CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

PROSTITUȚIA – O PAGINĂ PUȚIN CUNOSCUTĂ A ISTORIEI NOASTRE

 O lege a prostituției nu ar fi o noutate la noi…

Iată câteva date despre evoluția “celei mai vechi meserii” pe teritoriul actual al țării noastre.

Moldova,1472: Prima mențiune despre prostituție pe teritoriul actualei Românii, apărea în vremea lui Stefan cel Mare al Moldovei și se referea la încercarea domnitorului de a stopa traficul de carne vie.

Rețele de proxeneți racolau în acea vreme fete din Moldova și le duceau să se prostitueze la turci, la Constantinopole (actualul Istanbul).

Timișoara, 1751: Împărăteasa Maria Tereza a Austriei a ordonat sa fie adunate prostituatele din imperiu și să fie duse în Banat, pentru “a-l popula”.

De frica bolilor venerice, apar aici atât primele norme de igiena sexuală cât și vizite periodice, obligatorii, la medici.

Cu toate acestea, izbucnesc in Caras-Severin, Arad si Timisoara,epidemii de sifilis.

Pe la 1800 se „acorda o mare importanţă locului şi rolului fiecăruia în ierarhia ordinelor.
Toleranţa nu însemna nici acceptare, nici promovare, nici afişare.
Curva [în spațiul românesc] primea un loc în comunitate, loc care îi era respectat atîta timp cît şi ea ştia unde trebuie să rămînă şi mai ales să-şi vadă „nimicnicia“.

Evadarea din uliţă şi semeţirea spre zări înalte, dar nepermise, atrăgea inevitabil nemulţumirea tuturor, năştea rumoare, stîrnea criticile şi bîrfele suratelor, dispreţul bărbaţilor însuraţi, mînia familiştilor, sancţiunea puterii” .

Prostituția nu încăpea în situațiile publice, pregnante.

Însă, cu toată această punere la respect a prostituatelor, prostituţia era la Bucureşti un fenomen public, vizibil pentru orice călător care trecea prin cetate.
Cârciumăresele erau acuzate de prostituție…sau treceau (mirajul banului rapid) de la a vinde băutură…la a-și vinde trupul.

Prostituatele erau renumite în mahala.
Iată doar câteva nume de prostituate românce celebre în epocă: Arghira (rămasă văduvă…și după ce s-a prostituat un timp s-a remăritat) , Stanca (din cârciumăreasă devine prostituată; și ea s-a căsătorit), Rada din Ploiești (fugită de la soț), Chița țiganca (matroană, cârciumăreasă și prostituată), Lucsandra (care era soția logofătului Ștefan, care locuia în mahalaua Brezoianu si se culca cu bărbați de orice etnie).


Bucuresti, 1898. Apare prima lege a prostituției. Printre altele, ea prevedea obligativitatea primarului de a tine evidenta tuturor femeilor usoare din oraș, intr-un registru special.

Un alt punct spunea ca bordelurile nu pot fi conduse decât de femei.

Prostituatele erau obligate sa aiba o condicuță proprie,  un fel de carte de munca.

Taxa consiliului comunal pentru aceasta meserie era de 16 lei pe lună pentru prostituatele pe cont propriu si 8 lei pe lună pentru prostituatele din bordeluri.

„Prostituţia se asocia adeseori cu pervertirea sexuală, aşa cum este cazul descoperit de Poliţia Capitalei abia în 1921, al lui George Antonescu, travestit în femeie, sub numele deAntonia Georgescu, având etatea de 21 de ani.

Dacă în zilele de acum nu ai succes la fete de n-ai belciug în nas, şi nu eşti şmecher de cartier dacă n-ai tatuaj, pe atunci, la femei, tatuajul era practicat, ,,de preferinţă, de către prostituate”, iar la bărbaţi, de către pederaşti şi puşcăriaşi (Revista Paza, nr.1/1935).

De asemenea, ca şi acum, existau şi atunci dezaxaţi care abuzau de copii.

În 1923, o patrulă a poliţiei surprinde într-o dimineaţă în Parcul Cişmigiu pe gălăţeanul Constantin Popescu, în etate de 50 de ani, absolvent a două clase liceale, ,,de profesiune agent sanitar”, pe când ,,atenta la pudoarea unui băiat de 15 ani, anume Vasile Nedelcu, de fel din Fălticeni, ucenic la fabrica de bere Bragadiru”.

„Dacă în 1875 existau 243 prostituate înregistrate, în 1898 erau 354, iar după 30 de ani numărul lor a crescut de zece ori.

La o razie în august 1921, din 108 femei duse la arestul de la Poliţia Capitalei, 73 erau prostituate cu condicuţă iar restul, clandestine, dintre care opt, urmărite pentru diferite infracţiuni.

Dintre toate, 41 au fost duse la Secţia specială de la Colentina pentru ,,boli lumeşti”.

Congresul Internaţional de Poliţie de la Viena, desfăşurat în septembrie 1923, la care au participat şi delegaţi români, îşi propunea pe agenda de lucru, printre altele, combaterea fenomenului prostituţiei şi a criminalităţii internaţionale.

Potrivit Brigăzii de Moravuri a Prefecturii Poliţiei Capitalei, la nivelul anului 1938 existau: 1.272 curve înregistrate, la care se adăugau 1.050 clandestine. Era un număr foarte mare.

Dintre toate, au fost găsite bolnave nu mai puţin de 944 dintre cele înregistrate şi 630 clandestine; totalul celor supuse vizitei medicale la cele cinci dispensare era de 2.212 înregistrate şi 1.670 clandestine”

 

În anul 1927, România avea 12.431 dame de consumație.

Damele de lux aveau nume care mai de care mai ciudate și comice:  „Cur de Fier”,” Mița Biciclista”, „Foamea Neagră”.

În cartea sa,intitulata “Memorii”, Constantin Beldie descria câteva dintre aceste dame dulci:

“Lili Gheorghiadis, cea blondă, azi tîrîndu-şi picioarele adipoase ca de elefant, Lina-Magazia, proprietăreasa cuminte, peste drum de liceul Lazăr, Miţa Biciclista, fostă mai tîrziu nevastă a bunului meu coleg, premiant de onoare la Sf. Sava, azi măritată cu un general şi avînd 83 de ani, dar părînd de numai 50 şi locuind în casele ei din faţa bisericii Amzei, cadou de 120.000 lei aur al unui adorator, iar la începutul începuturilor dusă la Paris, decortată, stilată şi culcată cu berbantul rege Leopold I al Belgiei, apoi Marie Studenta, amanta ministrului Rusiei Pokliewski-Koziel, Mimi Moft, amanta regelui Alfonso al XIII-lea şi ctitoră a dispensarului pentru femei gravide din strada Dionisie, Angela Marioţeanu, fostă amantă atitrată a prinţului Turun, fratele regelui Faruk al Egiptului, de la care s-a ales cu o rivieră de 140 briliante mari.”

Mița Biciclista (foto), „era o demimondenă, hai să-i spunem în mod vulgar o curvă de mare lux care, lucru rar la vremea aceea, în anii ‘20, făcea ciclism prin Bucureşti pentru a-şi menţine silueta.

Făcuse avere şi una din casele ei era cea în care am locuit noi”, povesteşte istoricul Neagu Djuvara, în cartea „Un secol cu Neagu Djuvara”.

Mai era una celebră, pe nume Zaraza, o damă de companie de care se amorezase cântărețul Cristian Vasile, care i-a facut și un cantec:

Interpretul Cristian Vasile, popular in epocă, a fost foarte indrăgostit de Zaraza cu care a și trăit vreo 2 ani, până ce aceasta a fost ucisă.

Istoricul Dan Falcan spune că : „A fost omorâtă de un ţigan gelos, pe malul Dâmboviţei, în timp ce mergea să cumpere tutun. Cristian Vasile a fost devastat. Pentru că o iubea atât de mult, se zice că, după ce a fost incinerată, el  ar fi furat din crematoriu urna cu cenuşa ei şi ar mâncat-o cu linguriţa” .

 În 1921, legea contributiilor directe spunea ca femeile ușoare trebuie sa plateasca 10% din venit.

Într-un document din 1927 se arăta că în România practicau prostituția 12.431 femei: 9.610 românce, 8 italience, 17 franțuzoaice, 18 grecoaice, 61 de rusoaice, 25 de turcoaice, 1.404 unguroaice, 170 de poloneze, 171 de cehoaice și 947 de alte nationalități.

În 1936, prostitușia e scoasa in afara legii, la presiunea celorlalte state europene, dar continua sa funcționeze sub protecția tacită a autoritatilor.

Dupa anul 1921,afacerea era atat de rentabilă , incât se intra cu greutate în bordeluri duminica și de sarbatori.

Totul era organizat…

Au apărut și abonamente pentru clienții fideli…

Ideea de a le oferi abonamente clienților fideli nu e o una modernă, cum am putea crede, ci una veche de zeci de ani.

Stă mărturie un abonament facut la o casă de toleranță înainte de cel de-al doilea razboi mondial.

Pe acesta (foto) era trecută suma plătită de client, numele prostituatei la care acesta avea intrare, și doua mentiuni: una referitoate la faptul ca “noaptea intreaga se socoteste doua numere”, clientul neplătind în plus pentru restul de partide amoroase, și una referitoare la orele între care bordelul e deschis pentru abonați duminica si in zilele de sarbatoare.

Crucea de Piatra a fost un cartier bucurestean de bordeluri, nu prea selecte, situat intre Vitan si Dudești.

Se mai numea si “cartierul felinarelor rosii”, pentru ca felinarul rosu indica tipul de serviciu care se presta in imobilul respectiv.

Numele strazii venea de la o cruce de piatra amplasata in fata unei biserici medievale de pe acea strada, ambele distruse in timpul Primului Razboi Mondial.

La Crucea de Piatra veneau fel de fel de barbati, de la adolescenti la oameni maturi, de la scriitori la servitori sau hamali.

Legendele urbane ale momentului pomeneau despre Carol al II-lea, care ar fi fost  un client fidel.

Presa de atunci scria despre o asa zisa aventura a lui cu o prostituată cunoscuta sub numele de ” Foamea Neagră”.

Fetițele dulci de Bucuresti care erau de nivel mai ridicat, de lux, se invarteau prin localuri ca Alhambra, Chat Noir, Moulin Rouge sau restaurantele unor hoteluri scumpe precum Bulevard, Lido, Continental sau Ambasador.

Clientii si prostituatele “socializau”,inainte de a trece la fapte .

In cartea sa , intitulata “Memorii”, Constantin Beldie descrie cateva dintre aceste doamne dulci:

“Lili Gheorghiadis, cea blondă, azi tîrîndu-şi picioarele adipoase ca de elefant, Lina-Magazia, proprietăreasa cuminte, peste drum de liceul Lazăr, Miţa Biciclista, fostă mai tîrziu nevastă a bunului meu coleg, premiant de onoare la Sf. Sava, azi măritată cu un general şi avînd 83 de ani, dar părînd de numai 50 şi locuind în casele ei din faţa bisericii Amzei, cadou de 120.000 lei aur al unui adorator, iar la începutul începuturilor dusă la Paris, decortată, stilată şi culcată cu berbantul rege Leopold I al Belgiei, apoi Marie Studenta, amanta ministrului Rusiei Pokliewski- Koziel, Mimi Moft, amanta regelui Alfonso al XIII-lea şi ctitoră a dispensarului pentru femei gravide din strada Dionisie, Angela Marioţeanu, fostă amantă atitrată a prinţului Turun, fratele regelui Faruk al Egiptului, de la care s-a ales cu o rivieră de 140 briliante mari.”

O prostituată de lux îşi declara în august 1944 tarifele: „500 de lei fiecare client, cu două, trei rapoarte sexuale şi dormit cu el”. Asta, în condiţiile în care salariul vremii oscila între 200 şi 800 de lei.

Spre exemplu, un mecanic de locomotivă, una dintre cele mai bine plătite meserii, avea în jur de 850 de lei şi o pâine de 2,5 kg raţie pe zi.

La 21 decembrie 1949, de ziua lui I.V. Stalin, comuniștii ajunși la putere au decis desființarea caselor de toleranță.

Atunci “au murit” ultimele bordeluri de la Crucea de Piatră din București.

Mai multe informații despre istoria prostituției pot fi gasite în lucrările “Prostituția intre cuceritori și plătitori”, de Adrian Majuru si ”Problematica prostitutiei in Romania interbelica”, de Dragoș Carciga.

Poziția Patriarhiei Române față de propunerea de legalizare a prostituției, a fost exprimată  în momentul când deputatul PDL Silviu Prigoană a dorit să adopte în Parlament o nouă lege a prostituției.

Prostituția e imorală și motivațiile ei sunt false. Produce degradare morală și o astfel de lege e iresponsabilă din punct de vedere politic.

Proliferează boli cu transmitere sexuală, profesionalizarea ei contaminează tot mai mult cetățenii, bordelurile devin locuri unde se petrec fapte ilegale, dezvoltă violența conjugală, traficul de persoane se va mări, prostituția nu poate fi „o meserie”.

Experimentele sexuale la care sunt supuse fetele care se prostituează le afectează iremediabil sănătatea psihică și somatică, le desocializează și, prin stigmatul societății, le fac incapabile de a intra într-o viață normală, o viață de familie pe care și-o dorește orice om.

Prin legiferarea prostituției ca profesiune se generează ideea că femeia reprezintă un instrument de satisfacere a plăcerii bărbatului. Se contribuie la crearea unei mentalități masculine dominate de ideea de posesiune, de valorizare a raporturilor cu femeia numaiprin prisma sexului.

Legalizarea prostituției nu vine în sprijinul familiei, ci, dimpotrivă, este cel mai grav atentat la adresa unității acesteia, fapt confirmat de situația din țările occidentale în carerata divorțurilor a ajuns la 70 %

Sursa 1

Sursa 2 

Sursa 3

Sursa 4 

CITIȚI ȘI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2010/01/31/retro-amor-pe-bani-in-bucurestiul-interbelic/

Partajează asta:

Publicitate

15/08/2022 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ, LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Marturii despre aspecte putin cunoscute ale vietii marelui compozitor George Enescu

 

 

Regis Pasquier, marturii dureroase despre supliciul indurat de George Enescu din partea sotiei.

 

 

 

Marele si distinsul violonist francez, profesorul Regis Pasquier, de la Conservatorul National Superior de Muzica din Paris, a fost la Bucuresti la o editie a Festivalului George Enescu, la Ateneul Roman, unde a obtinut Locul I la vioara si Marele Premiu „George Enescu’, iar intilnirea lui cu Romania compozitorului care i-a indrumat cariera l-a emotionat si l-a marcat, la fel precum faptul ca a urcat pe scena celebrului Ateneu, unde George Enescu a cantat de mai multe ori.

 

 

 

 

enescu  4

 

 

 

 

George Enescu, pe care el il cunoscuse personal la virsta copilariei, deoarece tatal sau, Pierre Pasquier, muzician si el, fiind prieten cu George Enescu l-a dus intr-o zi acasa la marele compozitor roman spre a fi audiat de acesta.
„Enescu era deja bolnav, dar a acceptat sa ne primeasca. M-a ascultat, s-a ridicat de pe scaun, m-a mingiiat pe cap”.
La numai citiva ani dupa ce a fost audiat de George Enescu, care i-a dat apoi sfaturi si lectii, copilul Regis Pasquier avea sa obtina la virsta de 12 ani, in 1958, Premiul I la vioara al CNSMP.

Iar numai 2 ani mai tirziu era invitat sa dea concerte la New York, unde avea sa ii intilneasca pe marii muzicieni ai secoului XX: David Oistrah, Isaac Stern, Nadia Boulanger, Pierre Fournier.
Se adeverise ceea ce George Enescu ii spusese: ca va pasi pe urmele unui alt baiat de mare talent de care George Enescu se ocupase: Yehudi Menuhin.

Regis Pasquier a fost mai multi ani solist al Orchestrei Nationale a Frantei si canta pe o vioara Guarneri fabricata in 1734 (ca si George Enescu, a carui vioara Guarneri fusese fabricata la Cremona in 1731). Iar in repertoriul sau, Regis Pasquier includea si sonate pentru vioara de George Enescu.

„Ce se intimpla cu Enescu revolta cercurile muzicale ale Parisului”

Desigur, atunci cind a fost acasa la Paris la marele compozitor roman (in arondismentul IX, pe 26-28 rue de Clichy, etajul 1, Regis Pasquier avea doar 9 ani.

Dar isi aminteste si acum ce discutau cei din jurul sau, muzicienii din Paris care cunosteau situatia familiala tragica si penibila a marelui compozitor roman, supliciul pe care acesta il indura stoic in compania sotiei sale Maruca de peste 15 ani, de la casatoria lor din 1939 si care nu s-a sfirsit decat la moartea lui Enescu, in 1955.

Dupa casatorie, ea nu a acceptat sa fie numita „doamna Enescu” ci „Alteta Sa Printesa Cantacuzino”.

N-a fost linga Enescu nici macar cind acesta s-a stins in noaptea de 3 spre 4 mai 1955 in camera sa de hotel, fara nici o luminare…

Maruca Cantacuzino fusese doamna de companie a Reginei Maria a Romaniei si pretindea ca este printesa „pur-singe” desi fusese doar prin alianta, ca urmare a casatoriei sale precedente, la virsta de 18 de ani, cu bogatul print Mihail (Misu) Cantacuzino, primar la Bucurestilor si ministru de Justitie, care avea in capitala „Palatul cu lei” de pe Calea Victoriei.

Si numai in urma acestei casatorii cu printul a acces Maruca, descendenta unei familii, aflata la apus, de boieri dintr-o provincie moldoveneasca, la grupul elitist al marilor figuri aristocrate ale vremii. Iar pentru a-si pastra acest statut, ea a preferat sa inchida ochii la amorurile extraconjugale ale printului, unul petrecindu-se chiar cu sora ei, Nelly.

In treacat fie amintit ca desi ea insasi incepuse relatia cu Enescu inca din timpul casatoriei cu printul Misu Cantacuzino, dupa moartea acestuia (intr-un accident de masina), a preferat sa nu-si oficializeze relatia extraconjugala ci sa isi acorde ragaz (si) pentru relatia cu filosoful Nae Ionescu, mai tinar decit ea cu 13 ani, casatorit dar separat de sotie (un triunghi amoros despre care a curs multa cerneala nu numai in perioada interbelica).

 

 

 

nae ionescu cella

 

Foto: Maruca, Nae Ionescu si Cella Delavrancea

 

 

 

 

Dupa 7 ani de relatie cu Maruca (chiar si in vila „Luminis” a lui Enescu de la Sinaia), Nae Ionescu a parasit-o pentru Cella Delavrancea (cotata atunci drept o incredibila pianista a epocii, iar mai tirziu si ca o talentata scriitoare).

Parasita, Maruca si-a dat foc, iar cei doi copii din casatoria cu Misu Cantacuzino, tot mai alarmati de sanatatea ei psihica au cerut o evaluare psihiatrica.

Maruca și-a revenit abia după doi ani, prin 1935. În tot acest timp Enescu i-a fost alături.

În 1937 cei doi s-au căsătorit, una din domnișorele de onoare fiind… Cella Delavrancea!

De altfel, Maruca era o femeie pe care contemporanii o caracterizau ca bizara, snoaba si sclifosita, aroganta, vanitoasa dar si excentrica (se trezea „dimineata” pe la orele 11:00 si la amiaza lua micul dejun). Iar daca cineva cerea la telefon sa vorbeasca cu „doamna Enescu” nici macar nu raspundea; dar daca cerea cu „Alteta Sa Printesa Cantacuzino”, ei da, atunci raspundea imediat.

Lui Enescu ii era si frica de ea si facea supus tot ce ii cerea, ii satisfacea toate mofturile, iar cind aveau musafiri ea nu mergea niciodata sa deschida usa, ci il trimitea pe el.

Enescu deschidea usa si chiar inainte ca musafirii sa intre in casa,ii ruga sa se adreseze Marucai numai cu titlul de „Alteta”, ca numai asa ii placea ei.

Or, Maruca nu a fost niciodata o adevarata si „pur singe” „Alteta Sa” , deoarece nu se nascuse printesa, ci era fiica unor boieri din Tescani, jud. Bacau si se numea Maria Rosetti-Tescanu.
Maruca iubea luxul si petrecerile mondene, iar pentru asta trebuiau bani. Multi.

De aceea ii cerea lui Enescu sa dea cit mai multe concerte, lectii, conferinte, cursuri de Master Class etc. chiar si in ultimii ani ai vietii sale, cind sanatatea ii era subreda.

Si desi cunoastea bine starea sanatatii sotului ei, pretentiile nu s-au oprit caci ei niciodata nu ii ajungeau banii, voia cit mai multi, din ce in ce mai multi.

De altfel, George Enescu i-a marturisit preotului Vasile Hateganu de la New-York: „Am ajuns la mila oricui, plin de datorii. Sint cersetor in lume”.
Si cum in ultimii ani de viata nu mai putea cinta la vioara, din cauza spondilozei care ii afecta grav coloana vertebrala, atunci mergea sa dirijeze orchestre.

Toata lumea muzicala din Paris era la curent de drama si de exploatarea pe care bietul Enescu o traia linga despotica sotie, dar nimeni nu putea face nimic, unii chiar se intrebau daca nu cumva Maestrul si-a ratacit mintile si ii place suferinta, de sta subjugat de acea femeie.

Maruca nu aducea nici un ban in casa, dar ii reprosa neincetat lui Enescu starea materiala precara a familiei si faptul ca locuiau in doua camere mici, aveau baie dar nu si bucatarie, iar pentru ea vizitatorii erau interesanti numai daca Enescu putea sa le ofere ceva pe bani.

„Ceea ce se intimpla cu Enescu era inacceptabil si incredibil si ii revolta pe toti cei din cercurile muzicale ale Parisului – mi-a povestit cu durere si cu revolta in glas profesorul Regis Pasquier, si toata aceasta drama este inca proaspata in memoria parizienilor, care il iubesc pe Enescu chiar si acum, la 58 de ani de la moartea sa”.
Numai ca pe malurile Dimbovitei s-a preferat o istorie de dragoste romantata si frumoasa a Marucai pentru Enescu, in timp ce francezii, martori ai anilor petrecuti de cei doi pe malurile Senei, erau mai obiectivi.

Si poate cea mai flagranta si mai cinica dovada de indiferenta cu care ea il trata pe marele muzician a fost afirmatia pe care a facut-o in ultimele luni de viata ale acestuia, paralizat pe jumatate inca din vara anului 1954, ca urmare a celui de al doilea accident vascular cerebral (primul fusese in 1950).

Declarind ca nu mai poate sa-l tina acasa pe Enescu, pe motiv ca ea nu este nici bucatareasa (nestiind sa gateasca) si nici infirmiera (ca sa il ingrijeasca), l-a mutat la Hotelul Atala din Paris, la etajul 4, camera 40 – un hotel pe linga Champs-Elysee (rue Chateaubriand nr. 10), cu 48 de camere de patru stele ce apartinea unui proprietar roman, pe nume Florescu.

De altfel, ultima fotografie a lui George Enescu nu este cu Maruca ci cu ciinele sau Mutzerli, ramas credincios – si Mozart a fost condus la groapa comuna a saracilor din Viena tot numai de ciinele sau…
Slujba de inmormintare a lui George Enescu a avut loc la Biserica Ortodoxa Romana „Sf. Mihail si Gavril” din Cartierul latin din Paris (rue Jean de Beauvais).

Maruca a refuzat sa fie prezenta la parastasul de 40 de zile tinut tot la biserica amintita, sub pretextul ca acolo se face politica…

Ulterior, „Alteta Sa” a plecat in Elvetia, pe malul lacului Leman din orasul Vevey, locuind intr-un luxos hotel de 5 stele (HÔtel des Trois Couronnes, pe rue d’Italie).

Nu a avut bani ca George Enescu sa isi traiasca decent ultimele luni de viata, dar a avut bani ca ea sa isi petreaca anii de dupa moartea lui Enescu, intr-unul din cele mai luxoase hoteluri din Elvetia (astazi, o camera costa cam 10.000 $ pe luna).

A mai trait 13 ani, murind la virsta de 90 de ani.
Agenti comunisti romani condusi de Corneliu Bediteanu au incercat sa rapeasca trupul neinsufletit al lui Enescu pentru a-l aduce in Romania, pretextind „patrimoniul national”, dar au fost arestati de serviciile politiei secrete franceze si expulzati din Franta a doua zi.

Mormintul lui George Enescu este in cimitirul Pere Lachaise din Paris, in stinga celui al compozitorului Georges Bizet.

Pe piatra sa funerara, literele sterse de vreme abia se mai descifreaza: „Georges Enesco, Compositeur, Membre de l’Institut. Commandeur De La Legion D’Honneur. 1881-1955”.

Poate ca Guvernul Romaniei, prin Ambasada sa din Paris, va face efortul de a reface piatra de mormint a celui mai mare muzician roman al tuturor timpurilor, care a adus atita stralucire tarii sale.

 http://www.zigzag-online.ro/zigzag-online roman- canadian

Prof. VANIA ATUDOREI

 

 

 

09/02/2015 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ, LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

AMOR SI DISTRACTII PE BANI IN „MICUL PARIS” INTERBELIC .

 

Despre prostitutie s-a vorbit mult in cele cateva mii de ani de cand se practica. Dezbaterile au inclinat catre opinii fie pro, fie contra, in functie de interesele celor care puneau problema in discutie, dar si de tendintele sociale.

Asa ca, daca azi cuvantul ne duce cu gandul la pesti, “fetite” de pe centura care stau iarna zgribulite in maieu cu fusta de o palma sub fund, tragand insetate din tigara si asteptand tiristii doritori, in perioada interbelica prostitutia era acceptata si chiar sprijinita de autoritati.

Ceea ce, la urma urmei era chiar firesc daca ne gandim ca insusi regele era amator de astfel de… distractii.

Primele case de toleranta au aparut in Romania la inceputul secolului XX, cu toate ca prostitutia se practica, evident, de dinainte. Spre deosebire de evul mediu, unde practicantele erau aspru pedepsite (li se taia nasul sau erau ucise), in epoca moderna s-a produs o schimbare de mentalitate care a facut ca aceasta ocupatie sa nu mai fie condamnata, ci mai degraba acceptata, legal sau doar tacit, ca un rau necesar.

In anii `20, femeile care se indeletniceau cu aceasta meserie erau, cel putin teoretic, obligate sa se inregistreze la politie si sa mearga lunar la un control medical. In cazul prostituatelor din bordelurile cu felinar rosu, acest lucru era respectat, insa ele constituiau mai putin de o treime din numarul total al “grizetelor” (asa erau numite) de la acea vreme.

„Fetele” se distingeau prin tulpane (cele care lucrau in bordeluri) sau palarii excentrice (cele care lucrau pe cont propriu) si erau in toate cazurile protejate fie de cate un personaj sus pus, fie de catre diversi indivizi care incheiau intelegeri cu matroanele. Purtau denumiri amuzante precum “Cur de Fier”, “Lia Magazia” sau “Napoleon” si locuiau in aceeasi cladire in care isi aveau „locul de munca”, o  mare parte din castiguri fiind rezervata pentru plata cheltuielilor de intretinere si chirie.

Poster: Crucea de piatra

Sursa foto:Cinema RX. 

Care erau locurile preferate ale acestor femei? Ei bine, asta depindea de categoria din care faceau parte. Case de toleranta de lux se gaseau mai ales pe bulevardul Ferdinand, pe strazile Ion Campineanu sau Academiei. Aici, clientul era tratat cu cafea si tigari sau cu dulciuri, in timp ce studia un album din care alegea apoi ce ii placea mai mult.

De asemenea, in afara de Crucea de Piatra, (local celebru situat intre Vitan si Dristor si denumit astfel datorita unei cruci de piatra din fata unei biserici distruse in Primul Razboi Mondial), prostituatele de lux frecventau cabareturi precum Alhambra, Chat Noir, Moulin Rouge sau restaurantele ale unor hoteluri scumpe precum Bulevard, Lido, Continental sau Ambasador.

Alte locuri preferate de practicante erau Calea Grivitei sau Brezoianu. De aici isi alegea fetele insusi Carol II-lea in incursiunile sale incognito, sub impulsul apetitului sau sexual aproape constant – regele suferea de priapism. Ele stiau la ce ora va trece cu masina prin dreptul lor, dar si ca recompensa nu va fi foarte subtantiala, majestatea sa fiind cunoscut pentru zgarcenie. De altfel, divortul de principesa Elena s-a datorat tocmai fugii regelui din tara cu Elena Lupescu, o prostituata roscata, ceea ce a dus la consolidarea reputatiei sale de playboy, mai ales ca nici dupa intoarcerea din tara, in 1930, nu si-a schimbat obiceiurile.

Sursa foto:Metropotam.ro

In privinta legislatiei lucrurile au variat destul de mult incepand cu 1900 si pana la Al Doilea Razboi Mondial. Initial, singura interdictie era plimbarea prostituatelor prin locurile obisnuite de plimbare precum Calea Victoriei (Podul Mogosoaiei), ea fiind insa mai mult de forma, fiindca fetele ieseau pe bulevard cot la cot cu domnisoarele din lumea buna.

In anii `20, prostitutia a fost inclusa la capitolul atentat impotriva bunelor moravuri, insa nu era specificat daca este considerata infractiune sau nu.

Acest lucru a fost stabilit abia in 1936, cand a devenit ilegala, fiind insa tolerata si datorita obiceiurilor neortodoxe ale regelui.  

Iata ca, intr-o perioada cand oamenii erau mult mai supusi conventiilor sociale, prostitutia era acceptata si chiar incurajata. Culmea este ca intr-o epoca precum a noastra, in care fiecare se lauda cu dezinhibitiile sale, singurele tari in care felinarul rosu este legal (cu toate ca pe alocuri a fost inlocuit de blacklight…) sunt Olanda si Germania.

Iar in Romania, nici prostitutia nu mai e rentabila. Decat prestare de servicii contra pe bonuri de masa, mai bine avionul spre Spania…

Surse info:

prezentonline.ro

Adevarul

ziare.com

protv.ro

Metropotam.ro

 

CITIȚI ȘI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2012/06/13/scurta-istorie-a-prostitutiei-in-romania-2/

 

31/01/2010 Posted by | DIVERTSMENT | , , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: