CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Eminescu văzut de Mirecea Eliade

Mircea Eliade s-a născut în 1907 la București, România. A fost un renumit istoric român al religiilor, scriitor de ficțiune, filosof, jurnalist, eseist și profesor la Universitatea din Chicago; (d. 22 aprilie 1986,Chicago, Illinois, SUA)

În 1925, s-a înscris la Universitatea din București unde a studiat filosofia. Timp de aproape doi ani (de la sfârșitul anului 1928 până în septembrie 1930), a studiat filosofia sanscrită și indiană la Universitatea din Calcutta, în India. În 1933, a primit un doctorat în filosofie cu o disertație despre istoria comparativă a tehnicilor de yoga. Eliade este cunoscut pentru că și-a impus un program dur când era tânăr – dormea doar în jur de patru ore pe noapte și restul timpului citea sau scria.

A fost unul dintre marii istorici ai religiilor, titular al catedrei de istoria religiilor a Universității din Chicago, din 1957, din 1962, onorat cu titlul de Distinguished Service Professor.

Teoria sa despre întoarcerea eternă a devenit una dintre cele mai influente contribuții la studiile de religie. Autor a 30 de volume științifice, opere literare și eseuri filozofice traduse în 18 limbi și a circa 1200 de articole și recenzii cu o tematică variată.

Opera completă a lui Mircea Eliade ar ocupa peste 80 de volume, fără a lua în calcul jurnalele sale intime și manuscrisele inedite. A devenit membru post-mortem al Academiei Române (din 1990).

„Eminescu nu e numai cel mai mare poet al nostru şi cel mai strălucit geniu pe care l-a zămislit pământul, apele şi cerul românesc. El este, într-un anumit fel, întruparea însăşi a acestui cer şi a acestui pământ, cu toate frumuseţile, durerile şi nădejdile crescute din ele.”

Mircea Eliade despre Eminescu

Paris, septembrie 1949.

Amintirile lui Mihai Eminescu din Blaj: A venit cu gândul de a-şi da  examenele restante pentru a absolvi clasa III-a - Ziarul Unirea

După rezistențele pe care le-a intampinat in timpul scurtei si chinuitei lui vieți, opera lui Mihai Eminescu s-a impus fulgerător, neamului întreg, iar nu numai păturei culte. Nu stiu dacă s-a facut vreodata socoteala exemplarelor tipărite din Poeziile lui Eminescu.

Dar in mai puțin de o jumatate de veac, poeziile acestea au fost reproduse în multe zeci de ediții, de la modestele tipărituri populare până la admirabila editie critica a Fundatiilor Regale, îngrijită de Perpessicius.

Astazi, dupa ce-au cunoscut atatea culmi si atatea onoruri, Poeziile lui Eminescu, cenzurate in tara, apar asa cum le vedeti, in haina sfioasa a pribegiei.Gloria lui Mihai Eminescu ar fi fost poate mai putin semnificativa, daca n-ar fi luat si el parte, de peste veac, la tragedia neamului romanesc.

Ce inseamna pentru noi toti, poezia, literatura si gandirea politica a lui Eminescu, o stim, si ar fi zadarnic s-o amintim inca o data. Tot ce s-a creat dupa el, de la Nicolae Iorga si Tudor Arghezi pana la Vasile Parvan, Nae Ionescu si Lucian Blaga, poarta pecetea geniului sau macar a limbii eminesciene.

Rareori un neam intreg s-a regasit intr-un poet cu atata spontaineitate si atata fervoare cu care neamul romanesc s-a regasit in opera lui Eminescu. Il iubim cu toti pe Creanga, il admiram pe Hasdeu, invatam sa scriem de la odobescu, il respectam pe Titu Maiorescu si anevoie putem lasa sa treaca mult timp fara sa-l recitim pe Caragiale.

Dar Eminescu este, pentru fiecare din noi, altceva. El ne-a relevat alte zari si ne-a facut sa cunoastem altfel de lacrimi.

El si numai el, ne-a ajutat sa intelegem bataia inimii. El ne-a luminat intelesul si bucuria nenorocului de a fi roman.

Pentru noi, Eminescu nu e numai cel mai mare poet al nostru si cel mai stralucit geniu pe care l-a zamislit pamantul, apele si cerul romanesc. El este, intr-un anumit fel, intruparea insasi a acestui cer si a acestui pamant, cu toate frumusetile, durerile si nadejdile crescute din ele. Noi cei de aici, rupti de pamant si de neam, regasim in tot ce-am lasat in urma, de la vazduhul muntilor nostri si de la melancolia marii noastre, pana la cerul noptii romanesti si teiul inflorit al copilariei noastre. Recitindu-l pe Eminescu, ne reintoarcemm ca intr-un dulce somn, la noi acasa.

Intreg Universul nostru il avem in aceste cateva zeci de pagini pe care o mână harnică le-a tiparit si le imparte astazi in cele patru colturi ale lumii, peste tot unde ne-a imprăștiat pribegia.

Păstrați-le bine; este tot ce ne-a mai rămas neîntinat din apele, din cerul și din pământul nostru românesc.

03/10/2021 Posted by | MARI ROMANI | , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Un text al lui Mihai Eminescu în care este ridiculizată istoriografia maghiară care falsifică istoria poporului român

Un text al lui Mihai Eminescu care dă de pământ cu istoriografia maghiară

“Ioannes Hunniades cuius numen cacteros obnubilat, non tam Hungaris quam Valachis, a quibus natus erat, gloriam auxit.” – Papa Piu II (Aeneas Silvius Piccolomini) născut pe la 1405.

Un text al lui Mihai Eminescu care dă de pământ cu istoriografia maghiară

“În adevăr, nu s-ar crede şi cu toate acestea există până azi istoriografi cărora li se pare nimica toată a escamota un popor întreg de zece milioane de suflete din Dacia, a-l pune în Pind şi a-l face să vie de acolo îndărăt, prin suta a douăsprezecea, de peste Dunăre.

Această teorie, susţinută întâi de Roesler, se bucură şi de favoarea maghiarilor şi astfel, cu vorbe, cu deducţiuni hazardate, cu combinaţiuni asupra unor timpuri egal de fabuloase pentru toate elementele din ţară, ei ar vrea să tăgăduiască drepturile şi existenţa unui popor, a unui element aievea care trăieşte, vorbeşte limba lui proprie, are cultura şi istoria lui proprie, cu un cuvânt al unui popor radical deosebit de cel maghiar.

Ce curioasă idee vor fi având maghiarii despre natura oamenilor şi a lucrurilor când încearcă a face într-o zi ceea ce o mie de ani n-au putut face? Ce copilărie e din partea lor de-a-şi închipui că naţiunile pier de pe-o zi pe alta. Bascii din Spania vorbesc până azi limba bască, sudul Franţei vorbeşte şi cultivă limba provensală, în Belgia, sub pătura subţire de cultură franceză, subzistă două naţionalităţi deosebite, după dispariţiunea imperiului bizantin şi a celui turcesc, adecă dupăo mie cinci sute de ani, vedem încolţind, cu toată lunga dominaţiune străină, toate naţiunile vechi ale Peninsulei tracice; albaneji, români, bulgari, sârbi, greci, unele scăzute la număr, altele crescute; dar toate vii.

Ceea ce n-au putut face cultura bizantină sau cucerirea otomană vor face ungurii prin societăţi de maghiarizare?
În Rusia, dacă s-ar cutremura absolutismul ei actual, am vedea zeci de naţionalităţi deosebite răsărind intact de sub pătura foarte subţire de predominaţiune moscovită.

Până la sfârşitul sutei XV-a românii sunt în Ardeal şi Ţara Ungurească unul din elementele cele mai considerabile în viaţa politică. Trăind sub voievozi proprii şi sub legile lor proprii, fără amestec din partea Ungariei, ziditori şi apărători de cetăţi, pururea buni ostaşi, epoca de aur din ţările noastre, începută cu Mircea şi încheind cu Ştefan cel Mare, e o epocă de aur şi dincolo.

Românii sunt atât de numeroşi în munţii Ardealului încât fragmente ale populaţiunii Maramureşului fondează sub Dragoş statul Moldovei, fragmente din ţinutul Făgăraşului, Ţara Românească.

Cine vrea să-şi facă o idee de energia cu totul elementară a acelui popor să considere că, optzeci de ani după fondarea ei, Moldova ajunge din colţul Ţării de Sus până-n Nistru şi la Cetatea Albă, Ţara Românească într-o sută de ani până în Dobrogea şi pe întreg malul drept al Dunării.

E o epocă aceasta care în Ardeal produce pe Voievodul Iancu, cum îi zic baladele române şi slave, pe Ioan Huniad Corvin. Papa Piu II (Aeneas Silvius Piccolomini) născut pe la 1405, deci contimporan cu toată seria strălucită de eroi ai poporului românesc, zice despre Iancu:
“Ioannes Hunniades cuius numen cacteros obnubilat, non tam Hungaris quam Valachis, a quibus natus erat, gloriam auxit.”

Sursa:

SFÂNTUL PĂMÂNT AL TRANSILVANIEI
Transilvania sub dualismul austro-ungar
MIHAI EMINESCU

Editura SAECULUM I.O.
Bucureşti, 1997, preluare din https://romaniabreakingnews.ro/un-text-al-lui-mihai-eminescu

21/12/2020 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , | Lasă un comentariu

Mihai Eminescu – Doina (varianta necenzurată)

Mihai Eminescu - Doina (varianta necenzurata) - Revista România Culturală

Doina, a fost compusă special de Poet pentru a fi recitată cu înflăcărarea-i caracteristică la momentul inaugurării statuii ecvestre a Domnitorului Ştefan cel Mare din faţa Palatului Ocârmuirii ( fosta Curte Domnească ) de la Iaşi, la care a asistat Curtea Regală a României, toată elita culturală şi o imensă mulţime de peste 150 de mii de participanţi din Iaşi, din împrejurimi, dar şi din Bucovina şi Basarabia (M. Caba; (https://ioncoja.ro/doina-varianta-ne-cenzurata).

Serbarea inaugurării a avut loc pe data de 5 iunie 1883, după un amplu program întocmit de Primăria oraşului Iaşi.

Din motive încă neelucidate (suficient!), Poetul, venit la Iaşi ca trimis al ziarului bucureştean „Timpul”, nu şi-a putut îndeplini „misia”, fiind „retras” din mulţime datorită unor prime… „semne de boală”.

A făcut-o însă spre seară în casa lui Iacob Negruzzi din Păcurari.

Poezia „Doina” a fost publicată ulterior, la 1 iulie 1883, în revista Junimii, Convorbiri literare şi în 1884 în volumul eminescian Poesii.

De-a lungul timpului Doina eminesciană a mai apărut în mai multe variante cenzurate şi chiar interzisă în regimuri de tristă amintire.

În 1947, fragmentul Doinei, turnat în bronz, aflat pe spatele statuii lui Mihai Eminescu de la Iaşi, inaugurată în 1929, a fost „şters” cu dalta şi ciocanul!


Doina exprimă durerea pe care Eminescu o avea faţă de colonizarea cu străini a pământurilor româneşti, care se desfășura în paralel cu persecutarea sistematică – religioasă, culturală, economică, politică, administrativă şi militară – a românilor. Preluarea conducerii politice, administrative, economice şi militare a României de către străini era încă în vremea lui Eminescu o realitate, pe care acesta o denunța fără ocolișuri, în ciuda încercărilor oficiale de mascare.

Se pare că de la această poezie i s-au tras vieții lui Mihai Eminescu toate relele ulterioare: primele semne ale bolii, „liniștirea” lui gazetărească, tratamentul îndelungat şi neadecvat şi, în final, regretata sa trecere prea timpurie, prea nedreaptă, în …Veșnicie.

Poezia Doina marchează momentul în care eliminarea politică a lui Mihai Eminescu a devenit iminentă.

Va fi arestat abuziv şi internat forţat, fără niciun temei legal sau medical, într-un ospiciu psihiatric destinat dizidenţilor.

Cea mai blândă formă a denigrării acestui mare român este închiderea lui în sintagme precum  poet nebun sau geniu nebun, prin care toată opera sa ştiinţifică – în primul rând cea istorică, etnologică şi politică – este aruncată la gunoi.



Acum observăm că, după scurgerea atâtor amar de ani de la apariţia poeziei Doina, situaţia pare să fi rămas exact aceeaşi.
Şi astăzi Eroii şi Sfinţii ne sunt batjocoriţi public. Şi astăzi numeroși așa ziși ”progresiști”(pe atunci Partidul Liberal, astăzi o gamă largă de politicieni și jurnaliști la care s-au adăugat neomarxiștii din USR) îi denigrează sau în cel mai bun caz îi foloseşte electoral.
Şi astăzi pământurile româneşti sunt colonizate masiv cu străini.

De la Nistru pân’ la Tisa există ţinuturi întregi în care Românii au devenit o minoritate, deseori o minoritate în pragul dispariţiei (precum în Vestul Crişanei sau Banatului, în Nordul Maramureşului, în Harghita şi Covasna, în Sudul Basarabiei etc.).
Şi astăzi Codrul, frate cu Românul, este ras – ce-i drept, cu drujbele sau cu utilaje masive, nu cu securea.

Această imagine cumplită a unei persecuţii anti-româneşti sistematice îl cutremura, acum peste un secol și pe marele scriitor francez Jules Verne, care prevestea, cu durere şi neputinţă, dispariţia acestei „ramuri a Romanităţii” sub apăsarea genocidară a ungurilor, austriecilor, ruşilor, germanilor etc.


Şi totuşi,
Românul nu piere!
Destinaţi dispariţiei de fanatismul rasist al vecinilor apropiaţi şi îndepărtaţi, rămânem, dăinuim şi ctitorim, noi biserici şi mânăstiri, noi poezii, noi cântece, noi opere literare, noi picturi, noi sculpturi, scrie https://mihaiandreialdea.org/doina-de-mihai-eminescu/.

Şi, cu darul lui Dumnezeu, putem infinit mai mult decât se aşteaptă duşmanii noștri.



DOINA
de Mihai Eminescu


De la Nistru pân’ la Tisa
Tot românul plânsu-mi-s-a,
Că nu mai poate străbate
De-atâta străinătate
Din Hotin şi pân’ la Mare
Vin Muscalii de-a călare,
De la Mare la Hotin
Calea noastră ne-o aţin
Şi Muscalii şi Calmucii
Şi nici Nistrul nu-i înneacă
Săraca ţară, săracă!
Din Boian la Cornu Luncii
Jidoveşte-nvaţă pruncii
Şi sub mână de jidan
Sunt românii lui Ştefan.
Că-ndărăt tot dă ca racul
Fără tihnă-i masa lui
Şi-i străin în ţara lui.
Din Braşov pân’la Abrud
Vai ce văd şi ce aud
Stăpânind ungurul crud
Iar din Olt până la Criş
Nu mai este luminiş
De greul suspinelor
De umbra străinilor,
De nu mai ştii ce te-ai face
Sărace român, sărace!
De la Turnu-n Dorohoi
Curg duşmanii în puhoi
Şi s-aşează pe la noi;


Şi cum vin cu drum de fier
Toate cântecele pier
Zboară paserile toate
De neagra străinătate
Numai umbra spinului
La uşa creştinului
Codrul geme şi se pleacă
Şi izvoarele îi seacă
Săraca ţară, săracă!
Cine ne-a adus jidanii
Nu mai vază zi cu anii
Şi să-i scoată ochii corbii
Să rămâie-n drum ca orbii
Cine ne-a adus pe greci
N-ar mai putrezi în veci
Cine ne-a adus Muscalii
Prăpădi-i-ar focul jalei
Să-l arză, să-l dogorească
Neamul să i-l prăpădească,
Iar cine mi-a fost mişel
Seca-i-ar inima-n el,
Cum duşmanii mi te seacă
Săraca ţară, săracă!
Ştefane, Măria ta,
Lasă Putna, nu mai sta,
Las’ arhimandritului
Toată grija schitului,
Lasă grija gropilor
Dă-o-n seama popilor
La metanii să tot bată,
Ziua toată, noaptea toată,
Să se-ndure Dumnezeu
Ca să-ţi mântui neamul tău…
Tu te-nalţă din mormânt
Să te-aud din corn cântând
Şi Moldova adunând
Adunându-ţi flamurile
Să se mire neamurile;
De-i suna din corn odată
Ai s-aduni Moldova toată


De-i suna de două ori
Vin şi codri-n ajutor;
De-i suna a treia oară
Toţi duşmanii or să piară
Daţi în seama ciorilor
Ş-a spânzurătorilor.
Ştefane, Măria Ta,
Lasă Putna, nu mai sta
Că te-aşteaptă litvele
Să le zboare tigvele
Să le spui molitvele
Pe câţi pari, pe câţi fuştei
Căpăţani de grecotei
Grecoteii şi străinii
Mânca-le-ar inima câinii
Mânca-le-ar ţara pustia
Şi neamul nemernicia
Cum te pradă, cum te seacă
Săraca ţară, săracă!


Această variantă a Doinei , extrem de puţin cunoscută astăzi, este preluată din cartea Mihai Eminescu – poezii tipărite in timpul vieţii, vol. III, note şi variante, ediţie critică îngrijită de Perpessicius, cu reproduceri după manuscrise, Editura Fundaţiei Regale, Bucureşti, 1944.

Vasile Zărnescu

13/11/2020 Posted by | cultura | , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: