Mai intai români, pe urma moldoveni

 

Motto: „A fi cineva” e diferit de „a veni de undeva” sau „a trăi undeva”.

Moldovenii nu sunt numai moldoveni, sunt români si pe urma moldoveni.

Toate discuţiile despre persistenţa în timp a denumirii „moldoveni” sunt valabile până la un punct.

Acest punct este 1359, anul constituirii formaţiunii statale în zona râului Moldova.

Pornind de la originea străină locului a descalecatorilor  maramureşeni apare întrebarea: cum îşi ziceau locuitorii acestor meleaguri înainte de a-şi zice moldoveni?

Specificul tuturor regiunilor locuite de români constă în auto-identificarea lor pornind de la criteriul geografic.

Astfel moldovenii sunt bastinasii din zona râului Moldova, muntenii – cei din zona montană raportaţi la cei din câmpie, oltenii – din zona râului Olt raportaţi la cei din zona râului Argeş (munteni), transilvănenii – locuitorii din Transilvania, „de dincolo de păduri”, (ardeleni – din Ardeal, origine neclară, dar unanim considerată neavând vreun sens etnic), maramureşeni – din zona Maramureşului, cu o evidentă legătură cu denumirea râului Mureş, bănăţeni – din zona Banatului (singurul caz de origine mai mult politico-administrativă, de la „ban” – conducător al unui banat, dar geografic în consecinţă), dobrogeni – din Dobrogea.

(Denumirile „bucovineni”, „basarabeni” şi într-o oarecare măsură şi „olteni” au apărut ca rezultat al ocupaţiilor străine ale regiunilor respective, fiind străine populaţiilor numite astfel.)

Niciuna din aceste auto-denumiri nu are conotaţii etnice şi nu explică originea purtătorilor.

Singurul aspect (rol?) evident al acestora a fost şi continuă să fie delimitarea spaţială a locuitorilor din arealul cuprins între Tisa, Nistru, Dunăre şi Marea Neagră, dar şi din afara acestuia.

Centre de putere (economică sau politico-militară) au existat în întreg spaţiul carpatic.

O dovadă în acest sens o reprezintă dăinuirea în conştientul colectiv a noţiunilor ca „Ţara Bârsei”, „Ţara Făgăraşului”, „Ţara Haţegului”, „Ţara Mocanilor”, „Ţara Moţilor”, „Ţinutul Pădurenilor”, „Ţara Năsăudului”, „Ţara Zarandului”, „Ţara Silvaniei” etc. Toate aceste „ţări” (lat. terra – pământ, teritoriu) sunt delimitări strict geografice (spaţiale) din interiorul arcului carpatic.

Migraţiile constante dinspre Asia prin zonele de câmpie carpato-nistrene şi carpato-danubiene, au contribuit la cristalizarea primelor formaţiuni statale în zonele muntoase ale actualei Transilvanii, mai greu accesibile pentru populaţiile nomade.

Dar treptat, odată cu sfârşitul ultimelor migraţii (sec. 13-14), elemente aristocrate din „ţările” intra-carpatice îşi îndreaptă privirile spre zonele extra-carpatice, apărând astfel, în spiritul şi tradiţia moştenită, „ţara Moldovei” pe râul Moldova şi „ţara Munteniei” având probabil ca precursor „ţara Argeşului” (prima cetate de scaun a Munteniei fiind Curtea de Argeş).

Denumirea de Muntenia este una dată de către cronicile moldoveneşti, fiind un argument în plus al populării, în evul mediu, în special al zonelor de munte, câmpia având întinderi mari de păduri, fiind slab populată, şi din cauza invaziilor migratorilor.

Faptul că între „ţara Moldovei” şi oricare din „ţările” din Transilvania se poate pune semn de egalitate este susţinut şi de existenţa până în prezent pe teritoriul de mai târziu al statului moldovenesc a Tarii Vrancei .

Balada „Mioriţa” este edificatoare în acest sens: moldoveanul fiind locuitor din nordul Carpaţilor estici (din zona râului Moldova), vrânceanul – din sudul Carpaţilor estici (din zona munţilor Vrancei), iar ungureanul – de peste munţi.

Niciunul din aceste nume nu are conotaţie etnică, fiind numai geografice.

Iar uşurinţa cu care a fost adoptat noul nume, „moldovean”, în detrimentul anterioarelor „maramureşean”, „ardelean” etc., demonstrează odată în plus faptul că aceste denumiri aveau un caracter secundar, cu menirea de a delimita între ele grupurile de oameni conform locului de aşezare.

Ei nu au devenit altcineva, ei s-au mutat cu traiul altundeva. (Sunt semnificative în acest sens denumirile reciproce actuale dintre diferiţi români.

Oltenii se vor raporta la moldoveni ca olteni, moldovenii – ca moldoveni faţă de bănăţeni, ş.a.m.d. Iar în momentul raportării la străini, ei toţi se vor considera români.)

Supremaţia formaţiunii statale din zona râului Moldova, având prima cetate de scaun cunoscută la Baia, asupra altor centre de putere apărute în perimetrul est-carpatic duce într-un final la expansiunea denumirii „Moldova” asupra întregului teritoriu controlat de conducătorii „ţării Moldovei”.

Mutarea succesivă a cetăţii de scaun de la Baia la Suceava şi apoi la Iaşi este o dovadă a extinderii treptate a influenţei, şi în acelaşi timp a avansării populaţiei montane, spre zona de câmpie.

Rapiditatea cu care s-a reuşit exercitarea controlului asupra unui teritoriu atât de vast (până la Nistru şi Mare) se explică prin dispariţia pericolului invaziilor populaţiilor nomade, prin popularea slabă a teritoriului dat, dar şi a lipsei în comunităţile care au supravieţuit valurilor migratoare (fie ele de etnie română, slavă, tătară etc.) a unei organizări politico-militare capabile să înfrunte noul centru de putere din Carpaţi.

Acelaşi lucru s-a întâmplat şi în sudul Carpaţilor unde formaţiunea statală din zona râului Argeş îşi impune autoritatea până la Dunăre şi Marea Neagră (cetăţi de scaun – Câmpulung/Curtea de Argeş, Târgovişte, Bucureşti).

Astfel denumirea de „moldoveni” este la origine denumire geografică. Sens pe care îl păstrează şi azi.

Or nu putem admite că de la începutul şi până la definitivarea etnogenezei poporului locuitor al acestei zone, aceştia s-au auto-identificat într-un anume fel şi brusc, în momentul constituirii formaţiunii statale Moldova au renunţat la acea auto-identificare acceptând una nouă, având sens explicit geografic.
E totuşi vorba de o perioadă de peste 1000 de ani (începând cu sec. 2-3)!

Toţi locuitorii arealului cuprins de Tisa, Dunăre, Nistru şi Marea Neagră, dar şi cei originari de aici, şi cei cu strânse legături cu aceştia, erau denumiţi de către străini cu termenul generic (care-i cuprinde pe toţi) de „valah” (vlah, voloh, vloh, blah, vlas, voloc, vlachok, vlacoi, olah, iflak, etc.).

Fiind un exonim , nu este perceput de populaţiile vizate ca un nume etnic al lor.

Odată cu supunerea „ţărilor” din interiorul arcului carpatic de către regatul ungar, asupra acestui teritoriu, dar şi asupra locuitorilor de aici extinzându-se determinativul „unguri”, „unguresc” (deşi în unele surse maghiare timpurii Ardealul cucerit este numit „Valahia interioară” în raport cu cele din exteriorul arcului carpatic), singurele formaţiuni statale şi implicit populaţiile lor, care rămân în viziunea străinilor drept „valahi” sunt cea din sudul Carpaţilor (Valahia, Ungro-Vlahia sau Muntenia) şi cea din estul Carpaţilor (Moldo-Vlahia, Ruso-Vlahia, Bogdano-Vlahia, Moldova).

Dar cum se auto-denumeau din punct de vedere etnic locuitorii acestor pământuri?

Numele „rumân” răspândit în Ţara Rumânească (Ţara Românească, Valahia sau Muntenia) în evul mediu, desemna ţăranul dependent de nobilul stăpân al pământului pe care locuia şi lucra acesta.

În Moldova acest ţăran se numea „vecin”.

În teritoriul ocupat de unguri, s-a încetăţenit, printre vorbitorii de limbă română, noţiunea „iobag”, pe care o excludem din start din analiza auto-identificării etnice, ea fiind un împrumut din limba maghiară, apărut mult după sfârşitul etnogenezei populaţiei la care ne referim.

În cazul Transilvaniei s-a mai folosit şi termenul „şerb” (lat. servus – slujitor), dar acesta a denumit mereu raportul personal dintre indivizi de rang social diferit, nefiind un apanaj sau o caracteristică a unei întregi etnii.

Originea cuvântului „rumân” este clară. Este derivat din „romanus” – roman.

Trecerea lui „o” în „u” fiind o caracteristică a limbii române (lat. compitus – cumpăt, lat. conventum – cuvânt, sl. rod – rudă, lat. rogare – rugă, sl. monka – muncă, lat. nomen – nume, lat. domine deus – dumnezeu etc.).

Cuvântul „vecin” provine din „vicinus” (vecin) şi „vicus” (sat, aşezare).

Deşi par a avea sensuri clar diferite, aceste noţiuni, „rumân” şi „vecin” trebui tratate în contextul specific perioadei medievale.

Elitele conducătoare ale Ţării Româneşti şi Moldovei erau la origine străini (cumani, pecenegi, bulgari, germanici, slavi). Este şi firesc acest lucru, datorită caracterului războinic şi nomad (iniţial) al acestora.

Căci în comparaţie cu locuitorii băştinaşi sedentari, aceştia dispuneau de forţă militară care le asigura un statut în cadrul propriilor triburi, iar ulterior, odată cu asimilarea lor, în cadrul întregii societăţi din zona controlată.

Acest lucru, al dominării unei populaţii redusă ca număr, dar războinice, asupra uneia mai mare ca număr, dar mai slab organizată militar, este specific colectivităţilor umane în general.

Conducătorii slavilor de est au fost de origini scandinave (varegi, însăşi denumirea „rus” fiind considerată ca reprezentând un grup scandinav), galii romanizaţi au fost conduşi de franci, slavii din sudul Dunării – de bulgari, finlandezii – de suedezi, triburile britanice – de angli, iuţi şi saxoni, apoi de vikingi şi normanzi.

Tradiţia s-a perpetuat până în epoca modernă când conducătorii statelor europene erau în mare parte de origine germană, începând din Rusia Ecaterinei a II-a, până în Marea Britanie a Casei de Saxa – Coburg – Gotha şi Spania Habsburgilor.

Astfel, „rumânii” se auto-identificau ca atare în raport cu străinii. Ei – urmaşii romanilor şi ceilalţi – veniţi din alte părţi.

„Vecinii” din Moldova la fel se identificau în raport cu cei diferiţi de ei. Ei –  din aceeaşi aşezare, de aceeaşi origine, şi străinii.

Treptat, minoritarii au fost asimilaţi de băştinaşi, însă raportarea localnicului „rumân” la conducătorul venetic s-a păstrat. Acest lucru a fost stimulat şi de cultura slavonă, iar mai târziu greacă, a elitelor.

Trebuie avut în vedere şi contextul istoric în care populaţia băştinaşă ajunge să fie supusă conducătorilor locali, cu origini străine,  cel al apariţiei relaţiilor feudale şi în această zonă a Europei.

Preferinţa pentru denumirea „vecin” în zona „Ţării Moldovei”, poate fi explicată prin tradiţia „romană” a Transilvaniei şi a vestului Munteniei, elementul roman extinzându-se de aici în restul zonei, neocupată de Imperiul roman (Maramureşul geografic, Moldova geografică), „rumân” atestându-se şi în zona Ardealului, dar fiind mai târziu înlocuit de maghiarismul „iobag”.

 

Această diferenţă se profilează oarecum şi pe linia de demarcaţie între cele două graiuri de bază ale limbii române, graiul muntenesc şi graiul nordic, transilvănean-moldovenesc.

În acest sens este interesantă harta distribuirii noţiunilor de definire a organului anatomic „abdomenul”.

Nu se cunosc atestări ale utilizării cuvântului „rumân” în zona Moldovei cu sensul folosit în Muntenia, dată fiind originea „moldovenilor” din „maramureşeni”.

Însă dacă „vecin” este într-o mare măsură o reprezentare spaţială, „rumân” este o definire a originii. Or etnicitatea anume aceasta şi înseamnă.
Este singurul endonim cunoscut şi recunoscut unanim cu sens etnic, al explicării originii, întâlnit în spaţiul românesc actual.

Decizia luată de elitele moldoveneşti şi valahe (căci toate puterile europene ale momentului denumeau oficial noua formaţiune apărută la 1859 Principatele unite ale Moldovei şi Valahiei) de a utiliza „rumân” în definirea tuturor locuitorilor noului stat, dar şi a vorbitorilor de aceeaşi limbă aflaţi peste hotarele lui (în Imperiul Rus, Imperiul Austro-ungar), este una corectă.

Căci comuniunea de limbă şi istorie trebuie consolidată şi de un nume comun.

Iar utilizarea unui termen care denumea pătura socială (iniţial etnică) a ţăranilor, este şi recunoaşterea importanţei primordiale a acestora în păstrarea şi modelarea conştiinţei şi fiinţei naţionale.

Trecerea aproape imediată, după doar 3 ani de la unirea Moldovei si Valahiei  , la utilizarea denumirii de „România” (forma modernă a „Rumâniei”, ca în cazul „Rossia” faţă de „Rusi”), a întărit această uniune, dându-i posibilitatea de a deveni un pol de atracţie pentru conaţionalii aflaţi sub ocupaţie străină (rusească şi habsburgică).

Faptul că, mult înainte de adoptarea termenului de „rumân”/„român” de către cei din Vechiul Regat , acesta a fost folosit în Transilvania în auto-identificarea vorbitorilor de limbă română, este încă o dovadă a utilizării acestui termen din cele mai vechi timpuri cu sens etnic, şi un contraargument pentru cei care contestă unitatea tuturor românilor prin afirmarea că termenul „român” este de expresie valahă/muntenească în detrimentul celorlalte regiuni populate de vorbitori de aceeaşi limbă.

Căci regiunile intra-carpatice care se unesc în 1918 cu Vechiul Regat, având un număr mai mare de locuitori, o  putere economică mai evidentă decât partea de sud a României (fosta Valahie), puteau lesne să nu accepte etnonimul „român”.

Dar asta nu s-a întâmplat. Mai mult chiar, ardelenii, maramureşenii şi bănăţenii continuă, la fel cum au făcut-o de secole, să fie principalii promotori ai identităţii române a tuturor locuitorilor din arealul carpato-danubiano-nistreano-pontic, amintind despre descendenţa tuturor vorbitorilor de limbă română, din Moldova şi din Valahia, anume din Transilvania istorică, leagănul naţiunii române.

Iar prezenţa în sudul Dunării a unei populaţii vorbitoare de o limbă romanică, care-şi zic „armâni” („aromâni”) este şi aceasta o mărturie a auto-identificării etnice conform limbii vorbite.

Iar limba vorbită este principalul factor definitoriu a unei natiuni.

Putem fi de-acord că termenul „român” nu este specific zonei geografice Moldova, dar comuniunea de limbă, descendenţa moldovenilor din maramureşeni (transilvăneni), definirea de către alte popoare a tuturor locuitorilor dintre Tisa, Nistru, Dunăre şi Marea Neagră, în toate timpurile ca un tot întreg etnic şi lingvistic, sunt argumente de a considera şi moldovenii Republicii Moldova drept români.

 

Cazul specific al auto-definirii ca români a vorbitorilor de limbă română din Bucovina ucraineana , în raport cu vorbitorii de limbă română din sudul Basarabiei ucrainene, care se auto-identifică drept moldoveni este o probă în plus a caracterului artificial şi mai ales intenţionat al delimitării ca neam şi limbă a moldovenilor pruto-nistreni, dar şi transnistreni, de ceilalţi români.

Fiindcă în estul Moldovei, ocupat de ruşi între 1812-1918, şi în nordul Moldovei (denumit ulterior Bucovina), ocupat de austrieci între 1775-1918, la fel ca în restul Principatului rămas, nu s-a utilizat noţiunea „rumân”/„român”. Ambele regiuni au fost mai apoi ocupate de URSS între 1940-1941 şi 1944-1991.

Singura explicaţie a preferinţei unei părţi a aceloraşi „moldoveni” (de până la 1775/1812) pentru termenul „român”/„limbă română”, iar a altei părţi pentru „moldovean”/„limbă moldovenească” este că acestă stare de fapt e rezultatul politicii meschine ruseşti.

 

 

Cum s-a născut limba moldovenească ?

 

Conform documentelor de arhivă, după crearea RASS Moldoveneasca , Secretariatul Comitetului Gubernial Odessa al Partidului Comunist din Ucraina a numit o comisie însărcinată cu demersurile propagandistice.

Cei trei membri ai comisiei erau A. L. Grinştein, I. I. Badeev şi Gr. I. Starîi. Chestiunea existenţei limbii moldoveneşti a fost discutată intens, mai ales după naşterea publicaţiei de propagandă anti-românească Plugarul Roşu, apărută la 1 mai 1924.

S-a pus problema limbii în care să fie publicată această revistă. Limba vorbită de românii din Transnistria nu avea un caracter unitar şi nici literar, ea nefiind cultivată în şcoli de administraţia rusească.

Pornind de la această chestiune, comisia s-a divizat: Starîi era de părere că trebuia folosită limba română şi grafia latină, în timp ce ceilalţi doi susţineau că ar exista o “limbă moldovenească” distinctă de cea română. Evident că niciunul dintre ei nu era specialist în filologie astfel încât să fie oarecum îndreptăţiţi să emită asemenea opinii.

Starîi a susţinut că era imposibilă crearea unei noi “limbi moldoveneşti”, şi că acest lucru nu poate fi rezultatul unei decizii politice arbitrare. În schimb, Badeev spunea că există o “limbă moldovenească” diferită de cea română, aşa cum rusa diferă de ucraineană.

În plus, el a argumentat că nu există o limbă moldovenească literară, dar că cele două limbi sunt într-un proces de diferenţiere continuă, româna primind influenţe din Occident, iar “moldoveneasca” din rusă.

Şi, bineînţeles, pentru publicaţiile în “limba moldovenească” trebuia folosită grafia slavă.

De cealaltă parte, Starîi susţinea că din moment ce obiectivul final este proclamarea României sovietice, limba română ar fi cel mai bun (şi mai accesibil) mod de propagandă.

Toate aceste discuţii ale comisiei s-au finalizat într-un raport realizat de Badeev la sfârşitul lunii august în 1924. Raportul este primul document oficial sovietic care vorbeşte despre “limba moldovenească”.

În urma dezbaterilor comisiei s-a luat decizia finală de “dezvoltare a limbii populare moldoveneţti” şi de a se folosi caractere chirilice.

Aşa apare “limba moldovenească”, rezultat al unei decizii politice luate fără consultarea vreunui specialist în filologie.

 

 

 

Când a luat naştere RSSM, în octombrie 1924, s-a folosit noţiunea de “popor moldovenesc”, mare parte a acestuia fiind ”subjugată de burghezia română.” Punctul de vedere sovietic oficial era că Basarabia este parte a RSSM şi ea trebuie eliberată de sub “jugul românilor”.

După pactul Ribbentrop-Molotov şi anexarea Basarabiei a fost organizată la est de Prut Republica Sovietică Socialistă Moldovenească. Autorităţile sovietice au impus teoria istoriografică ce susţinea existenţa poporului şi limbii moldoveneşti.

Pe măsură ce istoriografia din România lua un curs naţional pregnant în anii ’60, cea din Moldova a suferit de pe urma activităţii sovietice de propagandă foarte intense.

În această perioadă apar studiile semnate de Ja.Mosul şi N.Mochov, istorici sovietici emblematici pentru “teoria moldovenismului”.

Cu precădere după 1964, după apariţia volumului al treilea din Istoria României la Bucureşti (în care se vorbeşte despre problema Basarabiei) şi a lucrării Karl Marx.

Însemnări despre români, arhivele arată o preocupare serioasă a autorităţilor din RSSM pentru combaterea “naţionaliştilor români”.

În plus, în 1965 a avut loc o manifestaţie a scriitorilor moldoveni în favoarea introducerii grafiei latine.

Numeroase documente arată existenţa unei coerspondenţe intense între Chişinău şi Moscova cu privire la această problemă.

Autorităţile de la Chişinău arată faptul că pătrunderea presei româneşti în Moldova, a radioului şi televiziunii româneşti,  precum şi a posturilor de radio occidentale “derutează poporul moldovenesc”.

Astfel, în 1967 se decide realizarea unor “studii ştiinţifice” cu privire la existenţa “poporului moldovenesc”. De asemenea, din 1966 se interzice studierea cărţilor româneşti din bibliotecile publice şi introducerea în RSSM a lucrărilor unor autori precum Nicolae Iorga, Octavian Goga, Lucian Blaga etc.

Curând, singurele cărţi româneşti acceptate erau cele tehnice, medicale şi dicţionarele. Cărţile de istorie erau strict interzise. În plus, s-a decis bruierea staţiilor de radio occidentale.

În 1966-67 autorităţile au început să organizeze sărbătorirea unor evenimente din istoria Moldovei, precum ziua de 28 iunie: “eliberarea de sub ocupaţia românească”.

În 1966 s-au sărbătorit 300 de ani de la întemeierea Chişinăului.

În anii ’70 istoriografia din RSSM devine vehement antiromânească, iar în deceniul următor criticarea istoricilor români devine un fapt curent, vorbindu-se chiar de existenţa unor “campanii anti-moldoveneşti în România”.

Pentru susţinerea teoriei moldovenismului, istoricii moldoveni s-au folosit de diverse argumente. În primul rând, de argumente de ordin entofolcloric: cercetătorii sovietici insistă asupra faptului că “folclorul moldovenesc” arată originea acestui popor ca urmaş al valahilor şi slavilor. Conform argumentelor lingvistice, ar exista o limbă moldovenească diferită de română.

Cu toate acestea, chiar lingviştii sovietici nu au putut aduce argumente în favoarea apartenenţei limbii moldoveneşti la familia limbilor slave.

Nu în ultimul rând, “specialiştii” au adus în discuţie şi argumente paleoantropologice: antropologii sovietici au încercat să ajungă la anumite concluzii privind îmbinarea “romanicilor de vest” cu slavii, dar dovezile nu sunt concludente.

Din motive politice, teoria existenţei “poporului moldovenesc” a fost susţinută şi după 1991 de istorici şi oameni politici din Republica Moldova, iar regimul comunistului Voronin a promovat românofobia.

În acelaşi spirit naţionalist, în 2008 a fost creat Ordinul Bogdan I Întemeietorul, ce trebuie acordat pentru merite în dezvoltarea şi consolidarea stabilităţii Republicii Moldova.

În acelaşi an a fost adoptată o lege care pedepseşte “defăimarea statului şi poporului moldoevan”, în încercarea de a interzice susţinerea faptului că “moldovenii” sunt de fapt români.

În 2009, s-au sărbătorit 650 de ani de la întemeierea statului moldovenesc din 1359.

 

Bine, dar cine sunt moldovenii ?

 

 

 

Cu siguranţă nu sunt numai moldoveni. Pot fi din zona Moldovei, din „ţara Moldovei” dar n-au fost niciodată şi nici nu sunt moldoveni.

Majoritatea naţiunilor europene se auto-denumesc cu endonime cu sens originar, de descendenţă.

Bulgarii de la bulgarii de pe Volga, francezii de la franci, germanii de la teutoni, englezii de la angli, ruşii, belaruşii şi maloruşii de la populaţile rus/ros, danezii de la dani, suedezii de la suiezi/svezi, maghiarii de la triburile magyar/megyer, grecii de la eleni, letonii de la leţi/letgali, finlandezi de la suomi, georgienii de la karţi.

 Moldovenii din Republica Moldova sunt descendeţii moldovenilor din vestul Moldovei, care la rândul lor provin din maramureşeni şi alţi transilvăneni si munteni.

Şi din moment ce toţi transilvănenii (inclusiv maramureşenii) , muntenii şi toţi vest-moldovenii se consideră şi s-au considerat parte a naţiunii române, este ilogic şi greşit să nu-i considerăm la fel şi pe est-moldoveni.

Politica de deznaţionalizare promovată de ruşii Imperiului ţarist şi de ruşii Uniunii sovietice a lăsat urme adânci în sufletul şi crezul moldovenilor.

Timpul curge întotdeauna în defavoarea minciunii şi a nefirescului.

Deşi e mai greu pentru unii să perceapă esenţa lucrurilor, nu trebuie să contenim să susţinem acest adevăr simplu: toţi moldovenii, toţi muntenii, toţi oltenii, toţi ardelenii, toţi dobrogenii, toţi bănăţenii, toţi maramureşenii, dar şi făgărăşenii, oşenii, pădurenii, vrâncenii, moţii etc., sunt români.

 

Cu toţii suntem români.

 

 

Mămăliga „definitorie”

 

http://www.historia.ro/; https://natiadinurma.wordpress.com/