ARGUMENTELE DOMNULUI MIHAI EMINESCU privitoare la românitatea BASARABIEI

Fragmente din articole publicate în 1878 de Mihai Eminescu în ziarul „Timpul” :

„Dar cu ce drept pretinde Rusia bucata noastră de Basarabie, pe care am căpătat-o înapoi, drept din dreptul nostru şi pământ din pământul nostru? Pe cuvântul cum că onoarea Rusiei cere ca să se ia o bucată din România. Va să zică onoarea Rusiei cere ca să se ia pe nedrept o bucată din România şi aceeaşi onoare nu cere respectarea convenţiei iscălită ieri. Ciudată onoare într-adevăr! Şi pe ce se întemeiază acest point d’honneur?

Fost-au Basarabia cucerită cu sabia? Nu. Prin tratatul de Bucureşti de la 1812 s-a făcut această cesiune, nu ca preţ al păcii, căci Turcia n-avea nevoie de pace, ci tocmai Rusia.
Napoleon era asupra intrării în Rusia şi trupele ruseşti se întorceau în marş forţat, în ruptul capului, luând faşa pământului românesc pe tălpile lor”.
(Timpul, 25 ianuarie 1878).

„Cu un cuvânt, de la Rusia nu primim nimic. N-avem nevoie de patronagiul ei special şi nu-i cerem decât ceea ce sântem în drept a-i cere ei, ca oricărui om de rând, cu faţa curată: să respecte pe deplin convenţia încheiată cu noi. Nici s-a bătut pentru noi, nici n-am poftit-o să se bată; deci nu are dreptul de a trata cu Turcia în numele nostru. Nici ea s-a luptat pentru noi, nici noi pentru dânsa, ci fiecare pentru sine şi ale sale; ea pentru a împlini mandatul Europei şi pentru confraţii ei de peste Dunăre; noi pentru noi.
Deci încă o dată: Nu voim s-auzim de nici un aranjament cu Rusia, nu-i concedem dreptul de a trata în numele nostru, căci n-am însărcinat-o nici noi cu aceasta, nici puterile europene”.
(Timpul, 28 ianuarie 1878)

„Cestiunea retrocedării Basarabiei cu încetul ajunge a fi o cestiune de existenţă pentru poporul român. Puternicul împărat Alexandru II stăruieşte să câştige cu orice preţ stăpânirea asupra acestei părţi din cea mai preţioasă parte a vetrei noastre strămoşeşti.
Înţelegem pe deplin această stăruinţă, deoarece, la urma urmelor, pentru interesele sale morale şi materiale, orice stat face tot ce-i stă prin putinţă: Rusia este o împărăţie mare şi puternică, iară noi sântem o ţară mică şi slabă; dacă dar ţarul Alexandru II este hotărât a lua Basarabia în stăpânirea sa, pentru noi, Basarabia e pierdută. Dar dacă ne dăm bine seama, nici nu e vorba să pierdem ori să păstrăm Basarabia: vorba e cum o vom pierde ori cum o vom păstra.

Nenorocirea cea mare ce ni se poate întâmpla nu este că vom pierde şi rămăşita unei preţioase provincii pierdute; putem să pierdem chiar mai mult decât atâta, încrederea în trăinicia poporului român.
În viaţa sa îndelungată niciodată poporul român nu a fost la înălţimea la care se află astăzi când cinci milioane de rom\ni sânt uniţi într-un singur stat. Mihai Viteazul a izbutit să împreune sub stăpânirea sa trei ţări şi să pregătească întemeiarea unui stat român mai puternic, a fost însă destul ca Mihai Viteazul să moară pentru ca planul urzit de dânsul să se prăbuşească. Statul român de astăzi a trecut însă prin mai multe zguduiri şi rămâne statornic, fiindcă are două temelii: conştiinţa românilor şi încrederea marilor naţiuni europene.

Dacă vom câştiga de trei ori atât pământ pe cât avem şi vom pierde aceste temelii, statul român, fie el oricât de întins, va deveni o cestiune trecătoare, iar dacă ne vom păstra temeliile de existenţă socială, Rusia ne poate lua ce-i place şi pierderile ne vor fi trecătoare. Astăzi e dar timpul ca să întărim, atât în români, cât şi în popoarele mari ale Apusului, credinţa în trăinicia poporului român.
Rusia voieşte să ia Basarabia cu orice preţ: noi nu primim nici un preţ. Primind un preţ, am vinde; şi noi nu vindem nimic!
Guvernul rusesc însuşi a pus cestiunea astfel încât românii sunt datori a rămânea până în sfârşit consecuenţi moţiunilor votate de către Corpurile legiuitoare; nu dăm nimic şi nu primim nimic.
Românul care ar cuteza să atingă acest principiu ar fi un vânzător”.
(Timpul, 10 februarie 1878)

„Basarabia” este numele medieval al Ţărei Româneşti şi vine de la numele dinastiei Ţărei Româneşti, a Basarabilor”.
„Însuşi numele „Basarabia” ţipă sub condeiele ruseşti. Căci Basarabia nu însemnează decât ţara Basarabilor, precum Prusia înseamnă ţara ruşilor, România ţara românilor. Pe la 1370 Mircea I Basarab, care se intitula Despota Dibridicii, adică despotul Dobrogei, Domn al Silistrei şi al ţărilor tătăreşti, întinsese marginile domniei sale până la Nistru de-a lungul ţărmului Mării Negre, cucerind aceste locuri de la tătari. Pentru capătul veacului al patrusprezecelea stăpânirea Valahiei asupra acestor locuri e necontestabilă”.
„Cu sabia n-a fost luată însă nici Bucovina de austriaci, nici Basarabia de ruşi, ci prin fraudă”.
(Timpul, 1 martie 1878)

„… Rusia nu se mulţumeşte de a fi luat o parte mare şi frumoasă din vatra Moldovei, nu se mulţumeşte de a fi călcat peste graniţa firească a pământului românesc, ci voieşte să-şi ia şi sufletele ce se află pe acest pământ şi să mistuiască o parte din poporul român.
Rusia nu a luat această parte din Moldova pentru ca să-şi asigure graniţele, ci pentru ca să înainteze cu ele, şi nu voieşte să înainteze decât spre a putea stăpâni mai multe suflete.

Tocmai puşi faţă în faţă cu viaţa rusească românii au început a fi cu atât mai vârtos pătrunşi de farmecul vieţii lor proprii, de bogăţia şi superioritatea individualităţii lor naţionale; tocmai fiind puşi în contact cu ruşii, românii erau mândri de românitatea lor.
E nobil răsadul din care s-a prăsit acest mic popor românesc, şi, deşi planta nu e mare, rodul e frumos şi îmbelşugat; cele două milioane de români au adunat în curgerea veacurilor mai multe şi mai frumoase comori decât nouăzeci de milioane de ruşi vor putea să adune cândva.
Nu! Înrâurirea firească a Rusiei ne este stricăcioasă, dar ea nu ne poate nimici. Pentru ca să ne ia individualitatea, Rusia ar trebui să ne dea alta în schimb, şi, cel puţin deocamdată, nu suntem copţi pentru o asemenea degenerare.
De câte ori ruşii se vor pune în atingere cu noi, vor trebui să simtă superioritatea individualităţii noastre, să fie supăraţi de acest simţământ şi să ne urască mai mult şi tot mai mult.

Fără îndoială această ură a fost întemeiată pe timpul când între Moldova şi aşa-numita Basarabia comunicaţia era liberă. Ruşii s-au încredinţat că această libertate este primejdioasă numai pentru dânşii şi pentru aceasta au închis graniţele ermeticeşte şi au curmat atingerea între românii de peste Prut şi restul poporului român.
De atunci şi până acum măsurile silnice pentru stârpirea românismului se iau fără de curmare. Administraţia, biserica şi şcoala sunt cu desăvârşire ruseşti, încât este oprit a cânta în ziua de Paşti „Hristos a înviat” în româneşte.

Nimic în limba românească nu se poate scrie; nimic ce e scris în limba românească, nu poate să treacă graniţa fără de a da loc la presupusuri şi persecuţiuni; ba oamenii de condiţie se feresc de a vorbi în casă româneşte, pentru ca nu cumva o slugă să-i denunţe; într-un cuvânt, orice manifestaţie de viaţă românească e oprită, rău privită şi chiar pedepsită.
Sute de ani, românii au fost cel puţin indirect stăpâniţi de turci: niciodată însă în curgerea veacurilor, turcii nu au pus în discuţie limba şi naţionalitatea română. Oriunde însă românii au căzut sub stăpânirea directă ori indirectă a slavilor, dezvoltarea lor firească s-a curmat prin mijloace silnice.

Un stat român înconjurat de state slave poate să fie pentru vrăjmaşii poporului român o iluziune plăcută; pentru români însă el este o nenorocire, care ne prevesteşte un nou şir de lupte, o nenorocire, pentru care nu ne mângâie decât conştiinţa trăiniciei poporului român şi nădejdea de izbândă”.
(Timpul, iunie 1878)

„Pe câtă vreme Basarabia este în mâinile noastre, Rusia nu va putea cuceri Orientul. Căci, după cât dam noi cu socoteala din ciudatele teorii a frontierelor naturale, a barierelor ostile de învins şi a victoriilor repurtate la Cahul şi Ismail, cam asta este intenţia puternicului nostru vecin”.
„Drepturile noastre asupra întregii Basarabii sunt prea vechi şi prea bine întemeiate, pentru a ni se vorbi cu umbra de cuvânt de onoarea Rusiei angajata prin tratatul de Paris. Basarabia întreagă a fost a noastră, pe când Rusia nici nu se megieşa cu noi, Basarabia întreagă ni se cuvine, căci e pământ drept al nostru şi cucerit cu plugul, apărat cu arma a fost de la începutul veacului al patrusprezecelea încă şi până în veacul al nouăsprezecelea”.
(Mihai Eminescu – Opere)

Sursa:  Basarabia-Bucovina.Info

Președintele Academiei, prof.dr. Ioan-Aurel Pop, despre Rădăcinile culturii române moderne

15 ianuarie este Ziua Culturii Naţionale. În această zi se împlinesc 174 de ani de la nașterea poetului Mihai Eminescu.

Ziua Culturii Naționale ne duce întotdeauna cu gândul la acei care au fãurit cultura româneascã, la cei care au rostit versuri și le-au și cântat în românește, pe câmp, la horã ori la bisericã, la cei care au scris primii în limba noastrã și apoi la cei care au ilustrat domeniile de creație spiritualã, de la beletristicã pânã la istoriografie și de la folclor pânã la științele exacte. Membrii și cercetãtorii Academiei Române au studiat temeinic, de la 1866 încoace, aceste teme lãmuritoare pentru forma mentis pe care o avem, adicã pentru felul nostru de a fi români.
Firește, sunt unii porniți pe polemici chiar și de Ziua Culturii Naționale.

De ce sã fie naționalã? Sã fie naționalã ziua („Ziua Naționalã a Culturii”) ori sã fie naționalã cultura („Ziua Culturii Naționale”)? De ce sã fie Eminescu, fiindcã el a iubit prea mult națiunea românã și nu a respectat standardele europene actuale referitoare la strãini? Sau, dincolo de întrebãri, unii cred cã ar fi mai bine, în spiritul neomarxismului, al „progresismului”, al deconstructivismului și globalismului, sã radiem orice referire la națiune și la Eminescu, sã ne topim cu toții într-o masã informã, sã ne ignorãm antecesorii și creațiile lor, imitând „corectitudinea politicã”, inventatã tocmai cã sã arunce în neant experiența istoricã a popoarelor, sã înlocuiascã criteriul meritului cu felurite discriminãri nocive.

Dar vã propun ca astãzi sã uitãm aceste nefericite derapaje și sã ne cufundãm pentru o clipã în lumea acelor „poeți ce-au scris o limbã ca un fagure de miere” și sã privim „zilele de-aur a scripturelor române”.
Astfel, din aceste scripturi aflãm cã acum mai bine de douã milenii, la Tomis, în vechea Sciție Micã, devenitã parte a Moesiei romane, pedepsitul poet Ovidiu, își scria „Tristele” și „Ponticele”, scrisorile sale melancolice de pe malul Mãrii Negre: Ut sumus in Ponto, ter frigore constitit Ister,/ Facta est Euxini dura ter unda maris./ At mihi iam videor patria procul esse tot annis, Dardana quot Graio Troia sub hoste fuit. Pe românește, versurile acestea ar suna așa: „De când mã aflu-în Pont însingurat/ De trei ori Istrul a-înlemnit de ger/ Și undele de Mare-au înghețat./ Dar mie mi se pare cã-s stingher,/ De patrie departe mã petrec/ De-atâția ani câți Troia s-a ținut,/ Amenințatã de dușmanul grec,/ Cãlcatã de nimicitorul cnut.” (Tristele, V.10.1-4). Trei ani de exil îi pãreau poetului a fi fost zece ani.

Avea sã scrie cu greu, dupã alți ani de chin, „o cãrțulie” de poezii în limba geticã, din pãcate pierdutã. Dar versurile latinești fãcute de Ovidiu pe țãrmul Mãrii Negre, la Constanța, au rãmas în patrimoniul culturii universale.
Pe la anul 124 d. Hr., adicã acum 1900 de ani, împãratul Romei Hadrianus crea în Dacia primele orașe cu rang de municipiu, de la Dunãre pânã pe Someșuri. Ele aveau sã devinã, prin școlile publice deschise acolo, focare de culturã și, natural, de alfabetizare a daco-romanilor. Dacia a fãcut parte din cel mai mare (întins pe trei continente), mai prosper și mai civilizat stat al lumii de-atunci.
În perioada migrațiilor, episcopul got Wulfila a tradus Biblia în limba sa germanicã printre geți și a predicat la Dunãrea de Jos în greacã, goticã și latinã, ultima limbã fiind destinatã înțelegerii daco-romanilor, aflați atunci pe cale de creștinare.
Pe la 587 (adicã acum aproape un mileniu și jumãtate, s-ar fi rostit de cãtre latinofonii din nordul Balcanilor primele cuvinte în limba românã: Torna, torna, fratre!, adicã „(În)toarnã-te, (în)toarnã-te, frate! Ar fi aceasta prima mãrturie de limbã românã arhaicã ori de strãromânã. Istoricește nu este de mirare, fiindcã poporul român și limba românã se aflau în ultima etapã a formãrii lor, finalizatã pe la anii 750-800 d. Hr. (la fel cu popoarele romanice frãțești).
Limba a fost mereu, la toate popoarele vechi, marca principalã a naționalitãții lor, iar românii nu au fãcut excepție.
Acum 650 de ani, în anul 1374, chiar în momentul în care o oaste ungureascã era pregãtitã sã atace Moldova, papa Grigore al XI-lea se adresa regelui Ludovic I și celor doi arhiepiscopi ai Ungariei (de Strigoniu și de Calocea), cerându-le sã accepte crearea unei episcopii proprii pentru „o anumitã parte a mulțimii națiunii românilor” (certa pars multitudinis nationis Wlachonum) „care locuiau în apropierea hotarelor Regatului Ungariei, spre tãtari” (qui circa metas Regni Ungarie versus Tartaros commorantes) și care, deși „trãiau dupã ritul și schisma grecilor” (secundum ritus et scisma Grecorum vivebant), fuseserã atrași în parte „la adevãrul sfintei credințe catolice” (ad sacre fidei catholice veritatem), prin strãdania zisului rege. Motivația acestei inițiative papale de creare a unei biserici catedrale cu episcop propriu pentru români este surprinzãtoare: acești români nu erau mulțumiți de slujba preoților unguri (de solo ministerio sacerdotum Ungarorum non sint bene contenti), fapt pentru care cea mai mare parte a lor nu acceptaserã pasul convertirii.

Din punct de vedere logic, motivația este fireascã: pentru succesul oricãrei convertiri la o credințã, la o doctrinã, la o idee de orice tip este nevoie de dialog, de un efort de convingere, iar acestea nu se pot realiza într-o limbã strãinã și necunoscutã celor vizați. Ca urmare, papa „poruncește și dã sarcinã” regelui și celor doi arhiepiscopi ai Ungariei sã accepte ca „episcop al mulțimii” acelor români pe Antonio de Spoleto, „profesor” din Ordinul Fraților Minoriți, despre care se spunea cã „știe limba zisei națiuni”, a românilor (qui linguam dicte nationis scire asseritur). Se poate ca unii dintre românii rãsãriteni sã se fi adresat autoritãților ecleziastice (este posibil sã fi fost vizat direct papa), cerând dialog în limba românã. Rãmâne copleșitor acest argument al limbii, adicã apãrarea limbii române în fața intruziunilor apusene, orchestrate de Regatul Ungariei.

De aceea, Șerban Papacostea nu ezita sã scrie – încã de prin anii ’80 ai secolului trecut – cã apariția limbii ca argument al opoziției românilor fațã de efortul de supunere a lor prin convertire „era unul din indiciile cele mai puternice ale intrãrii în scenã a națiunii și în istoria româneascã”. Natural, este vorba aici despre națiunea medievalã, așa cum a fost ea studiatã și teoretizatã în Occident și în Statele Unite, începând cu zorile secolului al XX-lea. Națiunea medievalã are o serie de deosebiri notabile fațã de națiunea modernã.

Dar limba este argumentul principal al coeziunii și pentru națiunile moderne. Prin urmare, în a doua jumãtate a secolului al XIV-lea, unii dintre români luptau pentru identitatea lor prin limbã, iar acești „unii dintre români” erau români moldoveni, ceea ce nu este puțin lucru.
Slavonismul nostru bisericesc ne-a pãstrat în plan cultural în aria culturii bizantine, în mijlocul unei mari spiritualitãți care purta sigiliul „Bizanțului dupã Bizanț” (Nicolae Iorga). Acum aproape cinci secole, Diaconul Coresi și ucenicii sãi (între 1556 și 1583) au transformat la Brașov tiparul slavon în tipar românesc și au așezat temeliile limbii literare. De-atunci, cãrturarii români au început sã scrie românește sau și românește. Unul, prea repede uitat uneori, a fost Dosoftei (1624-1693).
Mitropolit al Moldovei, trecut în rândul sfinților de Biserica Ortodoxã Românã, Dosoftei s-a nãscut în urmã cu patru sute de ani și a trãit într-un secol zbuciumat de luptele interne dintre partidele boierești și de rivalitatea marilor puteri pentru dominarea țãrii sale. A fost poet și traducãtor, un adevãrat cãrturar. S-a numit Dimitrie Barilã și a venit pe lume la Suceava. A studiat la Iași, la Academia Domneascã fondatã la 1640 de Vasile Lupu, cel „cu hire împãrãteascã” și apoi la Liov, dupã reguli ale umanismului târziu. A învãțat greaca, latina, slavona, rusa și polona. Ajutat de spãtarul Neculai Milescu, a adus din Rusia o tiparnițã și a tipãrit la Mitropolie, în românește, cãrțile liturgice de bazã, promovând folosirea limbii române în bisericã. Opera sa principalã este „Psaltirea în versuri”, carte bisericeascã de ritual cu cei 151 de psalmi atribuiți regelui David, parte a Vechiului Testament.

Este un monument al limbii române, începutul poeziei scrise a românilor și ilustrare a limbii literare, bazate pe ritmul, rima și mãsura poeziei populare: „La apa Vavilonului,/ Jelind de țara Domnului,/ Acolo șezum și plânsem,/ La voroava cã ne strânsem/ De te-aș putea uita-te,/ Ierusalime cetate”. Versurile acestea sunã frumos în „limba vechilor cazanii” (cum ar fi spus pãrintele Alexe Mateevici). Dosoftei a fost, alãturi de cronicari, de Varlaam, de logofãtul Udriște Nãsturel, de stolnicul Constantin Cantacuzino, unul dintre cei mai mari intelectuali români ai secolului al XVII-lea, prețuitor al documentelor și inscripțiilor, conștient de rolul important al culturii românești în sud-estul Europei.

Pe vremea lui Dosoftei și a cronicarilor moldoveni, limba noastrã nu respecta reguli de gramaticã, fiindcã timpurile verbelor și formele substantivelor se pliau dupã logica basmului și a poeziei populare, în care plânserãm era „plânsem”, vorba era voroavã, zicerea era „dzicere” ori „dicere”, pâinea era pâne, câinele era câne pe lângã „omul ista” (nu „acesta”). Toate aceste forme arhaice erau mai aproape de latina popularã decât formele literare pe care le-au rânduit savanții ulterior. Vorba rostitã și scrisã pe prelingea atunci cãtinel, ca apa micului izvor lângã care avea sã se culce apoi ades micul Eminescu.
Am vrut sã închei intenționat cu Dosoftei – cel nãscut acum patru secole la Suceava, pe când Moldova se întindea pânã la Nistru – ca sã nu uitãm cã avem culturã veche româneascã, cã lumea nu începe cu noi, epigonii, cã, în ciuda detractorilor, marea literaturã modernã s-a clãdit pe antecedente notabile.

Numai cã Ziua Culturii Naționale nu se poate celebra fãrã Eminescu. Trebuie sã ne amintim cã în 1889, adicã în urmã cu 135 de ani, se stingea din aceastã lume efemerã copilul nãscut la 15 ianuarie 1850, dar abia atunci, la 15 iunie 1889, începea viața lui eternã, fiindcã el este cel mai mare spirit pe care l-a nãscut vreodatã poporul român. Dacã, el, Eminescu (alãturi de alți clasici, precum Alecsandri, Creangã, Caragiale, Slavici ori Coșbuc), nu este cunoscut și apreciat în lume cum s-ar cuveni și dacã strãinãtatea are o altã ierarhie a valorilor intelectuale românești decât avem noi, în Țarã și în Republica Moldova, nu este vina lui Eminescu, ci a noastrã. Și, poate, a lumii nedrepte în care trãim și în care criteriile de valoare sunt strâmbe.
Eminescu avut o capacitate de asimilare ieșitã din comun și o putere de judecatã de profunzimi neatinse de alții. A trãit în epoca ridicãrii edificiului statal național, dar a criticat dur societatea contemporanã.

La 1884 (acum 140 de ani), primind drepturi de autor pentru poeziile trimise la „Familia” de la Oradea, îi scria lui Iosif Vulcan: „Mult stimate domnule și amice, mulțumesc pentru onorariul trimis – cel dintâi pentru lucrãri literare pe care l-am primit vodatã-n viațã. În România domnește demagogia, și în politicã și în literaturã; precum omul onest rãmâne aici necunoscut în viața publicã, astfel talentul adevãrat e înecat de buruiana rea a mediocritãților, a acelei școale care crede a putea înlocui talentul prin impertinențã și prin admirație reciprocã. […] Te asigur cã a fost pentru mine o rarã mângâiere de-a mã vedea remunerat dintr-un colț atât de depãrtat al României, din Oradea-Mare …”.

Eminescu era profund decepționat de viața publicã româneascã, dar trãia ideea unirii și vedea România ca și cum ar fi existat deja. Cu decenii înainte de 1918, el plasa Oradea în România și jubila cu gândul la „marele viitor” al țãrii sale.
Eminescu a fost un vizionar, a creat în spiritul poporului sãu, dar a cunoscut și armonia popoarelor lumii. El nu a scris pentru un loc și pentru un timp anume, ci pentru nesfârșire.

De aceea, ziua nașterii copilului zburdãtor pe dealurile de la Ipotești este ziua fastã a destinului acestui popor, proclamatã în chip înțelept, în cele douã state românești și în sufletele românilor de oriunde, drept Ziua Culturii Naționale.

Ioan-Aurel Pop

Foto: Profesor dr.Ioan-Aurel Pop

Sursa: http://www.observatorul.com – Cuvântul Profesorului dr.
Ioan-Aurel Pop, președinte al Academiei Române tinut in Aula Academiei Române cu prilejul Ziua Culturii Naționale.

Dacă ar fi trăit azi, Eminescu ar fi fost amendat, poeziile sale interzise și el arestat pentru „corupție”

   

Această variantă a Doinei , extrem de puţin cunoscută astăzi, este preluată din cartea Mihai Eminescu – poezii tipărite in timpul vieţii, vol. III, note şi variante, ediţie critică îngrijită de Perpessicius, cu reproduceri după manuscrise, Editura Fundaţiei Regale, Bucureşti, 1944.

 Doina

          de Mihai Eminescu

De la Nistru pân’ la Tisa
Tot românul plânsu-mi-s-a,
Că nu mai poate străbate
De-atâta străinătate
Din Hotin şi pân’ la Mare
Vin Muscalii de-a călare,
De la Mare la Hotin
Calea noastră ne-o aţin
Şi Muscalii şi Calmucii
Şi nici Nistrul nu-i înneacă
Săraca ţară, săracă!
Din Boian la Cornu Luncii
Jidoveşte-nvaţă pruncii
Şi sub mână de jidan
Sunt românii lui Ştefan.
Că-ndărăt tot dă ca racul
Fără tihnă-i masa lui
Şi-i străin în ţara lui.
Din Braşov pân’la Abrud
Vai ce văd şi ce aud
Stăpânind ungurul crud
Iar din Olt până la Criş
Nu mai este luminiş
De greul suspinelor
De umbra străinilor,
De nu mai ştii ce te-ai face
Sărace român, sărace!
De la Turnu-n Dorohoi
Curg duşmanii în puhoi
Şi s-aşează pe la noi;

Şi cum vin cu drum de fier
Toate cântecele pier
Zboară paserile toate
De neagra străinătate
Numai umbra spinului
La uşa creştinului
Codrul geme şi se pleacă
Şi izvoarele îi seacă
Săraca ţară, săracă!
Cine ne-a adus jidanii
Nu mai vază zi cu anii
Şi să-i scoată ochii corbii
Să rămâie-n drum ca orbii
Cine ne-a adus pe greci
N-ar mai putrezi în veci
Cine ne-a adus Muscalii
Prăpădi-i-ar focul jalei
Să-l arză, să-l dogorească
Neamul să i-l prăpădească,
Iar cine mi-a fost mişel
Seca-i-ar inima-n el,
Cum duşmanii mi te seacă
Săraca ţară, săracă!
Ştefane, Măria ta,
Lasă Putna, nu mai sta,
Las’ arhimandritului
Toată grija schitului,
Lasă grija gropilor
Dă-o-n seama popilor
La metanii să tot bată,
Ziua toată, noaptea toată,
Să se-ndure Dumnezeu
Ca să-ţi mântui neamul tău…
Tu te-nalţă din mormânt
Să te-aud din corn cântând
Şi Moldova adunând
Adunându-ţi flamurile
Să se mire neamurile;
De-i suna din corn odată
Ai s-aduni Moldova toată

De-i suna de două ori
Vin şi codri-n ajutor;
De-i suna a treia oară
Toţi duşmanii or să piară
Daţi în seama ciorilor
Ş-a spânzurătorilor.
Ştefane, Măria Ta,
Lasă Putna, nu mai sta
Că te-aşteaptă litvele
Să le zboare tigvele
Să le spui molitvele
Pe câţi pari, pe câţi fuştei
Căpăţani de grecotei
Grecoteii şi străinii
Mânca-le-ar inima câinii
Mânca-le-ar ţara pustia
Şi neamul nemernicia
Cum te pradă, cum te seacă
Săraca ţară, săracă!

   

Mihai Eminescu -Scrisoarea III (fragment)

                   

Au de patrie, virtute, nu vorbeşte liberalul,
De ai crede că viaţa-i e curată ca cristalul?
Nici visezi că înainte-ţi stă un stâlp de cafenele,
Ce îşi râde de-aste vorbe îngânându-le pe ele.
Vezi colo pe uriciunea fără suflet, fără cuget,
Cu privirea-mpăroşată şi la fălci umflat şi buget,
Negru, cocoşat şi lacom, un izvor de şiretlicuri,
La tovarăşii săi spune veninoasele-i nimicuri;
Toţi pe buze-având virtute, iar în ei monedă calpă,
Chintesenţă de mizerii de la creştet până-n talpă.
Şi deasupra tuturora, oastea să şi-o recunoască,
Îşi aruncă pocitura bulbucaţii ochi de broască…
Dintr-aceştia ţara noastră îşi alege astăzi solii!
Oameni vrednici ca să şază în zidirea sfintei Golii,
În cămeşi cu mâneci lunge şi pe capete scufie,
Ne fac legi şi ne pun biruri, ne vorbesc filosofie.
Patrioţii! Virtuoşii, ctitori de aşezăminte,
Unde spumegă desfrâul în mişcări şi în cuvinte,
Cu evlavie de vulpe, ca în strane, şed pe locuri
Şi aplaudă frenetic schime, cântece şi jocuri…
Şi apoi în sfatul ţării se adun să se admire
Bulgăroi cu ceafa groasă, grecotei cu nas subţire;
Toate mutrele acestea sunt pretinse de roman,
Toată greco-bulgărimea e nepoata lui Traian!
Spuma asta-nveninată, astă plebe, ăst gunoi
Să ajung-a fi stăpână şi pe ţară şi pe noi!
Tot ce-n ţările vecine e smintit şi stârpitură,
Tot ce-i însemnat cu pata putrejunii de natură,
Tot ce e perfid şi lacom, tot Fanarul, toţi iloţii,
Toţi se scurseră aicea şi formează patrioţii,
Încât fonfii şi flecarii, găgăuţii şi guşaţii,
Bîlbîiți cu gura strîmbă sunt stăpînii astei nații!
Voi sunteți urmașii Romei? Niște răi și niște fameni!
I-e rușine omenirii să vă zică vouă oameni!
Și această ciumă-n lume și aceste creaturi
Nici rușine n-au să ieie în smintitele lor guri
Gloria neamului nostru spre-a o face de ocară,
Îndrăznesc ca să rostească pîn’ și numele tău… țară!
La Paris, în lupanare de cinismu și de lene,
Cu femeile-i pierdute și-n orgiile-i obscene,
Acolo v-ați pus averea, tinerețele la stos…
Ce a scos din voi Apusul, cînd nimic nu e de scos?
Ne-ați venit apoi, drept minte o sticluță de pomadă,
Cu monoclu-n ochi, drept armă bețișor de promenadă,
Vestejiți fără de vreme, dar cu creieri de copil,
Drept științ-avînd în minte vreun valț de Bal-Mabil,
Iar în schimb cu-averea toată vrun papuc de curtezană…
O, te-admir, progenitură de origine romană!
Și acum priviți cu spaimă fața noastră sceptic-rece,
Vă mirați cum de minciuna astăzi nu vi se mai trece?
Cînd vedem că toți aceia care vorbe mari aruncă
Numai banul îl vînează și cîștigul fără muncă,
Azi, cînd fraza lustruită nu mai poate înșela,
Astăzi alții sunt de vină, domnii mei, nu este-așa?
Prea v-ați arătat arama sfîșiind această țară,
Prea făcurăți neamul nostru de rușine și ocară,
Prea v-ați bătut joc de limbă, de străbuni și obicei,
Ca să nu s-arate-odată ce sunteți – niște mișei!
Da, cîștigul fără muncă, iată singura pornire;
Virtutea? e-o nerozie; Geniul? o nefericire.
Dar lăsați măcar strămoșii ca să doarmă-n colb de cronici;
Din trecutul de mărire v-ar privi cel mult ironici.
Cum nu vii tu, Țepeș doamne, ca punînd mîna pe ei,
Să-i împarți în două cete: în smintiți și în mișei,
Și în două temniți large cu de-a sila să-i aduni,
Să dai foc la pușcărie și la casa de nebuni!

Sursa: justitiarul.ro.