Internationala a III-a comunista vedea realizarea progresului social doar prin pulverizarea societatii printr-o revolutie. si nu intr-o tara anume, ci simultan si in alte tari, ba chiar la nivel planetar.
Lenin a fost inspiratorul acestei Internationale a III-a, destinata sa dea foc pamantului.

El i-a pus bazele si i-a fixat obiectivul: revolutia mondiala. 

O data ce a fost planificat acest incendiu planetar, Lenin a si aprins focul. 

 

1. Mai intai in Romania. Ofensiva impotriva noastra a inceput imediat dupa instalarea bolsevicilor la putere. A fost vizata Basarabia, Lenin propunandu-si sa realizeze o revolutie bolsevica acolo. Cum s-au petrecut lucrurile in Basarabia in perioada 1919-1924 se poate vedea din textul pe care noi l-am publicat la rubrica „Istoria Furata” in revista noastra nr. 21 si 22, continuandu-l acum in numarul de fata. Planul lui Lenin a esuat.

2. A urmat apoi Ungaria. Comunistul Bela Kun, aflat in conducerea Cominternului, a fost trimis in Ungaria, cu misiunea de a prinde focul revolutiei acolo. El a reusit sa dea foc Ungariei, punand bazele „Republicii Consiliilor”.

Aceasta Republica a umplut tara de sange cat timp ea a durat: 133 de zile, de la 21 martie la 1 august 1919. Ordinea a fost adusa acolo de trupele romanesti. (asupra acestui lucru vom mai reveni).

3. A treia victima vizata a fost Germania. Profitand de tulburarile sociale din Germania, Lenin a incercat sa declanseze si acolo revolutia. Nu a reusit.

4. A urmat imediat Estonia. Nici aici nu a reusit.

5. I-a succedat Bulgaria.Nici focul iscat aici nu s-a putut extinde; el a fost stins.

 

 

 

 

 „Revoluţia mondială”

 

 

 

 

Vladimir Lenin

Vladimir Lenin

După instaurarea dictaturii lui Lenin, acesta a visat să extindă incendiul revoluţionar în Europa, apoi în întreaga lume. Acest vis răspundea, întâi şi întâi, faimoasei devize „Proletari din toate ţările, uniţi-vă!” din Manifestul partidului comunist al lui Marx.

Această necesitate conjuncturală s-a transfor­mat curând într-un veritabil pro­iect politic: „revoluţia mondială”.

Înfrângerea Ger­maniei im­periale şi a Austro-Ungariei a provocat în Europa un cu­tremur politic însoţit de un enorm vârtej revolu­ţio­nar.

În Germania, încă înain­te de capitulare, se răscoală flota de război. În decembrie, 1918, Rosa Luxem­burg şi Karl Lieb­knecht, în fruntea gru­pului Spartakus, părăsesc Partidul Social-Democrat şi fondează Partidul Comunist German.

În ianuarie 1919, spartakiştii declanşează la Berlin o in­surec­ţie, înăbuşită imediat de guvernul ­social- democrat.

 

 

„Republici sovietice” în Germania

 

 

Au fost instaurate „republici sovietice”, întâi la Bremen, apoi în Bavaria. Pot fi consi­derate aceste „republici ale Con­siliilor” (în sensul de „sfaturi” – soviete) apariţii spontane?

„Modelul” exista de cel puţin un an: statul creat de Lenin. La fel şi ideo­logia, ca şi modul de acţiune. Oricum, au fost efemere, marcând totuşi începutul unui şir de revoluţii de esenţă comunistă.

Primul stat după Germania unde s-a aplicat formula Kominternu­lui a fost Estonia, invadată la 18 noiembrie 1918 de două divizii ale Armatei Roşii, în furgoanele căreia au sosit şi membrii unui guvern comunist, alcă­tuit în Rusia sovietică.

Tru­pele sovietice au fost stopate şi s-au retras, dar urmele ramase in urma ocupării unor localităţi estoniene erau îngro­zitoare.

 

 

 

Ungaria sovietică

Pen­tru autorii monu­mentalei lucrări „Le livre noir du commu­nisme”, Ungaria re­pre­zintă „primul caz în care bolşe­vicii au putut să-şi exporte revo­luţia”, în sensul că au reuşit să in­staureze puterea sovietică într-un stat.

Şi nu oricare, ci unul si­tuat în chiar zona centrală a Europei. „Încă de la începutul anului 1918, partidul bolşevic îi regru­pase în rândul său pe toţi simpa­tizanţii neruşi într-o Federaţie a gru­pu­rilor comuniste străine.

La Mos­cova exista deci un Grup ungur, format în esenţă din foşti prizo­nieri de război care, chiar în octombrie 1918, trimise vreo douăzeci dintre membri în Ungaria.

La 4 noiembrie a fost fondat la Budapesta Partidul Comunist din Ungaria (PCU), condus în curând de Béla Kun. Prizonier de război, Kun se ralia­ se cu entuziasm la revoluţia bol­şevică astfel încât deveni, în aprilie 1918, preşe­dintele Fede­raţiei grupurilor străine. Sosit în Ungaria în noiembrie, în com­pania a optzeci de mili­tanţi, a fost ales în fruntea Par­tidului.” (cf. Le livre noir du co­mmu­nis­me, p. 300).

După înfrân­gerea trupelor bolşevice ale Republicii Sovietice Ungare de către Armata Regală Română (care a ocupat Buda­pesta la 06.08.1919), prin­cipalii lideri bolşevici au fugit din Ungaria. Béla Kun şi alţi kune­rişti s-au refugiat în Austria, unde se afla la putere un guvern social-demo­crat.

Au fost însă arestaţi şi au rămas într-un lagăr până în iulie 1920, când un acord pentru schim­bul de prizonieri intervenit între Austria şi Rusia sovietică a per­mis unui număr de 415 kunerişti refugierea la Moscova.

La Mos­cova, Béla Kun a intrat în rândul Partidului Comunist (bolşevic) din Rusia sovietică. A primit cetăţenia sovietică şi a fost numit în conducerea Komin­ternului, răspunzând de Ger­mania, Austria, Cehoslovacia şi România.

 

 

Atentat împotriva regelui Bulgariei

 

 

După Estonia, i-a venit rândul Bulgariei să cunoască o epocă de pronunţată instabilitate. Între 1923-1925, vecinii noştri s-au confruntat cu atentate cu bom­bă şi asasinate politice în serie. În iunie 1923, a fost omorât pri­mul-ministru Alexander Stam­buliiski, înlocuit cu Alexander Ţankov. În septembrie, comu­niştii au organizat o răscoală, reprimată cu duritate după o săptămână. Partidul a schimbat atunci tactica, trecând la acte de terorism.

La începutul anului 1925, a fost atacat  sediul unei subprefecturi, eveniment soldat cu patru morţi. După trei zile, la 11 fe­bruarie, în plin centrul Sofiei, a fost comisă o crimă mon­struoa­să, cu pronunţat sub­strat politic: uciderea lui Nikola Milev, depu­tat şi jurnalist care, pe lângă funcţia de director al ziarului „Slovet”, era şi preşe­din­tele Sin­dicatului ziariştilor bulgari.

La începutul lunii aprilie, conspira­torii au încercat să lovească la vârful puterii orga­nizând un atentat împotriva monarhului însuşi. Ca prin minune, tenta­tiva de regicid a eşuat, Alexandru I scăpând cu viaţă. Şansa l-a ocolit, din neferi­cire, pe genera­lul Kosta Gheor­ghiev, un apro­piat al regelui, ucis la 15 aprilie.

A venit apoi cel mai izbitor dintre episoa­dele acelor ani de violenţă politi­că în Bulgaria. La 17 aprilie, în timpul funeraliilor generalului Gheor­ghiev, în catedrala Celor Şapte Sfinţi din Sofia o îngrozi­toare explozie a provocat prăbu­şirea cupolei: au fost număraţi o sută patruzeci de morţi între care paisprezece generali, şaispre­zece ofiţeri superiori, trei depu­taţi. Potrivit lui Victor Serge, atentatul fusese organizat de secţia mili­tară a partidului comunist.

După alte surse, comanditarul dina­mi­tării catedralei era Meir Trilisser, şeful secţiei pentru străinătate a Cekăi, apoi vice­preşedinte al GPU, decorat în 1927 cu ordinul „Drapelul Roşu” pentru servi­ciile aduse.

În anii ’30, Trilisser a fost unul dintre cei 10 secretari ai Komin­ter­nu­lui, controlând activitatea aces­tuia din partea NKVD. Prin­tre „alte surse” se află Arkadi Vaks­berg, autorul volu­mului „Hotel Lux” (apărut, în tradu­cerea Mihaelei Zoicaş, la ed. Huma­nitas, în 1993), com­petent cer­cetător al arhivelor secrete, care afirmă că „figura ade­văra­tului stăpân al Komin­ ternului din timpul întregului deceniu al patrulea, omul care a fost con­comitent membru al Comite­tului Executiv, al pre­zi­diu­lui şi al secretariatului Kominter­nului” a fost Meier Trilisser.

Bolşevic încă din 1901 (avea pe atunci 18 ani), Trilisser a ajuns să ocupe, în 1921, un post înalt în Ceka (şeful secţiei pen­tru străinătate); patru ani şi câteva luni mai târziu, el deve­nea vicepreşedinte al GPU.

Din­tre numeroasele acţiuni puse la cale şi executate de agen­ţii din subordinea lui amintim: dina­mitarea catedralei din Sofia, unde se aflau regele Bul­gariei şi întreg Guvernul.

În 1927, Trilisser a fost decorat, între altele, pentru „devotamen­tul său faţă de cauza revoluţiei”.

La 2 februa­rie 1940, decoratul cu „Dra­pelul Roşu” şi-a încheiat în subtera­nele de la Lubianka glo­rioasa carieră de călău, con­spi­rator şi diversionist, primind din partea idolului său, Iosif Vissario­novici Stalin, un cadou fierbinte sub forma unui glonţ în ceafă. Deve­nise, între timp, „spion japonez şi britanic”.

 

 

Primele lupte ale Armatei Române cu bolşevicii s-au purtat inca din anii 1917 – 1918.

 

 

 

Generalul Constatin Prezan (n.1861-d.1943), şeful Marelui Stat Major al Armatei Române în timpul luptelor cu bolşevicii
Generalul Constatin Prezan (n.1861-d.1943), şeful Marelui Stat Major al Armatei Române în timpul luptelor cu bolşevicii

 

Un lucru cu desăvârşire uitat, România s-a aflat printre primele state care au intrat în luptă deschisă, cu arma în mână, împotriva bolşevismului, dacă nu chiar primul, atat in rasarit,in Basarbia, cat si in apus, in Ungaria sovietica a comunistului Kun Bela.

S-a recunoscut şi s-a demonstrat prin mii de pagini scrise şi documente care continuă să apară adevărul incontestabil conform căruia comunismul a fost un regim criminal, responsabil de moartea a milioane de oameni, mult mai mulţi decât a reuşit să ucidă nazismul, un regim nu mai puţin odios, dar din fericire care a durat mult mai puţin.

Nu mai contenesc laudele către cei ce au contribuit la eliminarea regimului nazist, iar despre eliminarea comunismului se mai amintesc doar contribuţiile occidentalilor care, prin politica lor, au reuşit să facă să se prăbuşească această ideologie criminală şi înrobitoare.

Prea puţin s-a spus şi se spune despre contribuţia acestor luptători anonimi, de cele mai multe ori, sau despre lupta unor popoare întregi care au pus stavilă comunismului chiar din momentele facerii sale, fără de care, poate istoria şi implicit harta lumii ar fi ar fi arătat altfel. Iar la loc de cinste, printre aceste popoare care au luptat de la început împotriva ciumei roşii, se numără şi poporul român.

Poate este chiar primul, alături de ruşii albi, care a luptat cu arma în mână împotriva celor ce încercau să cuprindă tot globul în mrejele ideologiei otrăvite promovate atât de intens de aventurierii istoriei cunoscuţi sub numele de Lenin, Troţki sau Stalin, şi alţii ca ei, mai puţin vizibili, dar nu mai puţin periculoşi pentru întreaga omenire.

Poporul român a luptat împotriva comunismului, cunoscut atunci sub numele de bolşevism, încă din primele clipe ale facerii sale, încă din momentul în care niciunul din liderii lumii nu-şi dădea seama cu ce pericol se confrunta omenirea.

Fără lupta lor, harta lumii ar fi arătat altfel, iar pentru înfrângerea acestui flagel statele rămase libere ar fi trebuit să depună eforturi mult mai mari, poate peste puterile lor, pentru a readuce suflul libertăţii în regiunile îmbrăţişate de imperialismul rusesc convertit sub masca internaţionalismului comunist, dar tot sub hegemonia nemiloasă a Moscovei.

 Surse: Istoria md; romanialibera.ro; „Dosare ultra­secrete”, supli­mentul coti­dia­nului „Ziua” (nr. 544/24.01.2009)