„Norodul maldavan”, „limba moldoveniascî” şi ciudăţenia statală de peste Nistru, botezată de bolşevici RASS Moldovenească

 

Pe hartă, RSSA Moldovenească transnistreană de la 1924

Cum a fost creată „limba moldoveniascî”

În anul 1924 a luat naștere ciudățenia  statală numită Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească, care era formată din actuala Transnistrie, plus raioanele  Ananiev, Pesceana, Balta, Codâma, Ocna Roșie, Bârzula și Cruteni.

Noul stat, încropit de către sovietici în scop diversionist, pentru a fi opus Basarabiei recent unite în 1918, avea nevoie de un popor nou… Așa a fost inventat, un „norod moldovenesc”, care la rândul său, avea nevoie (nu-i aşa!), de un grai propriu.

Aşa că românilor moldoveni de peste Nistru li sa dat cu forța, „limba moldoveniascî”, acţiunile respective având menirea diversionistă de a  creea o opoziţie faţă de poporul și limba română.

Comisarul poporului al învățământului din RASS Moldovenească, Pavel Chior, susținea  că limba română vorbită la București are influențe franceze și nu poate fi înțeleasă pe deplin de către locuitorii Basarabiei.

Astfel, începe un adevărat proces de creare a „limbii moldovenești”. În anul 1926, un grup de intelectuali în frunte cu „cel mai cunoscut lingvist al epocii” Leonid Madan s-a  străduit să colecteze cuvinte specifice graiului moldovenesc care să stea la baza acestei limbi.

Activistul cultural şi politic sovietic Leonid Madan

(n.1894 – data decesului necunoscută), care primise sarcina de a alcătui „limba moldovenească” şi-a expus năzdrăvăniile lingvistice în cartea sa Gramatika Moldoveniaskî, publicată la Tiraspol  în 1929, care era bazată pe graiurile locale din Transnistria (unde se constituise Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească) şi Basarabia şi care conţinea de asemenea, numeroşi termeni ruseşti şi invenţiile lui proprii.

El recomanda , spre exemplu, să se scrie acrariu şi apariu (pentru cuvintele ruseşti кислород şi водород, oxigen şi hidrogen)

Madan avea să decreteze:

„Limba moldoveniascî, în care grăiește amu norodul moldovnesc, este limbî sînistătătoari, diosăghitî di limba româneascî, șî sî diosăghești șî di limba tuturor cărțâlor moldovnești, tipăriti păn la organizarea RASSM”.

Tot „tovarăşul” Leonid Madan spunea că „nu oaminii grăiesc după vr-o gramaticî anumitî, dar gramatica s alcătuiești după vorba oamenilor…Gramatica pentru om, dar nu omul pentru gramaticî”.

Exemplu de limbă moldoveniascî 

„De-amu v-o două luni di zăli, dicînd «Plugaru Roşu» îşi lunjeşte discusîia dispri orfografia moldovineascî, mai întîi trebui di spus cî sfada merji nu dispri limba moldovineascî, dar dispri orfografii, adicî dispri sămnuirera sunitilor cari sînt în limba jii moldovineascî” (Petru Chior, comisar al poporului pentru învăţămînt în RASS Moldovenească, în broşura „Despre ortografia moldovenească” din 1929).

Pornind de la aceste principii, adepții „limbii moldovenești” și-au îmbogățit vocabularul cu tot felul de invenții incluse în „Cuvântelnicul academicesc al limbii moldovenești” din 1930:

Dicționar – cuvântelnic
Ghilimele – lăbiuțî
Oxigen – aeronăscător
Barometru – aeromăsurător
Aeroplan – sângurzburător
Sufragerie – mâncătorie

Toboșarul în „limba moldovenească” se chema „tărăbănitoriu”…

„Tărăbănitoruiu, tărăbănitoriu roș dormea și înciudat el s-o sculat îndată și tăți dusmanii o tăiet”.

În „Cuvântelnicul academicesc al limbii moldovenești”, se găseau o mulțime de încropeli ridicole cu pretenții de cuvinte.

Astfel, autoadministrarea se traducea prin „singurcîrmuire”, oxigenul era numit „aeronăscător”, aeroplanul se numea „sângurzburător”, barometrul era „aeromăsurător”, ghilimelele erau numite „lăbiuțî”, în vreme ce sufrageria era pur şi simplu… „mâncătorie”.

Sunt cuvinte pe care românii nu le-au folosit niciodată, dar pe care câțiva „academicieni” roșii voiau să le introducă cu de-a sila, prin învățământul de stat, pentru a putea pretinde, ulterior, că româna este o limbă neinteligibilă pentru moldoveanul obișnuit.

Și viceversa !

 

 

 

Foto – Ziarul sovietic ”Plugarul Roș”, din 15 noiembrie 1927  (scris “moldovineşti”cu chirilice), titra:

 ”Dişteptarea culturii moldovineşti o chicat în mânili unor comunişti moldoveni”

La conferenţia noastrî politicii naţionalî este închinat un doclad diosăghit. Din pricina aiasta eu vreu sî ating întrebarea moldovenizării numa înscurt.

Moldovenizarea esti pornitî di noi serios şî pi drumu drept. Tov. Holostenko în docladu lui s’a opri di toati făcuti deamărunţişu.

Eu vreu numa sî spun, cî dacî în Ucraina înaintea Revoliuţiei lucru naţional să găsă în mânili grupirovcilor naţionalisti din burjuazia mărunţâkî, şî după Revoliuţii urmirile lor tot o mai rămas, chiar răspândindu-să şî’n rândurili partiei KP(b)U, – apui la noi drept diodatî lucru dişteptării culturii moldovineşti o chicat în mânili unor comunişti moldoveni, cari grămădind împrejiuru lor pi comsomolişti, învăţători, corsaţi ş.a.m.d. duc politica naţionalî drept şî nădejnic.”

Comentariile literare erau numite „pricuvântări” cum a fost spre exemplu aceasta:

 

„Astăzi el îi trage din povestire, mâine o schimbă pe poezie. Cum e în proză tovarăsul Marcov, așa e și-n poezie. Fierbinte și cu mare îndrăzneală el zugrăvește gheroii. Dar are sărituri care ne arată că el trebuie adânc și cu mare răbdare să lucreze asupra materialului literar. În mai multe locuri tovarășul Marcov scapă hățul din mână și prinde a schiopăta. Cum în forma poeziei așa și-n legătura siujetului”.

Dintr-un fragment de critică literară în care se vorbește despre poeziile lui Toader Mălai, aflăm că:

„Asupra scrierilor tovarășului Mălai ne este îngăduit să scrim vo câteva cuvinte. El s-adâncește astfel mai la rădăcina inimii norodului moldovenesc. Poezia tovarășului Malai este o poezie vie. Ce-i drept, pentru așa poezie trebu un talent care se găsește de prisos la poetul nostru. El nu vrea să se gândească la monumentul poeziei lui, da-n schimb, se îngrijorează mult de feliu ei viu. Poezia tovarășului Mălai nu este o fantezie oarecare, este viața asa după cum o vede poetul nostru”.

După câțiva ani s-a ajuns la constatarea că „limba moldoveneascî” nu este inteligibilă și în anul 1932 Biroul Comitetului Regional Moldovenesc al Partidului Comunist aprobă „trecerea RASSM la alfabetul latin” și formele limbii române literare, invențiile grupului Madan fiind respinse.

Modificările nu aveau să țină mult pentru că în 1938, în RASSM, s-a revenit brusc, „cu pușca”, la curentul moldovenizator și la limba moldovenească.

Numeroși scriitori transnistreni, printre care Nicolae Smochină, Toader Mălai, Mitrea Marcu, Nistor Cabac, au fost condamnați sau executați.

După interzicerea scrisului latin, au urmat numeroase arestări, procese și condamnări. Într-o noapte a anului 1937, întregul colectiv redacțional al ziarului Moldova Socialistă, a fost arestat, în libertate fiind lăsate doar femeile de serviciu și portarii.

Aceștia erau considerați dușmani ai poporului pentru că înlocuiau „limba moldoveniascî” cu cea română.

După al Doilea Război Mondial, autorităţile sovietice au introdus alfabetul chirilic şi noţiunea de „limbă moldovenească” şi în Basarabia cotropită, fără însă să se revină la formele extreme de diferenţiere faţă de română propăvăduite în anii ’20.

Limba literară „moldovenească” de după al Doilea Război Mondial a fost practic identică cu limba literară română, cu excepţia folosirii alfabetului chirilic şi a câtorva cuvinte diferite.

În 1989, limba moldovenească a fost declarată limbă oficială a Moldovei (pe atunci încă RSS Moldovenească), iar folosirea alfabetului latin a fost restaurată.

După declararea independenţei Moldovei în 1991, constituţia a continuat promovarea existenţei limbii moldoveneşti. O încercare din 1996 a preşedintelui moldovean Mircea Snegur de a schimba numele limbii în română a fost anulată de către parlamentul moldovean.

Pentru a evita chestiunea politică, autorităţile Republicii Moldova au folosit de-a lungul timpului, în unele documente oficiale, termenul de „limbă de stat” însă cu multe ocazii sintagma „limba română” nu a putut fi evitată, cum este cazul în sistemul  de învăţământ.

Curtea Constituţională a Republicii Moldova a tranşat chestiunea denumirii oficiale a limbii prin Hotărârea nr. 36 din 5 decembrie 2013 când, în urma unei sesizări cu privire la caracterul primar al Declaraţiei de Independenţă a Republicii Moldova, a decis că prevederea conţinută în Declaraţia de Independenţă referitoare la limba română ca limbă de stat a Republicii Moldova prevalează asupra prevederii referitoare la limba moldovenească, conţinute în articolul 13 al Constituţiei.

Scriitorul român basarabean Vitalie Ciobanu a declarat cu acest prilej:

„Curtea Constituţională tocmai a consfinţit un adevăr. Limba moldovenească este o relicvă stalinistă”.

 Cu toate acestea, lipitorile „moldoveniste” în frunte cu actualul preşedinte – slugă rusească, Ior Dodon, continuă să se opună acceptării denumirii fireşti a limbii vorbite în stânga Nistrului – LIMBA ROMÂNĂ.

Surse:

https://ro.wikipedia.org/wiki/Leonid_Madan

http://moldnova.eu/ro/in-transnistria-nu-exista-iarna-decretau-poeziile-proletcultiste-sovietice

În „raiul”sovietic din RSS „Moldovenească”, kgb-ul aresta şi expulza în Siberia cărţile româneşti…VIDEO

Cartea românească în Basarabia sovietică: urmărită de KGB și expulzată în Siberia

Cartea românească s-a vândut liber în Chișinăul sovietic începând cu 1956, până în preajma anului 1970.

După acest an, cărțile tipărite în România au intrat în atenția KGB și au fost trimise în Siberia, unde puteau putrezi în liniște.

 

 

Nicolae Ceaușescu a vizitat Chișinăul în 1976 în încercarea de a reface legăturile cu stânga Prutului.

Tot în această perioadă, basarabenii aveau acces la presa românească, inclusă chiar și în catalogul poștei unionale.

După ce a fost închisă singura librărie „Drujba” din Chișinău, magazin de carte din statele lagărului socialist, cartea românească putea fi găsită în librăriile similare din marile orașe ale Uniunii Sovietice, de la Leningrad până la Novosibirsk, însă nu și în Republica Moldova. Decizia de expulzare a literaturii române dintre Prut și Nistru a aparținut lui Ivan Bodiul, secretarul general al Partidului Comunist de la Chișinău, care se temea că scrierile din dreapta Prutului provoacă sentimente naționaliste în Moldova sovietică.

Doar în anul 1970 KGB-ul de la Chișinău a confiscat 5.603 cărți considerate anti-sovietice, care trecuseră Prutul în gențile unor turiști.

Apariția „Drujbei”

Apariția librăriei de carte românească în Moldova a avut o preistorie frumoasă. Înainte chiar de apariția cărții românești în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească s-a adat o bătălie întreagă pentru editarea clasicilor români, deoarece în toți anii 1940 până la mijlocul anilor 1950 nu se edita nimic din clasici. Mișcarea de editare a literaturii clasice românești a fost pornită de oamenii care în perioada interbelică au absolvit universități din România.

Astfel, abia în anul 1951 a fost editat Ion Creangă, iar în 1954, după moartea lui Stalin, a fost editat Eminescu. Acestea erau primele încercări de retipărire a clasicilor români, cu caractere chirilice.

Relațiile cu literatura și presa română s-au restabilit după congresul XX din anul 1956 al Partidului Comunist, în cadrul căruia a fost dezavuat cultul personalității al lui Stalin.

În următorii 10-12 ani, în Moldova sovietică erau expediate vagoane întregi cu literatură și reviste românești. Această perioadă de renaștere culturală a durat până în anul 1968, când Nicolae Ceaușescu a condamnat invazia URSS în Cehoslovacia.

Librăria Drujba s-a deschis la Chișinău la mijlocul anilor 1956 într-o clădire din centrul orașului, unde acum se află Casa Presei, apoi s-a mutat într-un spațiu vizavi de Teatrul Național Mihai Eminescu, iar la începutul anilor 1960, după ce secretatul Partidului Comunist din RSSM a devenit Ivan Bodiu, a fost mutată în cartierul Botanica la intersecția străzilor Zelinski și Dacia.

„La început, veneau vagoane de literatură română. Cititorul basarabean era familiar cu scrisul românesc, deoarece trecuseră 12 ani din 1944. Lumea venea de la țară și cumpăra carte românească”, își aduce aminte scriitorul Vladimir Beșleagă.

Cartea românească venea cu vagoanele

Studenții din acea perioadă, tinerii scriitori, ca Vladimir Beșleagă și-au făcut adevărate biblioteci de carte românească cumpărată la librăria Drujba, unde, spune scriitorul, librar era o evreică foarte simpatică. Librara i-a povestit o întâmplare anecdotică lui Beșleagă: venise la librărie un cunoscut pe atunci actor umorist și a cerut o carte de Creangă.

„Ion Creangă s-a epuizat, a răspuns librara. Păi dați-mi-l așa epuizat, n-are nimic, a fost răspunsul clientului”, își amintește Vladimir Beșleagă. 

Pe lângă literatură artistică, în acele librării se găsea și literatură de specialitate, filozofie. Scriitorul Beșleagă are în biblioteca sa cărțile lui Hegel, cumpărate în acea perioadă.

Librăriile Drujba funcționau în baza unui acord de schimb de literatură între statele comuniste. Uniunea Sovietică trimitea literatură rusă în statele lagărului sovietic și primea în schimb cărți din state ca România.

Desigur, în librăria Drujba din Chișinău veneau și cărți din Bulgaria, Polonia, acestea însă erau de formă, nimeni nu le cumpăra.

Drujba era, de fapt, bucșită de carte românească ce era adusă cu vagoanele.

În acești ani problema revenirii la alfabetul firesc al limbii române a fost una dintre cele mai dezbătute în mediile intelectualității din fosta RSSM: scriitori, cadre didactice, medici e.t.c. Era o necesitate dintre cele mai imperioase, care, desigur, nu ar fi fost să însemne doar un set de simboluri grafice, ci să reafirme că moldovenii de la răsărit de Prut și cei de la apus de Prut sunt toți o singură națiune. Uriașa mașină de stat a imperiului roșu era pe deplin conștientă de marele pericol pe care l-ar fi provocat această revenire la veșmântul firesc al limbii,

Vladimir Beșleagă

 

Presa românească mai ieftină decât cea rusă

Pe lângă cărți, România distribuia în Republica Moldova și ziare sau reviste ce erau incluse în cataloagele poștei moldovenești. Lumea se abona masiv la reviste literare, politice, reviste pentru copii.

În Republica Moldova se distribuia în acei ani Cravata Roșie, Arici Pogonici, Săteanca, Gazeta Literară, Luceafărul, Viața Românească și chiar Contemporanul. „Lumea se abona masiv la aceste reviste care erau mai ieftine decât revistele rusești.

În unele sate se aflau sute de exemplare de Contemporanul, care era o revistă pentru intelectuali, o revistă de cultură și știință”, își amintește Beșleagă.

Mai mult de atât, în România se edita pe atunci revista Secolul XX care ținea la curent publicul cu procesul literar universal. În acea revistă apăreau și James Joyce și Franz Kafka și alți mari scriitori.

Revista „Inostrannaia Literatura” editată la Moscova te ținea la fel la curent cu mișcările literare de moment, însă într-o manieră mult mai selectivă.

Datorită revistei „Secolul XX” s-a produs fenomenul sincronizării cu literatura universală și în Republica Moldova.

„Renașterea culturală și națională din anii 1980 nu ar fi fost posibilă dacă n-ar fi existat acea perioadă de în care cartea românească s-a vândut în Republica Moldova. Între 1944 și 1988 au fost peste 40 de ani, timp în care ar fi putut apărea o generație spălată pe creier”, crede Vladimir Beșleagă.

 

Cartea românească a susținut interesul pentru lectură pentru cititorul larg. Nu este vorba doar despre literatura română originală, pentru că venea și literatura proletcultisă. Literatura română în perioada lui Dej era foarte schematică.

  Vladimir Beșleagă

Librăriile Drujba au contribuit la formarea oamenilor de cultură din Republica Moldova. Sunt doi autori, consideră Vladimir Beșleagă, care s-au format datorită acestei librării: Grigore Vieru și Petru Cărare.

„Dacă s-ar găsi cineva să vadă cum s-a produs Vieru, căruia în anul 1957 i-a ieșit prima carte, va descoperi că prima lui carte a fost inspirată din revistele Arici Pogonici și Cravata Roșie.

Petru Cărare a fost un disident care a lovit în sistem, el fiind un poet care a avut priză la toți”.

Închiderea librăriei „Drujba” de la Chișinău

În anul 1970 au fost interzise cărțile și revistele românești în urma răcirii accentuate a relațiilor dintre URSS și România socialistă, mai ales după protestul lui Nicolae Ceaușescu față de invadarea Cehoslovaciei în 1968.

Mai apoi au început să fie cenzurate cărțile scriitorilor din Republica Socialistă Sovietică Moldovenească, Serafim Saka, Ion Vatamanu, Petru Cărare. Cărțile românești care ajungeau în republică erau pur și simplu arse.

O mare „vină” pentru difuzarea ulterioară a cărții românești în Republica Moldova o purta desigur KGB-ul și funcționarii locali.

Aceștia au interzis difuzarea cărților și revistelor românești în republică, au instituit o cenzură care permitea editarea autorilor loiali sistemului, care se degradau prin a scrie ode colhozurilor și sovhozurilor.

Funcționarii și KGB-ul au considerat că aceste măsuri sunt suficiente și au trecut cu vederea faptul că basarabenii puteau cu ușurință să facă rost de carte românească din librăriile Drujba răspândite de la Sankt Petersburg până la Novosibirsk.

Cartea românească se găsea apoi în alte orașe din Uniunea Sovietică: la Cernăuți, Tbilisi, Moscova, unde cărțile se prăfuiau, dacă nu își găseau cititorul din Republica Moldova.

Studenții la actorie din Moscova și cultura română

Actrița Ninela Caranfil, în anii săi de studenție la Moscova (1964-1965), a fost o clientă fidelă a librăriilor Drujba.

Caranfil crede că avut un mare noroc că, alături de 21 de colegi, a reușit să ajungă la Moscova unde a absolvit Institutul de Artă Teatrală „Anatol Lunacearski”.

Moscova ar fi fost un adevărat tărâm al libertății, unde se găsea literatură în toate limbile și unde puteai chiar viziona spectacole ale trupelor românești.

Unul dintre profesorii de la acel institut a fost Simion Ghimpu, fratele lui Gheorghe și Mihai Ghimpu, care a predat studenților basarabeni dicția limbii române.

„El ne-a spus că dacă vrem să vorbim frumos limba română trebuie în primul și în primul rând să ne îmbogățim limbajul prin lectură. El ne-a îndemnat să cumpărăm literatură română”, mărturisește Ninela Caranfil.

Simion Ghimpu a spus profesorilor ruși de la institut că studenții moldoveni trebuie să vorbească frumos limba română.

Profesorii ruși au întrebat dacă există o diferență între limba română și limba moldovenească și au acceptat fără protest faptul că deosebirea nu există.

Cartea românească se găsea în Siberia

Librăria Drujba se afla atunci pe strada Maxim Gorki din Moscova. Era un magazin foarte mare, cu standuri bogate, cu cărți venind din toate țările lagărului socialist, prin care se voia să se demonstreze internaționalismul Uniunii Sovietice.

„Aveam o bursă foarte mică pentru un student la Moscova, de 25 de ruble pe lună. Simion Ghimpu a insistat ca din bursa aia mică să cumpărăm cel puțin câte o carte. La sfârșitul studiilor am acumulat o biblioteca”, își amintește Ninela Caranfil. Mai mult, în acea perioadă, tânăra actriță primea colete cu cărți editate în România de la un prieten care își îndeplinea serviciul militar în Siberia. Aceste cărți au reușit facă cea mai importantă transformarea în mințile studenților, schimbarea din moldoveni în români.

În librăria Drujba de la Moscova se vindeau și discuri cu spectacole românești, cu mari actori din acele timpuri. „Ascultam multe spectacole românești pentru a prinde muzicalitatea limbii, pronunția.

Aveam și caiețele în care înscriam cuvintele necunoscute și le căutam în dicționar”. La Moscova veneau și trupe românești de teatru pentru a juca spectacole.

Ninela Caranfil a făcut cunoștință cu teatrul românesc pe viu la Moscova, vizionând spectacolul „Trei Parale” al Teatrului Național din București.

Datorită tuturor acestor evenimente favorabile, grupul de de studenți moldoveni de la Institutul Lunacearski a repetat fenomenul trupei Teatrului „Luceafărul” care s-a întors de la Moscova în anul 1960 ca teatru românesc.

Ce autori români se vindeau

Primul autor român pe care l-a cumpărat Ninela Caranfil a fost Liviu Rebreanu, apoi au urmat toți marii clasici: Creangă, Eminescu, Constantin Rădulescu-Motru, Marin Preda, Mihail Sadoveanu, Lucian Blaga.

„Am avut o descoperire, deoarece am venit din Moldova cu un bagaj sărăcăcios: Ion Cana, Emilian Bucov, Cutcovețchi, iar la Moscova am descoperit America”.

Cartea de care Ninela Caranfil își amintește în mod deosebit, cumpărată în acea librărie din Moscova este „Sufletul neamului nostru. Calități bune și defecte” de Constantin Rădulescu-Motru pe care a citit-o ca pe o descoperire.

„Atunci am simțit că e al meu, nu e străin. Toată intelectualitatea basarabeană căuta asemenea scrieri”.

KGB cu ochii pe cărțile românești

Șeful KGB de la Chișinău, P. Civertko, avertiza în 1970 că „republica noastră se află în zona activităţii subversive intense a adversarului” care își concentra eforturile subver­sive „mai cu seamă pe linia turismului, una dintre cele mai convenabile forme de pătrundere a ideologiei burgheze în ţările socialiste şi în societatea noastră sovietică”.

Numai în 1970, potrivit datelor KGB, fuseseră confiscase la frontieră 5603 exemplare de literatură antisovietică, dintre care circa 100 de exemplare de cărţi „dăunătoare din punct de vedere politic” de la cetățenii români care vizitau Basarabia, iar RSSM ar fi fost vizitată de 32 de agenţi ai structurilor de informaţii străine. Printre străinii care au vizitat RSSM, arăta șeful Securității de Stat, „erau destui specialişti în problemele Moldovei, care au avut pregătirea necesară şi care erau trimişi la noi de centrele naţionaliste, sioniste şi foloseau contactele cu oamenii sovietici pentru activitate ostilă”, conform documentelor publicate de istoricul Gheorghe Cojocaru în volumul ”Confruntarea sovieto-română pe frontul ideologic din RSS Moldovenească (1968-1979)”.

KGB-ul de la Chișinău cerceta în 1970 peste 300 de dosare de ”manifestări periculoase din punct de vedere politic”, iar 65% dintre acestea aveau ”caracter naționalist”.

Ivan Bodiul a interzis cartea românească în stânga Prutului

Șeful comuniștilor de la Chișinău Ivan Bodiul a convocat la 20 noiembrie 1970 primii secretari ai comitetelor raionale și orășenești de partid, șefii secțiilor CC, miniștri și șefi de departamente, cărora le-a prezentat raportul „Despre măsurile privind intensificarea activității ideo­logice în rândurile oamenilor muncii din republică”.

Bodiul a acuzat autoritățile românești că nu recunoșteau ”națiunea moldovenească” și că propagau „ideea creării României Mari”, ceea ce constituia „un delir antisovietic”.

Șeful comunist al Moldovei sovietice aprecia că politica României socialiste era „un pericol” care se furișa spre mințile și sufletele oamenilor, îndemnându-i „la discuții antiruse și proromâne și la dispoziții naționaliste dăunătoare”.

Era considerată o anormalitate faptul că profesorii de la unele instituții de învățământ superior sau mediu de specialitate predau după manuale românești, reducând prin aceasta „nivelul de predare” și neutilizând astfel „bogăția științei sovietice în pregătirea cadrelor”. I. I. Bodiul cerea să se dea o apreciere inechivocă „impertinenței”, ce dura de mai mulți ani, din „impulsuri naționaliste”, a unor învățători și studenți din Chișinău, care depuneau flori la monumentele lui Ștefan cel Mare și Mihai Eminescu.

Bodiul le-a cerut activiștilor de partid și de tineret „să condamne interesul pentru informația română”, iar sovietelor sătești, ministerului deservirii sociale – „să preîntâmpine instalarea antenelor de televiziune pentru recepționarea emisiunilor românești”.

Conform lui Bodiul Republica Socialistă Sovietică Moldovenească trebuia ferită cu grijă de influențele „nocive” străine, inclusiv, prin restrângerea considerabilă a vizitelor reciproce cu România și stoparea abonării la publicațiile periodice românești.

 

CITIŢI ŞI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2017/05/09/cum-a-fost-inventata-limba-moldoveneasci/

 

 

Sursa: 

Vadim Vasiliu – http://moldnova.eu/ro/cartea-romaneasca-basarabia-sovietica-urmarita-de-kgb 

Cum a fost inventată „limba moldoveneascî”

 

Constituirea Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldoveneşti în 1924, a declanșat  crearea la ordinul comuniştilor sovietici a unui aşa numit  „norod  moldovenesc” și a „limbii moldovenești”,  în opoziție cu poporul și limba română.

Comisarul poporului pentru învățământ din RASS Moldovenească, Pavel Chior, susținea că limba română vorbită la București are influențe franceze și nu poate fi înțeleasă pe deplin de către locuitorii Basarabiei.

Astfel, s-a declanşat un adevărat proces de inventare a „limbii moldovenești”, iar un grup de intelectuali în frunte cu „cel mai cunoscut lingvist al epocii”, Leonid Madan, a început să strângă cuvinte specifice graiului moldovenesc.

Madan avea să decreteze că:

„Limba moldoveneascî, în care grăiește amu norodul moldovnesc, este limbî sînistătătoari, diosăghitî di limba româneascî, șî sî diosăghești șî di limba tuturor cărțâlor moldovnești, tipăriti păn la organizarea RASSM”.

Într-un articol publicat la 24 noiembrie 1926 în oficiosul “Plugarul Roş” din RASSM, acelaşi L.A. Madan proclama:

“Nu oaminii grăesc după vr’o gramaticî anumitî, dar gramatica s’alcătueşti după vorba oamenilor… Gramatica pentru om, dar nu omul pentru gramaticî”, astfel ca aceasta să fie “cît mai uşoarî şi mai înţăleasî di masîli largi”.

Caraghioslâcurile „limbii moldovenești”

Pornind de la aceste principii, adepții „limbii moldovenești” și-au îmbogățit vocabularul cu tot felul de invenții incluse în „Cuvântelnicul academicesc al limbii moldovenești” din 1930 cum ar fi:

Dicționar – cuvântelnic
Ghilimele – lăbiuțî
Oxigen – aeronăscător
Barometru – aeromăsurător
Aeroplan – sângurzburător
Sufragerie – mâncătorie

 

MOSTRA DE “LIMBA MOLDOVINEASCA” INVENTATĂ DE OCUPANŢII RUŞI :

 

 ”Dişteptarea culturii moldovineşti o chicat în mânili unor comunişti moldoveni”

La conferenţia noastrî politicii naţionalî este închinat un doclad diosăghit. Din pricina aiasta eu vreu sî ating întrebarea moldovenizării numa înscurt.

Moldovenizarea esti pornitî di noi serios şî pi drumu drept. Tov. Holostenko în docladu lui s’a opri di toati făcuti deamărunţişu.

Eu vreu numa sî spun, cî dacî în Ucraina înaintea Revoliuţiei lucru naţional să găsă în mânili grupirovcilor naţionalisti din burjuazia mărunţâkî, şî după Revoliuţii urmirile lor tot o mai rămas, chiar răspândindu-să şî’n rândurili partiei KP(b)U, – apui la noi drept diodatî lucru dişteptării culturii moldovineşti o chicat în mânili unor comunişti moldoveni, cari grămădind împrejiuru lor pi comsomolişti, învăţători, corsaţi ş.a.m.d. duc politica naţionalî drept şî nădejnic.”

 

 

 

 

Foto : Ziarul sovietic ”Plugarul Roș”, 15 noiembrie 1927  (scris “moldovinesti”cu chirilice).

 

În 1937, odată cu amplificarea represiunilor politice  autorităţile sovietice au decis revenirea RASS Moldoveneşti la alfabetul chirilic.

De această dată, pe lângă organele de partid bolşevice au intrat în acţiune şi structurile poliţiei politice (NKVD), însărcinate să-i depisteze şi pedepsească pe “duşmanii poporului”.

La 7 august 1937, într-o notă informativă adresată tov. Malenkov la CC al PC(b) al URSS, organizaţia regională de partid din RASSM denunţa faptul că “sectoarele construcţiei culturale şi naţionale s-au dovedit a fi atacate complet de duşmani”.

Activitatea subversivă la Editura de Stat, spre exemplu, urmărea să facă literatura moldovenească şi manualele “inaccesibile cititorului de masă şi tineretului studios” prin utilizarea “termenilor de salon şi franţuzismelor românizate”.

Au urmat numeroase arestări, procese politice şi condamnări, deoarece “latiniştii românizatori” trebuiau să plătească pentru activitatea lor.

Într-o noapte a anului 1937, întregul colectiv redacţional al ziarului “Moldova Socialistă” (56 de persoane), succesor din 1930 al ziarului “Plugarul Roş”, editat la Tiraspol în grafie latină, a fost arestat, în libertate fiind lăsaţi doar portarii şi femeile de serviciu.

Actele de acuzare incriminau apartenenţa la o presupusă organizaţie “naţionalistă” (un termen sub care era reprimat antisovietismul etnicilor români/moldoveni), dar mai ales înscrierea pe o direcţie de “sabotare a limbii prin inundarea ei cu termeni româneşti”.

La 27 februarie 1938, Biroul Comitetului Regional din Moldova al PC(b)U a pus în discuţie hotărârea “Cu privire la trecerea scrisului moldovenesc de la grafia latină la cea rusă”, ajungând la concluzia că “elementele burghezo-naţionaliste, camuflate în diverse instituţii, sub stindardul latinizării grafiei promovau românizarea limbii moldoveneşti”.

În luna mai 1938, conferinţa a XI-a regională de partid Moldova a adoptat o rezoluţie care condamna “duşmanii poporului” deoarece “înlocuiau limba moldovenească cu cea română… pentru a despărţi Moldova sovietică de URSS”.

La scurt timp, Comitetul orăşenesc de partid Tiraspol era informat că hotărârea de revenire la alfabetul rus a fost susţinută de CC al PC(b) din Ucraina, în special de către N.S. Hruşciov, “pentru a pune capăt pentru totdeauna cu românizarea”.

Măsurile împotriva limbii române nu s-au limitat la persecutarea promotorilor grafiei latine (în anii 1938-1939, majoritatea funcţionarilor publici, cunoscători ai limbii române, au fost executaţi), ci au luat şi forma unei resurecţii medievale împotriva cărţilor.

În lunile octombrie-decembrie 1938, toate tipăriturile social-economice, artistice şi didactice cu caractere latine au fost confiscate şi distruse.

Furiei distructive bolşevice nu i-a scăpat nici “literatura editată cu caractere ruseşti în anii 1926-1934, îngunoioşată cu cuvinte româneşti”, precum şi literatura social-economică tipărită în limba română la Moscova.

Românii şi limba română aveau să fie din nou victimele cruntei rusificări după constituirea, la 2 august 1940, a Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti  (după ocuparea Basarabiei de către URSS şi “unirea” sa cu RASS Moldoveneşti de peste Nistru).

La 10 februarie 1941, Sovietul Suprem al RSS Moldoveneşti adoptă legea “Despre treşerea scrisului moldovenesc la alfavitu rus”, extinzând reglementările din fosta RASSM de peste Nistru, în întreaga Moldovă Sovietică.

Recuzita terminologiei bolşevice revine după proclamarea independenţei R.Moldova.

Politica imbecilă  de-a „limba moldovenească ” s-a prelungit până în vremurile noastre…şi şi-a găsit un loc chiar  şi în Constituţia R.Moldova devenite independente, evident cu binecuvântarea Moscovei :

“Limba de stat a Republicii Moldova este limba moldovenească, funcţionând pe baza grafiei latine”. (Constituţia Republicii Moldova, Titlul I, art.13/1).

 

Astăzi în Transnistria, regiunea de est (separatistă) a R.Moldova, sunt decretate trei limbi oficiale: rusă, ucraineană şi moldovenească.

Şcolile transnistrene de “limbă moldovenească” folosesc fără excepţie grafia rusă, blocând astfel accesul generaţiilor actuale de copii şi tineri moldoveni/români la valorile culturii naţionale, amputându-le viitorul şi obligându-i, ca singură opţiune, la rusificare continuă.

Cele câteva şcoli care utilizează grafia latină, în pofida unor presiuni greu de imaginat, sunt înregistrate ca şcoli româneşti, în care româna este considerată limbă străină.

Din păcate, chiar şi în haina grafiei latine, limba română continuă să fie hărţuită şi siluită.

În 2003, în plin efort pentru înscrierea Republicii Moldova în circuitul firesc al integrării sale europene, la Chişinău a fost editat Dicţionarul moldovenesc-românesc al lui Vasile Stati, un dicţionar diversionist care nu reuşeşte să demonstreze deloc existenţa unei limbi moldoveneşti diferite de limba română, ci dimpotrivă.

Marele lingvist basarabean Eugen Coşeriu (1921-2002), o autoritate ştiinţifică  în domeniul lingvisticii recunoscută la nivel european şi mondial, considera că “limba moldovenească” nu este decât “o fantomă lingvistică”.

“Am povestit de multe ori… că până şi pe Sadoveanu (când a fost la Chişinău), au pretins să-l traducă în „limba moldovenească”…

Se spune că Sadoveanu ar fi răspuns molcom, cu rostirea lui moldavă: „Auzi, mişăii, sî mă traducî pi mini, în limba me !”