CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Uneltele cu care sovieticii au supus Armata Română. VIDEO

 

Divizia Tudor Vladimirescu, unealta cu care sovieticii au supus Armata Română.

Iosif Visarionovici Djugasvili (Stalin) a declansat in 15 noiembrie 1943 operatiunea de destructurare a armatei romane, unul dintre stalpii statului roman modern: atunci s-a infiintat, in Uniunea Sovietica, divizia I Infanterie „Tudor Vladimirescu”, urmata imediat de catre o alta divizie, „Horia, Closca si Crisan”, scrie   Petrisor Peiu pentru Ziare.com.

Cele două divizii  au fost constituite din prizonieri de război români aflati in lagarele sovietice dupa batalia de la Stalingrad și care aveau de ales între a trăi în Gulag sau să treacă de partea  sovieticilor, ceea ce constituia crimă de înaltă trădare pe timp de război.

 
Crearea diviziei „Tudor Vladimirescu nu a fost un fapt inedit.

Divizia poloneză „Tadeusz Kosciuszko” condusă de col. Zygmunt Berling, ori Brigada independentă cehoslovacă a colonelului Ludvik Svoboda au fost dovezi ale unei decizii de strategie anterioară exemplului românesc.

Aceste divizii de voluntari – voluntariatul implica asumarea individuală a unui angajament scris al persoanei – au fost folosite mai târziu într-o măsură mai mare sau mai mică de Moscova pentru ascensiunea partidelor comuniste din aceste state către cucerirea puterii.

 În principiu, corpul voluntarilor se angaja să lupte pe front împotrina Germaniei naziste şi aliaţilor săi cu toate mijloacele puse la dispoziţie, într-un cuvânt, luptau pentru a scăpa de condiţiile inumane din lagărele de prizonieri şi alegeau roata norocului pentru a se reîntoarce acasă ori a muri pe front.

 Divizia I Infanterie Tudor Vladimirescu, a fost organizată sub atenta supraveghere a NKVD. Numele a fost inspirat de experienţa avută de Tudor Vladimirescu în timpul războiului ruso-turc din 1806-1812, când a luptat în armata rusă și a fost decorat cu Ordinul Sfântul Gheorghe, clasa a – III – a. 

Guvernul Sovietic a aprobat crearea de unităţi militare de voluntari pe data de 2 octombrie 1943 

Înfiinţarea concretă s-a produs pe data de 15 noiembrie 1943, membrii fiind nevoiţi să depună un jurământ de credinţă, încâlcând astfel flagrant Codul de Justiţie Militară – articolele 498-499, respectiv articolul 501 – care pedepsea cu moartea actul de trădare.

După bătălia pierdută de Germania şi aliaţii săi la Stalingrad şi Cotul Donului – printre care se găsea şi România – numărul prizonierilor români deţinuţi în URSS trecuse de o sută de mii de militari.

  Cea care a coordonat eforturile propagandistice, a asigurat componenta ideologică şi a fost cureaua de transmisie între divizie şi sovietici a fost Ana Pauker (pe numele ei real – Ana Rabinsohn ).

Ana Pauker, viitor ministru de externe în al doilea guvern Groza, aflată pe teritoriul sovietic încă din 1941 activa ca un important resort al mobilizării şi agitaţiei propagandistice pentru formarea primei divizii de voluntari români din rândul prizonierilor de război.

A apărut în uniformă de colonel sovietic la mai multe întruniri organizate de organele NKVD pentru recrutarea voluntarilor.

Ea a fost ajutată, printre alții, de Petre Borilă (Iorgu Dragan Rusev), Leonte Răutu (Lev Oigenstein), Dumitru Coliu (Dimităr Colev), Vasile Luca (Luka Laszlo, cel mai apropiat colaborat al Anei Pauker în Uniunea Sovietică) sau Valter Roman (Ernest Neulander).

Toţi cei enumeraţi vor intra în ţară odată cu trupele sovietice şi vor sosi în Bucureşti în ziua de 31 august 1944, pe tancurile ruseşti.
Înainte de înființare, soldaților și ofițerilor aflați în lagărele de prizonieri li s-au prezentat cele două soluții posibile: fie se alătură mișcării, fie vor avea de îndurat o captivitate dură în Gulag.

Majoritatea covârşitoare a soldaţilor s-a raliat apelului, în proporţie de aproximativ 90%, spre deosebire de cadrele superioare, unde doar o parte dintre ofiţeri  s-au alăturat Diviziei. 

Dumitru Petrescu, unul dintre ilegaliștii comuniști aflati atunci la Moscova în echipa Ana Pauker, a coordonat efortul de ideologizare a ofiterilor si soldatilor romani din cele doua divizii, adica i-a transformat in uneltele comunizarii viitoare a Armatei.

 Ei au depus un juramant care continea fraza cheie: „Jur sa păstrez cu sfintenie fratia de arme cu Armata Rosie”, 

Scopul înființării acestor divizii a fost acela  de a elimina cadrele militare ostile comuniștilor sau URSS, de a controla politic și ideologic forțele armate ale României.

Instaurarea comunismului în România s-a făcut cu ajutorul principal al tancurilor sovietice, dar interfaţa, reprezentanții politici, au fost membrii Partidului Comunist, un partid-anexă al Cominternului – Internaționala a – III – a, controlat cu autoritate de la Moscova.

 

  Divizia Tudor Vladimirescu l-a avut  drept comandant pe col. Nicolae Cambrea, ca șef de stat major pe lt.-col. Iacob Teclu și ca adjunct politic pe col. Mircea Haupt.

Încă de la constituire divizia făcea parte din sistemul sovietic militar și doar după instaurarea deplină a comunismului în România a devenit parte a armatei române, aducându-și din plin contribuția la comunizarea sistemului militar românesc.

Divizia „Tudor Vladimirescu” a fost adusa la București inca din 31 august 1944, impreuna cu tancurile sovietice, si a fost „integrata” rapid in Armata Română, participand la razboiul de pe frontul de vest. 

A participat ca parte a armatei sovietice la luptele din Transilvania, ajungând până în munții Tatra. Pentru faptele de arme alături de armata U.R.S.S., la 9 februarie 1946 va fi acordată medalia sovietică „Victoria” unui grup de 58 de ofițeri români din această divizie.

Pe 29 decembrie 1947, cu numai o zi inainte de alungarea de pe tron a regelui Mihai, ministrul comunist al Apararii, Emil Bodnaras, isi incununeaza opera de preluare a Armatei prin Ordinul 2808/1947, prin care 30 de generali si 49 de colonei care conduceau Armata au fost inlocuiti cu ofiteri ai unitatii „Tudor Vladimirescu”.

La 30 decembrie 1947, militarii Diviziei „Tudor Vladimirescu” au participat, alături de comuniști, la lovitura de stat care a răsturnat ilegal ordinea constituțională în România, înlocuind Garda Regală de la Palatul Elisabeta, ce fusese arestată.

  În anul 1947 această divizie a fost parțial motorizată.

 

 

 

FOTO: Col. Nicolae Cambrea, primul comandant al Diviziei Tudor Vladimirescu

Aşa cum îi mărturisea Stalin fruntaşului comunist  iugoslav  Milovan Djilas ”în războiul acesta nu este la fel ca în cel trecut; cel care ocupă un teritoriu îşi impune şi sistemul său social. 

Prizonieri deveniți voluntari

 

Jurământul îi obliga pe soldați să lupte împotriva trupelor hitleriste și să cultive o relație de prietenie față de Uniunea Sovietică:

„Jur poporului meu robit de Nemţi să lupt pentru libertatea şi propăşirea lui.

Jur să-mi îndeplinesc fără şovăire îndatoririle mele de ostaş în tabără, pe câmpul de luptă, oricând şi oriunde, să mă supun ordinelor comandaţilor mei şi să păstrez secretul militar.  

Jur să lupt pentru o prietenie trainică între România şi Uniunea Sovietică, care mi-a dat putinţa să lupt cu arma în mână pentru distrugerea duşmanului comun – Germania Hitleristă.

Jur să păstrez cu sfinţenie frăţia de arme cu Armata Roşie. Jur să lupt până la ultima picătură de sânge contra nemţilor fascişti, care mi-au târât ţara în războiul lor nelegiuit”.

 

FOTO: Mitingurile organizate de comuniști își arătau sprijinul pentru Divizie FOTO: RONCEA.RO

 Colonelul Nicolae Cambrea (din noiembrie 1944, general, în urma unui ordin semnat de către Stalin) a ajuns în fruntea diviziei.

Acesta fusese șeful Statului Major al Diviziei 5 Infanterie, luat prizonier după bătălia de la Cotul Donului, în noiembrie 1942. Cu valoare anecdotică, a rămas celebră epigrama dedicată de Păstorel Teodoreanu colonelului Cambrea şi valabilă şi pentru ceilalţi voluntari:

„Din falnic vânător de munte/ Mi te-a făcut Ana Pandur/ Întâi ţi-a înfipt o stea în frunte/ Şi-apoi un Debreţin…în cur.”

Alţi trădători ajunși la conducerea diviziei au fost colonelul Iacob Teclu – şeful Statului Major al Diviziei Tudor Vladimirescu, Mihail Maltopol – preşedintele Asociaţiei prizonierilor români din URSS şi colonelul Mircea Haupt – adjunct politic şi comandant provizoriu după ce Nicolae Cambrea a fost rănit în luptele din apropiere de Oradea, la începutul lunii octombrie 1944.

„URSS, cea mai puternică țară din lume”

În Ordinul de zi nr. 1, din 15 noiembrie 1943, colonelul Cambrea clama că lupta le va aduce „libertatea și belșugul și să nu uitați că avem alături de noi ca prieteni, ca sprijin și vecina URSS, cea mai mare și mai puternică țară din lume. Numai alături de ea, țara noastră va fi în viitor fericită și respectată.”

Soldații au început imediat antrenamentele, într-o tabără lângă Riazan, la aproximativ 80 de kilometri de Moscova. Logistica era asigurată de sovietici, care se ocupau îndeaproape şi de instruirea voluntarilor. Propaganda printre soldaţi era asigurată prin intermediul ziarului Graiul Liber, o replică a ziarului Direcţiei Politice a Grupului de Trupe a Armatei Roşii – Graiul Nou – şi a Secţiei de Educaţie şi Cultură, condusă de Dumitru Petrescu – ilegalist aflat în grupul de la Moscova.

Un detaliu interesant rezultă dintr-un interviu dat de colonelul Cambrea ziarului Scânteia în luna noiembrie 1944.

Acesta afirmă că una dintre condițiile puse de sovietici pentru înființarea formațiunilor voluntare a fost aceea că soldații nu vor fi întrebuințați împotriva unităților românești.
Ruşii şi-au dat seama că s-ar putea ca voluntarii să refuze ordinul de a trage în soldaţii de rând, din moment ce întreaga propagandă se concentra pe trupele germane şi „trădătorii” români de la conducerea ţării.

„Salvați” de 23 August

Nu au mai fost nevoiţi să intre în luptă împotriva unităţilor militare româneşti, deoarece a intervenit Actul de la 23 august, trupele ruseşti înaintând adânc pe teritoriul României, fără luptă.

 Divizia Tudor Vladimirescu a participat la luptele împotriva armatei ungare începând cu 7 septembrie, fiind încadrată, alături de celelalte trupe româneşti, Frontului II ucrainean, în bătăliile duse în zonele Sfântu Gheorghe, Târgu Secuiesc, Târgu Mureş, Oradea Mare, Debreţin, Munţii Tatra.

Aportul cel mai semnificativ a fost dat pentru cucerirea orașului Debrețin (Debrecen), astfel că prin ordinul nr. 0374, Comandantul Suprem al Armatei Roşii se acorda Diviziei I Infanterie română de voluntari Tudor Vladimirescu (…) denumirea de Debreţin.

Începând din acest moment, unitatea va fi cunoscută sub numele de Tudor Vladimirescu-Debreţin.

Rolul politic

Odată îndeplinit rolul militar, divizia a trecut la afirmarea misiunii politice. Au început campanii agresive în ziarul partidului care militau pentru eliminarea cadrelor militare bănuite a fi comis crime de război şi a fi fost responsabile de dezastrul ţării.

Cele două încadrări erau foarte largi, practic, orice ofiţer superior putând fi acuzat de colaborare cu regimul Antonescu şi, implicit, să fie responsabil de dezastrul ţării.

 

 

FOTO: Gheorghiu-Dej, Ana Pauker, Vasile Luca și Teohari Georgescu (grupul moscovit) FOTO: FOTOTECA ONLINE A COMUNISMULUI ROMÂNESC

  Nicolae Cambrea, Iacob Teclu sau liderii importanţi ai Partidului Comunist vorbeau de rolul viitor al Diviziei, care poate constitui un nucleu sănătos pentru democratizarea Armatei Române ,o adevărată armată a poporului.

În realitate, ”democratizarea armatei” însemna eliminarea indezirabililor, a anticomuniștilor și antisovieticilor, infiltrarea unităților cu membrii ai Diviziei și crearea unui corp de cadre militare loial Partidului Comunist.

Pentru a-şi asigura aderenţi şi pentru eficientizarea propagandei în rândurile soldaţilor Armatei Române s-a înfiinţat, în cadrul Ministerului de Război, Direcţia Superioară a Educaţiei, Culturii şi Propagandei.

 Aceasta îşi va schimba denumirea de două ori: din 12 octombrie 1945 va fi cunoscută sub numele de Inspectoratul General al Armatei pentru Educaţie, Cultură şi Propagandă, iar începând din 5 octombrie 1948 va fi Direcţia Superioară Politică a Armatei.

Pericolul reprezentat de aceşti agenţi ai Moscovei a fost sesizat şi de către Nicolae Rădescu (președinte al Consiliului de Miniștri între 6 decembrie 1944 și 28 februarie 1945) care, într-un memoriu trimis secretarului de stat american James Byrnes, avertiza că democratizarea armatei nu însemna decât introducerea în fiecare unitate, mare sau mică, a comisarului politic provenit din Divizia Tudor Vladimirescu, după sistemul sovietic.

Din nefericire, anglo-americanii nu au putut face nimic pentru împiedicarea sovietizării României și, implicit, a Armatei Române.

Misiunea de destructurare a Armatei Regale Române şi introducerea de agenţi loiali comuniştilor şi sovieticilor a fost uşurată de reintegrarea parţială apoi, totală, în cadrul Armatei Române a voluntarilor din Divizia Tudor Vladimirescu- Debreţin.

 Aceştia au constituit nucleul aparatului de educaţie politică şi ideologică din cadrul Armatei, condus de generalul Victor Precup (susţinător al Regelui Carol).

Dezamăgit de rolul atribuit după Restaurația Carlistă, acesta încearcă să declanșeze un complot împotriva Regelui în aprilie 1934.

Lovitura eşuează şi este internat în lagărul de la Doftana. Aici va fi iniţiat şi cooptat de comunişti.

A fost unul dintre numeroşii tovarăşi de drum ai comuniştilor) şi a pus bazele nucleului viitoarei Armate a Republicii Populare Române. Rolul atribuit voluntarilor Diviziei a fost completat prin Ordinul de Ministru nr. 2808 din 29 decembrie 1947 (ministrul Apărării Naționale era Emil Bodnăraș) care decapita conducerea Armatei.

În prima fază, au fost înlocuiţi 30 de generali  şi  49 de colonei, , în mare parte cu reprezentanţii unităţii Tudor Vladimirescu.

Raţiunea pentru care a fost constituită divizia îşi atinsese scopul – eliminarea celor care erau cunoscuţi pentru atitudinea ostilă la adresa comuniştilor şi a Uniunii Sovietice, controlul politic asupra pârghiilor de decizie în Ministerul Apărării şi la Marele Stat Major şi controlul ideologic, începerea drumului de creare şi educare a unei armate de tip nou, loiale conducerii Partidului, sub atenta supraveghere a agenţilor şi consilierilor militari sovietici, care asigurau expertiza necesară.

 

george-popescu

 

 

 

 

În ciuda refuzului unui număr însemnat  de militari români de a deveni părtași la trădarea țării,  „comitetul de convingere” a fost  întărit cu col. Nicolae Cambrea – viitor comandant al diviziei „Tudor Vladimirescu”, col. Iacob Teclu, şef de stat major şi col. Mihai Maltopol – responsabil cu redactarea şi distribuirea gazetei diviziei, „Graiul Liber” având girul generalului Mihail Lascăr, aflat la rândul său în captivitate.

Din octombrie şi până în luna mai 1944, divizia a fost antrenată şi înarmată, find aptă de a intra în prima linie a frontului ca divizia I română de infanterie a Frontului 2 Ucrainian.

Evoluţia politică şi militară a celui de-al doilea război mondial şi particular actul de la 23 august 1944 a făcut ca preconizata luptă dusă de români împotriva altor români să fie evitată.

Conform Codului de Justiţie Militară, art. 498-499 şi 501 , valabil din 1939, voluntarii români constituiţi în divizia „Tudor Vladimirescu” se găseau în situaţia de trădare de ţară şi urmau să fie executaţi de autorităţile militare române în caz de capturare.

Într-o situaţie similară s-au găsit şi românii încadraţi în Armata Naţională de Eliberare condusă de gen. Platon Chirnoagă, armată aflată sub conducerea politică a Guvernului român de la Viena condus de Horia Sima (Germania a pregătit din timp o alternativă politică formată preponderent din membri ai Mişcării Legionare refugiaţi după eşecul Rebeliunii – ianuarie 1941 – în câteva oraşe germane, în cazul în care la Bucureşti, mareşalul Ion Antonescu sau regele Mihai ar încerca ieşirea din Axă, după model italian).

Diferenţa dintre cele două corpuri de voluntari este că unii au fost exoneraţi de executara pedepsei – membrii diviziei „Tudor Vladimirescu” – pe când ceilalţi au fost „vânaţi” de noul regim de la Bucureşti multă vreme. (În octombrie 1943, divizia „Tudor Vladimirescu se găsea în poziţia de trădare de ţară, fiindcă statul român prin armata sa se găsea de partea forţelor Axei, iar în noiembrie 1944, Armata Naţională de Eliberare sub ordinul Guvernului de la Viena, se găsea la rândul ei în aceiaşi postură fiindcă lupta declarat împotriva României care trecuse în Coaliţia Naţiunilor Unite)

Prin două decrete-lege din aprilie şi august 1945 o parte din voluntarii diviziei „Tudor Vladimirescu” au fost încorporați în  Armata Română.

În scurt timp, aceştia au asigurat funcţionarea nucleului care a întreprins schimbări majore în interiorul structurii naţionale de apărare, al cărui comandant suprem era încă regele Mihai.

În cadrul diviziei „Tudor Vladimirescu” şi-a făcut apariţia comisarul politic şi Serviciul Agitprop – agitaţie şi propagandă după un model sovietic care au contribuit la politizarea armata română sau la tranziţia de la Armata regală la Armata populară..

Printre relatările privind constituirea Diviziei „Tudor Vladimirescu” sunt semnificative și relatările veteranului de război Oleg Dombrovschi (n. în România Mare, în 1919, la Orhei), publicate în EVENIMENTUL ZILEI, 23 ian. 2009, p.6-7).

„În anii detenției sovietice, Oleg Dombrovschi a fost martorul unei schisme care separă și astăzi apele veteranilor de război: înființarea diviziei Tudor Vladimirescu. Creată la ordin sovietic și compusă din prizonieri de război, divizia era vârful de lance al defensivei noii lumi […]

Tancurile sovietice pe suportul cărora s-a constituit la finele anilor ’40 republica populară erau manevrate de acești foști prizonieri români ai lagărelor, descurcăreții de care avea nevoie ideologia găunoasă a stalinismului victorios. […] Antifasciștii au venit și la Yelabuga, cu discursurile învățate pe de rost și veșnic înșelătoarea întrebare: «Cine nu vrea să se înscrie în Tudor Vladimirescu?» .

Oleg nu voia și a rămas consecvent, în ciuda sfaturilor «prietenești». «Chiar a venit unul și mi-a spus să mă înscriu că altfel se va alege praful de mine, nu voi avea nici un viitor. Nu m-am putut abține să nu-l înjur.»”
Aceasta este una din mărturiile de la cei care au trăit în prizonieratul sovietic și au participat direct la evenimentele amintite.

 

 

 

 

 

 

 

 

Surse: 

 

 

https://www.timpul.md/articol/divizia-tudor-vladimirescu-unealta-cu-care-sovieticii-au-supus-armata-romana–138877.html

http://www.romania-actualitati.ro/divizia_tudor_vladimirescu-69236

 

https://evenimentulistoric.ro/tradatori-sau-eroi-secretele-romanilor-din-tudor-vladimirescu 

20/08/2020 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

„Norodul maldavan”, „limba moldoveniascî” şi ciudăţenia statală de peste Nistru, botezată de bolşevici RASS Moldovenească

a

 

Pe hartă, RSSA Moldovenească transnistreană de la 1924

Cum a fost creată „limba moldoveniascî”

În anul 1924 a luat naștere ciudățenia  statală numită Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească, care era formată din actuala Transnistrie, plus raioanele  Ananiev, Pesceana, Balta, Codâma, Ocna Roșie, Bârzula și Cruteni.

Noul stat, încropit de către sovietici în scop diversionist, pentru a fi opus Basarabiei recent unite în 1918, avea nevoie de un popor nou… Așa a fost inventat, un „norod moldovenesc”, care la rândul său, avea nevoie (nu-i aşa!), de un grai propriu.

Aşa că românilor moldoveni de peste Nistru li sa dat cu forța, „limba moldoveniascî”, acţiunile respective având menirea diversionistă de a  creea o opoziţie faţă de poporul și limba română.

Comisarul poporului al învățământului din RASS Moldovenească, Pavel Chior, susținea  că limba română vorbită la București are influențe franceze și nu poate fi înțeleasă pe deplin de către locuitorii Basarabiei.

Astfel, începe un adevărat proces de creare a „limbii moldovenești”. În anul 1926, un grup de intelectuali în frunte cu „cel mai cunoscut lingvist al epocii” Leonid Madan s-a  străduit să colecteze cuvinte specifice graiului moldovenesc care să stea la baza acestei limbi.

Activistul cultural şi politic sovietic Leonid Madan

(n.1894 – data decesului necunoscută), care primise sarcina de a alcătui „limba moldovenească” şi-a expus năzdrăvăniile lingvistice în cartea sa Gramatika Moldoveniaskî, publicată la Tiraspol  în 1929, care era bazată pe graiurile locale din Transnistria (unde se constituise Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească) şi Basarabia şi care conţinea de asemenea, numeroşi termeni ruseşti şi invenţiile lui proprii.

El recomanda , spre exemplu, să se scrie acrariu şi apariu (pentru cuvintele ruseşti кислород şi водород, oxigen şi hidrogen)

Madan avea să decreteze:

„Limba moldoveniascî, în care grăiește amu norodul moldovnesc, este limbî sînistătătoari, diosăghitî di limba româneascî, șî sî diosăghești șî di limba tuturor cărțâlor moldovnești, tipăriti păn la organizarea RASSM”.

Tot „tovarăşul” Leonid Madan spunea că „nu oaminii grăiesc după vr-o gramaticî anumitî, dar gramatica s alcătuiești după vorba oamenilor…Gramatica pentru om, dar nu omul pentru gramaticî”.

Exemplu de limbă moldoveniascî 

„De-amu v-o două luni di zăli, dicînd «Plugaru Roşu» îşi lunjeşte discusîia dispri orfografia moldovineascî, mai întîi trebui di spus cî sfada merji nu dispri limba moldovineascî, dar dispri orfografii, adicî dispri sămnuirera sunitilor cari sînt în limba jii moldovineascî” (Petru Chior, comisar al poporului pentru învăţămînt în RASS Moldovenească, în broşura „Despre ortografia moldovenească” din 1929).

Pornind de la aceste principii, adepții „limbii moldovenești” și-au îmbogățit vocabularul cu tot felul de invenții incluse în „Cuvântelnicul academicesc al limbii moldovenești” din 1930:

Dicționar – cuvântelnic
Ghilimele – lăbiuțî
Oxigen – aeronăscător
Barometru – aeromăsurător
Aeroplan – sângurzburător
Sufragerie – mâncătorie

Toboșarul în „limba moldovenească” se chema „tărăbănitoriu”…

„Tărăbănitoruiu, tărăbănitoriu roș dormea și înciudat el s-o sculat îndată și tăți dusmanii o tăiet”.

În „Cuvântelnicul academicesc al limbii moldovenești”, se găseau o mulțime de încropeli ridicole cu pretenții de cuvinte.

Astfel, autoadministrarea se traducea prin „singurcîrmuire”, oxigenul era numit „aeronăscător”, aeroplanul se numea „sângurzburător”, barometrul era „aeromăsurător”, ghilimelele erau numite „lăbiuțî”, în vreme ce sufrageria era pur şi simplu… „mâncătorie”.

Sunt cuvinte pe care românii nu le-au folosit niciodată, dar pe care câțiva „academicieni” roșii voiau să le introducă cu de-a sila, prin învățământul de stat, pentru a putea pretinde, ulterior, că româna este o limbă neinteligibilă pentru moldoveanul obișnuit.

Și viceversa !

 

Imagini pentru filolog leonid madan photos

 

 

Foto – Ziarul sovietic ”Plugarul Roș”, din 15 noiembrie 1927  (scris “moldovineşti”cu chirilice), titra:

 ”Dişteptarea culturii moldovineşti o chicat în mânili unor comunişti moldoveni”

La conferenţia noastrî politicii naţionalî este închinat un doclad diosăghit. Din pricina aiasta eu vreu sî ating întrebarea moldovenizării numa înscurt.

Moldovenizarea esti pornitî di noi serios şî pi drumu drept. Tov. Holostenko în docladu lui s’a opri di toati făcuti deamărunţişu.

Eu vreu numa sî spun, cî dacî în Ucraina înaintea Revoliuţiei lucru naţional să găsă în mânili grupirovcilor naţionalisti din burjuazia mărunţâkî, şî după Revoliuţii urmirile lor tot o mai rămas, chiar răspândindu-să şî’n rândurili partiei KP(b)U, – apui la noi drept diodatî lucru dişteptării culturii moldovineşti o chicat în mânili unor comunişti moldoveni, cari grămădind împrejiuru lor pi comsomolişti, învăţători, corsaţi ş.a.m.d. duc politica naţionalî drept şî nădejnic.”

Comentariile literare erau numite „pricuvântări” cum a fost spre exemplu aceasta:

 

„Astăzi el îi trage din povestire, mâine o schimbă pe poezie. Cum e în proză tovarăsul Marcov, așa e și-n poezie. Fierbinte și cu mare îndrăzneală el zugrăvește gheroii. Dar are sărituri care ne arată că el trebuie adânc și cu mare răbdare să lucreze asupra materialului literar. În mai multe locuri tovarășul Marcov scapă hățul din mână și prinde a schiopăta. Cum în forma poeziei așa și-n legătura siujetului”.

Dintr-un fragment de critică literară în care se vorbește despre poeziile lui Toader Mălai, aflăm că:

„Asupra scrierilor tovarășului Mălai ne este îngăduit să scrim vo câteva cuvinte. El s-adâncește astfel mai la rădăcina inimii norodului moldovenesc. Poezia tovarășului Malai este o poezie vie. Ce-i drept, pentru așa poezie trebu un talent care se găsește de prisos la poetul nostru. El nu vrea să se gândească la monumentul poeziei lui, da-n schimb, se îngrijorează mult de feliu ei viu. Poezia tovarășului Mălai nu este o fantezie oarecare, este viața asa după cum o vede poetul nostru”.

După câțiva ani s-a ajuns la constatarea că „limba moldoveneascî” nu este inteligibilă și în anul 1932 Biroul Comitetului Regional Moldovenesc al Partidului Comunist aprobă „trecerea RASSM la alfabetul latin” și formele limbii române literare, invențiile grupului Madan fiind respinse.

Modificările nu aveau să țină mult pentru că în 1938, în RASSM, s-a revenit brusc, „cu pușca”, la curentul moldovenizator și la limba moldovenească.

Numeroși scriitori transnistreni, printre care Nicolae Smochină, Toader Mălai, Mitrea Marcu, Nistor Cabac, au fost condamnați sau executați.

După interzicerea scrisului latin, au urmat numeroase arestări, procese și condamnări. Într-o noapte a anului 1937, întregul colectiv redacțional al ziarului Moldova Socialistă, a fost arestat, în libertate fiind lăsate doar femeile de serviciu și portarii.

Aceștia erau considerați dușmani ai poporului pentru că înlocuiau „limba moldoveniascî” cu cea română.

După al Doilea Război Mondial, autorităţile sovietice au introdus alfabetul chirilic şi noţiunea de „limbă moldovenească” şi în Basarabia cotropită, fără însă să se revină la formele extreme de diferenţiere faţă de română propăvăduite în anii ’20.

Limba literară „moldovenească” de după al Doilea Război Mondial a fost practic identică cu limba literară română, cu excepţia folosirii alfabetului chirilic şi a câtorva cuvinte diferite.

În 1989, limba moldovenească a fost declarată limbă oficială a Moldovei (pe atunci încă RSS Moldovenească), iar folosirea alfabetului latin a fost restaurată.

După declararea independenţei Moldovei în 1991, constituţia a continuat promovarea existenţei limbii moldoveneşti. O încercare din 1996 a preşedintelui moldovean Mircea Snegur de a schimba numele limbii în română a fost anulată de către parlamentul moldovean.

Pentru a evita chestiunea politică, autorităţile Republicii Moldova au folosit de-a lungul timpului, în unele documente oficiale, termenul de „limbă de stat” însă cu multe ocazii sintagma „limba română” nu a putut fi evitată, cum este cazul în sistemul  de învăţământ.

Curtea Constituţională a Republicii Moldova a tranşat chestiunea denumirii oficiale a limbii prin Hotărârea nr. 36 din 5 decembrie 2013 când, în urma unei sesizări cu privire la caracterul primar al Declaraţiei de Independenţă a Republicii Moldova, a decis că prevederea conţinută în Declaraţia de Independenţă referitoare la limba română ca limbă de stat a Republicii Moldova prevalează asupra prevederii referitoare la limba moldovenească, conţinute în articolul 13 al Constituţiei.

Scriitorul român basarabean Vitalie Ciobanu a declarat cu acest prilej:

„Curtea Constituţională tocmai a consfinţit un adevăr. Limba moldovenească este o relicvă stalinistă”.

 Cu toate acestea, lipitorile „moldoveniste” în frunte cu actualul preşedinte – slugă rusească, Ior Dodon, continuă să se opună acceptării denumirii fireşti a limbii vorbite în stânga Nistrului – LIMBA ROMÂNĂ.

Surse:

https://ro.wikipedia.org/wiki/Leonid_Madan

http://moldnova.eu/ro/in-transnistria-nu-exista-iarna-decretau-poeziile-proletcultiste-sovietice

15/08/2017 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 2 comentarii

În „raiul”sovietic din RSS „Moldovenească”, kgb-ul aresta şi expulza în Siberia cărţile româneşti…VIDEO

Cartea românească în Basarabia sovietică: urmărită de KGB și expulzată în Siberia

Cartea românească s-a vândut liber în Chișinăul sovietic începând cu 1956, până în preajma anului 1970.

După acest an, cărțile tipărite în România au intrat în atenția KGB și au fost trimise în Siberia, unde puteau putrezi în liniște.

 

 

Ceausescu-la-ChisinauNicolae Ceaușescu a vizitat Chișinăul în 1976 în încercarea de a reface legăturile cu stânga Prutului.

Tot în această perioadă, basarabenii aveau acces la presa românească, inclusă chiar și în catalogul poștei unionale.

După ce a fost închisă singura librărie „Drujba” din Chișinău, magazin de carte din statele lagărului socialist, cartea românească putea fi găsită în librăriile similare din marile orașe ale Uniunii Sovietice, de la Leningrad până la Novosibirsk, însă nu și în Republica Moldova. Decizia de expulzare a literaturii române dintre Prut și Nistru a aparținut lui Ivan Bodiul, secretarul general al Partidului Comunist de la Chișinău, care se temea că scrierile din dreapta Prutului provoacă sentimente naționaliste în Moldova sovietică.

Doar în anul 1970 KGB-ul de la Chișinău a confiscat 5.603 cărți considerate anti-sovietice, care trecuseră Prutul în gențile unor turiști.

Apariția „Drujbei”

Apariția librăriei de carte românească în Moldova a avut o preistorie frumoasă. Înainte chiar de apariția cărții românești în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească s-a adat o bătălie întreagă pentru editarea clasicilor români, deoarece în toți anii 1940 până la mijlocul anilor 1950 nu se edita nimic din clasici. Mișcarea de editare a literaturii clasice românești a fost pornită de oamenii care în perioada interbelică au absolvit universități din România.

Astfel, abia în anul 1951 a fost editat Ion Creangă, iar în 1954, după moartea lui Stalin, a fost editat Eminescu. Acestea erau primele încercări de retipărire a clasicilor români, cu caractere chirilice.

Relațiile cu literatura și presa română s-au restabilit după congresul XX din anul 1956 al Partidului Comunist, în cadrul căruia a fost dezavuat cultul personalității al lui Stalin.

În următorii 10-12 ani, în Moldova sovietică erau expediate vagoane întregi cu literatură și reviste românești. Această perioadă de renaștere culturală a durat până în anul 1968, când Nicolae Ceaușescu a condamnat invazia URSS în Cehoslovacia.

Librăria Drujba s-a deschis la Chișinău la mijlocul anilor 1956 într-o clădire din centrul orașului, unde acum se află Casa Presei, apoi s-a mutat într-un spațiu vizavi de Teatrul Național Mihai Eminescu, iar la începutul anilor 1960, după ce secretatul Partidului Comunist din RSSM a devenit Ivan Bodiu, a fost mutată în cartierul Botanica la intersecția străzilor Zelinski și Dacia.

„La început, veneau vagoane de literatură română. Cititorul basarabean era familiar cu scrisul românesc, deoarece trecuseră 12 ani din 1944. Lumea venea de la țară și cumpăra carte românească”, își aduce aminte scriitorul Vladimir Beșleagă.

Cartea românească venea cu vagoanele

Studenții din acea perioadă, tinerii scriitori, ca Vladimir Beșleagă și-au făcut adevărate biblioteci de carte românească cumpărată la librăria Drujba, unde, spune scriitorul, librar era o evreică foarte simpatică. Librara i-a povestit o întâmplare anecdotică lui Beșleagă: venise la librărie un cunoscut pe atunci actor umorist și a cerut o carte de Creangă.

„Ion Creangă s-a epuizat, a răspuns librara. Păi dați-mi-l așa epuizat, n-are nimic, a fost răspunsul clientului”, își amintește Vladimir Beșleagă. 

Pe lângă literatură artistică, în acele librării se găsea și literatură de specialitate, filozofie. Scriitorul Beșleagă are în biblioteca sa cărțile lui Hegel, cumpărate în acea perioadă.

Librăriile Drujba funcționau în baza unui acord de schimb de literatură între statele comuniste. Uniunea Sovietică trimitea literatură rusă în statele lagărului sovietic și primea în schimb cărți din state ca România.

Desigur, în librăria Drujba din Chișinău veneau și cărți din Bulgaria, Polonia, acestea însă erau de formă, nimeni nu le cumpăra.

Drujba era, de fapt, bucșită de carte românească ce era adusă cu vagoanele.

În acești ani problema revenirii la alfabetul firesc al limbii române a fost una dintre cele mai dezbătute în mediile intelectualității din fosta RSSM: scriitori, cadre didactice, medici e.t.c. Era o necesitate dintre cele mai imperioase, care, desigur, nu ar fi fost să însemne doar un set de simboluri grafice, ci să reafirme că moldovenii de la răsărit de Prut și cei de la apus de Prut sunt toți o singură națiune. Uriașa mașină de stat a imperiului roșu era pe deplin conștientă de marele pericol pe care l-ar fi provocat această revenire la veșmântul firesc al limbii,

Vladimir Beșleagă

 

Presa românească mai ieftină decât cea rusă

Pe lângă cărți, România distribuia în Republica Moldova și ziare sau reviste ce erau incluse în cataloagele poștei moldovenești. Lumea se abona masiv la reviste literare, politice, reviste pentru copii.

În Republica Moldova se distribuia în acei ani Cravata Roșie, Arici Pogonici, Săteanca, Gazeta Literară, Luceafărul, Viața Românească și chiar Contemporanul. „Lumea se abona masiv la aceste reviste care erau mai ieftine decât revistele rusești.

În unele sate se aflau sute de exemplare de Contemporanul, care era o revistă pentru intelectuali, o revistă de cultură și știință”, își amintește Beșleagă.

Mai mult de atât, în România se edita pe atunci revista Secolul XX care ținea la curent publicul cu procesul literar universal. În acea revistă apăreau și James Joyce și Franz Kafka și alți mari scriitori.

Revista „Inostrannaia Literatura” editată la Moscova te ținea la fel la curent cu mișcările literare de moment, însă într-o manieră mult mai selectivă.

Datorită revistei „Secolul XX” s-a produs fenomenul sincronizării cu literatura universală și în Republica Moldova.

„Renașterea culturală și națională din anii 1980 nu ar fi fost posibilă dacă n-ar fi existat acea perioadă de în care cartea românească s-a vândut în Republica Moldova. Între 1944 și 1988 au fost peste 40 de ani, timp în care ar fi putut apărea o generație spălată pe creier”, crede Vladimir Beșleagă.

 

Cartea românească a susținut interesul pentru lectură pentru cititorul larg. Nu este vorba doar despre literatura română originală, pentru că venea și literatura proletcultisă. Literatura română în perioada lui Dej era foarte schematică.

  Vladimir Beșleagă

Librăriile Drujba au contribuit la formarea oamenilor de cultură din Republica Moldova. Sunt doi autori, consideră Vladimir Beșleagă, care s-au format datorită acestei librării: Grigore Vieru și Petru Cărare.

„Dacă s-ar găsi cineva să vadă cum s-a produs Vieru, căruia în anul 1957 i-a ieșit prima carte, va descoperi că prima lui carte a fost inspirată din revistele Arici Pogonici și Cravata Roșie.

Petru Cărare a fost un disident care a lovit în sistem, el fiind un poet care a avut priză la toți”.

Închiderea librăriei „Drujba” de la Chișinău

În anul 1970 au fost interzise cărțile și revistele românești în urma răcirii accentuate a relațiilor dintre URSS și România socialistă, mai ales după protestul lui Nicolae Ceaușescu față de invadarea Cehoslovaciei în 1968.

Mai apoi au început să fie cenzurate cărțile scriitorilor din Republica Socialistă Sovietică Moldovenească, Serafim Saka, Ion Vatamanu, Petru Cărare. Cărțile românești care ajungeau în republică erau pur și simplu arse.

O mare „vină” pentru difuzarea ulterioară a cărții românești în Republica Moldova o purta desigur KGB-ul și funcționarii locali.

Aceștia au interzis difuzarea cărților și revistelor românești în republică, au instituit o cenzură care permitea editarea autorilor loiali sistemului, care se degradau prin a scrie ode colhozurilor și sovhozurilor.

Funcționarii și KGB-ul au considerat că aceste măsuri sunt suficiente și au trecut cu vederea faptul că basarabenii puteau cu ușurință să facă rost de carte românească din librăriile Drujba răspândite de la Sankt Petersburg până la Novosibirsk.

Cartea românească se găsea apoi în alte orașe din Uniunea Sovietică: la Cernăuți, Tbilisi, Moscova, unde cărțile se prăfuiau, dacă nu își găseau cititorul din Republica Moldova.

Studenții la actorie din Moscova și cultura română

Actrița Ninela Caranfil, în anii săi de studenție la Moscova (1964-1965), a fost o clientă fidelă a librăriilor Drujba.

Caranfil crede că avut un mare noroc că, alături de 21 de colegi, a reușit să ajungă la Moscova unde a absolvit Institutul de Artă Teatrală „Anatol Lunacearski”.

Moscova ar fi fost un adevărat tărâm al libertății, unde se găsea literatură în toate limbile și unde puteai chiar viziona spectacole ale trupelor românești.

Unul dintre profesorii de la acel institut a fost Simion Ghimpu, fratele lui Gheorghe și Mihai Ghimpu, care a predat studenților basarabeni dicția limbii române.

„El ne-a spus că dacă vrem să vorbim frumos limba română trebuie în primul și în primul rând să ne îmbogățim limbajul prin lectură. El ne-a îndemnat să cumpărăm literatură română”, mărturisește Ninela Caranfil.

Simion Ghimpu a spus profesorilor ruși de la institut că studenții moldoveni trebuie să vorbească frumos limba română.

Profesorii ruși au întrebat dacă există o diferență între limba română și limba moldovenească și au acceptat fără protest faptul că deosebirea nu există.

Cartea românească se găsea în Siberia

Librăria Drujba se afla atunci pe strada Maxim Gorki din Moscova. Era un magazin foarte mare, cu standuri bogate, cu cărți venind din toate țările lagărului socialist, prin care se voia să se demonstreze internaționalismul Uniunii Sovietice.

„Aveam o bursă foarte mică pentru un student la Moscova, de 25 de ruble pe lună. Simion Ghimpu a insistat ca din bursa aia mică să cumpărăm cel puțin câte o carte. La sfârșitul studiilor am acumulat o biblioteca”, își amintește Ninela Caranfil. Mai mult, în acea perioadă, tânăra actriță primea colete cu cărți editate în România de la un prieten care își îndeplinea serviciul militar în Siberia. Aceste cărți au reușit facă cea mai importantă transformarea în mințile studenților, schimbarea din moldoveni în români.

În librăria Drujba de la Moscova se vindeau și discuri cu spectacole românești, cu mari actori din acele timpuri. „Ascultam multe spectacole românești pentru a prinde muzicalitatea limbii, pronunția.

Aveam și caiețele în care înscriam cuvintele necunoscute și le căutam în dicționar”. La Moscova veneau și trupe românești de teatru pentru a juca spectacole.

Ninela Caranfil a făcut cunoștință cu teatrul românesc pe viu la Moscova, vizionând spectacolul „Trei Parale” al Teatrului Național din București.

Datorită tuturor acestor evenimente favorabile, grupul de de studenți moldoveni de la Institutul Lunacearski a repetat fenomenul trupei Teatrului „Luceafărul” care s-a întors de la Moscova în anul 1960 ca teatru românesc.

Ce autori români se vindeau

Primul autor român pe care l-a cumpărat Ninela Caranfil a fost Liviu Rebreanu, apoi au urmat toți marii clasici: Creangă, Eminescu, Constantin Rădulescu-Motru, Marin Preda, Mihail Sadoveanu, Lucian Blaga.

„Am avut o descoperire, deoarece am venit din Moldova cu un bagaj sărăcăcios: Ion Cana, Emilian Bucov, Cutcovețchi, iar la Moscova am descoperit America”.

Cartea de care Ninela Caranfil își amintește în mod deosebit, cumpărată în acea librărie din Moscova este „Sufletul neamului nostru. Calități bune și defecte” de Constantin Rădulescu-Motru pe care a citit-o ca pe o descoperire.

„Atunci am simțit că e al meu, nu e străin. Toată intelectualitatea basarabeană căuta asemenea scrieri”.

KGB cu ochii pe cărțile românești

Șeful KGB de la Chișinău, P. Civertko, avertiza în 1970 că „republica noastră se află în zona activităţii subversive intense a adversarului” care își concentra eforturile subver­sive „mai cu seamă pe linia turismului, una dintre cele mai convenabile forme de pătrundere a ideologiei burgheze în ţările socialiste şi în societatea noastră sovietică”.

Numai în 1970, potrivit datelor KGB, fuseseră confiscase la frontieră 5603 exemplare de literatură antisovietică, dintre care circa 100 de exemplare de cărţi „dăunătoare din punct de vedere politic” de la cetățenii români care vizitau Basarabia, iar RSSM ar fi fost vizitată de 32 de agenţi ai structurilor de informaţii străine. Printre străinii care au vizitat RSSM, arăta șeful Securității de Stat, „erau destui specialişti în problemele Moldovei, care au avut pregătirea necesară şi care erau trimişi la noi de centrele naţionaliste, sioniste şi foloseau contactele cu oamenii sovietici pentru activitate ostilă”, conform documentelor publicate de istoricul Gheorghe Cojocaru în volumul ”Confruntarea sovieto-română pe frontul ideologic din RSS Moldovenească (1968-1979)”.

KGB-ul de la Chișinău cerceta în 1970 peste 300 de dosare de ”manifestări periculoase din punct de vedere politic”, iar 65% dintre acestea aveau ”caracter naționalist”.

Ivan Bodiul a interzis cartea românească în stânga Prutului

Șeful comuniștilor de la Chișinău Ivan Bodiul a convocat la 20 noiembrie 1970 primii secretari ai comitetelor raionale și orășenești de partid, șefii secțiilor CC, miniștri și șefi de departamente, cărora le-a prezentat raportul „Despre măsurile privind intensificarea activității ideo­logice în rândurile oamenilor muncii din republică”.

Bodiul a acuzat autoritățile românești că nu recunoșteau ”națiunea moldovenească” și că propagau „ideea creării României Mari”, ceea ce constituia „un delir antisovietic”.

Șeful comunist al Moldovei sovietice aprecia că politica României socialiste era „un pericol” care se furișa spre mințile și sufletele oamenilor, îndemnându-i „la discuții antiruse și proromâne și la dispoziții naționaliste dăunătoare”.

Era considerată o anormalitate faptul că profesorii de la unele instituții de învățământ superior sau mediu de specialitate predau după manuale românești, reducând prin aceasta „nivelul de predare” și neutilizând astfel „bogăția științei sovietice în pregătirea cadrelor”. I. I. Bodiul cerea să se dea o apreciere inechivocă „impertinenței”, ce dura de mai mulți ani, din „impulsuri naționaliste”, a unor învățători și studenți din Chișinău, care depuneau flori la monumentele lui Ștefan cel Mare și Mihai Eminescu.

Bodiul le-a cerut activiștilor de partid și de tineret „să condamne interesul pentru informația română”, iar sovietelor sătești, ministerului deservirii sociale – „să preîntâmpine instalarea antenelor de televiziune pentru recepționarea emisiunilor românești”.

Conform lui Bodiul Republica Socialistă Sovietică Moldovenească trebuia ferită cu grijă de influențele „nocive” străine, inclusiv, prin restrângerea considerabilă a vizitelor reciproce cu România și stoparea abonării la publicațiile periodice românești.

 

CITIŢI ŞI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2017/05/09/cum-a-fost-inventata-limba-moldoveneasci/

 

 

01/08/2017 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: