CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

PROSTITUȚIA – O PAGINĂ PUȚIN CUNOSCUTĂ A ISTORIEI NOASTRE

 O lege a prostituției nu ar fi o noutate la noi…

Iată câteva date despre evoluția “celei mai vechi meserii” pe teritoriul actual al țării noastre.

Moldova,1472: Prima mențiune despre prostituție pe teritoriul actualei Românii, apărea în vremea lui Stefan cel Mare al Moldovei și se referea la încercarea domnitorului de a stopa traficul de carne vie.

Rețele de proxeneți racolau în acea vreme fete din Moldova și le duceau să se prostitueze la turci, la Constantinopole (actualul Istanbul).

Timișoara, 1751: Împărăteasa Maria Tereza a Austriei a ordonat sa fie adunate prostituatele din imperiu și să fie duse în Banat, pentru “a-l popula”.

De frica bolilor venerice, apar aici atât primele norme de igiena sexuală cât și vizite periodice, obligatorii, la medici.

Cu toate acestea, izbucnesc in Caras-Severin, Arad si Timisoara,epidemii de sifilis.

Pe la 1800 se „acorda o mare importanţă locului şi rolului fiecăruia în ierarhia ordinelor.
Toleranţa nu însemna nici acceptare, nici promovare, nici afişare.
Curva [în spațiul românesc] primea un loc în comunitate, loc care îi era respectat atîta timp cît şi ea ştia unde trebuie să rămînă şi mai ales să-şi vadă „nimicnicia“.

Evadarea din uliţă şi semeţirea spre zări înalte, dar nepermise, atrăgea inevitabil nemulţumirea tuturor, năştea rumoare, stîrnea criticile şi bîrfele suratelor, dispreţul bărbaţilor însuraţi, mînia familiştilor, sancţiunea puterii” .

Prostituția nu încăpea în situațiile publice, pregnante.

Însă, cu toată această punere la respect a prostituatelor, prostituţia era la Bucureşti un fenomen public, vizibil pentru orice călător care trecea prin cetate.
Cârciumăresele erau acuzate de prostituție…sau treceau (mirajul banului rapid) de la a vinde băutură…la a-și vinde trupul.

Prostituatele erau renumite în mahala.
Iată doar câteva nume de prostituate românce celebre în epocă: Arghira (rămasă văduvă…și după ce s-a prostituat un timp s-a remăritat) , Stanca (din cârciumăreasă devine prostituată; și ea s-a căsătorit), Rada din Ploiești (fugită de la soț), Chița țiganca (matroană, cârciumăreasă și prostituată), Lucsandra (care era soția logofătului Ștefan, care locuia în mahalaua Brezoianu si se culca cu bărbați de orice etnie).


Bucuresti, 1898. Apare prima lege a prostituției. Printre altele, ea prevedea obligativitatea primarului de a tine evidenta tuturor femeilor usoare din oraș, intr-un registru special.

Un alt punct spunea ca bordelurile nu pot fi conduse decât de femei.

Prostituatele erau obligate sa aiba o condicuță proprie,  un fel de carte de munca.

Taxa consiliului comunal pentru aceasta meserie era de 16 lei pe lună pentru prostituatele pe cont propriu si 8 lei pe lună pentru prostituatele din bordeluri.

„Prostituţia se asocia adeseori cu pervertirea sexuală, aşa cum este cazul descoperit de Poliţia Capitalei abia în 1921, al lui George Antonescu, travestit în femeie, sub numele deAntonia Georgescu, având etatea de 21 de ani.

Dacă în zilele de acum nu ai succes la fete de n-ai belciug în nas, şi nu eşti şmecher de cartier dacă n-ai tatuaj, pe atunci, la femei, tatuajul era practicat, ,,de preferinţă, de către prostituate”, iar la bărbaţi, de către pederaşti şi puşcăriaşi (Revista Paza, nr.1/1935).

De asemenea, ca şi acum, existau şi atunci dezaxaţi care abuzau de copii.

În 1923, o patrulă a poliţiei surprinde într-o dimineaţă în Parcul Cişmigiu pe gălăţeanul Constantin Popescu, în etate de 50 de ani, absolvent a două clase liceale, ,,de profesiune agent sanitar”, pe când ,,atenta la pudoarea unui băiat de 15 ani, anume Vasile Nedelcu, de fel din Fălticeni, ucenic la fabrica de bere Bragadiru”.

„Dacă în 1875 existau 243 prostituate înregistrate, în 1898 erau 354, iar după 30 de ani numărul lor a crescut de zece ori.

La o razie în august 1921, din 108 femei duse la arestul de la Poliţia Capitalei, 73 erau prostituate cu condicuţă iar restul, clandestine, dintre care opt, urmărite pentru diferite infracţiuni.

Dintre toate, 41 au fost duse la Secţia specială de la Colentina pentru ,,boli lumeşti”.

Congresul Internaţional de Poliţie de la Viena, desfăşurat în septembrie 1923, la care au participat şi delegaţi români, îşi propunea pe agenda de lucru, printre altele, combaterea fenomenului prostituţiei şi a criminalităţii internaţionale.

Potrivit Brigăzii de Moravuri a Prefecturii Poliţiei Capitalei, la nivelul anului 1938 existau: 1.272 curve înregistrate, la care se adăugau 1.050 clandestine. Era un număr foarte mare.

Dintre toate, au fost găsite bolnave nu mai puţin de 944 dintre cele înregistrate şi 630 clandestine; totalul celor supuse vizitei medicale la cele cinci dispensare era de 2.212 înregistrate şi 1.670 clandestine”

 

În anul 1927, România avea 12.431 dame de consumație.

Damele de lux aveau nume care mai de care mai ciudate și comice:  „Cur de Fier”,” Mița Biciclista”, „Foamea Neagră”.

În cartea sa,intitulata “Memorii”, Constantin Beldie descria câteva dintre aceste dame dulci:

“Lili Gheorghiadis, cea blondă, azi tîrîndu-şi picioarele adipoase ca de elefant, Lina-Magazia, proprietăreasa cuminte, peste drum de liceul Lazăr, Miţa Biciclista, fostă mai tîrziu nevastă a bunului meu coleg, premiant de onoare la Sf. Sava, azi măritată cu un general şi avînd 83 de ani, dar părînd de numai 50 şi locuind în casele ei din faţa bisericii Amzei, cadou de 120.000 lei aur al unui adorator, iar la începutul începuturilor dusă la Paris, decortată, stilată şi culcată cu berbantul rege Leopold I al Belgiei, apoi Marie Studenta, amanta ministrului Rusiei Pokliewski-Koziel, Mimi Moft, amanta regelui Alfonso al XIII-lea şi ctitoră a dispensarului pentru femei gravide din strada Dionisie, Angela Marioţeanu, fostă amantă atitrată a prinţului Turun, fratele regelui Faruk al Egiptului, de la care s-a ales cu o rivieră de 140 briliante mari.”

Mița Biciclista (foto), „era o demimondenă, hai să-i spunem în mod vulgar o curvă de mare lux care, lucru rar la vremea aceea, în anii ‘20, făcea ciclism prin Bucureşti pentru a-şi menţine silueta.

Făcuse avere şi una din casele ei era cea în care am locuit noi”, povesteşte istoricul Neagu Djuvara, în cartea „Un secol cu Neagu Djuvara”.

Mai era una celebră, pe nume Zaraza, o damă de companie de care se amorezase cântărețul Cristian Vasile, care i-a facut și un cantec:

Interpretul Cristian Vasile, popular in epocă, a fost foarte indrăgostit de Zaraza cu care a și trăit vreo 2 ani, până ce aceasta a fost ucisă.

Istoricul Dan Falcan spune că : „A fost omorâtă de un ţigan gelos, pe malul Dâmboviţei, în timp ce mergea să cumpere tutun. Cristian Vasile a fost devastat. Pentru că o iubea atât de mult, se zice că, după ce a fost incinerată, el  ar fi furat din crematoriu urna cu cenuşa ei şi ar mâncat-o cu linguriţa” .

 În 1921, legea contributiilor directe spunea ca femeile ușoare trebuie sa plateasca 10% din venit.

Într-un document din 1927 se arăta că în România practicau prostituția 12.431 femei: 9.610 românce, 8 italience, 17 franțuzoaice, 18 grecoaice, 61 de rusoaice, 25 de turcoaice, 1.404 unguroaice, 170 de poloneze, 171 de cehoaice și 947 de alte nationalități.

În 1936, prostitușia e scoasa in afara legii, la presiunea celorlalte state europene, dar continua sa funcționeze sub protecția tacită a autoritatilor.

Dupa anul 1921,afacerea era atat de rentabilă , incât se intra cu greutate în bordeluri duminica și de sarbatori.

Totul era organizat…

Au apărut și abonamente pentru clienții fideli…

Ideea de a le oferi abonamente clienților fideli nu e o una modernă, cum am putea crede, ci una veche de zeci de ani.

Stă mărturie un abonament facut la o casă de toleranță înainte de cel de-al doilea razboi mondial.

Pe acesta (foto) era trecută suma plătită de client, numele prostituatei la care acesta avea intrare, și doua mentiuni: una referitoate la faptul ca “noaptea intreaga se socoteste doua numere”, clientul neplătind în plus pentru restul de partide amoroase, și una referitoare la orele între care bordelul e deschis pentru abonați duminica si in zilele de sarbatoare.

Crucea de Piatra a fost un cartier bucurestean de bordeluri, nu prea selecte, situat intre Vitan si Dudești.

Se mai numea si “cartierul felinarelor rosii”, pentru ca felinarul rosu indica tipul de serviciu care se presta in imobilul respectiv.

Numele strazii venea de la o cruce de piatra amplasata in fata unei biserici medievale de pe acea strada, ambele distruse in timpul Primului Razboi Mondial.

La Crucea de Piatra veneau fel de fel de barbati, de la adolescenti la oameni maturi, de la scriitori la servitori sau hamali.

Legendele urbane ale momentului pomeneau despre Carol al II-lea, care ar fi fost  un client fidel.

Presa de atunci scria despre o asa zisa aventura a lui cu o prostituată cunoscuta sub numele de ” Foamea Neagră”.

Fetițele dulci de Bucuresti care erau de nivel mai ridicat, de lux, se invarteau prin localuri ca Alhambra, Chat Noir, Moulin Rouge sau restaurantele unor hoteluri scumpe precum Bulevard, Lido, Continental sau Ambasador.

Clientii si prostituatele “socializau”,inainte de a trece la fapte .

In cartea sa , intitulata “Memorii”, Constantin Beldie descrie cateva dintre aceste doamne dulci:

“Lili Gheorghiadis, cea blondă, azi tîrîndu-şi picioarele adipoase ca de elefant, Lina-Magazia, proprietăreasa cuminte, peste drum de liceul Lazăr, Miţa Biciclista, fostă mai tîrziu nevastă a bunului meu coleg, premiant de onoare la Sf. Sava, azi măritată cu un general şi avînd 83 de ani, dar părînd de numai 50 şi locuind în casele ei din faţa bisericii Amzei, cadou de 120.000 lei aur al unui adorator, iar la începutul începuturilor dusă la Paris, decortată, stilată şi culcată cu berbantul rege Leopold I al Belgiei, apoi Marie Studenta, amanta ministrului Rusiei Pokliewski- Koziel, Mimi Moft, amanta regelui Alfonso al XIII-lea şi ctitoră a dispensarului pentru femei gravide din strada Dionisie, Angela Marioţeanu, fostă amantă atitrată a prinţului Turun, fratele regelui Faruk al Egiptului, de la care s-a ales cu o rivieră de 140 briliante mari.”

O prostituată de lux îşi declara în august 1944 tarifele: „500 de lei fiecare client, cu două, trei rapoarte sexuale şi dormit cu el”. Asta, în condiţiile în care salariul vremii oscila între 200 şi 800 de lei.

Spre exemplu, un mecanic de locomotivă, una dintre cele mai bine plătite meserii, avea în jur de 850 de lei şi o pâine de 2,5 kg raţie pe zi.

La 21 decembrie 1949, de ziua lui I.V. Stalin, comuniștii ajunși la putere au decis desființarea caselor de toleranță.

Atunci “au murit” ultimele bordeluri de la Crucea de Piatră din București.

Mai multe informații despre istoria prostituției pot fi gasite în lucrările “Prostituția intre cuceritori și plătitori”, de Adrian Majuru si ”Problematica prostitutiei in Romania interbelica”, de Dragoș Carciga.

Poziția Patriarhiei Române față de propunerea de legalizare a prostituției, a fost exprimată  în momentul când deputatul PDL Silviu Prigoană a dorit să adopte în Parlament o nouă lege a prostituției.

Prostituția e imorală și motivațiile ei sunt false. Produce degradare morală și o astfel de lege e iresponsabilă din punct de vedere politic.

Proliferează boli cu transmitere sexuală, profesionalizarea ei contaminează tot mai mult cetățenii, bordelurile devin locuri unde se petrec fapte ilegale, dezvoltă violența conjugală, traficul de persoane se va mări, prostituția nu poate fi „o meserie”.

Experimentele sexuale la care sunt supuse fetele care se prostituează le afectează iremediabil sănătatea psihică și somatică, le desocializează și, prin stigmatul societății, le fac incapabile de a intra într-o viață normală, o viață de familie pe care și-o dorește orice om.

Prin legiferarea prostituției ca profesiune se generează ideea că femeia reprezintă un instrument de satisfacere a plăcerii bărbatului. Se contribuie la crearea unei mentalități masculine dominate de ideea de posesiune, de valorizare a raporturilor cu femeia numaiprin prisma sexului.

Legalizarea prostituției nu vine în sprijinul familiei, ci, dimpotrivă, este cel mai grav atentat la adresa unității acesteia, fapt confirmat de situația din țările occidentale în carerata divorțurilor a ajuns la 70 %

Sursa 1

Sursa 2 

Sursa 3

Sursa 4 

CITIȚI ȘI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2010/01/31/retro-amor-pe-bani-in-bucurestiul-interbelic/

Partajează asta:

15/08/2022 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA, LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Constatările“Comisiei de Anchetă privind fraudele din avutul public săvârșite de Carol al II-lea”, constituite în 1941 de Ion Antonescu. ”Cât a furat Carol al II-lea?

În 1941, Mareșalul Ion Antonescu a hotărât constituirea unei “Comisii de Anchetă privind fraudele din avutul public săvârșite de Carol al II-lea”.

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este Carol-II-D.jpg

Raportul comisiei, împărțit pe patru capitole a constatat numeroase abuzuri și ilegalități.

Primul capitol, intitulat Daruri, avantagii și subvenții primite de la particulari, arăta că fostul suveran a primit de la particulari o serie întreagă de daruri și avantaje prin care și-a mărit considerabil averea. “Valoarea cadourilor depășea semnificația unor manifestări protocolare sau mărturii de devotament și afecțiune deosebită, devenind pur și simplu mijloace ilicite de îmbogățire în dauna particularilor”.

Astfel, de la Nicolae Malaxa a primit o serie de daruri printre care: întregul grajd de curse, evaluat la 2.000.000 de lei, o colecție de mărci valorând 5.000.000 de lei, un tablou de Grigorescu, altul de Luchian. 

Max Auschnitt a plătit 6.000 de lire sterline pe un cal de prăsilă pentru rege.
Societatea Reșița i-a dat 150.000.000 de lei, de la Armand Călinescu a primit o stemă a Frontului Renașterii Naționale înconjurată cu pietre prețioase (250.000 de lei). C.F.R. a oferit o placehtă de paltină cu briliante și rubine în valoare de 900.000 de lei.

B.N.R. a cotizat cu 81.000.000 pentru Fundația Regală la care se mai adaugă 225 de colecții mari de monede jubiliare de aur bătute cu prilegul împlinirii a 10 ani de domnie, 22 de monede mari, 22 mijlocii și 22 mici cu ocazia unui secol de la nașterea lui Carol I, aur masiv valorând 224.345 de lei plus 689.684 de la Ministerul Apărării Naționale pentru realizarea unui buzdugan, 25,587 kg. de aur în valoare de 5.652.963 de lei pentru confecționarea unui pahar și a unei farfurii precum și a hărții României în relief.

Darurile (care pot fi numite și mită) nu se opresc aici. De la Societatea Techirghiolul (anexă a Băncii Marmorosch, Blank et comp.) a primit vila “Cetatea de Nisip”, construită pe terenul statului (4,5 ha.). De la societatea “Lujani” acțiuni în valoare nominală de 217.000.000 de lei.

Banca Marmorosch Blank et comp i-a dat 10.000 de acțiuni evaluate la 5.757.000 de lei. “Societe Financiere textile pour la France et l’Etranger” i-a oferit 9.000 de acțiuni evaluate la 13.565.000. “Astra Vagoane” i-a dat și ea 30.000 de acțiuni valorând 46.227.252.

În total, averea lui Carol al II-lea a sporit prin acțiuni cu 204.113.231, acesta nereușind să le valorifice pe toate. Abicarea l-a împiedicat parțial.

Capitolul al doilea al anchetei se refera la Sporirea patrimoniului fostului suveran în dauna statului.

Pe acestă linie se înscriau obținerea a 100 de pogoane în pădurea Snagov din partea Primăriei București, dobândirea ilegală de imobile prin procedeul dării în plată: ferma Clenciu-Spanțov (770,8 de ha.), o parte din terenul Școlii de Horticultură de la Băneasa (3540 de m.p.), Stațiunea de montă Băneasa (5 ha. cu construcții), pepiniera de la Murfatlar (72 de ha.), balta Iezerul-Mostiștea (1010,4 ha.), balta Boianu-Sticleanu (6206,6 ha.), pădurea Hereasca (34,8 ha.), teren de cultură în prelungirea Hereasca (6,5 ha.), toate obținute de la Ministerul Agriculturii și Domeniilor în schimbul expropierii unor propietăți aparținând Coroanei pentru a fi demolate și a se construi Palatul regal din București, care era folosit tot de suveran.

După o serie de manevre, Carol al II-lea a obținut 15 ha. de vie de Cotnari (“donate” de cooperativa din localitate) pe care au fost construite pivnița și instalația de vinificare, plătite din fondurile Ministerului Agriculturii și Domeniilor (14.713.907 de lei).

Un mod important de sporire a averii l-a reprezentat acordarea și întrebuințarea de devize din fondul statului: 302 de automobile, un yacht, și-a plătit deplasările din străinătate (asta pe lângă lista civilă, “salariul” anual), comisioanele bancare pentru trasferurile în stăinătate etc., toate acestea însumând 533.227.214 de lei.

Scutirile de taxe și reducerile de impozite au fost o altă cale de îmbogățire. Doar scutirile pentru produsele petroliere folosite de Casa Regală au fost de 28.915.699 de lei, pentru produse de larg consum 38.168.485 de lei, pentru apă, canal, curent, gunoi în intervalul 1934-1940, o sumă de 10.992.214,10 lei, țigările gratuite însemnau 1.284.200 de lei.

Pentru castelul de la Scroviștea, Carol a obținut de la guvern 69.000.000 pentru străzi, asanarea lacului din preajmă etc.

Guvernul a mai dat 127.899.000 de lei pentru două automobile vânătoare, plata unei foste servitoare a tatălui Elenei Lupescu, pentru poliția personală a lui Ernest Urdăreanu, plata rentei unei artiste de la Teatrul Național București care a trebuit să se stabiliească la Paris în urma insistențelor Elenei Lupescu, etc.

Yachtul Luceafărul, cel luat din banii publici, era propietatea regelui, dar trecut în patrimoniul Marinei Române, deci cheltuielile de întreținere și plata personalului (37.132.034) erau din banii statului. Numeroase persoane din serviciul personal al regelui erau plătite de stat.

Pasionat de filatelie, a obținut din partea Poștei numeroase timbre autohtone și străine plus un specialist în materie, detașat la Paris pentru a aranja colecția suveranului (3.759.901 de lei).

Carol al II-lea a folosit chiar și automobile rechiziționate.

Convorbirile telefonice interne și externe (17.963.684) și abonamentele la ziare (6.784.838 de lei) au fost decontate de Poștă. Carol nu a ezitat să pună mâna pe cei 6.000.000 de lei din fondul “Soldați”, ai celor detașați pentru stagiu la Palat, sumă strânsă astfel încât la finalul serviciului aceștia să aibă o sumă minimă de bani.

Pe cheltuiala statului s-au făcut amenajări la propietatea particulară de la Băneasa (1.500.000 de lei).

La categoria diverse raportul menționa: Regia Autonomă C.F.R. e executat pentru Casa Regală un automotor de vânătoare cu două remorci-platformă în valoare de 2.000.000 de lei, două vagoane frigorifice pentru vânat la prețul de 9,9 milioane.

Prefectura Poliției Capitalei a făcut o brigadă de 18 oameni și un șef de secție cu misiunea să păzească locuința Elenei Lupescu începând cu 1934.

Regele nu a plătit taxă de timbru, impozit pentru mașini, a executat la tipografie diverse lucrări, registre și imprimate în mod gratuit, în afară de costul hârtiei. În mai 1932 a primit cadou de la Poliție o instalație de cinema în valoare de 298.000.

Icrele pe care regele le primea nu suportau taxa de lux în valoare de 16,5%, adică 30.197. De asemnea icrele negre nu au fost taxate cu 76.017. Alte icre negre au fost predate gratuit, ele costând 6.482.000 de lei.

Din ordinul regelui, Direcția Generală a Poliției a plătit lunar 10.000 de lei soției unui maior mort la Jilava.

În plus au fost dați 300.000 de lei lui Eugen Bianu pentru urmărirea lui Barbu Știrbei. Direcția Generală a Pădurilor Statului a dat lemne de 288.572 de lei, a efectuat în 1937 lucrări la Castelul de Vânătoare de la Lăpușna (997.420 de lei) iar anul următor de 1.097.914. Ministerul Sănătății și Asigurărilor Sociale a dat aparatură de radiologie în valoare de 1.130.000 de lei. Biserica Ortodoxă a dat pentru castelul de la Ițcani două vagoane de lemne plus 420.000 de lei pentru reparații și ameliorări.

Primăria București a cumpărat colecții de inele vechi și tablouri în valoare de 925.000 de lei, obiecte dăruite lui Carol al II-lea. Primăria Ploiești a oferit produse petroliere în valoare de 485.961 de lei.

Suveranul a obținut și subvenții din partea statului, totalizând 125.337.805, pentru întreținerea palatelor regale, transportul de materiale și persoane pe C.F.R., pentru asigurarea tablourilor.

Doar pentru vânătorile regale, Ministerul Agriculturii a cheltuit 10.020.000 de lei, iar pentru grajdurile din str. Virgiliu din București 4.900.792 de lei.

La capitolul al III-lea, Sume a căror proveniență nu s-a putut stabili , comisia de anchetă punea două lăzi cu bani, 110.850.000, predate de Ernest Urdăreanu, în ziua de 6 septembrie 1940, administratorului bunurilor private ale lui Carol al II-lea, precum și suma de 32.950.000 de lei transferați în dolari prin B.N.R. și depuși la Chase Bank din New York.

Sume importante au fost deturnate din ordinul lui Carol al II-lea din fondurile destinate construirii Palatului Regal (250.000.000) și de la Stația de montă Mogoșoaia (44.851.810).

După întinse cercetări, instanța specială de judecată de pe lângă Curtea de Casație, prin decizia nr.1 din 26 noiembrie 1941 l-a obligat pe Carol al II-lea să restituie propietățile dobândite ilegal și să plătească suma de 1.161.762.359 de lei.

Bineînțeles că statul nu a primit vreun ban. Se adăugau valorile aflate în străinătate, pe care comisia nu a putut să le studieze.

Constantin Argetoianu nota la 31 iulie 1938 despre “neîncetatele transferuri pe care regele prevăzător le face în străinătate, cu complicitatea ministrului de Finanțe, Mitiță Constantinescu”.

În timp ce se înfrupta din banii publici, Carol ținea discursuri despre cinste, corectitudine, despre forța de granit a oștirii române și despre hotărârea ei de a aprăra fiecare palmă de pământ a țării.

Ostentativ, și-a petrecut sărbătorile de iarnă din 1939 în rândul militarilor, începând de la granița de vest, Oradea, apoi în Dobrogea, la Constanța, apoi la Est la Chișinău.

În capitala Basarabiei a vorbit patetic despre “drepturile noastre istorice asupra acestui ținut moldovenesc” după care a asistat la parada militară. Regele avea să noteze:

“În timpul paradei mi-a fost frig, mai ales la picioare și asta m-a făcut să mă duc la Cercul Militar pe jos. Entuziasmul publicului a fost stârnit cu această ocazie. Am fost inspirat.”

Oamenii nu știau că regelui îi este frig, credeau că el coborâse pentru a fi alături de ei, simbol al susținerii în cazul unei agresiuni sovietice.

Sursa:

Ioan Scurtu, Istoria românilor în timpul celor patru regi. Carol al II-lea, editura Enciclopedică, București, 2010, selecție text https://www.infobrasov.net/ cat-a-furat-carol-al-ii-lea/

07/10/2020 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , | Un comentariu

Dosarele istoriei: Memoriul depus de mareşalul Ion Antonescu la Tribunalul Poporului la 15 mai 1946 (I)

 

 

Memoriu Maresal i. Antonescu 1946 - 1

Memoriul depus de mareşalul Ion Antonescu la Tribunalul Poporului la 15 mai 1946

D.le Președinte și onorat Tribunal,

Eu nu am să fac o apărare. Un om care a pornit de la cea mai de jos bază a piramidei sociale, fără nume și fără protecție și a urcat în Stat fără bani și fără partid, pe vârful culminant al edificiului politic, nu mai are dreptul să se apere de faptele sale.

El are numai datoria să se justifice, iar poporul și istoria au dreptul să-l judece. Am să încerc astăzi să expun din memorie faptele și să le justific înaintea Domniei voastre, ca reprezentanți ai poporului român. Acțiunea mea politică, economică, socială și militară din cei patru ani de guvernare.

Pe baza acestei justificări, care nu poate fi completă, fiindcă nu am avut timp și nici putința să studiez documentele necesare, poporul, prin Domnia Voastră, își va da verdictul, rămânând ca istoria să și-l dea mâine pe al ei.

De aceea, onorate Dle Președinte și onorat Tribunal, vă rog să-mi îngăduiți să expun în fața Domniilor Voastre, toate actele și faptele mele, fiindcă numai astfel poporul, prin D-voastră va putea să ajungă la înțelegerea și acțiunea justă a faptelor mele.

Explicația aceasta completă mai este imperios impusă de spiritul de dreptate de care sunteți însuflețiți cât și de datoria sacră pe care orice om politic o are, de a da istoriei putința de a înregistra întegral numai adevărul, iar nu ceea ce interesul egoist îl dictează pentru a corespunde sau a face față unei situații de moment.

Voi spune Dle Președinte și onorat Tribunal numai adevărul, așa cum onoarea de soldat mi-a impus-o toată viața și așa cum acest moment solemn mi-o impune să o fac.

Vor fi, Dle Președinte, și multe lucruri care-mi vor scăpa, acestea vor ieși la iveală, cândva, din arhive. Sunt și altele pe care le-am uitat. Vă rog dinainte să considerați că aceste scăpări nu sunt datorită încercării de a eși, prin orice mijloc, dintr-o situație grea în care am fost pus. Nu am fost niciodată și nu voi fi, mai ales în acest moment, omul unor astfel de calcule.

Dar nu am avut nici timpul să văd toate piesele din dosarul meu, cu atât mai puțin pe acela de a cerceta o arhivă de 4 ani, de sute de dosare, în care, la fiecare pas se găsește imprimată gândirea mea reală. sufletul meu adevărat și acțiunea mea de fapt.

Voi trece acum, cu îngăduința Domniilor Voastre, la analiza, punct cu punct, a învinuirilor care mi se aduc prin actul de acuzare, cât și acelora care mi-au fost aduse de onorații domni acuzatori publici.

Ne având putința, în timpul desbaterilor, să prezint Tribunalului elementele strict indispensabile pentru aprecierea, la justa valoare a învinuirilor care mă privesc și care sunt cuprinse în actul de acuzare și în afirmările făcute de D-nii acuzatori publici, am onoarea a depune acest memoriu. În el se arată punct cu punct, însă foarte pe scurt, elementele esențiale, pe care aveam intențiunea să le dezvolt, în apărarea mea, în ședință publică.

Sunt acuzat:

1. Că am pus la cale venirea legionarilor în România Ia putere
– Codreanu: a murit în 1938.
– Cu niciun alt șef sau element marcant legionar nu am pus la cale nimic fiindcă nu am cunoscut și nu am văzut pe nimeni din stat major legionar.
– Pe Horia Sima l-am văzut o singură dată în Iulie 1940 când era ministru. Frontiera de Est a țării era prăbușită. Simțeam că se vor prăbuși în curând și celelalte, dacă în țară nu ar fi ordine.
– Scrisesem în același sens o scrisoare Regelui Carol și într-o audiență i-am desvoltat această temere.

Tot această temere m-a determinat să accept întrevederea cu Horia Sima. Două zile mai târziu am fost închis la Bistrița, unde nu am mai avut nici o întrevedere politică.
– Cu Germanii nu am avut niciodată, nici direct nici indirect, nici o legătură. Fiindcă economic, politic și militar devenisem dependenți total de Germania prin prăbușirea Europei, prin repudierea garanțiilor engleze, prin convențiile economice și de petrol – prin primirea garanțiilor germane și prin chemarea misiunii militare de instrucție, am socotit, pe baza informațiilor ce primisem, că mi se va încredința în curând conducerea, că era în interesul țării să clarific unele principii de bază cu Germania. Prin două note succesive am arătat Legații Germane care sunt principiile economice și politice pe care înțeleg să stau.

În rezumat arătam că:
– în politica internă nu voi admite nicio imixtiune;
– în politica externă înțeleg ca România să aibe toată libertatea;
– în politica economică înțeleg ca România să fie singură stăpână a avuțiilor sale arătând că nu admit penetrația capitalului străin decât până la o limită plafon, care să nu ne îngrădească libertatea nostră de deciziune;
– în politica petrolului arătam dorința mea de a readuce în patrimoniul național fondul acestei bogății și intenția ce aveam de a face totul ca să împiedic epuizarea acestei materii prime indisponsabilă desvolării statului și apărării lui.

Deci nici o premeditare cu Col. V-a și susținătorii ei pentru a lua puterea. Nici nu aveam nevoe. Puterea mi se oferise în 1937 și 1938, de acela de care singur avea căderea să o facă: de Rege.

2. Sunt acuzat că am făcut primul guvern cu bază legionară. Am explicat și la instrucție și în ședința publică că nu era în țară la acea epocă altă bază politică. Era de ales între anarhie – cu consecințele ei – Protectorat și prăbușirea totală a granițelor și încercarea de a liniști, de a canaliza, de a domina sau de a stinge o mișcare al cărui caracter terorist putea prăbuși total neamul românesc.

Am ales „încercarea” și în cele cinci luni de guvernare legionară a tratat Țara în bolnav, lăsând poporului posibilitatea ca prin convingere să extirpeze singur virusul care-l contagiase și-i amenința existența.
– Sunt acuzat că am sprijinit România pe Germania, despărțind-o de aliații ei firești. „Aliații ei firești” de la acea epocă se prăbușiseră. Se prăbușise Franța, se prăbușise Mica Înțelegere, se prăbușise Polonia, țările Baltice și Finlanda, se prăbușise Liga Națiunilor și Securitatea Colectivă.

Se prăbușiseră toate granițele noastre. Și procesul nu era terminat. Ungurii pretindeau tot Ardealul, Rusia după cum ne-au declarat-o de mai multe ori Dnii Ribentrop și Hitler, pretindeau Moldova până la Carpați, Delta Dunării și baze strategice în Dobrogea, ceeace însemna și pierderea acestei provincii.

În fața acestei perspective și în lipsă de altceva Regele Carol pentru a salva țara și pe el a dat, pe plan economic, Germaniei, tot ce i s-a pretins : a admis cursul mărcii la 60 și chiar 80; a repudiat public garanțiile britanice, a propus Germaniei un pact de alianță perpetuă militară și politică, a cerut trimiterea unei misiuni militare germane atât pentru instruirea cadrelor noastre, cât mai ales ca un simbol al garanțiilor date, a acceptat la aderarea la Pactul Tripartit, a dat Germaniei monopolul exportului petrolului în schimbul armamentului necesar armatei intrând astfel total și fără putința de eșire din orbita germană.

Aceasta este situația economică și politică internațională pe care am găsit-o în septembrie 1940. Orice altă politică nu era posibilă. Orice gest de eșire făcut ar fi dus la Protectorat, sigur la pierderea Ardealului de Sud și poate la ocuparea Moldovei, a Deltei și a Dobrogei de către Ruși. Propunerile făcute Rusiei, de înțelegere, în noiembrie 1940 au rămas fără răspuns.

Raporturile între noi și Ruși au fost între Iulie 1940 și Iunie 1941 foarte încordate. În arhiva Marelui Stat Major și a Cabinetului Militar se găsește o documentare completă. Stâlpii graniței provizorii stabilite după acceptarea ultimatului erau zilnic deplasați, se schimbau zilnic focuri, de pe urma lor cădeau morți și răniți, avioanele ruse făceau zilnic incursiuni până la Carpați. Dl Lavrentiev mi-a cerut condominium pe Dunărea Maritimă și dreptul pt. vasele de războiu ruse de a pătrunde până la Brăila.

Tot d-sa mi-a cerut să dau din vasele și materialul rulant și locomotive corespunzătoare suprafeței teritoriului ocupat ceeace nu era prevăzut în condițiile ultimatumului; s-a ocupat cu forța insulele din brațul Chilia – Decembrie 1940 – și s-a încercat să se pătrundă cu forță în canalul Sulina la 2 Ianuarie. Toate aceste acte de agresiune erau cunoscute de miniștrii Marii Britanii și Americii.

În concluzie, am mers cu Germania fiindcă am găsit Țara angajată în această politică și nu putea nimeni atunci, oricine ar fi fost el, să-i dea altă orientare fără riscul de a prăbuși total Țara. Trebue deci făcută o politică de moment pentru a evita protectoratul cu toate consecințele lui cunoscute.
– Sunt acuzat că am adus misiunea militară germană. Am arătat realitatea. D-sa arătat că scopul era de ocupație „a punctelor strategice, economice și militare” și că efectivele ei depăpșeau necesarul pentru instrucție. Aveam 1.200.000 soldați mobilizabili și misiunea germană avea 19.000.

Cu aceste efective nu se putea ocupa „pozițiile cheie strategice și militare și economice”. Documentarea existerntă la Marele Stat Major și Cabinetul Militar fac dovada că instructorii germani au fost repartizați numai la centrele de instrucție. Aveau o atitudine foarte corectă și nu a făcut niciun act de imixiune în problemele economice. Convenția semnată în Ianuarie 1941 între Ministrul Economiei Naționale și Neubacher prevedea să se dea lunar acestei misiuni pentru nevoile de hrană: 14 vagoane mazăre, 7 vagoane linte, 3 vagoane săpun, 100 vagoane orz și ovăz, 50 vagoane paie.

Acuzarea a vorbit de 7 corpuri de armată. A făcut confuzie între această misiune și armata germană, care a trecut pe la noi în Balcani în Februarie și Martie 1941, pe care nu am avut nici o obligație de hrănire. Tot ce a luat această armată cât și misiunea a fost prin intendența română și numai în cadrul contingentelor ce trebuia să dăm germanilor pe baza convențiilor economice anuale.

Ceva mai mult, am pretins ca prețul alimentelor livrate să fie sporite cu costul transporturilor pe care l-ar fi încasat căile ferate dacă contingentele mergeau în Germania.

Misiunea militară germană trebuia să stea în țară numai 3-4 luni, după care lăsa material la dispoziția noastră : tancuri, avioane, tunuri anteaeriene, etc. Era plătită cu 100.000.000 lei lunar. Însă suma era recuperată fiindcă benzina necesară tancurilor și avioanelor costă mai mult. Instruiam ofițerii și piloții noștri pe socoteala germanilor. În ce privește trecerea armatei germane prin România în Balcani nu aveam de ales.

Când ni s-a pus această problemă în Ianuarie 1941, legionarii organizau rebeliunea la noi în Țară și la București se înarmau și ocupau militărește toate autoritățile dela Primărie până la Prefecturi. Stațiile de radio și depozitele „Distribuții” erau în mâna lor, trupele germane se găseau cu capul de coloană pe linia Cluj-Oradea-Arad-Timișoara; Ungaria și Bulgaria acceptase. Dacă refuzam ar fi trecut cu forța cum au trecut și forțele ruse Prutul în 1877-78, forțând pe Domnitor, guvernul și armata să se retragă în Oltenia și să lase restul țării la discreția ocupantului.

De data aceasta perspectiva era mai gravă fiindcă dacă respingeam propunerea Horia Sima ar fi învins, cu concurs german, la 21 Ianuarie 1941. Consecințele se pot deduce. Regim Horia Sima sau ocupație cu forța a teritoriului nostru, ar fi însemnat: omorârea tuturor evreilor, a tuturor comuniștilor, a tuturor cadrelor politice și intelectuale, ar fi însemnat jefuirea până la secure și fără nicio contra valoare a avuțiilor și muncii românești. Am fi avut din 1941 soarta Serbiei.

S-a spus la acuzare că, cu această ocazie toată Țara a fost ocupată. Nu este exact. Trupele germane s-au concentrat în lungul Dunării între Giurgiu și Bechet (exact cum au făcut trupele ruse în 1877-78) și la sfârșitul lunei Martie nu mai era nici-un soldat din această armată în România.

Cum însă am refuzat să mobilizez pentru a nu provoca Rusia – cu care mi s-a spus, că erau înțeleși – germanii au trimis prin Galiția 2 Divizii în Moldova nu 7 cât s-a afirmat. Prezența acolo avea numai un caracter simbolic.

Am fost acuzat că am premeditat războiul în contra U.R.S.S. S-a sprijinit această afirmație cu planurile găsite la M. St. Major și cu crâmpeie de discuții extrase din conversațiile pe care Generalul Ioanițiu le avea cu Generalul Hansen, șeful misiunii militare. Am explicat în ședință publică că planurile se încadrau în lucrările cu caracter tehnic al ipotezelor de război defensiv sau ofensiv, pe care orice armată din lume le întocmește anual pentru apărarea granițelor Țării în eventualitatea războiului. Ar fi o crimă de trădare dacă nu s-ar face.

Franța a fost zdrobită în 1870 pentrucă nu a avut pregătite aceste planuri. Discuțiile cu Hansen erau o consecință a cadrului politic internațional în care eram situați. Primisem garanțiile germane. Germania trebuia să lupte, conform acestor garanții, alături de noi în caz de violarea granițelor.

Aveam astfel de planuri militare și în cadrul micei înțelegeri balcanice și cu Polonia. Pentru ca să ajungi la planuri trebuie să ai discuții. Dar Germanii afirmau întotdeauna că au înțelegere amicală cu Rusia și la graba și dorința ofițerilor noștri de a spăla onoarea armatei și a înlătura nedreptatea din 1940 ei răspundeau că:

„Nu vor ataca Rusia și planurile să fie numai de apărare”. Eu însumi după întoarcerea de la Berlin și în alte ocazii, până în Aprilie 1941 am declarat textual în Consiliile de Miniștri, când se analiza politica externă:

„Problema granițelor de Est este mai complicată, nu o putem soluționa noi. Se va rezolva la Pacea generală pe plan European și în cadrul politicei mondiale”.

Pentru problema Ardealului am repetat în Consiliul de Miniștri ceiace îi spusesem lui Hitler:

„O vom soluționa singuri când va veni momentul potrivit”, făcând afirmațiunea că „dacă 16 milioane de români nu vor fi în stare să scoată din sclavia ugurească 1.300.000 de români să piară cei 16 milioane”.

Iată poziția luată de mine față de soluționarea problemelor pe care le puneau Românii, [în] „arbitrajul” dela Viena și „ultimatumul” rus. Deci nici o premeditare.

 

(va urma)

 

Material pus la dispoziţia redacţiei revistei Art-Emis de dl.Mircea Vâlcu Mehedinţi .

Textul poate fi  găsit în volumul de documente „Memoria istoriei: Problema țărănească. Rezistența. Antonescu. Regele. Legionarii: culegere de documente inedite din Arhivele Naționale. Fondul C.C. al P.C.R. – București: Editura Mircea Vâlcu-Mehedinți, 2014-vol.1” – autor Mircea Vâlcu-Mehedinți.

10/08/2018 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: