Ultimele școli din regiunea ucraineană Odesa și-au redenumit limba de predare din „moldovenească” în română

Foto Facebook: Asociația cadrelor didactice de etnie română din regiunea Odesa

Ultimele trei școli cu predare în așa zisa limbă moldovenească, din regiunea Odesa și-au redenumit limba maternă în română, titrează ziarul Dumskaia din Odesa, citat de IPN și preluat de Romanian Global News.

Astfel, sintagma „limba moldovenească” nu mai este folosită în niciuna dintre cele 16 școli cu predare în limba română din regiune.
Cu această ocazie, ziarul ucrainian face referință la datele ultimului recensământ al populației, din anul 2001, care evidențiază că în regiunea Odesa locuiesc 123,8 mii moldoveni (adică români! N. R.) şi 724 români. În 16 școli, până nu demult, procesul de învățământ s-a desfășurat integral sau parțial în limba indicată în documente drept moldovenească.
„Românizarea” școlilor moldovenești, precizează sursa citată, deschide oportunități suplimentare pentru elevi, pe lângă înscrierea la universitățile din România. În conformitate cu legea (expertizată de Consiliul Europei și a organelor acestuia) cu privire la drepturile minorităților naționale (comunităților) în anumite domenii, reprezentanții minorităților care au mers la școală înainte de 1 septembrie 2018 au dreptul de a finaliza studiile secundare în limba lor maternă, dacă aceasta este una dintre limbile UE.
Instituțiile private de învățământ superior din Ucraina au dreptul de a alege limba de predare dacă este vorba despre o limbă oficială a Uniunii Europene, asigurându-se totodată că studenții din astfel de instituții studiază limba de stat ca disciplină academică separată.
La fel, publicația amintește și despre incapacitatea autorităților moldovenești de a fi impus la timpul respectiv revenirea lucrurilor la normalitate printr-o mișcare complexă: chiar dacă prin Declarația de Independență din 1991, limba română a fost declarată limba de stat în Moldova, Constituția țării, adoptată în 1994, a legiferat limba moldovenească în baza grafiei latine.

Doar pe 5 decembrie 2013, Curtea Constituțională a a statuat că din punct de vedere juridic Declarația de independență și Constituția constituie un tot întreg, iar în caz de neconcordanțe, prima are forță juridică mai mare. Astfel, limba oficială a Republicii Moldova este româna. Cu toate acestea, Parlamentul nu a operat niciodată modificări în Constituție și limba moldovenească este încă menționată acolo.
Ziarul Dumskaia menționează că lingviștii și politicienii încă se ceartă dacă limba moldovenească este o limbă unică sau un dialect al limbii române, una dintre limbile Uniunii Europene.
Totodată, se menționează că majoritatea asociațiilor etno-culturale din regiune împărtășesc poziția Curții Constituționale a Moldovei și chiar au dat în judecată Ministerul Educației al Ucrainei, cerând modificări ale programelor relevante pentru școlile naționale și redenumirea limbii de predare. Fără aceasta, au spus ei, absolvenții au probleme, de exemplu, la intrarea în universitățile din România: trebuie să obțină certificate suplimentare de competență în limba română.

De asemenea,„românizarea” școlilor moldovenești deschide oportunități suplimentare pentru elevii lor – în afară de intrarea în universitățile românești. Întrucât limba română este una dintre limbile oficiale ale Uniunii Europene, conform legii recent adoptate privind luarea în considerare a expertizei Consiliului Europei și a organismelor sale cu privire la drepturile minorităților (comunităților) naționale în anumite domenii, membrii acestor minorități care au început studiile înainte de 1 septembrie 2018 au dreptul de a finaliza învățământul secundar complet în limba maternă, dacă aceasta este una dintre limbile UE.

Mihai Eminescu despre limba română

„Idealul românilor din părţile Daciei lui Traian este menţinerea unităţii reale a limbii strămoşeşti şi a bisericii naţionale…, susţinea Mihai Eminescu într-un articol, biserica şi şcoala, atâta cer românii din Austro-Ungaria  pe seama lor şi, prin aceasta, şi-au cerut păstrarea  naţionalităţii şi nimic mai mult… nu veleităţile unei vieţi de stat… nu deşertăciunea zgomotului în istorie este lucrul pe care-l voim… ceea ce voiesc românii să aibă e libertatea spiritului şi conştiinţei lor în deplinul înţeles al cuvântului. şi fiindcă spirit şi limbă sunt aproape identice, iar limba şi naţionalitatea asemenea, se vede uşor că românul se vrea pe sine, îşi vrea naţionalitatea, dar aceasta o vrea pe deplin”. „…fiecare, susţine Mihai Eminescu în continuare, are nevoie de un tezaur sufletesc, de un reazim moral într-o lume a mizeriei şi durerii, şi acest tezaur i-l păstrează limba sa proprie în cărţile bisericeşti şi mirene. În limba sa numai, i se lipesc de suflet perceptele bătrâneşti, istoria părinţilor săi, bucuriile şi durerile semenilor săi… Prin urmare, faptul că noi, românii, câţi ne aflăm pe pământ, vorbim o singură limbă, ‹una singură› ca nealte popoare ce ne înconjoară, e dovadă destulă şi că aşa voim să fim noi, nu altfel”.

Un fenomen în plină desfășurare: Foști oficiali români de rang înalt s-au transferat la conducerea unor instituții-cheie din Republica Moldova și lucrează acum pentru apropierea de Uniunea Europeană

Numirea în decembrie a fostului ministru de finanțe din România, Anca Dragu, la conducerea Băncii Naționale a Moldovei, a trezit interes nu doar în R. Moldova, relatează publicațiile stiripesurse.md. și https://timpul.md.

Publicistul George Costiță de la Europa Liberă România, a prezentat în cadrul unui articol mai amplu o listă cu astfel de personalități din România, care desigur nu este exhaustivă, iar fenomenul este în plină desfășurare, unii spunând că va lua și mai mare amploare pe măsură ce apropierea R. Moldova de Uniunea Europeană va crește.

Anca Dragu – a fost numită în funcția de guvernator al Băncii Naționale a Moldovei pe 22 decembrie 2023, pentru un mandat de șapte ani. A fost ministră a Finanțelor, președintă a Senatului și senatoare din partea USR.

Gabriela Scutea – consultant la Ministerul Justiției și Procuratura Generală din Republica Moldova începând din septembrie 2023. A fost procuror general al României.

Daniel-Marius Staicu – șeful Serviciului Prevenirea și Combaterea Spălării Banilor din decembrie 2022. Are un mandat de cinci ani. În România a ocupat funcția similară, la Oficiul Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor.

Cosmin Dinescu – este șeful Misiunii UE în Republica Moldova din aprilie 2023. A fost ambasador în Lituania și Croația.

Octavian Berceanu – consultant la implementarea programului naţional de împădurire din Republica Moldova. În România a fost șef al Gărzii de Mediu.

Anca Boagiu – fost ministru al Transporturilor și apoi al Integrării Europene în România, ea a devenit consultant la Ministerul Infrastructurii şi Dezvoltării Regionale (MIDR) al Republicii Moldova în materie de transport, reţele transeuropene şi dezvoltare regională.

Cătălin Țacu – director al Inspectoratului de Stat al Muncii din Republica Moldova. A fost angajat al Inspectoratului Teritorial de Muncă Iași.

Daniel Funeriu – fost ministru al Educației în România și consilier prezidențial. În Moldova este consultant la Ministerul Educației, Culturii și Cercetării. Face parte din echipa Înalților Consilieri ai UE în Republica Moldova.

Alexandru Săndulescu – consultant la Ministerul Economiei și Infrastructurii. A fost director general al Autorității Naționale de Reglementare în Domeniul Energiei (ANRE) din România. Victor Giosan – este în echipa de consultanți a prim-ministrului și ajută la reforma administrației publice locale.

Dragoș Ciuparu – expert în administrație publică și în elaborarea de politici publice în România. Participă la coordonarea reformelor la nivelul Guvernului.

Victor Wili Apreutesei – expert în securitate internă, consultant pe lângă Ministerul Afacerilor Interne de la Chișinău. A fost chestor în Poliția Română.

Irina Alexe – expertă UE la nivelului Guvernului din Republica Moldova. În România a fost secretar de stat în Ministerul Afacerilor Interne.

Nicolae Grigore – consilier la Banca Națională a Moldovei. Fost angajat la BNR, este expert în supravegherea prudențială și lupta contra spălării banilor.

Președintele Academiei, prof.dr. Ioan-Aurel Pop, despre Rădăcinile culturii române moderne

15 ianuarie este Ziua Culturii Naţionale. În această zi se împlinesc 174 de ani de la nașterea poetului Mihai Eminescu.

Ziua Culturii Naționale ne duce întotdeauna cu gândul la acei care au fãurit cultura româneascã, la cei care au rostit versuri și le-au și cântat în românește, pe câmp, la horã ori la bisericã, la cei care au scris primii în limba noastrã și apoi la cei care au ilustrat domeniile de creație spiritualã, de la beletristicã pânã la istoriografie și de la folclor pânã la științele exacte. Membrii și cercetãtorii Academiei Române au studiat temeinic, de la 1866 încoace, aceste teme lãmuritoare pentru forma mentis pe care o avem, adicã pentru felul nostru de a fi români.
Firește, sunt unii porniți pe polemici chiar și de Ziua Culturii Naționale.

De ce sã fie naționalã? Sã fie naționalã ziua („Ziua Naționalã a Culturii”) ori sã fie naționalã cultura („Ziua Culturii Naționale”)? De ce sã fie Eminescu, fiindcã el a iubit prea mult națiunea românã și nu a respectat standardele europene actuale referitoare la strãini? Sau, dincolo de întrebãri, unii cred cã ar fi mai bine, în spiritul neomarxismului, al „progresismului”, al deconstructivismului și globalismului, sã radiem orice referire la națiune și la Eminescu, sã ne topim cu toții într-o masã informã, sã ne ignorãm antecesorii și creațiile lor, imitând „corectitudinea politicã”, inventatã tocmai cã sã arunce în neant experiența istoricã a popoarelor, sã înlocuiascã criteriul meritului cu felurite discriminãri nocive.

Dar vã propun ca astãzi sã uitãm aceste nefericite derapaje și sã ne cufundãm pentru o clipã în lumea acelor „poeți ce-au scris o limbã ca un fagure de miere” și sã privim „zilele de-aur a scripturelor române”.
Astfel, din aceste scripturi aflãm cã acum mai bine de douã milenii, la Tomis, în vechea Sciție Micã, devenitã parte a Moesiei romane, pedepsitul poet Ovidiu, își scria „Tristele” și „Ponticele”, scrisorile sale melancolice de pe malul Mãrii Negre: Ut sumus in Ponto, ter frigore constitit Ister,/ Facta est Euxini dura ter unda maris./ At mihi iam videor patria procul esse tot annis, Dardana quot Graio Troia sub hoste fuit. Pe românește, versurile acestea ar suna așa: „De când mã aflu-în Pont însingurat/ De trei ori Istrul a-înlemnit de ger/ Și undele de Mare-au înghețat./ Dar mie mi se pare cã-s stingher,/ De patrie departe mã petrec/ De-atâția ani câți Troia s-a ținut,/ Amenințatã de dușmanul grec,/ Cãlcatã de nimicitorul cnut.” (Tristele, V.10.1-4). Trei ani de exil îi pãreau poetului a fi fost zece ani.

Avea sã scrie cu greu, dupã alți ani de chin, „o cãrțulie” de poezii în limba geticã, din pãcate pierdutã. Dar versurile latinești fãcute de Ovidiu pe țãrmul Mãrii Negre, la Constanța, au rãmas în patrimoniul culturii universale.
Pe la anul 124 d. Hr., adicã acum 1900 de ani, împãratul Romei Hadrianus crea în Dacia primele orașe cu rang de municipiu, de la Dunãre pânã pe Someșuri. Ele aveau sã devinã, prin școlile publice deschise acolo, focare de culturã și, natural, de alfabetizare a daco-romanilor. Dacia a fãcut parte din cel mai mare (întins pe trei continente), mai prosper și mai civilizat stat al lumii de-atunci.
În perioada migrațiilor, episcopul got Wulfila a tradus Biblia în limba sa germanicã printre geți și a predicat la Dunãrea de Jos în greacã, goticã și latinã, ultima limbã fiind destinatã înțelegerii daco-romanilor, aflați atunci pe cale de creștinare.
Pe la 587 (adicã acum aproape un mileniu și jumãtate, s-ar fi rostit de cãtre latinofonii din nordul Balcanilor primele cuvinte în limba românã: Torna, torna, fratre!, adicã „(În)toarnã-te, (în)toarnã-te, frate! Ar fi aceasta prima mãrturie de limbã românã arhaicã ori de strãromânã. Istoricește nu este de mirare, fiindcã poporul român și limba românã se aflau în ultima etapã a formãrii lor, finalizatã pe la anii 750-800 d. Hr. (la fel cu popoarele romanice frãțești).
Limba a fost mereu, la toate popoarele vechi, marca principalã a naționalitãții lor, iar românii nu au fãcut excepție.
Acum 650 de ani, în anul 1374, chiar în momentul în care o oaste ungureascã era pregãtitã sã atace Moldova, papa Grigore al XI-lea se adresa regelui Ludovic I și celor doi arhiepiscopi ai Ungariei (de Strigoniu și de Calocea), cerându-le sã accepte crearea unei episcopii proprii pentru „o anumitã parte a mulțimii națiunii românilor” (certa pars multitudinis nationis Wlachonum) „care locuiau în apropierea hotarelor Regatului Ungariei, spre tãtari” (qui circa metas Regni Ungarie versus Tartaros commorantes) și care, deși „trãiau dupã ritul și schisma grecilor” (secundum ritus et scisma Grecorum vivebant), fuseserã atrași în parte „la adevãrul sfintei credințe catolice” (ad sacre fidei catholice veritatem), prin strãdania zisului rege. Motivația acestei inițiative papale de creare a unei biserici catedrale cu episcop propriu pentru români este surprinzãtoare: acești români nu erau mulțumiți de slujba preoților unguri (de solo ministerio sacerdotum Ungarorum non sint bene contenti), fapt pentru care cea mai mare parte a lor nu acceptaserã pasul convertirii.

Din punct de vedere logic, motivația este fireascã: pentru succesul oricãrei convertiri la o credințã, la o doctrinã, la o idee de orice tip este nevoie de dialog, de un efort de convingere, iar acestea nu se pot realiza într-o limbã strãinã și necunoscutã celor vizați. Ca urmare, papa „poruncește și dã sarcinã” regelui și celor doi arhiepiscopi ai Ungariei sã accepte ca „episcop al mulțimii” acelor români pe Antonio de Spoleto, „profesor” din Ordinul Fraților Minoriți, despre care se spunea cã „știe limba zisei națiuni”, a românilor (qui linguam dicte nationis scire asseritur). Se poate ca unii dintre românii rãsãriteni sã se fi adresat autoritãților ecleziastice (este posibil sã fi fost vizat direct papa), cerând dialog în limba românã. Rãmâne copleșitor acest argument al limbii, adicã apãrarea limbii române în fața intruziunilor apusene, orchestrate de Regatul Ungariei.

De aceea, Șerban Papacostea nu ezita sã scrie – încã de prin anii ’80 ai secolului trecut – cã apariția limbii ca argument al opoziției românilor fațã de efortul de supunere a lor prin convertire „era unul din indiciile cele mai puternice ale intrãrii în scenã a națiunii și în istoria româneascã”. Natural, este vorba aici despre națiunea medievalã, așa cum a fost ea studiatã și teoretizatã în Occident și în Statele Unite, începând cu zorile secolului al XX-lea. Națiunea medievalã are o serie de deosebiri notabile fațã de națiunea modernã.

Dar limba este argumentul principal al coeziunii și pentru națiunile moderne. Prin urmare, în a doua jumãtate a secolului al XIV-lea, unii dintre români luptau pentru identitatea lor prin limbã, iar acești „unii dintre români” erau români moldoveni, ceea ce nu este puțin lucru.
Slavonismul nostru bisericesc ne-a pãstrat în plan cultural în aria culturii bizantine, în mijlocul unei mari spiritualitãți care purta sigiliul „Bizanțului dupã Bizanț” (Nicolae Iorga). Acum aproape cinci secole, Diaconul Coresi și ucenicii sãi (între 1556 și 1583) au transformat la Brașov tiparul slavon în tipar românesc și au așezat temeliile limbii literare. De-atunci, cãrturarii români au început sã scrie românește sau și românește. Unul, prea repede uitat uneori, a fost Dosoftei (1624-1693).
Mitropolit al Moldovei, trecut în rândul sfinților de Biserica Ortodoxã Românã, Dosoftei s-a nãscut în urmã cu patru sute de ani și a trãit într-un secol zbuciumat de luptele interne dintre partidele boierești și de rivalitatea marilor puteri pentru dominarea țãrii sale. A fost poet și traducãtor, un adevãrat cãrturar. S-a numit Dimitrie Barilã și a venit pe lume la Suceava. A studiat la Iași, la Academia Domneascã fondatã la 1640 de Vasile Lupu, cel „cu hire împãrãteascã” și apoi la Liov, dupã reguli ale umanismului târziu. A învãțat greaca, latina, slavona, rusa și polona. Ajutat de spãtarul Neculai Milescu, a adus din Rusia o tiparnițã și a tipãrit la Mitropolie, în românește, cãrțile liturgice de bazã, promovând folosirea limbii române în bisericã. Opera sa principalã este „Psaltirea în versuri”, carte bisericeascã de ritual cu cei 151 de psalmi atribuiți regelui David, parte a Vechiului Testament.

Este un monument al limbii române, începutul poeziei scrise a românilor și ilustrare a limbii literare, bazate pe ritmul, rima și mãsura poeziei populare: „La apa Vavilonului,/ Jelind de țara Domnului,/ Acolo șezum și plânsem,/ La voroava cã ne strânsem/ De te-aș putea uita-te,/ Ierusalime cetate”. Versurile acestea sunã frumos în „limba vechilor cazanii” (cum ar fi spus pãrintele Alexe Mateevici). Dosoftei a fost, alãturi de cronicari, de Varlaam, de logofãtul Udriște Nãsturel, de stolnicul Constantin Cantacuzino, unul dintre cei mai mari intelectuali români ai secolului al XVII-lea, prețuitor al documentelor și inscripțiilor, conștient de rolul important al culturii românești în sud-estul Europei.

Pe vremea lui Dosoftei și a cronicarilor moldoveni, limba noastrã nu respecta reguli de gramaticã, fiindcã timpurile verbelor și formele substantivelor se pliau dupã logica basmului și a poeziei populare, în care plânserãm era „plânsem”, vorba era voroavã, zicerea era „dzicere” ori „dicere”, pâinea era pâne, câinele era câne pe lângã „omul ista” (nu „acesta”). Toate aceste forme arhaice erau mai aproape de latina popularã decât formele literare pe care le-au rânduit savanții ulterior. Vorba rostitã și scrisã pe prelingea atunci cãtinel, ca apa micului izvor lângã care avea sã se culce apoi ades micul Eminescu.
Am vrut sã închei intenționat cu Dosoftei – cel nãscut acum patru secole la Suceava, pe când Moldova se întindea pânã la Nistru – ca sã nu uitãm cã avem culturã veche româneascã, cã lumea nu începe cu noi, epigonii, cã, în ciuda detractorilor, marea literaturã modernã s-a clãdit pe antecedente notabile.

Numai cã Ziua Culturii Naționale nu se poate celebra fãrã Eminescu. Trebuie sã ne amintim cã în 1889, adicã în urmã cu 135 de ani, se stingea din aceastã lume efemerã copilul nãscut la 15 ianuarie 1850, dar abia atunci, la 15 iunie 1889, începea viața lui eternã, fiindcã el este cel mai mare spirit pe care l-a nãscut vreodatã poporul român. Dacã, el, Eminescu (alãturi de alți clasici, precum Alecsandri, Creangã, Caragiale, Slavici ori Coșbuc), nu este cunoscut și apreciat în lume cum s-ar cuveni și dacã strãinãtatea are o altã ierarhie a valorilor intelectuale românești decât avem noi, în Țarã și în Republica Moldova, nu este vina lui Eminescu, ci a noastrã. Și, poate, a lumii nedrepte în care trãim și în care criteriile de valoare sunt strâmbe.
Eminescu avut o capacitate de asimilare ieșitã din comun și o putere de judecatã de profunzimi neatinse de alții. A trãit în epoca ridicãrii edificiului statal național, dar a criticat dur societatea contemporanã.

La 1884 (acum 140 de ani), primind drepturi de autor pentru poeziile trimise la „Familia” de la Oradea, îi scria lui Iosif Vulcan: „Mult stimate domnule și amice, mulțumesc pentru onorariul trimis – cel dintâi pentru lucrãri literare pe care l-am primit vodatã-n viațã. În România domnește demagogia, și în politicã și în literaturã; precum omul onest rãmâne aici necunoscut în viața publicã, astfel talentul adevãrat e înecat de buruiana rea a mediocritãților, a acelei școale care crede a putea înlocui talentul prin impertinențã și prin admirație reciprocã. […] Te asigur cã a fost pentru mine o rarã mângâiere de-a mã vedea remunerat dintr-un colț atât de depãrtat al României, din Oradea-Mare …”.

Eminescu era profund decepționat de viața publicã româneascã, dar trãia ideea unirii și vedea România ca și cum ar fi existat deja. Cu decenii înainte de 1918, el plasa Oradea în România și jubila cu gândul la „marele viitor” al țãrii sale.
Eminescu a fost un vizionar, a creat în spiritul poporului sãu, dar a cunoscut și armonia popoarelor lumii. El nu a scris pentru un loc și pentru un timp anume, ci pentru nesfârșire.

De aceea, ziua nașterii copilului zburdãtor pe dealurile de la Ipotești este ziua fastã a destinului acestui popor, proclamatã în chip înțelept, în cele douã state românești și în sufletele românilor de oriunde, drept Ziua Culturii Naționale.

Ioan-Aurel Pop

Foto: Profesor dr.Ioan-Aurel Pop

Sursa: http://www.observatorul.com – Cuvântul Profesorului dr.
Ioan-Aurel Pop, președinte al Academiei Române tinut in Aula Academiei Române cu prilejul Ziua Culturii Naționale.