Transilvania retrocedată pe bucăți, în mod ilegal și abuziv. VIDEO

STATUL ROMÂN vs POPORUL ROMÂN – Transilvania retrocedată pe bucăți, în mod ilegal și abuziv.

Catastrofa retrocedărilor către maghiari care se petrece de ani de zile sub privirile nepăsătoare ale autorităţilor române, în ciuda tu­turor strigătelor disperate ale societăţii, continuă. Este o tendinţă dirijată ca ro­mâ­nii să fie scoşi din toate centrele mari ale Tran­silvaniei.

Dacă s-ar întâmpla doar în Târgu Mureş, aş zice că e un accident. Dar se întâmplă în toate oraşele Ardealului, se întâmplă la Cluj, unde 160 de imobile din centrul oraşului au fost retrocedate maghiarilor, în Oradea, Arad, Timişoara, Sibiu.

Aceeaşi situaţie este şi cu pădurile sau terenurile agricole transilvănene. Sunt restituiri către foştii grofi maghiari sau către instituţii, în majoritatea lor ilegale sau abuzive.

A patra generație de „optanți”. Lăsând deo­par­te faptul că în Un­garia, de exemplu, in­diferent de ceea ce aveai de recuperat, s-a impus un plafon de despăgubire de aproximativ 200 de mii de dolari şi că românii nici măcar nu au apucat să pri­mească ceea ce este al lor – peste 200.000 de proprietăţi, situa­ţia la noi a fost po­sibilă din cauza ig­norării voite a unor înţelegeri şi tratate inter­na­ţionale în vigoare. Tratatul de la Trianon este unul dintre ele.

Acolo se spunea clar că per­soanele im­periului pot opta pentru ce cetă­ţenie doresc, faţă de ţările ce îl compuneau. Aces­tora li s-a spus optanţi.

În România, majoritatea optanţilor maghiari au ales cetăţenia maghiară, şi statul ro­mân a avut mai multe procese pe această temă, in­clusiv la Curtea de Arbitraj din Paris, unde a fost re­pre­zentată de Titulescu, ajutat de alţi doi avocaţi mari ai timpului. Ungaria a fost repre­zen­tată de con­tele Apponyi.

Din moment ce optanţii ale­geau cetăţenia ma­ghia­ră, ei îşi pierdeau pro­prie­tăţile din ţară, după cum era şi firesc, cu con­diţia ca Ro­mâ­nia să le plătească optanţilor ma­ghiari des­pă­gubiri pentru părţile expropriate.

Deci, optanţii care ale­geau cetăţenia maghiară renunţau la pro­prie­­tăţile lor din România şi statul îi des­păgubea.

Ro­­mâ­nia era foarte bogată pe atunci, şi Bră­tianu, ca să fie si­gur că acest con­flict se va şter­ge, a spus că pe lângă sumele decise la Paris, Ro­mâ­nia va da în­că 10% ca răscumpărare maghia­rilor.

Pentru asta, Ro­­mânia a plătit, din 1927 şi până în 1934, sume imen­­se către aceşti optanţi: echivalentul a 4,48 to­ne de aur, plus echivalentul a 87 de milioane de do­­lari ce trebuiau primiţi de statul român ca des­pă­gubiri de război şi pe care Ro­mânia nu i-a luat, lăsându-i tot în contul plă­ţilor.

Se plătea către un fond extern din Paris, „Fondul Agrar”, de unde banii erau distribuiţi către optanţii maghiari.

Toate aceste pământuri şi pro­prietăţi au fost luate de statul român pentru a se face reforma agrară a lui Ferdinand, când toţi ţă­ranii au primit pământ.

Planul acesta a fost: s-a luat de la cei bogaţi con­tra unei sume şi s-a re­distribuit către ţăranii ro­mâni. Deci, statul român a plătit deja ceea ce se retrocedează azi.

Ceea ce s-a plătit atunci, în baza unui tratat şi a unui pro­ces la Paris, astăzi vine a patra generaţie a optan­ţilor şi recu­perează de la statul român – ceva ce nu le mai aparţine de drept. 

Unde sunt actele. 

La Tribunalul de Mare Instanţă din Paris există aceste acte, dar nimeni, niciodată, nu a mers acolo să întoarcă măcar o filă!

Şi la noi, la Banca Naţională, sunt o parte din aceste liste oficiale, dar funcţionarii de-acolo nu vor să dea acces. În aceste acte s-ar vedea exact cât a dat statul român şi cine a beneficiat de plăţile acelea.

Aşa s-a ajuns cu un caz de la Topliţa, unde familia Urmanzi, cu o res­ti­tuire dubioasă, la fel ca şi familiile Banffy, Elteteo, Kemeny, Kanouky, Kendeffy şi alte familii ale foştilor grofi, care probabil se regăsesc pe lista optanţilor despăgubiţi deja de statul român, dar care vin şi cer din nou să li se retrocedeze suprafeţe şi averi imense.
18.000 de revendicări în județul Mureș. Trebuie precizat că samsarii care au transformat retrocedările în sursă de profit sunt de aici, din România.

Mergeau şi băteau la uşă în Austria sau Ungaria şi spuneau:

„Iată, aveţi de recuperat o avere imensă în Româ­nia! Ne ocupăm noi, contra cost”.

Se întorceau apoi în România, se înţelegeau cu un prefect, spri­jiniţi de putere, şi afacerea era foarte profitabilă. Deşi statul român avea documente în arhive, nu le-au verificat.

La noi, în Mureş, au fost 18.000 de revendicări ce trebuiau rezolvate rapid, cu presiuni de sus, de la oameni gen Hrebenciuc, Chioariu, Paltinu, Frunda şi alţii, aşa că la comisii s-au luat decizii greşite. În acest context politizat s-au în­tâm­plat lucrurile.

La Sovata, un compo­se­sorat pri­meşte, în loc de 2 hectare, 2.000 de hectare, doar prin falsificarea unei virgule. Prefectul a făcut plân­gere şi parchetul din Sighişoara a venit după 8 ani, spunând că s-a prescris cauza.

E un complex de complicităţi împotriva statului român, cu mize financiare enorme. A fost şi multă ignoranţă, nu doar corupţie. Ar fi trebuit ca prin lege, arhivele să furnizeze date pentru proprietăţi.

Dar asta nu s-a întâmplat şi s-a ajuns la paradoxuri precum cel de la Arcuş, unde a apărut un moştenitor din Africa. Nu ştie ungureşte, nu îşi cunoştea nici avocatul până să vină în România, dar el revendica o res­tituire de 11 milioane de euro!

Asta, în timp ce o nepoată a lui Augustin Maior, fost prefect, pre­zent la Marea Unire, preşedinte al Astra şi senator, nu a reuşit să recupereze mai nimic din averea familiei, pentru că aceşti samsari au intervenit împotrivă.

Reîmproprietărirea criminalilor de război. Sunt foarte multe asemenea cazuri, unele dintre ele dramatice, aşa cum este cel al satului Nadeş.

Acolo s-a cerut nici mai mult nici mai puţin decât retrocedarea întregului sat, cu cimitir, cu pământul de sub biserică şi cel de sub casele oamenilor, adică aproape 8.000 de hectare. Aceeaşi situaţie este acum în satul Idicel, pe care îl re­vendică în întregime familia Kemeny.

La Târ­năveni s-a făcut o cerere de retrocedare în numele unui mort. Omul murise din 1982 şi cineva a venit cu o procură că îl reprezintă…

Alt caz este al lui Banffy, care a fost criminal de război şi a cărui avere a fost confiscată prin decizia tribuna­lului militar. Şi totuşi, fa­mi­liei sale i s-au restituit pro­prietăţi de păduri de zeci de mii de hectare.

Unele sunt primite, al­tele în proces încă. Un caz clasic de re­stituire du­bioasă este al fa­miliei Urmanzi din Topliţa.

În 1944, e dat în urmărire ca criminal de război şi moare în 1945. Dar as­tăzi vine fostul vice­pri­mar al oraşului, strânge docu­mente şi se dă ne­potul lui Urmanzi.

A primit în jur de 3.000 de hec­tare şi câteva clă­diri. Apoi, sunt cazurile ce­lebre cu Hrebenciuc şi Paltin Sturdza şi retro­cedarea a 43.000 de hec­tare în judeţul Ba­­cău, sau depu­tatul Marko Attila, care se ascunde şi astăzi în Un­garia, fiind urmărit pentru retrocedări abu­zive.

E de subliniat fap­tul că multe dintre aceste retro­cedări au la bază un fals.

Este o nevoie urgentă de corelare a insti­tuţiilor statului; cercetate arhivele, Guvernul să stabilească ce să facă Arhivele Naţionale; să se spe­cializeze procurori pe această problemă, să fie specializate instanţe pe această problematică. Trebuie creată o nişă legislativă care să revi­zu­iască toate restituirile.

Dacă există voinţă, în­tr-un an se poate reglementa situaţia în Tran­sil­vania.

Dar timpul contează mai puţin: orice ne­dreptate care poate să fie îndreptată, nu contează în cât timp, se în­dreaptă.

Prof. univ. Ioan Sabău Pop

Text preluat din bilunarul CERTITUDINEA   

 

 

 

 

 

CITIŢI ŞI:

 

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/08/25/ziua-de-25-august-in-istoria-romanilor/

 

 

 

 

24 august – Se împlinesc 100 de ani de la constituirea în 1918, la Paris, a Consiliului Naţional Român Provizoriu, care a proclamat formarea Consiliului Naţional al Unităţii Române, organ reprezentativ al poporului român, care milita pentru Marea Unire

 

 

 

Take Ionescu (n. 13/25 octombrie 1858, Ploieşti, Ţara Românească – d. 2 iunie 1922, Roma, Italia) a fost un om politic, avocat şi ziarist român,care pe parcursul carierei sale politice a ocupat o serie de poziţii ministeriale, cum ar fi ministru al instrucţiunii publice şi cultelor (1891-1898), ministru de finanţe (1904-1907), ministru de externe (1912-1914) şi în cele din urmă, preşedinte al Consiliului de Miniştri (1921-1922).

S-a făcut remarcat prin calităţile sale oratorice, căpătându-şi în epocă porecla de „Tăchiţă Gură de Aur”.Take Ionescu a fost un susţinător al intrării României în Primul Război Mondial, de partea Antantei.

De activitatea sa ca ministru de externe se leagă semnarea Păcii de la Bucureşti din 1913, la sfârşitul celui de-Al Doilea Război Balcanic, precum şi punerea bazelor Micii Înţelegeri în 1921.

A fost un sprijinitor activ al luptei pentru unitatea naţională a românilor din afara graniţelor, militând în acelaşi timp pentru respectarea drepturilor minorităţilor naţionale.

S-a stins din viaţă la 22 iunie 1922, la Roma, din cauza unei infecţii bacteriene a aortei, căpătată în urma consumării unor stridii infestate. Este înmormântat la Mănăstirea Sinaia.

 

 

 

Astăzi,  24 august,  se împlinesc 100 de ani   de la constituirea în 1918, la Paris, a Consiliului Naţional Român Provizoriu, care a proclamat, la 20.IX/3.X.1918, formarea Consiliului Naţional al Unităţii Române, organ reprezentativ al poporului român, care milita pentru Unirea tuturor românilor în aceeaşi ţară  .

Consiliul va fi recunoscut ulterior de guvernele Franţei, SUA, Marii Britanii şi Italiei drept exponent al intereselor poporului român.

 La 11/24 decembrie 1916, în urma grelelor înfrângeri militare din toamna anului 1916, s-a format la Iaşi un guvern de concentrare naţională Ion I.C. Brătianu-Take Ionescu.

Take Ionescu a fost, începând din 10 iulie 1917, vicepreşedintele Consiliului de Miniştri , care avea să demisioneze la 26 ianuarie/8 februarie 1918, deoarece considera inacceptabilă încheierea unei păci separate cu Puterile Centrale.

Take Ionescu a plecat la Paris, în iunie 1918, însoţit de cca 200 de prieteni şi cunoscuţi oameni politici.

”Ajuns la Paris, prima lui grijă a fost să creeze un Comitet Naţional, format din toate personalităţile care se aflau acolo. Un larg şi strălucit mănunchi de patrioţi care în dispreţul ocupaţiunii germane şi în opoziţie cu guvernul Marghiloman, supus germanilor, să reprezinte adevărata Românie.

Pacea de la Buftea trebuia să se arate că a fost smulsă României  şi că nu corespunde aspiraţiunilor neamului.

Începea o intensă activitate de propagandă . Take Ionescu era când la Londra, când la Paris….”, arăta Constantin Xeni, un colaborator apropiat al lui Take Ionescu. (”Magazin istoric” nr. 2 /februarie 1975)

  Consiliul Naţional Român Provizoriu creat la Paris sub conducerea lui Take Ionescu  a proclamat aşadar la 20 septembrie 1918 formarea Consiliului Naţional al Unităţii Române, organ reprezentativ al poporului român care avea să fie  ecunoscut în toamna anului 1918 de guvernele Franţei, SUA, Marii Britanii şi Italiei drept exponent al intereselor poporului român. 

Consiliul Naţional al Unităţii Române, era format din 29 de membri, având pe Take Ionescu preşedinte, Vasile Lucaciu, Octavian Goga, Constantin Angelescu şi Ioan Th. Florescu, vicepreşedinţi.

El reunea pe fruntaşii emigraţiei din ţările aliate precum şi din toate provinciile istorice româneşti şi a publicat ziarul La Roumanie.

Expunerea de motive privind constituirea acestui organism a făcut-o marele poet Octavian Goga, printr-o cuvântare rostită la şedinţa festivă în care a demonstrat justeţea revendicărilor românilor din Transilvania şi Bucovina şi a subliniat necesitatea adoptării unei strategii politice, a unui program de luptă ferm care să asigure unitatea de vederi şi acţiune a întregii emigraţii româneşti şi totodată sprijinul deplin al opiniei publice europene.

Principalele obiective politice ale Consiliului Naţional al Unităţii Române erau:

1) de a informa, cât mai mult posibil, opinia publică din Occident cu privire la drepturile româneşti, legitimitatea lor, pe baza argumentelor etnico-istorice şi a jertfelor imense ale poporului român în războiul de eliberare şi unitate naţională;

2) de a colabora în mod public, într-o strânsă intimitate cu celelalte naţionalităţi asuprite din Austro-Ungaria;

3) de a organiza legiuni militare formate din români transilvăneni şi bucovineni aflaţi în străinătate etc.

Acest organism a fost recunoscut la scurt timp de la înfiinţarea sa de către puterile Antantei, ca reprezentant al intereselor României, ceea ce reflecta menţinerea şi reconfirmarea- angajamentelor asumate prin Convenţia de alianţă din vara anului 1916 faţă de revendicările teritoriale ale poporului român.

Ministrul de externe francez, St. Pichon, în scrisoarea oficială de recunoaştere a Consiliului Naţional al Unităţii Române, sublinia că „guvernul francez consideră acest înalt organism politic, format din personalităţi eminente din România şi din teritoriile despărţite încă de patria mamă, drept imaginea fidelă a adunărilor de autodeterminare româneşti, deoarece este emanaţia aspiraţiilor seculare spre libertate şi unire a românilor”.

El considera, totodată, Consiliul Naţional al Unităţii Române „interpretul cel mai autorizat al poporului român” şi-l asigura că se poate baza pe întregul concurs al Franţei.

În lunile septembrie, octombrie şi noiembrie 1918, Take Ionescu, împreună cu N. Titulescu, a făcut trei călătorii în Marea Britanie, Take Ionescu fiind primit în audienţă de prim-ministrul David Lloyd George.

În toate demersurile sale Take Ionescu susţinea principiul naţionalităţilor. George Clemenceau spunea că ”Take Ionescu este un om care poate fi pe drept cuvânt numit european, un mare european, deşi român până-n măduva oaselor, având pentru ţara sa cea mai înaltă şi legitimă ambiţie”.

Winston Churchill l-a caracterizat ca fiind ”omul care vedea întotdeauna clar şi just” (”Magazin istoric” nr. 2 /februarie 1975).

Consiliul Naţional al Unităţii Române şi-a trimis misiuni diplomatice în diferite alte  ţări sau a completat pe cele existente, spre a câştiga opinia publică şi guvernele ţărilor respective pentru cauza unităţii politice a românilor şi a combate manevrele politico-diplomatice ale Austro-Ungariei, care încerca să salveze existenţa conglomeratului multinaţional. El cerea expres recunoaşterea dreptului de autodeterminare a tuturor naţiunilor până la despărţirea lor de statul multinaţional, în consens cu declaraţia Partidului Naţional Român din Transilvania, care era fondată pe argumente istorice, politice şi etno-demografice.

În numele românilor de pretutindeni Consiliul Naţional al Unităţii Române arăta, între altele, că refuză să recunoască guvernul instaurat la Budapesta ca şi autoritatea parlamentului maghiar, exprimând deschis hotărârea de unire a Transilvaniei şi Bucovinei cu România.

De asemenea, Consiliul Naţional al Unităţii Române a avut un rol important în organizarea participării reprezentanţilor poporului român la Conferinţa de la Geneva a naţionalităţilor asuprite din Austro-Ungaria, din 29 octombrie 1918.

Au luat parte români, cehi, slovaci, sârbi, polonezi şi italieni. Conferinţa a afirmat, în mod expres şi solemn, în faţa opiniei publice mondiale, voinţa colectivă şi de nezdruncinat a acestor naţionalităţi de a-şi proclama independenţa şi unitatea naţională. 

În toamna anului 1918, Ministerul Afacerilor Externe francez a întocmit un amplu raport cu privire la istoria Transilvaniei, în care erau evocate principalele momente ale luptei de eliberare naţională a românilor de aici de sub dominaţia străină şi îndeosebi eforturile depuse de poporul român în primul război mondial pentru înfăptuirea unităţii sale naţional-statale.

Raportul consemna argumentat că „un an şi jumătate românii au luptat cu dârzenie, înfruntând şi groaznicele încercări pe care foametea şi epidemiile le-au agravat şi sperând pentru o clipă că le aparţine victoria care pe drept li se cuvenea.

Prin Misiunea sa militară, armata franceză s-a asociat eforturilor lor. Se ştie în ce împrejurări dificile a fost întreruptă lupta. Tratatul (de pace de la Bucureşti, n.ns.), care a fost atunci impus (de către Puterile Centrale, în anul 1918, n.ns.) aliaţilor noştri (României, n.ns.) a fost crud; el le-a răpit (românilor, n.ns.) teritorii bogate, le-a impus, clauzele sale politice şi economice şi cea mai aspră supunere”.Raportul sublinia că „România nu şi-a pierdut însă de loc speranţa şi apropiata victorie a Aliaţilor va justifica constanţa sentimentelor sale.

„Franţa – menţiona documentul diplomatic – care a secondat în secolul al XIX-lea primele eforturi pentru independenţa română, care a favorizat unirea principatelor Moldova şi Valahia va rămâne fidelă prietenilor şi principiilor sale, folosindu-se de acestea pentru a facilita înfăptuirea unităţii române şi pentru a smulge din braţele unei tiranii, care, de la secol la secol, de la an la an a devenit tot mai crudă, un popor de care este legată prin atâtea simpatii reciproce”.

O neobosită activitate politică şi diplomatică a desfăşurat şi emigraţia română din Italia şi Statele Unite.

Profesorul dr. G. G. Mironescu releva în lucrările sale Din pribegie şi Aperçu sur la question roumaine că „bravii fii ai neamului nostru ardeau de dorul de a lupta pe frontul italian sau francez împotriva inamicului”.

Din cele prezentate, rezultă  că între anii 1916 şi 1918 reprezentanţii mişcării naţionale  şi ai altor organizaţii şi asociaţii cultural-patriotice şi politice româneşti, misiunile şi emigraţiile româneşti, toţi românii aflaţi în străinătate, au desfăşurat o amplă activitate politică şi patriotică, au fost interpreţii legitimi ai aspiraţiilor poporului român spre unitate naţională. 

Ei au întreprins în susţinerea revendicărilor naţional-teritoriale în favoarea Unirii, o intensă propagandă, reuşind să atragă atenţia opiniei publice internaţionale asupra intereselor României, să câştige simpatia anumitor cercuri conducătoare din Franţa, Anglia, Italia, Belgia, S.U.A. etc., şi să constituie pe frontul occidental unităţi militare alcătuite din voluntari combatanţi români, fapt ce va influenţa favorabil succesul eforturilor diplomatice ale guvernului român în cadrul Conferinţei de pace de la Paris.

 

 

 

Surse:

 

 

http://www.dacoromania-alba.ro/nr67/contributia.htm

http://www.rador.ro/2018/08/24/calendarul-evenimentelor-24-august-selectiuni-3/

https://ro.wikipedia.org/wiki/Take_Ionescu

https://www.agerpres.ro/documentare/2018/01/26/1918-anul-marii-uniri-take-ionescu-om-politic-orator-militant-pentru-cauza-nationala-romaneasca–43568

Discursul lui Iuliu Maniu la 1 decembrie 1918 în faţa Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia

 

 

 

 Iuliu Maniu (n. 8 ianuarie 1873, Bădăcin – d. 5 februarie 1953, închisoarea din Sighetu Marmaţiei), a fost un om politic român, deputat român de Transilvania în Dieta de la Budapesta, de mai multe ori prim-ministru al României (noiembrie 1928-iunie 1930; iunie 1930-octombrie 1930; octombrie 1932-ianuarie 1933), preşedinte al Partidului Naţional-Ţărănesc (1926-1933, 1937-1947), deţinut politic după 1947, decedat în închisoarea comunistă de la Sighet. A fost membru de onoare (din 1919) al Academiei Române. 

 

 

Alba Iulia, 1 decembrie 1918 – Discursul lui Iuliu Maniu 

 

În discursul ţinut de Iuliu Maniu în plenul Adunării Naționale de la Alba Iulia, acesta a motivat proiectul de rezoluție al Unirii, citit anterior de Vasile Goldiș.

 

Onorată Adunare Națională,

 

Dacă privim șirul nesfârșit al suferințelor grele cari le-a indurat Neamul Românesc timp de veacuri, dacă ne aducem aminte de sutele de mii de martiri, care și-au jertfit viața pentru acest neam, precum și de durerile sufletești, care sute de ani au amărât viața strămoșilor noștri – nu știm cu ce să mulțumim noi, generația de azi, că suntem învredniciți de soartă, să ajungem tocmai noi ziua sfântă de azi, și după atâtea suferințe ale înaintașilor noștri, tocmai noi să fim împărtășiți de o atât de mare înălțare sufletească.

Mulțumita și recunoștința noastră față de această grație a Providenței nu ne-o putem arăta decât dovedindu-ne vrednici în aceste sărbătorești clipe de însemnătatea timpurilor, pe care le trăim.

Vrednicia neamurilor, prin urmare și a noastră, se judecă după temeinicia hotărârilor ce le iau, după măsura de înălțare sufletească cu care se alătură la aceste hotărâri și după stăruința, cu care se silesc a înfăptui hotărârile luate. Veșnicia noastră o vom dovedi.

Noi, Onorată Adunare Națională, azi suntem ca orbul nenorocit care ani de-a-rândul nu a zărit cu ochii lui lumina soarelui și deodată i se desprind ochii închiși pentru a primi razele dătătoare de viață ale eternei lumi (aplauze: așa-i).

Fiii poporului nostru au trăit până acum ca orbii în întunericul negru, lipsit de orice mângâiere, și azi, prin o bunăvoința dumnezeiască și prin vrednicia proprie li s-au deschis vederea ochilor și au văzut lumina sfântă a dreptății și a libertății popoarelor.

Înainte de ce, inspirați de această lumină, am aduce hotărârile noastre, trebuie întâi să ne închinăm cu smerenie în fața acelora, care au făcut să putem străbate întunerecul întărit de veacuri și să ne plecăm genunchii în fața sutelor de mii de frați vitregi, care prin suferințele lor îngrozitoare au despicat norii grei, ce închideau dinaintea noastră razele luminei: înaintea scumpilor noștri frați, neînvinși soldați ai armatei române. (Aplauze îndelungate: Trăiască armata română! Trăiască soldații români!). Cuvântul cel dintâi al meu este cel al dorinței, să ne închinăm adânc înaintea marilor umbre ale soldaților români, morți pentru desrobirea noastră, și înaintea soldaților români, care și azi luptă pentru a înfăptui unirea tuturor Românilor, și înaintea marelui și gloriosului ei Căpitan Majestatea Sa Regele Ferdinand și întregei Sale Dinastii. (prelungite aplauze. Întreaga adunare se ridică în picioare și aclamă timp îndelungat: Trăiască Regele Ferdinand! Trăiască Regele României Mari! Trăiască Regina Maria!)

Onorată Adunare Națională! Istoria ne-a învățat să credem în adevărul cuvintelor, că n-ai să aștepți nimic dela împărați străini, nici dela fiii altor neamuri. Bine poți să aștepți singur numai de la propriile tale puteri. Dovedindu-ni-se acest adevăr peste orice îndoială, datoria noastră nu poate fi alta, decât să cercetăm, cu cea mai mare grijă, unde găsim întreaga forță proprie, care ne poate menține în viitor și ne poate garanta mărirea și gloria Neamului pentru totdeauna.

Ce aș mai putea spune, Onorată Adunare Națională, după cele auzite până acum pentru a arăta, că în unitatea Neamului Românesc de pretutindeni zace această putere, (vii aplauze) și ce aș mai putea adăuga, ca să întăresc dovezile impugnabile ale raportorului nostru antevorbitor pentru a dovedi, ca această unitate politică este consecința logică a trecutului nostru istoric și este o absolută necesitate atât pentru noi, cât și pentru întreg Neamul Românesc?

Este de ajuns să pun în vederea Onoratei Adunării Naționale, că unirea tuturor Românilor într-un singur regat și într-un nedespărțit Stat este nu numai un ideal sfânt, isvorât din trecutul nostru și din Comoara vieții noastre sufletești, ci este și un drept indiscutabil al nostru, în baza ființei noastre naționale unitare. Noi, fiii Națiunei Rromâne de pretutindeni suntem de aceeași obârșie, de aceeași fire, cu o singură și unitară limbă și cultură și suntem încălziți de aceleași tradiții sfinte și de aceleași aspirații mărețe. (Aplauze îndelungate). Când toate acestea sunt unitare, poate încerca cineva, să împiedice manifestarea aceste unități și în ce privește viața politică, sufletește de mult înfăptuită?

Neamurile unitare în viața lor sufletească și unitare în manifestarea conștiinței lor de națiune distinctă, sunt recunoscute în știința modernă și de toată lumea civilizată ca subiecte de drept, înzestrate cu toate atributele unei personalități distincte, cu scopul propriu și de sine stătător. Astfel stând lucrul, cine ar putea contesta acestei ființe naționale dreptul de a-și putea însă-și croi soarta, de a se conduc ea singură în mod unitar și integral și de a se compune într-un singur trup, precum sufletul îi este unul singur și întreg. (Aplauze îndelungate).

Dacă acest principiu al personalității unei națiuni dă drept Națiunei Române să se consolideze într-un singur stat și să fie și în manifestarea ei externă un singur trup și un singur suflet, o singură și unitară forță – menirea pământească a neamurilor ne impune absoluta dorință morală să înfăptuim unitatea politică a Neamului Românesc. Menirea neamurilor este să contribuie în mod propriu, conform însușirilor lor politice specifice la desvoltarea civilizației omenești.

Aceste însușiri specifice însă nu se pot afirma și nu se pot desvolta sub o domnire străină și divizată. Dar mai ales nu pot fi utilizate aceste însușiri proprii în serviciul civilizației generale, fără o cârmuire conștientă, unitară și specifică. Dreptul neamurilor, recunoscut de toată lumea, de a-și forma în mod integral Statul lor propriu, este deci și o datorie față de sine și față de civilizația omenească, și în consecință, dacă Neamul Românesc nu s-ar folosi de dreptul său de a-și înfăptui unitatea națională s-ar arăta nevrednic nu numai de timpurile, cari le trăim, ci și de însușirile nobile și fără pereche, cu care este înzestrat și prin aceasta s-ar expune disprețului întregei lumi civilizate. (Lungi aplauze și furtunoase aprobări).

Decretând deci Unitatea Națională, vom continua a fi ceea ce am fost noi, Neamul Românesc, totdeauna și ceea ce trebuie să fie pentru vecie: sentinela trează și conștiință a civilizației omenești. (Furtunoase aplauze).

Dar, în deosebi, noi Românii din Transilvania, Banat și Ungaria, suntem în drept și avem datoria să pretindem această unire, pentru că aici a fost leagănul românismului. Nu se poate, ca o crudă barbarie să ne forțeze, ca însăși Vatra Neamului românesc, leagănul aspirațiilor românești, să fie despărțit de trupul întregei națiuni deja unite!

Noi nu ne putem închipui viața mai departe fără a fi împreună cu întreg neamul românesc și mai bine voim moartea, decât o viață de sclav umilit, despărțit de frații săi. (Lungi și furtunoase aprobări).

E evident deci, Onorată Adunare Națională, că toate argumentele științei, stabilite de mintea omenească ne dau dreptate în hotărârea noastră, de a contribui și noi prin alăturarea noastră la înfăptuirea Marelui Regat Român. (Trăiască România Mare! Urale frenetice).

Este evident, că aclamațiile Dumneavoastră, cu care ați întâmpinat proiectul nostru de rezoluțiune nu sunt numai flori frumoase și trecătoare, a sentimentelor și a însuflețirei naționale ci sunt o urmare firească a unei convingeri adânci și nestrămutate, isvorâte din vederi științifice adoptate de civilizația omenească (aprobări).

Dar și considerațiile de natură practică privind închegarea într-o singură forță unitară a întreg neamului românesc.

Cum vom putea noi apăra între împrejurări radical schimbat și pe viitor ființa noastră națională și comorile noastre sufletești, fără a opune pericolelor din afară întreaga noastră forță națională? Cum vom putea noi menține integritatea etnică a teritoriului nostru dacă dezvoltarea vieții noastre culturale și economice nu va fi sub scutul întregului neam românesc? Cum vom putea noi exista izolați și divizați, când toate popoarele din jurul nostru au înfăptuit deja unitatea națională a lor? Rupți și împrăștiați între diverse împărății, ne vom sfărâma neamurile vecine și vor trece peste noi cum trec valorile turbate peste corăbiile naufragiate, lipsite de mâna tare a cârmaciului. (Așa-i).

Dar să ne despărțim pentru toate timpurile de această icoană neagră a nenorocirei naționale și să ne înviorăm sufletul cu nădejdea, cu convingerea tare și sfântă, că hotărând a face aceea ce justifică deopotrivă trecutul, dreptul, știința și necesitatea, deciziunea noastră o va accepta și lumea cultă, care nu poate fi pentru menținerea barbariei, a întunericului și a retrogresiunii. (Vii și îndelungate aprobări).

Să trecem însă cu vederea, că în calea împlinirii idealului nostru nu dăm numai de prieteni, ci și de dușmani, cari, mânați de interesul lor rău priceput, se vor sili cu siguranță să împiedice înfăptuirea hotărârii noastre. Nu-i iertat să lăsăm necombătută nici bănuiala celor neorientați, nici intriga dușmanilor noștri. Trebuie să constatăm clar și peste orice îndoială, ce înțelegem noi sub dreptate, pe care vrem să o înfăptuim, și să lămurim cum pricepem noi libertatea și unitatea națiunii noastre.

Pentru înlăturarea oricăror îndoieli asupra intențiunilor poporului românesc, am ținut de lipsă, ca în proiectul de rezoluțiune, ce am prezentat, să precizăm principiile, cari ne conduc, în fața cărora, – sunt convins – toate intrigile dușmanului trebuie să amuțească. Am ținut să accentuăm aceste principii, cari de altfel fiind totdeauna aproape de sufletul nostru sunt de sine înțeles și pentru a da o icoană întreagă a credeului nostru politic. (Să auzim).

Noi, Onorată Adunare Națională, privim în înfăptuirea unității noastre naționale un triumf al Libertății omenești. Noi nu voim să devenim din oprimați, oprimatori, din asupriți asupritori. Noi voim să intronăm pe aceste plaiuri libertatea tuturor neamurilor și a tuturor cetățenilor. Noi propunem decretarea unirei cu Regatul României a întregei Transilvanii, a întregului Banat și a întregului teritoriu locuit de Români al Ungariei. Pe aceste teritorii locuiesc însă și alte neamuri, cu alte însușiri și alte tradiții. Noi nu voim să răpim individualitatea etnică nici ființa națională a acestor neamuri. Noi nu voim să răpim limba nimănui, ci vrem ca fiecare om să aleagă liber limba și credința în care vrea să trăiască atât în viața lui particulară cât și în legătura cu viața de Stat. Noi nu vrem să verse nimenea lacrimile pe care le-am vărsat noi atâtea veacuri, și nu voim să sugem puterea nimănui așa, cum a fost suptă a noastră veacuri dearândul. Noi ne încredem în trăinicia noastră și în vrednicia proprie și nu vrem să istovim forțele altora. (Aplauze lungi).

Este adânc înrădăcinată în noi convingerea, că numai un regim cu adevărat demografic ne poate întări țara și înălța Neamul. Trebuie să avem colaborarea organică a tuturor păturilor sociale și a tuturor cetățenilor în serviciul prosperității Statului Român. Un Stat modern, îndeosebi în vremuri agitate, cum sunt cele de azi, pretinde mari sacrificii dela cetățenii săi. Aceste sacrificii le pot presta cetățenii numai atunci, dacă sunt în putință, de-și desvolta toate forțele lor; iar aceasta numai pe lângă o deplină libertate pot să o facă. Deaceea libertățile interne ale cetățenilor trebuie să crească în raport cu sforțările externe ale Statului. Nu se poate spera, ca cetățeni fără drepturi și ținuți în întunerec sufletesc și în mizerie socială să devie stâlpii siguri ai unui Stat modern. Deplina libertate și egala împărtășire în puterea de Stat a cetățenilor, este singura bază solidă a desvoltării unui stat. (Aprobări).

Pătura socială cea mai puternică a Neamului Românesc este țăranul român agricultor. Toate aceste haine negre și frunți luminate, cari le vedem aici, au ieșit din poporul nostru țăran. Nu este aici nici unul dintre noi, a cărui obârșie nu ar fi la plugul românesc, la pământul român, la brazda țăranului român, sfințit de suferințele nesfârșite, decât cari numai credințele au fost mai mari. Deaceea de gândirea politică a neamului Românesc, a fost strâns legată străduința de a făuri o soartă mai bună țăranului român. O reformă agrară radicală care să dea pământ țăranului român și să facă posibilă concentrarea întregei sale forțe la o producțiune cât se poate de intensă, a fost totdeauna o ținută bine precizată a luptelor politice românești. Această reformă nu tinde la un comunist străin de sufletul țăranului român, nici la răpirea proprietății private, ci la o nivelare justă a raporturilor și a puterilor sociale.

Când cu bucurie constatăm, că în țărănimea noastră avem un factor social puternic și un isvor nesecat al forțelor naționale – trebuie cu durere să constatăm, că avem marele neajuns, de a dispune asupra unei industrii și comerț, abia în desvoltare. De aceea trebuie să ne silim din toate puterile să ne formăm o puternică industrie și un sănătos comerț, ca astfel nu numai să fim liberi independenți, și uniți, ci să fim prevăzuți cu toate cele de lipsă. Din munca noastră proprie, structura noastră socială trebuie în curând să fie corespunzătoare cerințelor unui Stat modern. Pe lângă marele rău de a nu fi avut aceste clase sociale, am avut și micul bine de a nu fi expuși sguduirilor în, luptelor sociale. Cumințenia pretinde însă, ca să profităm de-a-ntregul de experiențele Apusului plătite atât de scump.

Onorată Adunare Națională! Când decretăm Unirea noastră cu Regatul Român, nu putem lăsa din vedere necesitatea unui timp de transiție, în decursul căruia va trebui să se concordeze diferențele și particularitățile diferitelor instituțiuni de drept. Schimbări radicale nu se pot înfăptui în câteva zile. Mai ales nu schimbările proiectate în administrație și justiție. Deaceea proiectul de rezoluțiune prezentat dumneavoastră prevede pentru acest scurt timp de transiție o autonomie provizorie a ținuturilor acum unite cu Regatul Român, ceeace însă nu atinge faptul necondiționatei noastre alipiri către România.

Neamul românesc la fondarea viitorului său și la asigurarea existenței sale nu poate trece cu vederea raporturile internaționale cu celelalte neamuri. Dacă privim la urmările catastrofale ale tragediei omenești, ce se petrecuse în timpul recent, nu e putință să nu constatăm, că acestea nu se pot delătura decât delăturând totodată și posibilitatea de a se repeta această tragedie. Aceasta însă nu se va putea ajunge, decât numai punând stavilă egoismului neîndreptățit și putinței de a strivi fără nici un scrupul cel mai tare pe cel mai slab. În locul suveranității rigid aplicate, trebuie să se înfăptuiască o frățietate universală, care să admită înființând Liga Națiunilor deliberarea conflictelor dintre popoare prin juriu internațional, evitând prin aceasta aplicare a forței brutale reprezentate prin răsboiu.

Eram încă sub povara oprimării naționale, când frații noștri din Bucovina (Aplauze: Să trăiască Bucovina) enunțase unirea lor cu România Mare. Eram încă în robie când frații bucovineni eliberați de sub același jug, au decretat unirea lor cu noi, fiind aplecați a-și întinde mâna lor caldă, gata de ocrotire, înspre noi. Ce e mai firesc deci, decât, că în aceste momente, când batem calea străbătută deja de ei, să le trimitem o frățească închinare.

Sub domnia seculară a Habsburgilor au suferit pe lângă noi multe neamuri eroice, cari deopotrivă cu noi doreau să rupă lanțurile grele ale opresiunei naționale. Pildele strălucite de eroism național ale acestor neamuri ne-au dat și nouă în zilele grele de suferinți tărie sufletească și cuvintele lor de îmbărbătare ne-au mângâiat în dureri și nu-au întărit în nădejdi.

Credem a da prin urmare expresiune gândului întreg Neamului Românesc, când propunem în proectul de rezoluțiune, să trimiteți acestor popoare liberate, salutul nostru și admirația noastră, dorindu-le acum, ca unor popoare libere, deplină mărire. (Aplauze frenetice).

Să nu uităm că dacă azi suntem în situația de a ne spune liber cuvântul și de a ne pronunța neîmpiedicați dorința sufletului nostru, avem să mulțumim armatelor victorioase ale puterilor aliate și diplomației strălucite ale acestora puteri. Deaceea credem, că trebuie să ne închinăm înaintea geniului națiunilor liberatoare și în urmare propunem, să se trimită din această adunare salutul nostru armatei glorioase a Antantei și conducătorilor ei. (Aplauze frenetice).

Din aceste considerații rog Onorata Adunare Națională să primească proiectul nostru de rezoluție, (primim, primim! Urale îndelungate), pentru a întemeia pentru vecie România unită și mare și a înstăpâni pentru totdeauna o adevărată democrație și deplină dreptate socială! (Urale nesfârșite. Primim unanim! Trăiască România Mare! Aplauze frenetice).

 

 

http://centenarulromaniei.ro/anul-centenar-2018/