei să fie repuși în posesia bunurilor care le-au fost furate sau confiscate.

Guvernele socialiste sovietice ale Rusiei și Ucrainei vor aștepta timp de 40 de ore , începând cu data de 1 mai ora douăzeci și două seara, un răspuns clar și précis în legătură cu aceste propuneri; în cazul în care acest răspuns nu va veni, ele își rezervă dreptul să acționeze așa cum consideră de cuviință în ceea ce privește România” . Nota ultimativă este semnată de: Cicerin, Comisarul poporului pentru Afacerile Externe al Republicilor Socialiste Federative sovietice Ruse; Rakovski, Președintele Consiliului Comisarilor poporului și comisarul poporului în Ministerul Afacerilor Externe al Republicii Socialiste Federative Sovietice ucrainiene .

Un comentariu al acestei Note ultimative ruso-ucrainene adresată României la 1 mai 1919, ar necesita zeci de pagini.

Încerc să rezum în câteva fraze acest comentariu.  Unirea Basarabiei cu Țara s-a realizat  prin acte plebiscitare ce au exprimat voința națiunii române- majoritară  în această parte a Moldovei istorice. Armata română, chemată în mod expres de Sfatul Țării și de Consiliul General al Bucovinei în contextul  săvârșirii de către bande înarmate ruse și austro- ucrainene de acte teroriste în scopul lichidării organelor representative ale celor două Provincii și anexaării lor la Puterile vecine, n-au făcut altceva decât să restabilească ordinea astfel ca cele două organe de conducere să-și poată dsfășura activitatea. Nu exista în acel timp instituții de „administrație” ale României nici în Basarabia, nici în Bucovina. Nu a existat nici un fel de „accord” ruso-român care să prevadă retragerea armatei române din Basarabia. Pe teritoriul României nu s-au constituit niciodată bande înarmate în scopul atacării Rusiei sovietice.

În ceea ce privește „românizarea”, teza aceasta necesită unele lămuriri. Ea face parte din pachetul de „argumente” folosit de foștii ocupanți ruși pentru justificarea anexării unor teritorii românești  considerate a fi fost locuite de ruși sau ucraineni care, în mod violent, au fost românizați. Nu s-a recunoscut însă niciodată politica de deznaționalizare, rusificare forțată a românilor și a altor națiuni ținute sub teroare, cu tot arsenalul  cunoscut – deportări, arestări, execuții în masă, pogromuri etc.

Privitor la războiul din 1919, catalogat drept „război de intervenție” contra revoluției ungare a Sfaturilor, este și acest fapt un fals istoric. Agresiunea nu a fost a armatei române, ci a armatei roșii ungare; conivența Bela Kun- Lenin este prea bine cunoscută pentru a mai insista asupra ei. Sub sloganul revoluției mondiale se urmărea destămartea României și așezarea hotarului ungaro-sovietic pe Carpați. De altfel, Ungaria, deși a semnat Tratatul de pace dela Trianon (iunie 1920), nu a recunoscut niciodată actul plebiscitar de la 1 decembrie 1918 de la Alba-Iulia, „Doliul” Trianon-ului purtat de Ungaria de mai bine de o sută de ani, dovedește perpetuarea mitului „Sfintei Coroane”.

În fine, subliniez că așa-zisele „propuneri” înscrise în Nota adresată de Rusia și Ucraina sovietice Guvernului român la 1 mai 1919, sunt un ultimatum. Se acordă  40 de ore pentru îndeplinirea „propunerilor”! Dacă nu…

 În scurta perioadă cât la Kiev s-a aflat un regim ucrainean liber, acesta s-a orientat către stabilirea unor relații normale cu România. La 26 iulie 1919, Guvernul Republicii Ucraina a adus la cunoștința Guvernulu român  hotărârea sa privitor la relațiile bilaterale:  să stabilească „cele mai prietenești raporturi între Ucraina și România, bazate pe neamestecul reciproc în treburile interne, guvernul ucrainean declarând că nu vrea în nici un fel să pună în discuție frontiera actuală între cele două țări, considerând Nistrul ca frontieră definitivă între ele și dorind să stabilească pe această frontieră cele mai bune relații de vecinătate… să ceară sprijinul României în convorbirile cu țările Antantei în legătură cu aprovizionarea permanentă și organizarea armatei ucrainene…”.

În încheiere  se arăta precaritatea situației statului ucrainean: „în prezent bolșevicii amenință odată în plus cu distrugerea Ucrainei, în urma căreia,  toate statele vecine  cu bolșevicii, în primul rând România și Polonia, vor trebui să sufere șocul care a slăbit rezistența poporului ucrainean”. În consecință, se solicită „un ajutor imediat cu muniție de război și în mod deosebit cartușe și obuze…”.

Semnează acest document de importanță deosebită, Șeful misiunii Diplomaticee ucrainene în România, C. Matzievici, Delegatul Statului Major General al Armatei ucrainene, general de armată Serghei Delvig. De adăugat și un alt fapt important care anunța o reală  cooperare pe multiple planuri în această zonă a Europei abia ieșită dintr-o lungă epocă de suferință.

La 27 august 1919, printr-o scrisoare adresată Președintelui Consiliului de Miniștri al României, cei doi dilomați ai Ucrainei informează că o misiune extraordinară ucraineană condusă de dr. Filipciuc a fost trimisă în Polonia „pentru a încheia un accord între cele două țări”; Seimul polon a recunoscut guvernul Ucrainei și este în favoarea încheierii unui accord care „ar avea ca scop lupta împotriva bolșevismului”.

Intențiile exprimate de guvernul Republicii Ucraina n-au avut parte de success. Rusia sovietică, luptându-se pentru „recuperarea” teritoriilor pierdute, a acaparat Ucraina , așezând-o în rândul republicilor sovietice, socialiste din Federația rusă, pentru multe decenii.

La capărul acestei succinte relatări a unor aspecte ale  istoriei românești din anii de răscruce 1917 -1918, formulez câteva constatări  de interes mai larg.

În ceea ce privește Basarabia și Bucovina ca „posesiuni rusești” punctele de vedere ale bolșevicilor și ale reprezentanților fostului imperiu, erau identice. În toată perioada pregătirii Conferinței de pace, a desfășurării lucrărilor acesteia și în anii ce au urmat, pozițiile acestea nu s-au schimbat. Un studiu asupra acestor chestiuni ar putea beneficia de o documentație foarte bogată.

Menționez acum un document din octombrie 1919 și anume Raportul informativ nr. 587 din 5 octombrie 1919 provenind de la grupul de armate al generalului Lupescu, adresat prim-ministrului României. 

În acel raport se arată că generalul Denikin răspândea, prin agenții săi din stânga Nistrului „proclamații și manifeste prin care promitea Bucovina Ucrainei. În Basarabia, în zona Bender, și alte orașe, agenți ai lui Denikin declarau că după ce va termina cu bolșevicii, se va adresa României în mod amical pentru cedarea Basarbiei imperiului rus și, în caz de refuz, vor interveni cu forța armată pentru a-și îndeplini scopul”.

 Gheorghe Brătianu s-a aplecat din nou asupra istoriei celor două provincii românești în 1940 , după ce ultimatum-ul U.R.S.S. din 26 iunie adresat guvernului român, preciza, între altele: „Basarabia, populată în cea mai mare parte de ucraineni a aparținut Ucrainei”. 

Posturile de radio rusești răspândeau istorii noi: „moldovenii sunt o populație slavă, de aceeași origină cu rușii și ucrainenii, vorbind un dialect apropiat de limba rusă”.

Marele istoric a demontat toate falsurile pe care credeau agresorii că își pot întemeia furtul de teritorii și de oameni.

La sfârșitul demonstrației sale, el scrie:

 „Istoria este un perpetuum început. Nu suntem în măsură să examinăm prezentul și încă mai puțin să scrutăm viitorul. Unitatea română s-a consolidat la răscrucea unor imperii moarte, ea a trebuit să sufere din cauza reînvierii imperialismului. Din nou a apărut, din stepă, vechiul spectru al invaziei și Moldova a suportat încercări grele. Dar, din lecțiile istoriei știe că valorilei permanente nu au fost niciodată atinse. Valul a mai venit din Est, de nenumărate ori de-a lungul secolelor, dar el s-a întors înapoi, desemnând întotdeauna, la hotarele Moldovei, limitele Europei, spiritului ei, civilizației ei. Dacă este adevărat că proverbele sunt înțelepciunea popoarelor, nu există unul mai expresiv care să rezume experiența milenară a poporului Moldovei și de oriunde: Apa trece, pietrele rămân!”.

 – Va urma –

Surse: Prof. univ. dr. Viorica Moisuc – https://www.art-emis.ro. Text publicat și în revista „Minerva”, Journal of History and Philosophy, volume 4, Issue 1, February 2023, România de Mâine Foundation Publishing House, p. 15-42 sub titlul „Bucovina . Historical Highlight” (revista apare exclusiv în limba engleză). 

BUCOVINA ȘI FURTUNILE ISTORIEI (II)

Bucovina – Spicuiri istorice

Continuarea articolului https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2023/11/22/223967/

Succesiunea evenimentelor din anii războiului au influențat politica Austro-Ungariei în răsărit. Înfrângerea armatei austriece în Galiția, intrarea României în război contra Centralilor, decesul împăratului Francisc Iosif au determinat Viena să accepte proclamarea regatului polon, la 5 noiembrie 1916.

În acest context, noul împărat Carol de Habsburg,  a renunțat la iluzoriul proiect de proclamare a Marii Ucraine habsburgice din Carpați la Caucaz.

În ultimele luni ale anului 1917, relațiile Ucrainei de la Kiev cu Austria prezintă aspecte interesante. Angrenată în  tratativele de pace separată cu Viena, Rada a ridicat pretenții  asupra Bucovinei, Galiției și Rusiei Subcarpatice. Ottokar Czernin, ministrul de externe imperial care trata cu delegația Ucrainei aceste noi revendicări, relatează în memoriile sale confruntările ce au avut loc la Brest-Litovsk în această chestiune, interesele Austriei fiind afectate de cererile Uccrainei. Chestiunea s-a tranșat însă prin semnarea unei Convenții secrete între Austria și Ucraina prin care s-a stipulat cedarea Bucovinei către Ucraina în schimbul furnizării de aceasta a unei mari cantități de cereale și alte bunuri alimentare către Austria.

Dezagregarea imperiului dualist în ultimele luni ale anului 1918 , a stimulat și mișcarea națională ucraineană. În adunarea de la Lwow din 19 octombrie 1918 a fost proclamată independența teritoriului ucrainean din Austro-Ungaria. Această entitate cuprindea Galiția de răsărit, Bucovina cu orașele Cernăuți, Siret și Storojineț și ținutul din Ungaria de Nord-Est; ea a fost numită „Statul național vest-ucrainean „alipit Austriei (mit Anschluss an Ősterreich), conform deciziei Adunării dela Lwow. Rada de la Kiev a proclamat la 15 noiembrie  1918  „Republica Vest-Ucraineană”.

Mișcarea națională a românilor din Bucovina a protestat energic contra acestor decizii în care teritoriul românesc al Bucovinei era vizat de planuri imperialiste ale Austriei, Ucrainei, Rusiei. În Parlamentul de la Viena deputații români au vorbit despre prejudiciile imense aduse națiunii române din Bucovina de aranjamentele secrete dintre aceste puteri.

românească s-a ridicat în apărarea cauzei românești ; ziarul „Viața Nouă”  din Suceava scria, la 18 august 1918: „Bucovina este o unitate istorică și geografică ; ea este pământ curat românesc, nu numai de la Suceava până la Prut, dar și de la Vatra-Dornei până la Nistru. Bucovina ne-a rămas moștenire așa cum este, în întregimea ei, de la înaintașii noștri și datori suntem să o păstrăm  neștirbită vremurilor viitoare”[26]. Mișcarea națională din Bucovina a afirmat deschis dezideratul respingerii oricărui amestec al Ucrainei, Rusiei, Austriei în ceea ce privește eliberarea de sub jugul Austriei și Unirea cu Țara.

S-a constituit, la 21 ianuarie 1918  Comitetul Național al Românilor emigrați din Austro-Ungaria care își expunea programul și deciziile în ziarele: „România Mare”, „Lupta Ardealului” și „ „România Nouă”[27] din Chișinău; alături de „Cuvânt Moldovenesc” și alte ziare și reviste , aceste organe de presă au reflectat întregul proces,  de emancipare națională și politică a Bucovinei și Basarabiei, au susținut dezideratul Unirii acestor două părți ale Moldovei cu Patria.

Un moment important al dezvoltării acțiunii de autodeterinare și unire cu Țara, îl reprezintă Declarația Românilor emigrați din Austro-Ungaria lansată de  Comitetul  sus-menționat, la 6 octombrie 1918, la Iași, în care se spunea: „Românii ardeleni și bucovineni aflători pe teritoriul regatului Român, în numele nostrum și al fraților subjugați de acasă, a căror conștiință este siluită și deci în imposibilitate de a se manifesta liber, declarăm cele ce urmează: Cerem să fim eliberați de sub jugul monarhiei austro-ungare și suntem hotărâți să luptăm prin toate mijloacele și pe toate căile, ca întreg neamul românesc să fie constituit într-un singur stat național și liber sub donminația Dinastiei române

Nu recunoaștem monarhiei austro-uingare dreptul de a se ocupa de soarta Românilor din Ardeal și Bucovina, deoarece veacuri de-a rândul ne-a ținut în cea mai rușinoasă robie. Toate încercările de federalizare ale Casei de Habsburg sunt gesturi disperate ale unei împărății osândite să se descompună și să piară […]. Cerem ca întreg teritoriul din monarhia habsburgică revendicat de statul român, recunoscut și garantat prin tratatele de alianță încheiate de România cu Puterile Înțelegerii (Antanta) să fie eliberat și unit cu Patria-mamă”.

 Documentul a fost semnat de Al. Lapedatu (Președinte )și Oct. C. Tăslăoanu (secretar).

Situația în Bucovina continua să fie neclară. Viena nu renunța la ideea de a se implica direct în acțiunea de formare a unui mare stat ucrainean care să cuprindă și Bucovina . În Galiția, reprezentantul împăratului-rege Carol, arhiducele Wilhelm de Habsburg organiza Armata națională ucraineană în colaborare cu autoritățile din Lwow. Mai multe unități erau dislocate la Cernăuți și Rădăuți, în valea Bistriței unde ocupau teritoriul românesc care, în virtutea tratatului de pace de la București din mai 1918, urma a fi cedat Austriei.

La Cernăuți, Guvernatorul austriac al „ducatului” Bucovina, contele Etzdorf, a primit la 6 noiembrie 1918 delegația „Radei Naționale a Ucrainei” din Lwow, căreia i-a transmis puterea de guvernământ asupra țării Bucovina;  Procesul-verbal din 6 noiembrie s-a întocmit la perfectarea acestei tranzacții oneroase asupra Bucovinei. În aceeași zi, Rada ucraineană din Lwow a lansat un Manifest prin care anunța că, „dat fiind faptul că guvernul vechi austriac a pierit de la sine”, se vede „obligată să ia în mână conducerea orașului Cernăuți”.

Situația s-a complicat și mai mult deoarece românul Aurel Onciul, în înțelegere  cu ucrainianul  Emelian Popovici, colaborând cu autoritățile de la Lwow, s-au erijat în „comisari naționali” ai popoarelor român și ucrainean și au anunțat că „guvernul imperial de la Viena le-a încredințat  puterea în Bucovina”; orașul Cernăuți rămânea în administrație dublă romăno-ucraineană, iar„comisar al poporului și comisar urban pentru Cernăuți era numit de Rada din Lwow,  Osip- Bezpalko. 

Ar fi fost vorba de un așa-zis condominium româno-ucrainean asupra capitalei Bucovinei.

Aceste evenimente s-au desfășurat în timp ce, pe de o parte, tentativele de pace separată cu Aliații (Anglia, Franța Italia S.U.A.) ale împăratului-rege Carol de Habsburg  înregistrau un eșec ireversibil, iar pe de altă parte, la  27 octombrie 1918, Consiliul Național al Bucovinei  s-a proclamat Constituantă și a votat în unanimitate „în puterea suveranității naționale” Unirea Bucovinei integrale cu celelalte țări  românești într-un stat național independent și va purcede spre  acest scop în deplină solidaritate cu Românii din Transilvania și Ungaria”. Constituanta respingea hotărât  „orice încercare de știrbire a Bucovinei”.

În aceeași vreme, grupuri ale armatei imperiale habsburgice formate din ucraineni, alături de „armata națională ucraineană” desfășurau pe teritoriul bucovinean acțiuni teroriste în sprijinul planului de alipire a Bucovinei la Ucraina.

Deși transferase puterea  de conducere a ducatului Radei din Lwow, Etzdorf se afla în centrul acestor acțiuni, coordonându-le.

 Consiliul Național al Bucovinei a încercat ca, pe calea discuțiilor directe cu Etzdorf să se înlăture pericolul divizării Bucovinei.

Aceste discuții au avut loc la 4 noiembrie, în casa profesorului Alex. Hurmuzachi, între Președintele Consiliului, Iancu Flondor și fostul guvernator austriac, Etzdorf. În fața poziției neclintite a acestuia din urmă, Flondor a declarat că românii nu cedează nimic din Declarația din 27 octombrie  a Constituantei Țării Bucovina și dezaprobă în totalitate orice încercare de împărțire a Bucovinei , care este în totalitate un pământ românesc.

Ca urmare, unitățile armatei ucrainene prezente în Cernăuți au trecut la represalii împotriva românilor. La 6 noiembrie au fost devastate sedii ale Consiliului Național al Bucovinei, au fost arestați lideri ai mișcării naționale românești, cete înarmate ucrainene au ocupat sediul central al Consiliului, aflat în Palatul Național.

Ordinul era: lichidarea mișcării naționale românești, împiedicarea cu orice preț a unirii Bucovinei cu România.

În fața acestei situații care  punea în pericol  desfășurarea lucrărilor Consiliului Național al Bucovinei, acesta decide solicitarea unui ajutor grabnic din partea României. Împuternicitul Consiliului, deputatul Bodnărescu, pleacă la Iași  unde este primit de prim-ministrul gen. Coandă (șef al Guvernului din 5 noiembrie).

Acesta dispune deplasarea de urgență  în Bucovina, a generalului Iacob Zadik, comandant  al Diviziei a 8-a Regale.

foto: Generalul Zadic în Piața Unirii din Cernăuți

Ziarul „Glasul Bucovinei” a relatat în mai multe numere consecutive, primirea triumfală a armatei României în Bucovina, marea adunare de la Cernăuți, discursul lui Iancu Flondor, Președintele Consiliului Național, Proclamația generalului I.Zadik.

La  4 octombrie, Carol de Habsburg  incercase să sensibilizeze guvernul S.U.A., prezentându-i o ofertă de pace și colaborare pentru securitatea și pacea Europei prin păstrarea  Imperiului sub formă de stat federal,  în cadrul căruia ar fi existat formațiuni autonome naționale; de menționat că se miza pe acceptarea  similitudinii perfecte a  acestei formule  cu „Cele 14 puncte” lansate de Wilson care, în adevăr, în forma inițială, precizaseră acordarea doar a statutului de autonomie națiunilor din Imperiul austro-Ungar.

Numai că, în urma protestelor venite din parte tuturor acestor națiuni care doreau autodeterminarea până la despărțire și întemeierea de state proprii, independente, fără nici un fel de tutelă – veche sau nouă -, Președintele, prin  titularul Departamentului de Stat, Robert Lansing, anunțase modificarea radicală a acelei prevederi.

Așa încât, împăratul  Carol a primit răspunsul cuvenit din partea Președintelui W.Wilson: „Președintele nu mai este în situația să recunoască numai autonomia acestor popoare ca o bază pentru pace și este silit să insiste pentru ca ele și nu el să fie judecătorii , judecând că nici o acțiune a guvernului austro-ungar nu ar putea satisface aspirațiile și concepția popoarelor despre drepturile și despre hotărârile lor ca membrii ai familiei națiunilor”. 

În acele zile fierbinți de la sfârșitul lui noiembrie 1918  când se hotăra și soarta războiului, Departamentul de Stat al S.U.A. a adresat, la 6 noiembrie, o scrisoare Președintelui Consiliului Național Român cu sediul la Paris, Tache Ionescu, în care arăta  că Guvernul Statelor unite „simpatizează adânc cu poporul român”, a fost „martor al luptelor românilor, al suferințelor lor și al sacrificiilor lor în cauza eliberăîrii de sub jugul inamicilor și opresorilor lor, într-un spirit de unitate națională și conform aspirațiilor românilor de pretutindeni”, angajându-se să folosească „toată influența sa pentru ca justele drepturi politice și teritoriale ale poporului român să fie obținute și asigurate contra oricărei agresiuni străine”.

La 11 noiembrie, ministrul de Externe al Marii Britanii, A.J. Balfour, dădea aceleași asigurări  Consiliului Național Român.

La 10 noiembrie 1918, Regele  Ferdinand I dădea Proclamația către ostași  în care anunța reintrarea României în război alături de Aliați pentru „înfăptuirea visului nostru dintotdeauna: Unirea tuturor Românilor”. Reluarea luptei armate pentru eliberarea teritoriului național  avea loc după o pauză de o jumătate de an, impusă de dictatul „păcii” de la București, mai 1918, perioadă când au fost întrerupte formal relațiile cu Aliații.

Era vremea când pe tot întinsul teritoriului ce se aflase sub dominația austro-ungară, lupta de eliberare națională intrase în faza finală.

În Transilvania, Consiliul Național Român – constituit în noaptea de 30 spre 31 octombrie 1918 lansa, la 6 noiembrie, istoricul Manifest Către Națiunea Română anunțând că numai acest organism „reprezintă astăzi întreg Neamul Românesc din Ardeal și Ungaria și este recunoscut de Puterile mari ale Lumii”; documentul este semnat de Șt. Cicio-Pop.

La  28 noiembrie 1918, Congresul General al Bucovinei, întrunit în Sala Sinodală a Palatului Mitropolitan din Cernăuți „întrupând suprema putere a țării și fiind singur învestit cu puterea legiuitoare, în numele suveranității naționale, hotărâm: Unirea necondiționată și pe vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare până la Ceremuș, Colacin și Nistru , cu Regatul României”. Deputații poloni și deputații germani au declarat tot atunci adeziunea, fără rezerve, la Hotărârea  Congresului.

Au fost prezenți și au salutat acest act istoric, reprezentanți din Basarabia (Pantelimon Halippa, Ion Pelivan, Ion Buzdugan, Grigore Cazacliu); din Ardeal și Ungaria (Gh. Crișan, Victor Deleu, Vasile Osvadă). Procesul-verbal al ședinței din 28 noiembrie a fost întocmit și semnat de Dr. Iancu Flondor (Președintele Congresului) George Băncescu (Director al Biroului prezidențial), dr. Iancu Sbiera (secretarul Congresului.

A urmat Marea Adunare Națională a românilor din Ardeal și Ungaria, ținută la Alba-Iulia la 1 Decembrie 1918 unde s-a încheiat procesul Unificării naționale și politice a Românilor de pe tot pământul locuit de ei. S-a împlinit atunci și obiectivul unic al intrării României în război: eliberarea românilor și a pământului locuit de ei,  aflat sub ocupația Austriei și a Ungariei.

– Va urma –

Surse: https://www.art-emis.ro/istorie/bucovina-spicuiri-istorice; Text publicat de prof. univ. dr. Viorica Moisuc  și în revista „Minerva”, Journal of History and Philosophy, volume 4, Issue 1, February 2023, România de Mâine Foundation Publishing House, p. 15-42 sub titlul „Bucovina . Historical Highlight” (revista apare exclusiv în limba engleză). 

BUCOVINA ȘI FURTUNILE ISTORIEI (I)

Bucovina – Spicuiri istorice

Subiectul acesta, abordat în contextul politic de azi al războiului dintre Rusia și Ucraina cere, înainte de toate , o bună cunoaștere a istoriei – mai vechi și mai noi – a modului cum au evoluat relațiile ditre Rusia și statele din vecinătatea ei apuseană, precum și cu  Puterile ale căror interese se confruntau în această zonă geografică.

Cunoașterea faptelor, evenimentelor ce au jalonat această evoluție, implică direct interesele românești de-a lungul multor secole.

Este de la sine înțeles că limitele de spațiu ale unui studiu de revistă permit doar o abordare punctuală a acestei problematici și anume referitoare la soarta  acelei părți din Nordul Principatului Moldovei – „Țara de sus” – care a fost cuprinsă în vârtejul evenimentelor  politice începând cu secolul al XVIII-lea.

În același timp însă, această problematică  nu poate fi nici abordată, nici înțeleasă dacă este  ruptă din contextul mai larg al relațiilor Principatului Moldovei  cu marile puteri vecine ale căror interese vizau acapararea teritoriului acestuia, dominația Gurilor Dunării, a navigației pe fluviu, a ieșirii la Marea Neagră.

Înainte de a purcede la istorisirea faptelor, morala istoriei mă obligă să readuc în memoria  contemporanilor mei – care încearcă să discearnă – cu mai multă sau mai puțină pricepere – calea corectă a mersului istoriei , analiza și judecățile de valoare înfățișate de Ion I. Nistor – „cel mai mare istoric al Bucovinei”  cum îl caracteriza  Nicolae Iorga -, în lucrarea  „Problema ucraineană în lumina istoriei”, publicată la Cernăuți în 1934 , sub auspiciile  Institutului de Istorie  și Limbă al Universității „Regele Carol al II-lea” , lucrare datată Cernăuți, octombrie 1933.

„Lucrarea de față este rezultatul unor îndelungate studii și cercetări în domeniul istoriei contemporane – scrie I. Nistor în  «Cuvânt înainte». În paginile ei am încercat să pun în evidență una dintre cele mai controversate probleme politice și naționale care preocupă astăzi spiritele în măsură foarte largă și așteaptă să fie soluționată.  Pentru justa ei apreciere se cere însă ca ea să fie scoasă din vâltoarea luptelor și pasiunilor politice și ridicată la înălțimile unei analize istorice obiective. În toiul luptelor naționale s-au făcut afirmațiuni pătimașe , s-a recurs la exagerări nedrepte și s-au ridicat revendicări nejustificate”.

„Am insistat – anunță în această prefață Ion Nistor – asupra vechiului imperiu de Kiev și a principatului de Halici, apoi asupre faimoasei Diplome bârlădene și asupra izvodului orașelor de la Dunăre, pentru a dovedi netemeinicia unor afirmațiuni referitoere la pretinsele stăpâniri slave asupra unor părți din pământul românesc. Un capitol întreg a fost dedicat ctitoriilor românești din Polonia și Ucraina, pentru a scoate în evidență contribuția Bisericii românești la viața duhovnicească a poporului ucrainean aflat sub stăpânire străină. S-a arătat apoi cum românii s-au dovedit totdeauna prieteni și protectori ai ucrainenilor de pretutindeni […] Legăturile dintre Ucraina și Moldova  de pe vremea lui Bogdan Hmielnițki, Doroșenko și Mazepa sunt tratate pe temeiul bogatelor informațiuni istorice pe care le găsim la cronicarii contemporani Grigore Ureche, Miron și Nicolae Costin, Ion Neculce și Dimitrie Cantemir […] În toată epoca căzăcească, raporturile de bună vecinătate dintre români și ucraineni au fost cele mai sincere și cordiale întrucât granița Nistrului dintre cele două popoare n-a fost contestată de nimeni. Dimpotrivă, ea a fost recunoscută chiar în acte oficiale. Cuvintele «Inter nos et Valachiam ipse deus flumine Tyras dislimitavit» au rămas să determine până astăzi condițiunile de prietenie și bună vecinătate dintre români și ucraineni” (subl. ns. V.M.).

Revendicările teritoriale ale Ucrainei în Bucovina și Basarabia au contribuit la înăsprirea relațiilor între cele două popoare.

„Disensiunile au sporit foarte mult în timpul războiului mondial când Ucraina rusească ridică pretenții asupra Basarabiei iar cea austriacă asupra Bucovinei sau a unei părți din ea. Atunci, Sfatul Țării din Chișinău cât și Consiliul Național al Bucovinei din Cernăuți au protestat energic împotriva unor asemenea pretenții nefondate, afirmându-se sus și tare inalienabilele drepturi ale Moldovei asupra vechiului pământ românesc până la Nistru.

Protestările acestea unanime – arată I. Nistor – determină pe șeful misiunii ucrainene din București să declare în numele Guvernului său  că  «ucrainenii  consideră Nistrul ca frontieră definitivă între ambele țări». Prin această declarație s-a pus baza unei înțelegeri trainice între cele două țări vecine, pe care numai unii agitatori nesocotiți încearcă să le tulbure prin uneltirile lor […]”(subl. ns. V.M.)

Și, pentru cei de azi, o judecată care vine de peste veac, are o actualitate dincolo de orice comentariu :

„Ucrainenii luminați din toate părțile agită mereu chestiunea națională și reclamă imperios soluționarea ei. Este datoria lor națională să o facă și nimeni nu le poate lua în nume de rău că agită o chestiune care îi interesează și îi atinge așa de aproape. Nu este însă mai puțin  adevărat că și națiunile și statele vecine cu ucrainenii sunt datoare să urmărească de aproape desfășurarea acestei probleme, contribuind după putința lor, la rezolvarea ei în mod just și echitabil.

Îndeosebi noi, românii – precizează autorul – vecini la Ceremuș și Nistru cu ucrainenii , pe sute de de kilometri, suntem datori să urmărim cu atenție evoluția problemei în toate amănuntele ei și aceasta cu atât mai vârtos cu cât dezvoltarea istorică a adus cu sine ca o fracțiune din națiunea ucraineană să sălășluiască între hotarele României, și anume în vechile provincii moldovenești  Bucovina și Basarabia precum și în Maramureș. De aceea, nu ne poate fi indiferent felul în care urmează să fie soluționată probleme  ucraineană!”.

Cred necesar să includ în această scurtă dar utilă – cred – introducere , aprecierile obiective și foarte bine venite azi , ale cunoscutului istoric Gheorghe Buzatu, plecat timpuriu dintre noi, semnatarul „Argument”- ului  la ediția recentă a cărții lui I.Nistor :  „Investigând realitățile trecutului , Ion Nistor revine consecvent în text  la semnificațiile lor pentru prezent. În baza datelor istorice și etnice, istoricul dezvăluie întinderea drepturilor românești în Bucovina și Basarabia, repingând în contrapondere, pretențiile imperialiste ale vecinilor de la Răsărit, ruși și ucraineni, în trecut și astăzi. Totodată insistă asupra revendicărilor românești care, niciodată n-au depășit linia Nistrului”.

Dar, să-l recitim pe marele istoric : «Tot trecutul istoric este martor că poporul român a fost totdeauna însuflețit de cele mai bune simțăminte de prietenie și bună vecinătate față de ucraineni. Românii niciodată n-au râvnit la cuceriri teritoriale dincolo de Nistru… ». Trebuie să recunoaștem că o atare concluzie – subliniază cu dreptate Gh. Buzatu – formulată în urmă cu peste o jumătate de veac, își dovedește deplina-i actualitate”.

Adevărul cuprins în aceste cuvinte este confirmat de întreaga istorie a românilor, iar contestările lui, nu puține, directe și indirecte, n-au putut fi niciodată argumentate. El face parte dintre adevărurile perene ale istoriei românilor.

1775

Numele  „Bucovina” și „Basarabia” – atribuit unor așa-zise entități politico-teritoriale și etnice de sine stătătoare ale Moldovei, nu au existat ca atare niciodată. Denumirile acestea au apărut după săvârșirea anexiunii acestor părți ale Principatului autonom,  de Imperiul habsburgic în 1775 și, respectiv, de Imperiul rus, în 1812; denumirile menționate  le aparține în exclusivitate acestor Imperii care au dorit separarea de Moldova – măcar teoretic, prin nume, a teritoriilor anexate.

Zona din partea de sud-est a Principatului Moldova, cu orașele Chilia și Cetatea-Albă era cunoscută sub numele de Țara Basarabească, pentru că, înainte de constituirea Principatului Moldova, s-a aflat sub stăpânirea Basarabilor, dinastie domnitoare în  Principatul Valahia (Țara Românească). După înființarea statului său centralizat, Moldova s-a extins spre Sud și Est; în vremea Voievodului Alexandru cel Bun (1400-1432), Moldova se întindea de la Ceremuș și Hotin până la limanul Nistrului și Marea Neagră, stăpânind și Cetatea-Albă și Chilia (după moartea Voievodului  valah Mircea cel Bătrân).

Zona de sud-est a a Moldovei și-a păstrat vechea denumire de „Basarabia”, dar n-a fost niciodată o unitate administrativă de sine stătătoare în cadrul Principatului Moldova. De altminteri, istoricul Gheorghe Brătianu, în studiul scris sub semnul rapturilor teritoriale din anul 1940, precizează că „frontierele Principatului moldovenesc erau trasate încă din epoca întemeieri sale”.

 În anul 1392, Voievodul Roman Mușat se intitula  „Domn al Țării Moldovei de la munte la mare”. În timpul lui Alexandru cel Bun fusese atins întregul curs al Nistrului.

În această arie de probleme , un document important  îl reprezintă Tratatul de alianță din 1711 între țarul Petru cel Mare al Rusiei și Voievodul Moldovei  Dimitrie Cantemir . Artcolul 11 al acestul document preciza vechile hotare ale Țării Moldovei: „Frontierele Moldovei, după drepturile din vechime, sunt cele  formate de Nistru, Camenița, Bender (Cetatea Albă) cu teritoriul Bugeacului (sud-estul Moldovei), Dunărea, Valahia, Transilvania și Polonia după delimitările care au fost făcute”. 

 Acest Tratat prevedea și obligația ca trupele rusești să elibereze teritoriile pe care le ocupaseră în Moldova;  de asemenea, era inclusă în Tratat și interdicția pentru ruși să obțină și să dețină proprietăți pe teritoriul Moldovei.

În timp. Imperiul rus a extins, în mod forțat, numele  zonei din Sud-Estul Moldovei, Basarabia, la întreaga anexiune a pământului dintre Prut și Nistru.

Achiziția teritorială a Austriei nu avea nici ea, un nume. La început s-a intitulat  „Moldova austriacă”; mai târziu s-a recurs la dezvoltarea cuvântului buk=fag , din vechea slavă , folosit astfel de  cronicari  pentru a denumi codrii de fagi ce acopereau dealurile și colinele  din Țara de Sus: „Bucovinele mari”  în regiunea dintre Prut și valea superioară a Ceremușului, și „Bucovinele mici” în regiunea dintre Prut și Nistru. Aceasta este originea numelui de „Bucovina”.

Principatul Moldovei era constituit din trei unități administrative: Țara de jos  cu 12 ținuturi : Iași, Cârligătura, Roman, Vaslui; Tutova, Tecuci, Putna-Covurlui, Fălciu, Lăpușna, Orhei și Soroca. Țara de sus cu 7 ținuturi : Hotin, Dorohoi, Hârlău, Cernăuți, Suceava, Neamț, Bacău. Basarabia cu 4 ținuturi: Bugeac, Cetatea Albă, Chlia, Ismail. De precizat că Prutul nu era hotar între aceste ținuturi, și nici nu delimita vreunul dintre  ele.

În secolul al XVIII-lea, Țara Moldovei a fost grav afectată de confruntările de interese dintre Rusia, Austria habsburgică și Poarta otomană. Prima împărțire a Poloniei în 1772 între Austria-Rusia-Prusia a fost departe de a concilia interesele contradictoii ale acestor  Puteri.

Pentru acuratețea științifică și înțelegerea  mersului evenimentelor, redau mai jos judecata de valoare a lui Mihail Kogălniceanu, strălucit istoric, om politic și diplomat român, căruia îi datorăm  descoperirea, în arhiva secretă a Curții imperiale de la Viena, a documentelor referitoare  la oneroasa tranzacționare a Țării de sus a Moldovei între cele trei imperii – habsburgic, ottoman și rus:

„Austria, pururea a râvnit la încorporarea Moldovei și a Valahiei. Când nu-i venea la mână a apuca tot, ea se mulțumea a lua o parte sau chiar părticele… Pentru încorporarea întreagă a Principatelor, Curtea de la Viena găsea împotrivire la Rusia; de aceea vedem pe miniștrii Austriei ori propunând Cabinetului de la Sankt-Petersburg împărțirea Principatelor ori, la ocazie bună, punând mâna pe o parte a României . Părțile care, mai cu deosebire ațâțau poftele Austriei erau acele localități care ar fi pus-o în stăpânirea Carpaților pe de amândouă fețele lor. Acestea erau în Valahia, Banatul Craiovei , în Moldova, ținuturile care se întindeau de la Ceremuș până la Milcov”.

În acest sens stă mărturie  tratatul secret dintre Austria și Sublima Poartă din 16 iulie 1771 prin care Austria promitea sprijinul său Turciei în războiul ce-l purta cu Rusia . În schimb, „Sublima Poartă pentru a da dovezi despre deplina sa gratitudine și deplina recunoștință față de procedura generoasă a Majestăților Lor Imperiale și Regale Apostolice, le va lăsa de bunăvoie  și le va da ca dar întreaga Parte a  Principatului Valahiei care se mărginește de o parte cu granițele Ardealului  și ale Banatului Temișan, de altă parte cu Dunărea și cu râul Olt, având Curtea Imperială dreptul de superioritate asupra râului Olt” .

Reamintesc un lucru esențial : Poarta otomană n-avea nici un drept asupra teritoriului  Principatelor române. Statutul lor de autonomie sub suzeranitatea Imperiului Otoman excludea etichetarea lor ca provincii turcești. 

de autonomie declarat și recunoscut de Poartă prin numeroase acte oficiale semnate de sultan, nu îngăduia suzeranului nici un fel de amestec în treburile interne ale Principatelor, cu atât mai mult excludea orice dorință a suzeranului de a dispune după bunul plac de teritoriul statului vasal. Aceasta era o regulă unanim acceptată în relațiile vasal-suzeran în Europa medievală.

Suzeranul se obliga, prin contractul său cu vasalul, să apere teritoriul acestuia în caz de agresiune.

Înțelegerea austro-otomană din 1771 sus-amintită, nu s-a realizat. Dar, împărțirea Poloniei și anexarea de Austria a unei părți din teritoriul acestui regat, mai exact a Galiției și Pocuției („eveniment fatal”- spune Kogălniceanu), a deschis împărătesei Maria-Tereza  apetitul pentru revendicarea unui „drum” către noile sale anexiuni. Acest  „drum” trebuia tăiat prin nordul Moldovei!

Explică M. Kogălniceanu: „Dar Curții de la Viena, pentru ca să devină stăpână pe acest pământ (Galiția și Pocuția) îi trebuia un pretext – ea, care nu avea nici un drept. Acest pretext fu găsit. Maria-Tareza devenise suverana Pocuției. Maria-Tereza avea dreptul de a întregi hotarele Pocuției. Moldova de sus, cu vechea ei reședință Suceava, cu episcopia ortodoxă de Rădăuți fondată de Alexandru cel Bun, cu monastirile Putna, Sucevița, Voronețul, Dragomirna, cu orașul Cernăuți ai cărui ispravnici figurau în toate hrisoavele, în toate legile Țării , de la descălicătoare  ” (întemeierea statului).

Înfăptuirea raptului teritorial  din trupul Moldovei a fost rezultatul înțelegerilor secrete dintre cele tre imperii : Sublima Poartă, Austria și Rusia. 

Documentele cercetate de Kogălniceanu în Arhiva secretă a Curții de la Viena, sunt revelatoare. Redau documentul din 3 iulie 1775:

„Socoteala spezelor extraordinare secrete care s-au făcut de reprezentantul imperial austriac la Poartă, Thugut, cu ocazia semnării Convențiunii privitoare la cesiunea Bucovinei la 7 mai 1775” :

Dragomanului Porții Costachi Moruzzi ,

După promisiunea dată …………………………………………………………………10 000 piaștri

Fiindcă această sumă, spre mai mare păstrare a secretului,

s-a numărat în 2500 galbeni fundulii ; s-au plătit

de fiecare galben funduliu un agio de 5 parale……………………………………….      312,20.

Total … 10, 312 20 „

La Cancelaria Porții

Lui Beilikei Effendi, 200 galbeni turcești ordinari, bucata a 3 piaștri 3 parale……………………………………………………………………….620

Lui Amedji Effendi de asemenea………………………………………  620

Secretarului Raschid  Mehmed Effendi care

a prescris Convențiunea , 100 de galbeni……………………………  320

Copii ale diferitelor hărți ………………………………………………… 50

Lui Tahir Aga, comisarul Porții la demarcațiune, 1.000 galbeni ordinari………3.100

Total 15,012 20 „

Care fac (piastru turcesc 16,71/2kr) în monedă cesaro-regească  16,889 florini 31/2 kr

Semnat, Thugut, Constantinopole, 3 iulie 1775.

Socoteala de mai sus nu cuprinde recompensa dată  Feld-mareșalului  rus Rumianțev  pentru sprijnul acordat Austriei în perfectarea acestei tranzacții și anume: 5000 de galbeni și o tabaheră de aur încrustată cu briliante. După cum se constată, aurul, briliantele, cuțitele spaniole cu pietre prețioase, oglinzile de Veneția, vazele de porțelan de Sèvre au fost mai puternice decât dreptatea Moldovei.

Furtul „Bucovinei” a fost fapt împlinit și recunoscut de Poarta otomană și Rusia țaristă . Voievodul Moldovei, Grigore Ghica sprijinit de Divan, s-a opus vehement acestei tranzacții, încercând, până în ultima clipă, să salveze pământul Țării. Soarta lui a fost hotărâtă tot de Viena și Stambul: a fost asasinat.

Concluzia lui Mihail Kogălniceanu  la comemorarea unui secol de la acest furt: „După o sută de ani de uitare, arhiva secretă a Curții din Viena s-a însărcinat a scoate la lumină  vechea virtute românească !

Când virtutea strămoșilor  noștri va reînvia între noi , ne va reveni și dulcea Bucovină ; căci minciuna, corupția și răpirea niciodată nu pot constitui un drept; căci cauzele cele drepte , întocmai ca și dreptatea lui Dumnezeu , nu pier niciodată!”(subl. ns. V.M.)

Cuvinte profetice cu rezonanță peste veacuri.

Tranzacția perfectată în mai 1775 între Austria habsburgică și Sublima Poartă concretizată în Actul  de cesiune semnat la Palamutca , pe Nistru (la nord de Hotin) la 2 iulie 1776 , a stabilit, după trasarea noilor hotare, că Austria intră în posesia a 278 de localități cu o suprafață totală de  10.441  kilometri pătrați,și o populație de 70.000  de locuitori, români în cea mai mare majoritate. 

Convenția de la Palamutca din 1776 dintre Poarta otomană și Imperiul austriac habsburgic privitoare la cedarea Țării de Sus a Moldovei Austriei, ca și Convenția de la București din 1812 dintre Rusia țaristă și Sublima Poartă privitor la cedarea Moldovei dintre Prut și Nistru  Rusiei, au fost nule și neavenite din capul locului,  deoarece Poarta otomană  a dispus, fără nici un drept, de teritorii care nu-i aparțineau. Convențiile menționate au păstrat acest caracter până în ziua de azi.

1917-1918

La izbucnirea Primului Război Mondial, națiunea română, în cea mai mare parte a ei , se afla sub stăpâniri străine: Rusia țaristă  stăpânea partea răsăriteană a Moldovei – regiunea dintre Prut și Nistru – Basarabia; Austro-Ungaria stăpânea un teritoriu românesc mult mai întins: Banatul, Bucovina și Transilvania. Prin urmare, Imperii făcând parte din două Alianțe politico-militare adverse stăpâneau teritorii românești. De aici și problema opțiunii României.

Regatul României, având ca obiectiv major unificarea național-statală,  a optat pentru  Antanta , alături de care vedea posibilă eliberarea teritoriilor românești deținute de Austria și Ungaria. Alianța  cu Puterile Antantei  a fost  stabilită de facto abia în vara anului 1916 prin Convenția politică și Convenția militară semnate la București de reprezentanții Franței, Rusiei, Italiei, României. La scurtă vreme, România a intrat în război numai contra Austro-Ungariei cu scopul declarat al eliberării teritoriilor locuite de români și stăpânite de acest imperiu.

În condițiile războiului  și a adâncirii crizei politice și sociale din imperiile multinaționale, lupta națiunilor asuprite pentru autodeterminare națională și politică s-a radicalizat, În provinciile românești aflate sub ocupația habsburgică și țaristă, lupta națională s-a împletit cu obiectivul unificării cu Patria-mamă.

Fenomenul n-a fost specific doar românilor, ci și celorlalte națiuni din Imperiu care respingeau ideea perpetuării statului dualist chiar și reformat. S-a produs în acești ani și   dezertarea în masă a românilor  din armata imperială habsburgică și înrolarea lor în armata română  sau în armata aliaților României. Pentru cauza națională au militat , sub diverse forme, un mare număr de români; în Franța s-a constituit Comitetul Național Român sub conducerea lui Tache Ionescu; revista La Roumanie a fost tribuna unde s-a susținut cauza națională a tuturor românilor.

În Statele Unite, un mare număr de români veniți din Ardeal și din celelalte părți ale țării, au organizat manifestații, adunări publice în care s-a explicat situația confraților din Austro-Ungaria, scopul unic urmărit de România prin intrarea în război fiind eliberarea fraților și unificarea național-statală. În Italia, s-a constituit legiunea voluntarilor români (foști prizonieri din armata austro-ungară), susțnută de guvernul ragatului Italiei. În Rusia, militari români din armata austro-ungară căzuți prizonieri au alcătuit corpul de voluntari ardeleni care s-a implicat în sprijinirea mișcării revoluționare din Basarabia.

Este important de subliniat și faptul  că  lideri ai mișcării naționale din Austro-Ungaria , au constituit în străinătate Comitete naționale colaborând strâns între ele, în acești ani  cauza tuturor fiind desființatrea colosului austro-ungar și eliberarea națională.

Căderea țarismului și dezvoltarea mișcării revoluționare în Rusia  au  creat  condiții favorabile și luptei de eliberare a românilor din gubernia Basarabiei. Puternica mișcare națională  s-a pronunțat pentru autodeterminarea  acestei provincii, ceea ce s-a decis de Sfatul Țării – organul reprezentativ al noului stat, Republica democrată moldovenească – la 2 decembrie 1917.  Noul stat românesc, s-a deeclarat independent la 24 ianuarie 1918, în condițiile unei lupte acerbe cu autoritățile bolșevice ruse, cu grupuri ale armtei roșii trimise să lichideze noua Putere de  la Chișinău și să instaureze regimul sovietic.  Peste două luni, Sfatul Țării, convocat  la Chișinău a hotărât cu majoritate de voturi Unirea fostei Basarabii cu România: era ziua de 27 Martie 1918. Împotriva acestui act reparator s-au pronunțat deputații ruși și ucraineni din Sfatul Țării, polonii și germanii salutând actul Unirii. Astfel, vechiul Principat al Moldovei s-a întregit cu o parte a regiunii dintre Prut și Nistru , anexată cu o sută de ani în urmă de Rusia țaristă.

Cu o  situație foarte complicată s-a confruntat și  mișcarea națională românească de autodetermnare din „Bucovina”, parte a Moldovei aflată, de la 1775, sub ocupație austriacă. De precizat că. în pofida Declarațiilor oficiale ale liderilor bolșevici de la Petrograd –  mă refer la „autodeterminare până la despărțire” de Rusia a națiunilor  aflate sub ocupația imperială, de „eliberarea  a tot ce este viu” și altele asemenea, Puterea bolșevică n-a avut nici o clipă intenția să accepte pierdeea teritoriilor  anexate de-alungul vremurilor de Imperiu. Și nu numai atât. Statul sovietic rus urmărea în continuare acapararea de noi teritorii – pământurile românești fiind unul dintre obiective.

Autoritățile din Kiev (Rada centrală) a adresat Guvernului român, la Iași, la 1/13 aprilie 1918, un protest oficial împotriva deciziei Sfatului Țării din 27 martie ridicând pretenții asupra unor regiuni din Basarabia care ar fi trebuit „alipite la Republica Ucraina”.

Acestui protest oficial, Guvernul român i-a răspuns la 9/22 aprilie 1918 printr-o Notă scrisă, înmânată reprezentantului diplomatic al Ucrainei, Galip, membru al Radei. Respingând acuzația ce i s-a adus că „Basarabia a fost anexată de România” guvernul român precizează că „Basarabia s-a unit de bună-voie cu Patria-mamă în virtutea unui vot aproape unanim exprimat”. Totodată se arată că „astăzi, politica tinde către cuceriri pe care nici istoria trecutului, nici principiile de drept nu le legitimează”, subliniindu-se: „Basarabia este un pământ românesc din punct de vedere istoric și etnic, care a aparținut Coroanei Moldovei, încă de la formarea acestui Principat în secolul al XIV-lea și până în momentul răpirii comise de Rusia țaristă în 1812. Acest rapt nu va fi repetat, nici total nici parțial de Republica democrată a Ucrainei, prin sfidarea dreptății și a normelor juridice”.

Rada din Kiev n-a încetat însă să revendice Basarabia. La 22 aprilie/5 mai 1918, guvernul Ucrainei aduce grave acuzații României cu privire la așa-zisa „anexare a Basarabiei” prin forță militară în urma unui „ultimatum”. 

Argumentul revendicării pământurilor românești era astfel conceput: „Mai bine de un secol, Basarabia a făcut parte din Imperiul rus și a avut relații politice și economice strânse cu vecina ei, Ucraina. În momentul constituirii Republicii Ucrainei în noiembrie 1917, guvernul considera că, din cauza legăturii federative dintre Republica Ucraina și celelalte părți ale fostului Imperiu rus, ea trebuia să păstreze această legătură cu Basarabia. După proclamarea independenței Ucrainei, guvernul ucrainean neadmițând ruptura definitivă între Ucraina și Basarabia, și-a propus să stabilească legături mai strânse cu Republica Moldova, acordându-i dreptul de autonomie politică. Guvernul Ucrainei insistă asupra acestrui lucru deși este știut că moldovenii nu constituie majoritatea populației în Basarabia În prezent, Guvernul Ucrainei, refuzând ferm să recunoască drepturile României asupra Basarabiei își reclamă propriile-i drepturi asupra acestei regiuni […]. Este evident că interesele vitale ale Ucrainei – strategice și economice – impun ca Guvernul Ucrainei să insiste asupra anexării Basarabiei” (subl. ns. V.M.).

Ridcolul „argumentației” guvernului de la Kiev este evident. O singură întrebare aș formula: în ce calitate acest guvern „acorda autonomie politică  ” unui stat  autonom (2 decembrie 1918) déjà recunoscut de puterile Antantei?

Este necesar a preciza însă că pretenția Ucrainei de a anexa un stat independent și suveran –  Republica Democrată Moldova  –  văzut a fi încă provincie rusească, pe baza unor considerente lipsite de orice moralitate, avea loc în contextul încheierii păcii separate cu Puterile centrale , implicit a ieșirii separate din război a Rusiei și Ucrainei, pace care pusese bazele colaborării celor două țări cu imperiile  german și austro-ungar ; pentru România, această abandonare a frontului româno-rus, însemna o trădare a vechilor aliați și dezicerea de toate angajamentele luate prin tratate și convenții semnate de reprezentanții oficiali ruși și a avut urmări catastrofale pe plan militar, politic, economic; „pacea” separată impusă României de Puterile Centrale în conivență cu Rusia bolșevică , în condiții de totală izolare a țării (redusă teritorialicește la o mică parte din Moldova) – toate acestea au stimulat agresivitatea rusă și ucraineană. Împărțirea României  între noii aliați  părea să se profileze  în viitorul foarte apropiat.

În aceste  condiții extrem de grele, când imperiile germanice execitau presiuni ultimative asupra guvernului român la Iași, iar puterea bolșevică rusă organiza acțiuni teroriste pe teritoriul Moldovei și al Basarabiei abia ieșită de sub tutela rusă, acest guvern a avut determinarea, la 6/19 mai  1918 să dea un răspuns ferm și cuprinzător  Notei  nr . 2928, plină de agresivitate și insulte a Radei de la Kiev, trimisă a Iași la 5 mai.

Astfel, o expunere a istoriei Moldovei până la prima rășluire a hotarelor ei în 1775, o analiză detaliată a împrejurărilor în care Imperiul rus a anexat jumătate din Principatul autonom al Moldovei  (denumind această jumătate, cuprinsă între Prut și Nistru – „Basarabia”), expunere argumentată, dar sintetică, intinsă pe 14 pagini, se referă în final și la „justificările” Radei  în revendicarea Basarabiei. Redau, pentru interesul mereu actual al judecății făcute de Guvernul român acum mai bine de un secol, aceste cuvinte :

„În ceea ce privește necesitățile strategice și economice, Guvernul regal are onoarea să precizeze că, în lipsa oricărui alt motiv plauzibil, acestea au fost dintotdeauna argumentul final, invocat pentru a justifica toate acaparările și cuceririle. Până de curând chiar, politica țaristă nu avea alte argumente care să-i justifice pretențiile de monopol asupra Bosforului și Mării Negre, iar astăzi, Republica Ucraina nu poate, decât aliniindu-se deschis la principiile politicii imperialiste, să susțină aceleași motive foarte bine cunoscute, pentru a ridica pretenții în privința unui teritoriu asupra căruia nu poate dovedi nici un drept […]”

– Citiți continuarea accesând linkul https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2023/11/23/bucovina-si-furtunile-istoriei-ii.

Text publicat de Prof. univ. dr. Viorica Moisuc  în revista „Minerva”, Journal of History and Philosophy, volume 4, Issue 1, February 2023, România de Mâine Foundation Publishing House, p. 15-42 sub titlul „Bucovina . Historical Highlight” (revista apare exclusiv în limba engleză. Preluat de https://www.art-emis.ro/istorie/bucovina-spicuiri-istorice