CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Cine a născocit teoria că moldovenii nu sunt români ?

Fotografii dintr- o Basarabie idilică, cu moldoveni fericiţi în plină perioadă  sovietică | CER SI PAMANT ROMANESC

Moldovenii nu sunt români ?

Istoriografia din Republica Moldova, scrisă după 1940, s-a construit în întregime pe baza „teoriei moldovenismului”, cea de-a doua teză importantă falsă a istoriografiei privind trecutul spaţiului românesc (prima fiind teoria roesleriană).

În timpul celor patru decenii de dominaţie sovietică, cea mai dezbătută chestiune a istoriografiei din Republica Moldova a fost cea a existenţei „poporului moldovenesc“ şi a „limbii moldoveneşti”, scrie prestigioasa revistă http://www.historia.ro.

Această ”teorie”este respinsă de marea majoritate a oamenilor de ştiinţă serioși. În esenţă, vorbim de o teorie imigraţionistă, asemănătoare cu cea a lui Roesler.

Conform acesteia, populaţia romanică ar fi venit la est de Carpaţi abia în secolul al XIV-lea, la mult timp după slavi , care ar fi astfel cei mai vechi locuitori ai teritoriului (și primii săi băștinași !).

Din amestecul slavilor cu nou-venita populaţie romanică, ar fi rezultat “norodul moldovenesc”.

Acesta era punctul de vedere oficial al sovieticilor despre formarea poporului român, iar numeroşi istorici şi oameni politici au continuat – chiar şi după proclamarea independenţei Moldovei – să susţină această teorie.

Începând cu anul 2009, deschiderea treptată a arhivelor din Moldova şi a celor din Ucraina şi Rusia, a arătat că teoria moldovenismului a fost creată de sovietici din motive pur politice, pentru justificarea integrării Basarabiei în URSS și a fost folosită de propaganda sovietică din anii ’20 pentru a contesta Unirea Basarabiei cu România.

În 1924 autorităţile sovietice au decis crearea unei “Republici Autonome Sovietice Socialiste Moldoveneşti” în Transnistria, aflată în componenţa Ucrainei sovietice.

Noua ”republică” s-a născut oficial la 12 octombrie 1924, iar scopul creării ei era de a “lupta pentru refacerea unităţii poporului moldovenesc divizat de burghezia română”.

Practic, crearea RASS Moldovenești a fost gândită ca o modalitate de subminare a României Mari.

Istoria RASS Moldovenească (1924-1940) (IV): Inventarea limbii  „moldovenești” sovietice (8)

Chestiunea existenţei limbii moldoveneşti a fost discutată intens, mai ales după naşterea publicaţiei de propagandă anti-românească Plugarul Roşu, apărută la 1 mai 1924.

S-a pus problema limbii în care să fie publicată această revistă. Limba vorbită de românii din Transnistria nu avea un caracter unitar şi nici literar, ea nefiind cultivată în şcoli de administraţia rusească.

Conform documentelor de arhivă, după crearea RASS Moldovenești, Secretariatul Comitetului Gubernial Odessa al Partidului Comunist din Ucraina a numit o comisie însărcinată cu demersurile propagandistice. Membri ai comisiei erau A. L. Grinştein, I. I. Badeev şi Gr. I. Starîi.

Pornind de la această chestiune, comisia s-a divizat: Starîi era de părere că trebuia folosită limba română şi grafia latină, în timp ce ceilalţi doi susţineau că ar exista o “limbă moldovenească” distinctă de cea română.

Evident că niciunul dintre ei nu era specialist în filologie astfel încât să fie oarecum îndreptăţiţi să emită asemenea opinii. Starîi a susţinut că era imposibilă crearea unei noi “limbi moldoveneşti”, şi că acest lucru nu poate fi rezultatul unei decizii politice arbitrare.

În schimb, Badeev spunea că există o “limbă moldovenească” diferită de cea română, aşa cum rusa diferă de ucraineană.

În plus, el a argumentat că nu există o limbă moldovenească literară, dar că cele două limbi sunt într-un proces de diferenţiere continuă, româna primind influenţe din Occident, iar “moldoveneasca” din rusă. Şi, bineînţeles, pentru publicaţiile în “limba moldovenească” trebuia folosită grafia slavă.

De cealaltă parte, Starîi susţinea că din moment ce obiectivul final era proclamarea României sovietice, limba română ar fi cel mai bun (şi mai accesibil) mod de propagandă.

Toate aceste discuţii ale comisiei s-au finalizat într-un raport realizat de Badeev, la sfârşitul lunii august în 1924.

Raportul acesta a fost primul document oficial sovietic care vorbea despre “limba moldovenească”, ca rezultat al unei decizii politice luate fără consultarea vreunui specialist în filologie.

În urma dezbaterilor comisiei s-a luat decizia finală de “dezvoltare a limbii populare moldovenești” şi de a se folosi caractere chirilice.

Când a luat naştere Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească (RASSM), în octombrie 1924, s-a folosit noţiunea de “popor moldovenesc”, mare parte a acestuia fiind ”subjugată de burghezia română.”

Punctul de vedere sovietic oficial era că Basarabia este parte a RASS Moldovenești şi ea trebuie eliberată de sub “jugul românilor”.

„Limba moldovenească” a fost cheia de boltă în „inventarea” moldovenilor sovietici, iar sarcina elaborării sale în RASS Moldovenească a fost pusă în seama Comitetului Științific Moldovenesc (CȘM), creat în decembrie 1926, care s-a dorit a fi un fel de organ de stat al cercetării științifice.

Figurile-cheie în acest Comitet erau Pavel Chior, Comisar pentru educație, Leonid Madan, șeful secției lingvistice din Comitet și lingvistul I. Malai, dar o contribuție importantă la elaborarea noii limbi l-a avut și Gavril Buciușcanu, fost deputat în Sfatul Țării, devenit între 1924-1928 Comisar pentru educație în RASSM.

Preocupările acestora pentru edificarea noii limbi erau conforme unor experiențe similare din alte părți ale URSS, care, după cum am văzut anterior în reflecțiile asupra „imperiului acțiunii afirmative”, era angrenată într-un proces amplu de „inventare” a națiunilor și a limbilor.

Procedeul standard în realizarea unui astfel de proiect etnolingvistic era identificarea unui dialect sau grai, formalizarea sa, preluarea unor rădăcini din limba rusă și construirea unor noi cuvinte, iar într-un final acest produs era ridicat la rangul de limbă literară, de obicei în grafia chirilică.

După cum arătau Skrîpnik și Badeev, graiul țăranilor moldoveni din stânga Nistrului este un „aluat” suficient din care putea fi pregătită noua limbă, iar constructorii naționali din RASS Moldovenească au pornit tocmai de la această premisă în edificarea noului proiect lingvistic.

„Cuvântelnicul academicesc al limbii moldovenești”, redactat la 1930, cuprinde un șir de cuvinte inventate ad-hoc pentru justificarea „limbii moldovenești”: oxigenul era numit „aeronăscător”, aeroplanul se numea „sângurzburător”, barometrul era „aeromăsurător”, ghilimelele erau numite „lăbiuțî”, în vreme ce sufrageria era numită… „mâncătorie”.

Cum a fost inventată „limba moldoveneascî” | CER SI PAMANT ROMANESC

Foto: Articol din revista ”Plugarul roș” intitulat ”Dișteptaria culturii moldovenești îi pornitî pi drumu nădejnic”

Constituția RASS Moldovenești din 1925 prevedea ca limbi oficiale moldoveneasca, ucraineana și rusa. Deși autoritățile sovietice au efectuat campania de „moldovenizare”, propunând (dar nepunând în practică) sancțiuni pentru activiștii de partid care nu vorbeau moldovenește sau stimulente financiare pentru cei care cunoșteau limba, în întreaga perioadă de existență a RASS Moldovenești adevărata limbă oficială a fost rusa.

Limbajul de lemn în varianta transnistreană apare cel mai bine reflectat la Petru Chior, Comisar al poporului pentru învățământ în RASS Moldovenească, care în broșura „Despre ortografia moldovenească” din 1929 scria: „De-amu v-o două luni di zâli, dicînd «Plugaru Roșu» își lunjește discusîia dispri orfografia moldovineascî, mai întîi trebui di spus cî sfada merji nu dispri limba moldovineascî, dar dispri orfografii, adicî dispri sămnuirera sunitilor cari sînt în limba jii moldovineascî”.

„Moldovenistul” înfocat, Leonid Madan, constata că între români și moldoveni existau chiar mari deosebiri antropometrice, primii având capete rotunde, predominând tipul brun, iar cei din urmă având o structură craniană alungită, fiind în mare parte șateni.

În anii 1923-1924 în regiunile destinate a fi parte a RASSM existau 11 școli moldovenești, dar ca urmare a politicii de „moldovenizare” , în 1925-1927 numărul acestora a ajuns la 69, iar în anul 1926-1927 la 99. Potrivit oficialilor din republică opera de „moldovenizare” era îngreunată de „divergențele în chestiunea limbii și liniei moldovenizării”.

Chiar dacă dezbaterile asupra identității păreau a fi înclinate definitiv spre „moldovenizare”, raportul constată că în interiorul republicii nu exista consens din acest punct de vedere, „o parte a tovarășilor, în frunte cu Președintele Consiliului Comisarilor Poporului, Gr. Starîi, vor să se ia ca bază limba română și, prin urmare, moldovenizarea să se orienteze după românizare.

O altă parte spune că nu se poate urma un asemenea curs, ținând cont de condițiile istorice în care s-au dezvoltat moldovenii. Moldovenii au creat o limbă a lor aparte care a suportat influența limbilor slave, deosebită de cea română, pe care naționalitatea moldovenească n-o înțelege”.

Cuprinsă între aceste dispute între „moldovenizare” și „românizare”, limba moldovenilor sovietici, oricum s-ar fi numit, cu greu își făcea loc în instituțiile și organizațiile RASSM. În memoriu se constată că există „puține realizări în trecerea la limba moldovenească a claselor pentru învățători și structurile economice”.

Trecerea secretariatelor la limba „moldovenească” era împiedicată de lipsa terminologiei corespunzătoare, pe de o parte, iar pe de alta, de necesitatea de a avea lucrători tehnici care să cunoască și limba ucraineană. Doar unele judecătorii pledau în „limba moldovenească, ceea ce s-a reușit cu multă dificultate”, iar parțial s-a trecut la limba „moldovenească” în doar două comisariate (de Educație și Justiție).

Memoriul conchidea că „trecerea către 1 ianuarie 1928 a aparatului sovietic la limba moldovenească de lucru”, așa cum ceruse BP al PCU, nu se va putea realiza. Pe de altă parte, se arată că „ucrainizarea în RASSM aproape că nu rămâne în urmă de ritmul general al ucrainizării în Ucraina”. Exista un singur raion „pur” ucrainesc (Balta) și acolo toată activitatea se desfășura în limba ucraineană.

În raioanele mixte moldo-ucrainene „munca în limba ucraineană e satisfăcătoare, iar în moldovenește – șchioapătă”; (Octavian Țîcu-https://moldova.europalibera.org/istoria-rass-moldovenească)

După pactul Ribbentrop-Molotov şi anexarea Basarabiei, a fost organizată la est de Prut, Republica Sovietică Socialistă Moldovenească. Autorităţile sovietice au impus teoria istoriografică ce susţinea existenţa poporului şi limbii moldoveneşti.

Pe măsură ce istoriografia din România lua un curs naţional pregnant în anii ’60, cea din Moldova a suferit de pe urma activităţii sovietice de propagandă foarte intense.

În această perioadă apar studiile semnate de Ja.Mosul şi N.Mochov, istorici sovietici emblematici pentru “teoria moldovenismului”.

Cu precădere după 1964, după apariţia volumului al treilea din Istoria României la Bucureşti (în care se vorbeşte despre problema Basarabiei) şi a lucrării Karl Marx.Însemnări despre români, arhivele arată o preocupare serioasă a autorităţilor din RSSM pentru combaterea “naţionaliştilor români”.

In plus, în 1965 a avut loc o manifestaţie a scriitorilor moldoveni în favoarea introducerii grafiei latine.

Numeroase documente evidențiază existenţa unei corespondenţe intense între Chişinău şi Moscova cu privire la această problemă.

Autorităţile de la Chişinău arătau faptul că pătrunderea presei româneşti în Moldova, a radioului şi televiziunii româneşti, precum şi a posturilor de radio occidentale “derutează poporul moldovenesc”.

Astfel, în 1967 se decidea realizarea unor “studii ştiinţifice” cu privire la existenţa “poporului moldovenesc”.

De asemenea, din 1966 se interzicea studierea cărţilor româneşti din bibliotecile publice şi introducerea în RSSM a lucrărilor unor autori precum Nicolae Iorga, Octavian Goga, Lucian Blaga etc.

Curând, singurele cărţi româneşti acceptate erau cele tehnice, medicale şi dicţionarele.

Cărţile de istorie erau strict interzise. În plus, s-a decis bruierea staţiilor de radio occidentale. În 1966-67 autorităţile au început să organizeze sărbătorirea unor evenimente din istoria Moldovei, precum ziua de 28 iunie: “eliberarea de sub ocupaţia românească”.

În 1966 s-au sărbătorit 300 de ani de la întemeierea Chişinăului. În anii ’70 istoriografia din RSS Moldovenească devenea vehement antiromânească, iar în deceniul următor criticarea istoricilor români devine un fapt curent, vorbindu-se chiar de existenţa unor “campanii anti-moldoveneşti în România”.

Surse:

  https://cersipamantromanesc.wordpress.com/mai-intai-romani-pe-urma-moldoveni;

 hwww.historia.ro;

natiadinurma.wordpress.com.

Publicitate

07/01/2022 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Propaganda rusă si rusificarea continuă în Republica Moldova până în zilele noastre .”Moldovenismul”ca armă de deznaţionalizare a românilor basarabeni şi de propagandă antiromânească

 

 

 

 

 

 

Propaganda rusă este peste tot în Republica Moldova. În politică, în şcoli, în spaţiul public, în economie. Federaţia Rusă utilizează inclusiv Biserica ortodoxă rusă.

Însă cea mai eficientă metodă rămâne promovarea agresivă a intereselor Moscovei prin intermediul canalelor de informare ruseşti ori de limbă rusă, cu programe superioare celor moldoveneşti şi româneşti. 

Rusificarea din perioada sovietică continuă în Republica Moldova până în zilele noastre, spun experţii.

Paradoxal este că propaganda funcţionează la fel de bine ca atunci. Poate chiar mai bine. Pentru că acum multi oameni  fac asta voluntar.

 

Câţi etnici ruşi?



Am încercat să aflăm în primul rând câţi etnici ruşi sunt, exact, în Moldova. Statistici precise nu există, pentru că nu există date din stânga Nistrului. Din statisticile rezultate de la ultimele recensăminte reies o mulţime de paradoxuri.

Ruşii ar fi pe a patra poziţie in totalul populatiei R.Moldova, după moldoveni şi români.

Moldoveni, ucraineni, români, sunt însă rusificaţi aproape  toţi.  Este o greşeală de principiu să consideri că e vorba de parametri etnici.

E vorba de ceea ce se numea pe timpuri Homo sovieticus

La ultimul recensământ realizat în URSS în 1989 s-a declarat că 13% sau 600.000 de locuitori ai RSS Moldoveneşti sunt etnici ucraineni.

Însă numai 50.000 din ei au declarat că limba lor maternă este ucraineana.

Ceilalţi 88% erau rusificaţi.

Această rusificare a continuat până în ziua de astăzi, din cauza propagandei realizate foarte eficient de mass-media rusă şi după 1990.

 Segmente largi ale populaţiei au fost lăsate după 1990 la cheremul sistemelor informaţionale ruseşti. Şi nu vorbim  doar de ruşi ci si de segmente largi de români-moldoveni, care fie că nu au putut, fie că nu au vrut, fie că le-a fost lene să înveţe a citi în grafia latină.

Şi atunci ei au rămas cititori de ziare ruseşti ori de limbă rusă după care, în mod firesc, au trecut şi la programele televiziunilor ruseşti. 

 

Sursa:  rfi.ro

 

 

 

 

 

 


 

 

 

Istoriografia din Republica Moldova, scrisă după 1940, a fost  construita în întregime pe baza „teoriei moldovenismului”, cea de-a doua teză falsă importantă a propagandei colonialiste sovietice destinata  deznationalizarii  moldovenilor si menita sa inventeze un alt trecut poporului din spaţiul  românesc (prima fiind cea promovata de teoria roesleriană).

În timpul celor patru decenii de dominaţie sovietică, cea mai dezbătută chestiune a istoriografiei din Republica Moldova a fost cea a existenţei „poporului moldovenesc“ şi a „limbii moldoveneşti”, scrie historia.ro.

Împreună cu teoria lui Roesler, această „teorie a moldovenismului“ reprezintă a doua contestare majoră a punctului de vedere stiintific referitor la formarea poporului român si a fost folosită de propaganda sovietică din anii ’20, pentru a contesta unirea Basarabiei cu România.

În 1924 autorităţile sovietice au decis crearea unei “Republici Sovietice Socialiste Moldoveneşti” în Transnistria, aflată în componenţa Ucrainei sovietice.

Noua republică s-a născut oficial la 12 octombrie 1924, iar scopul creării ei era de a “lupta pentru refacerea unităţii poporului moldovenesc divizat de burghezia română”.

Teoria „moldovenista” a fost si este respinsă de marea majoritate a oamenilor de ştiinţă care merita acest nume.

În esenţă, vorbim de o teorie imigraţionistă, la fel ca cea a lui Roesler, conform careia, populaţia romanică ar fi venit la est de Carpaţi abia în secolul al XIV-lea, la mult timp după slavi,care ar fi astfel cei mai vechi locuitori ai teritoriului si pe cale de consecinta, stapanii sai de drept.

Din amestecul slavilor cu nou-venita populaţie romanică ar fi rezultat “poporul moldovenesc”.

Acesta a fost punctul de vedere oficial al sovieticilor despre problema formării poporului român, dar numeroşi istorici şi oameni politici a continua  – chiar şi in zilele noastre, după proclamarea independenţei R.Moldova – să susţină această „teorie”, care nu are nimic de-a face cu adevarul si nici cu stiinta adevarata.

 

 Iata in cele ce urmeaza cateva din temele des folosite de propagandistii „moldovenisti”, ghidati de la Moscova, in incercarea lor de a intarzia, daca nu  pot anula procesul firesc de (re)unificare a  romanilor de pe cele doua maluri ale Prutului.

 

 

 

„Nu toți românii sunt moldoveni ! De ce nu sîntem români?

 Moldoveni (inclusiv savanţi şi savanţi istorici), unii dintre voi, din diferite motive, cel puţin o dată s-au înşelat, afirmînd că noi nu sîntem moldoveni şi limba noastră nu este moldovenească. Nu este vina voastră. Mulţi dintre voi nu cunoşteau adevărul despre istoria noastră.

Acest adevăr a fost şi este ascuns. În acelaşi timp sînt promovate, studiate în instituţiile de învăţămînt, popularizate prin alte metode teorii false despre originea şi istoria moldovenilor. Acum întreg poporul moldovenesc are posibilitatea să cunoască adevărul.

Cunoaştem că sîntem moldoveni şi limba noastră-i moldovenească.

Vorbiţi deschis despre aceasta, nu vă sfiiţi de greşelile voastre anterioare. Noi – moldovenii, sîntem un popor cu o istorie proprie bogată şi ne mîndrim cu acest fapt.

 

 

 

 

 

 

 

„De ce nu sîntem români?

 

 

 

  Strămoșii noștri au fost un popor care în decurs de 8 mii de ani (începînd cu cultura Cucuteni-Tripolie) a viețuit în același areal: spațiul Carpato-Dunăreano-Nistrean.

În cadrul acestui areal teritoriul populat se micșora, atunci cînd în vremuri de restriște strămoșii noștri se retrăgeau în păduri sau munți și revenea la limitele sale cînd pericolul trecea.

Continuitatea de habitat a strămoșilor noștri pe teritoriul lor istoric este dovedită de cercetări istorice, antropologice, genetice și lingvistice.

Pe parcursul istoriei lor (cel puțin din secolul al XII-lea) moldovenii niciodată  nu s-au autodenumit români, iar limba lor – română. Ei își numeau limba moldovenească, iar pe sine – moldoveni!

Despre aceasta mărturisesc numeroase documente – letopisețele moldovenești (inclusiv opera lui Miron Costin), actele cancelariei domnești, documentele din arhivele altor state.  

 Românismul, în lipsa cunoștințelor despre adevărata lor origine, a apărut și s-a dezvoltat în mediul valahilor transilvăneni, teritoriul cărora intra în componența regatului Ungar. 

Această teorie, după cum a fost arătat mai sus este greșită, însă românismul i-a ajutat pe valahii transilvăneni să se autoconștientizeze ca națiune „nobilă” cu vechi rădăcini și în așa mod să se păstreze și să se salveze de asimilarea de către națiunile privilegiate ale regatului Ungar.  Astfel, la o anumită etapă a dezvoltării valahilor transilvăneni, românismul a jucat un rol pozitiv.

  Românismul a avut rolul său, la drept vorbind discutabil, în perioada unirii Principatelor la mijlocul secolului al XIX-lea. O parte a intelectualității moldovenești – scriitorii, politicienii, militarii cei mai activi, tineri, romantici, dar puțin experimentați au adoptat românismul ca stindard pentru unirea și salvarea, după cum credeau ei, a națiunii.

Ca urmare a șmecheriei Bucureștiului și lipsei de experiență a „tinerilor” și romanticilor moldoveni au fost încălcate înțelegerile internaționale despre denumirea noului stat – „Principatele Unite a Moldovei și Valahiei”. Treptat limba și cultura moldovenească au fost „privatizate” de valahii mai numeroși sub o denumire comună – românești.

 Astfel, românismul nu poate fi acceptat astăzi de moldoveni (și posibil de românii contemporani) din următoarele cauze:

•  Noi nu sîntem urmașii Romei și avem puțin în comun cu populația Imperiului Roman, eterogenă din punct de vedere etnic și cultural. Strămoșii noștri, purtători ai unei bogate și pozitive culturi nu se puteau bucura de masacrele în masă a gladiatorilor stînd în tribunele „arenelor”, la fel cum nu puteau să împărtășească principiile fundamentale ale Romei – „dezbină și stăpînește”, „pîine și distracții”. Poporul și cultura noastră au nu 1900 de ani, cum încearcă să demonstreze majoritatea istoricilor români, ci mult mai mult.  

•  Sîntem un etnos – urmaș al vechilor popoare (omogen din punct de vedere antropologic, genetic și cultural), Carpato-Dunăreano-Nistrean în decurs de 8 mii de ani. Acest lucru este dovedit de cercetările istorice, arheologice, lingvistice și genetice contemporane.

•  Conștiința originii străvechi s-a manifestat în faptul că fondatorii statului moldovenesc au adoptat în calitate de simboluri statale ale Moldovei nu vulturul roman, ci vechile simboluri ale strămoșilor noștri – capul zeului-taur de foc, culoarea roșie a steagului și oșteanul care învinge dragonul.  

•  Cunoașterea de către popor a istoriei sale adevărate, a denumirii etnosului fundamentată din punct de vedere istoric și cultural permit păstrarea continuității în dezvoltarea sa, fac inteligibile particularitățile sale, oferă posibilitatea de a păstra vechile simboluri și tradiții, memoria strămoșilor și a adevăraților eroi ai națiunii.   Istoria adevărată explică originea limbii, culturii și tradițiilor poporului, formează un fundament viguros, sprijinindu-se pe care națiunea se poate dezvolta stabil.

Cu cît mai profund sînt cercetate originile națiunii și istoria ei, cu atît mai explicit este prezentul și mai clar viitorul. 

Doar în această bază poate fi consolidat poporul pentru atingerea unui viitor mai bun al țării, inclusiv dezvoltarea plenară a minorităților naționale.”

 

Daca doriti sa aflati mai multe in legatura cu  propaganda perversa „moldovenista”, accesati  http://www.moldovenii.md  sau / si http://vox.publika.md/politica/de-ce-moldovenii-nu-sunt-romani

 

 

 NOTA: Avand in vedere ca un bou (sau mai multi boi, reuniti intr-o cireada) , au indraznit in textul de mai sus sa faca referire la carturarul moldovean Miron Costin, care a afirmat fara sovaire inca din secolul al XVII-lea apartenenta moldovenilor la marele trunchi al latinitatii, ar fi bine sa le invederam acestor imbecili, faptul ca  Miron Costin (1633-1691) a expus in  lucrarea “De neamul moldovenilor” parerea sa nezdruncinata ca  romanitatea romanilor este data de latinitatea limbii lor.

Aceasta lucrare constituie in istoria literaturii romane primul tratat, savant, consacrat exclusiv analizei originii romane a romanilor. 

 Precum dară s-au arătat deplin neamul acestor ţări aşedzate pe aceste locuri derâmleni izvorât.Şi cu vreme îndelungată,ce nu strămută şi nu astupă,vestite împăraţii,crăii,domnii;aşa şi graiul romanâlor pre aceste locuri,şi răsipălăcuitorilor,romani de supt aceste locuri, care pustiindu-să de năvala tătarâlor,sămutase aceştia de aice la Maramorăş, cei din Ţara Muntenească la locurileOltului, trecându munţii,şe-au stremutat graiul.

Că unde dzice latineşte:Deus, noi dzicem:Dzău sau Dumădzău,meus,al mieu,aşoşderea,unde ţelum(de faptcoelum,transcris aici după pronunţare) ei,ceriul, homo, omul, fronsu, fruntea, anghelus, îngerul.

Iar nici unie cuvinte nu sântusă nu fie potrivnice cu latineşte,sau la început sau la sfârşit,iar unele stauneclătite,cumu-i barba-barba,luna-luna,şi altele ca acestea:vinum-vinul,panispâine,manus-mena,culter-cuţit”„Neamul Târai Moldovei de unde se tărăgănează?

Din Ţările Râmului tot omul să creadzăTraian întâiu,împăratul,supuindu pre dahiiDragoş apoi în moldoveni premenindu pe vlahi,Martor este Troianul,şanţul în ţara noastră Şi Turnul-Săverinul,munteni,în ţara voastră”

 

 

 

 

In loc de INCHEIERE:

Începând cu anii 2000, deschiderea treptată a arhivelor si accesul la documente inaccesibile pana atunci  din R. Moldova,  Ucraina şi Rusia,  a arătat că teoria moldovenismului a fost creată de sovietici din scopuri pur politice, pentru justificarea anexării Basarabiei la  URSS.

 Adeptii „statalismului moldovenist” si ai „teoriei moldovenismului”, au urmarit si urmaresc sa induca  o stare artificiala de confuzie.

 ‘Moldovenistii” ignora cu buna stiinta faptul ca Moldova istorica si-a avut intotdeauna capitala pe partea dreapta a Prutului, fie ca a fost Baia, Suceava, sau mai tarziu Iasi si ca actuala Republica Moldova, alcatuita din cateva judete vechi  moldovenesti, nu este decat o tara artificiala, fara traditie, fara resurse si fara posibilitati economice de a supravietui de una singura si de aceea fara destin, o creatura a Rusiei imperialiste  interesata sa-si perpetueze dominatia strategica in aceasta parte a Europei.

Iata de ce, viitorul acestui tinut romanesc poate  fi doar in cadrul unei singure Romanii, fie ca unora le place sau nu, fie ca unii sunt constienti sau nu.

Savantul si marele om politic american Benjamin Franklin spunea in perioada formarii natiunii americane :  „Gentlemen, we better hang together or will surely hang separately”. 

In pofida jocului de cuvinte din engleza, traducerea libera in contextul actual ar suna cam asa:

Fratilor, mai bine sa fim impreuna, deoarece separati vom dispare in mod sigur ”.

Si nu este vorba doar de teritoriu, ci mai ales de poporul roman, care s-a format inclusiv in acest spatiu al Basarabiei.

Este vorba de ROMANIA definita ca fiind “complexul alcatuit din teritoriul national (teritoriul de formare si dezvoltare al poporului roman), populatia aferenta acestui teritoriu si natiunea romana raspandita in afara acestui teritoriu.”

 Doar asa vom putea avea sentimentul profund ca apartinem unui loc al nostru indiferent de vanturile care bat dinspre Rasarit sau dinspre Apus. 

Iar o asemenea definitie a Romaniei ne da constiinta unui neam cu adevarat mare si important intre neamurile lumii, un neam care poate si trebuie sa-si impuna vointa asupra destinului sau national.

A trecut vremea discutiilor despre unire…

Acum, cand  celor din din stanga Prutului li se insufla propaganda perversa moldovenista, a unei natiuni diferite de cea romana, este important sa gasim solutiile si sa actionam impreuna pentru a supravietui ca natiune unita. 

Nenumaratele incercari unioniste sporadice, asemeni unor izvoare care devin rauri, trebuie sa se transforme in marele fluviu al Unirii care sa ne poarte spre telul nostru comun, Romania Reintregita.

25/07/2016 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Mai intai români, pe urma moldoveni

 

Motto: „A fi cineva” e diferit de „a veni de undeva” sau „a trăi undeva”.

Moldovenii nu sunt numai moldoveni, sunt români si pe urma moldoveni.

Toate discuţiile despre persistenţa în timp a denumirii „moldoveni” sunt valabile până la un punct.

Acest punct este 1359, anul constituirii formaţiunii statale în zona râului Moldova.

Pornind de la originea străină locului a descalecatorilor  maramureşeni apare întrebarea: cum îşi ziceau locuitorii acestor meleaguri înainte de a-şi zice moldoveni?

Specificul tuturor regiunilor locuite de români constă în auto-identificarea lor pornind de la criteriul geografic.

Astfel moldovenii sunt bastinasii din zona râului Moldova, muntenii – cei din zona montană raportaţi la cei din câmpie, oltenii – din zona râului Olt raportaţi la cei din zona râului Argeş (munteni), transilvănenii – locuitorii din Transilvania, „de dincolo de păduri”, (ardeleni – din Ardeal, origine neclară, dar unanim considerată neavând vreun sens etnic), maramureşeni – din zona Maramureşului, cu o evidentă legătură cu denumirea râului Mureş, bănăţeni – din zona Banatului (singurul caz de origine mai mult politico-administrativă, de la „ban” – conducător al unui banat, dar geografic în consecinţă), dobrogeni – din Dobrogea.

(Denumirile „bucovineni”, „basarabeni” şi într-o oarecare măsură şi „olteni” au apărut ca rezultat al ocupaţiilor străine ale regiunilor respective, fiind străine populaţiilor numite astfel.)

Niciuna din aceste auto-denumiri nu are conotaţii etnice şi nu explică originea purtătorilor.

Singurul aspect (rol?) evident al acestora a fost şi continuă să fie delimitarea spaţială a locuitorilor din arealul cuprins între Tisa, Nistru, Dunăre şi Marea Neagră, dar şi din afara acestuia.

Centre de putere (economică sau politico-militară) au existat în întreg spaţiul carpatic.

O dovadă în acest sens o reprezintă dăinuirea în conştientul colectiv a noţiunilor ca „Ţara Bârsei”, „Ţara Făgăraşului”, „Ţara Haţegului”, „Ţara Mocanilor”, „Ţara Moţilor”, „Ţinutul Pădurenilor”, „Ţara Năsăudului”, „Ţara Zarandului”, „Ţara Silvaniei” etc. Toate aceste „ţări” (lat. terra – pământ, teritoriu) sunt delimitări strict geografice (spaţiale) din interiorul arcului carpatic.

Migraţiile constante dinspre Asia prin zonele de câmpie carpato-nistrene şi carpato-danubiene, au contribuit la cristalizarea primelor formaţiuni statale în zonele muntoase ale actualei Transilvanii, mai greu accesibile pentru populaţiile nomade.

Dar treptat, odată cu sfârşitul ultimelor migraţii (sec. 13-14), elemente aristocrate din „ţările” intra-carpatice îşi îndreaptă privirile spre zonele extra-carpatice, apărând astfel, în spiritul şi tradiţia moştenită, „ţara Moldovei” pe râul Moldova şi „ţara Munteniei” având probabil ca precursor „ţara Argeşului” (prima cetate de scaun a Munteniei fiind Curtea de Argeş).

Denumirea de Muntenia este una dată de către cronicile moldoveneşti, fiind un argument în plus al populării, în evul mediu, în special al zonelor de munte, câmpia având întinderi mari de păduri, fiind slab populată, şi din cauza invaziilor migratorilor.

Faptul că între „ţara Moldovei” şi oricare din „ţările” din Transilvania se poate pune semn de egalitate este susţinut şi de existenţa până în prezent pe teritoriul de mai târziu al statului moldovenesc a Tarii Vrancei .

Balada „Mioriţa” este edificatoare în acest sens: moldoveanul fiind locuitor din nordul Carpaţilor estici (din zona râului Moldova), vrânceanul – din sudul Carpaţilor estici (din zona munţilor Vrancei), iar ungureanul – de peste munţi.

Niciunul din aceste nume nu are conotaţie etnică, fiind numai geografice.

Iar uşurinţa cu care a fost adoptat noul nume, „moldovean”, în detrimentul anterioarelor „maramureşean”, „ardelean” etc., demonstrează odată în plus faptul că aceste denumiri aveau un caracter secundar, cu menirea de a delimita între ele grupurile de oameni conform locului de aşezare.

Ei nu au devenit altcineva, ei s-au mutat cu traiul altundeva. (Sunt semnificative în acest sens denumirile reciproce actuale dintre diferiţi români.

Oltenii se vor raporta la moldoveni ca olteni, moldovenii – ca moldoveni faţă de bănăţeni, ş.a.m.d. Iar în momentul raportării la străini, ei toţi se vor considera români.)

Supremaţia formaţiunii statale din zona râului Moldova, având prima cetate de scaun cunoscută la Baia, asupra altor centre de putere apărute în perimetrul est-carpatic duce într-un final la expansiunea denumirii „Moldova” asupra întregului teritoriu controlat de conducătorii „ţării Moldovei”.

Mutarea succesivă a cetăţii de scaun de la Baia la Suceava şi apoi la Iaşi este o dovadă a extinderii treptate a influenţei, şi în acelaşi timp a avansării populaţiei montane, spre zona de câmpie.

Rapiditatea cu care s-a reuşit exercitarea controlului asupra unui teritoriu atât de vast (până la Nistru şi Mare) se explică prin dispariţia pericolului invaziilor populaţiilor nomade, prin popularea slabă a teritoriului dat, dar şi a lipsei în comunităţile care au supravieţuit valurilor migratoare (fie ele de etnie română, slavă, tătară etc.) a unei organizări politico-militare capabile să înfrunte noul centru de putere din Carpaţi.

Acelaşi lucru s-a întâmplat şi în sudul Carpaţilor unde formaţiunea statală din zona râului Argeş îşi impune autoritatea până la Dunăre şi Marea Neagră (cetăţi de scaun – Câmpulung/Curtea de Argeş, Târgovişte, Bucureşti).

Astfel denumirea de „moldoveni” este la origine denumire geografică. Sens pe care îl păstrează şi azi.

Or nu putem admite că de la începutul şi până la definitivarea etnogenezei poporului locuitor al acestei zone, aceştia s-au auto-identificat într-un anume fel şi brusc, în momentul constituirii formaţiunii statale Moldova au renunţat la acea auto-identificare acceptând una nouă, având sens explicit geografic.
E totuşi vorba de o perioadă de peste 1000 de ani (începând cu sec. 2-3)!

Toţi locuitorii arealului cuprins de Tisa, Dunăre, Nistru şi Marea Neagră, dar şi cei originari de aici, şi cei cu strânse legături cu aceştia, erau denumiţi de către străini cu termenul generic (care-i cuprinde pe toţi) de „valah” (vlah, voloh, vloh, blah, vlas, voloc, vlachok, vlacoi, olah, iflak, etc.).

Fiind un exonim , nu este perceput de populaţiile vizate ca un nume etnic al lor.

Odată cu supunerea „ţărilor” din interiorul arcului carpatic de către regatul ungar, asupra acestui teritoriu, dar şi asupra locuitorilor de aici extinzându-se determinativul „unguri”, „unguresc” (deşi în unele surse maghiare timpurii Ardealul cucerit este numit „Valahia interioară” în raport cu cele din exteriorul arcului carpatic), singurele formaţiuni statale şi implicit populaţiile lor, care rămân în viziunea străinilor drept „valahi” sunt cea din sudul Carpaţilor (Valahia, Ungro-Vlahia sau Muntenia) şi cea din estul Carpaţilor (Moldo-Vlahia, Ruso-Vlahia, Bogdano-Vlahia, Moldova).

Dar cum se auto-denumeau din punct de vedere etnic locuitorii acestor pământuri?

Numele „rumân” răspândit în Ţara Rumânească (Ţara Românească, Valahia sau Muntenia) în evul mediu, desemna ţăranul dependent de nobilul stăpân al pământului pe care locuia şi lucra acesta.

În Moldova acest ţăran se numea „vecin”.

În teritoriul ocupat de unguri, s-a încetăţenit, printre vorbitorii de limbă română, noţiunea „iobag”, pe care o excludem din start din analiza auto-identificării etnice, ea fiind un împrumut din limba maghiară, apărut mult după sfârşitul etnogenezei populaţiei la care ne referim.

În cazul Transilvaniei s-a mai folosit şi termenul „şerb” (lat. servus – slujitor), dar acesta a denumit mereu raportul personal dintre indivizi de rang social diferit, nefiind un apanaj sau o caracteristică a unei întregi etnii.

Originea cuvântului „rumân” este clară. Este derivat din „romanus” – roman.

Trecerea lui „o” în „u” fiind o caracteristică a limbii române (lat. compitus – cumpăt, lat. conventum – cuvânt, sl. rod – rudă, lat. rogare – rugă, sl. monka – muncă, lat. nomen – nume, lat. domine deus – dumnezeu etc.).

Cuvântul „vecin” provine din „vicinus” (vecin) şi „vicus” (sat, aşezare).

Deşi par a avea sensuri clar diferite, aceste noţiuni, „rumân” şi „vecin” trebui tratate în contextul specific perioadei medievale.

Elitele conducătoare ale Ţării Româneşti şi Moldovei erau la origine străini (cumani, pecenegi, bulgari, germanici, slavi). Este şi firesc acest lucru, datorită caracterului războinic şi nomad (iniţial) al acestora.

Căci în comparaţie cu locuitorii băştinaşi sedentari, aceştia dispuneau de forţă militară care le asigura un statut în cadrul propriilor triburi, iar ulterior, odată cu asimilarea lor, în cadrul întregii societăţi din zona controlată.

Acest lucru, al dominării unei populaţii redusă ca număr, dar războinice, asupra uneia mai mare ca număr, dar mai slab organizată militar, este specific colectivităţilor umane în general.

Conducătorii slavilor de est au fost de origini scandinave (varegi, însăşi denumirea „rus” fiind considerată ca reprezentând un grup scandinav), galii romanizaţi au fost conduşi de franci, slavii din sudul Dunării – de bulgari, finlandezii – de suedezi, triburile britanice – de angli, iuţi şi saxoni, apoi de vikingi şi normanzi.

Tradiţia s-a perpetuat până în epoca modernă când conducătorii statelor europene erau în mare parte de origine germană, începând din Rusia Ecaterinei a II-a, până în Marea Britanie a Casei de Saxa – Coburg – Gotha şi Spania Habsburgilor.

Astfel, „rumânii” se auto-identificau ca atare în raport cu străinii. Ei – urmaşii romanilor şi ceilalţi – veniţi din alte părţi.

„Vecinii” din Moldova la fel se identificau în raport cu cei diferiţi de ei. Ei –  din aceeaşi aşezare, de aceeaşi origine, şi străinii.

Treptat, minoritarii au fost asimilaţi de băştinaşi, însă raportarea localnicului „rumân” la conducătorul venetic s-a păstrat. Acest lucru a fost stimulat şi de cultura slavonă, iar mai târziu greacă, a elitelor.

Trebuie avut în vedere şi contextul istoric în care populaţia băştinaşă ajunge să fie supusă conducătorilor locali, cu origini străine,  cel al apariţiei relaţiilor feudale şi în această zonă a Europei.

Preferinţa pentru denumirea „vecin” în zona „Ţării Moldovei”, poate fi explicată prin tradiţia „romană” a Transilvaniei şi a vestului Munteniei, elementul roman extinzându-se de aici în restul zonei, neocupată de Imperiul roman (Maramureşul geografic, Moldova geografică), „rumân” atestându-se şi în zona Ardealului, dar fiind mai târziu înlocuit de maghiarismul „iobag”.

 

Această diferenţă se profilează oarecum şi pe linia de demarcaţie între cele două graiuri de bază ale limbii române, graiul muntenesc şi graiul nordic, transilvănean-moldovenesc.

În acest sens este interesantă harta distribuirii noţiunilor de definire a organului anatomic „abdomenul”.

Nu se cunosc atestări ale utilizării cuvântului „rumân” în zona Moldovei cu sensul folosit în Muntenia, dată fiind originea „moldovenilor” din „maramureşeni”.

Însă dacă „vecin” este într-o mare măsură o reprezentare spaţială, „rumân” este o definire a originii. Or etnicitatea anume aceasta şi înseamnă.
Este singurul endonim cunoscut şi recunoscut unanim cu sens etnic, al explicării originii, întâlnit în spaţiul românesc actual.

Decizia luată de elitele moldoveneşti şi valahe (căci toate puterile europene ale momentului denumeau oficial noua formaţiune apărută la 1859 Principatele unite ale Moldovei şi Valahiei) de a utiliza „rumân” în definirea tuturor locuitorilor noului stat, dar şi a vorbitorilor de aceeaşi limbă aflaţi peste hotarele lui (în Imperiul Rus, Imperiul Austro-ungar), este una corectă.

Căci comuniunea de limbă şi istorie trebuie consolidată şi de un nume comun.

Iar utilizarea unui termen care denumea pătura socială (iniţial etnică) a ţăranilor, este şi recunoaşterea importanţei primordiale a acestora în păstrarea şi modelarea conştiinţei şi fiinţei naţionale.

Trecerea aproape imediată, după doar 3 ani de la unirea Moldovei si Valahiei  , la utilizarea denumirii de „România” (forma modernă a „Rumâniei”, ca în cazul „Rossia” faţă de „Rusi”), a întărit această uniune, dându-i posibilitatea de a deveni un pol de atracţie pentru conaţionalii aflaţi sub ocupaţie străină (rusească şi habsburgică).

Faptul că, mult înainte de adoptarea termenului de „rumân”/„român” de către cei din Vechiul Regat , acesta a fost folosit în Transilvania în auto-identificarea vorbitorilor de limbă română, este încă o dovadă a utilizării acestui termen din cele mai vechi timpuri cu sens etnic, şi un contraargument pentru cei care contestă unitatea tuturor românilor prin afirmarea că termenul „român” este de expresie valahă/muntenească în detrimentul celorlalte regiuni populate de vorbitori de aceeaşi limbă.

Căci regiunile intra-carpatice care se unesc în 1918 cu Vechiul Regat, având un număr mai mare de locuitori, o  putere economică mai evidentă decât partea de sud a României (fosta Valahie), puteau lesne să nu accepte etnonimul „român”.

Dar asta nu s-a întâmplat. Mai mult chiar, ardelenii, maramureşenii şi bănăţenii continuă, la fel cum au făcut-o de secole, să fie principalii promotori ai identităţii române a tuturor locuitorilor din arealul carpato-danubiano-nistreano-pontic, amintind despre descendenţa tuturor vorbitorilor de limbă română, din Moldova şi din Valahia, anume din Transilvania istorică, leagănul naţiunii române.

Iar prezenţa în sudul Dunării a unei populaţii vorbitoare de o limbă romanică, care-şi zic „armâni” („aromâni”) este şi aceasta o mărturie a auto-identificării etnice conform limbii vorbite.

Iar limba vorbită este principalul factor definitoriu a unei natiuni.

Putem fi de-acord că termenul „român” nu este specific zonei geografice Moldova, dar comuniunea de limbă, descendenţa moldovenilor din maramureşeni (transilvăneni), definirea de către alte popoare a tuturor locuitorilor dintre Tisa, Nistru, Dunăre şi Marea Neagră, în toate timpurile ca un tot întreg etnic şi lingvistic, sunt argumente de a considera şi moldovenii Republicii Moldova drept români.

 

Cazul specific al auto-definirii ca români a vorbitorilor de limbă română din Bucovina ucraineana , în raport cu vorbitorii de limbă română din sudul Basarabiei ucrainene, care se auto-identifică drept moldoveni este o probă în plus a caracterului artificial şi mai ales intenţionat al delimitării ca neam şi limbă a moldovenilor pruto-nistreni, dar şi transnistreni, de ceilalţi români.

Fiindcă în estul Moldovei, ocupat de ruşi între 1812-1918, şi în nordul Moldovei (denumit ulterior Bucovina), ocupat de austrieci între 1775-1918, la fel ca în restul Principatului rămas, nu s-a utilizat noţiunea „rumân”/„român”. Ambele regiuni au fost mai apoi ocupate de URSS între 1940-1941 şi 1944-1991.

Singura explicaţie a preferinţei unei părţi a aceloraşi „moldoveni” (de până la 1775/1812) pentru termenul „român”/„limbă română”, iar a altei părţi pentru „moldovean”/„limbă moldovenească” este că acestă stare de fapt e rezultatul politicii meschine ruseşti.

 

 

Cum s-a născut limba moldovenească ?

 

Conform documentelor de arhivă, după crearea RASS Moldoveneasca , Secretariatul Comitetului Gubernial Odessa al Partidului Comunist din Ucraina a numit o comisie însărcinată cu demersurile propagandistice.

Cei trei membri ai comisiei erau A. L. Grinştein, I. I. Badeev şi Gr. I. Starîi. Chestiunea existenţei limbii moldoveneşti a fost discutată intens, mai ales după naşterea publicaţiei de propagandă anti-românească Plugarul Roşu, apărută la 1 mai 1924.

S-a pus problema limbii în care să fie publicată această revistă. Limba vorbită de românii din Transnistria nu avea un caracter unitar şi nici literar, ea nefiind cultivată în şcoli de administraţia rusească.

Pornind de la această chestiune, comisia s-a divizat: Starîi era de părere că trebuia folosită limba română şi grafia latină, în timp ce ceilalţi doi susţineau că ar exista o “limbă moldovenească” distinctă de cea română. Evident că niciunul dintre ei nu era specialist în filologie astfel încât să fie oarecum îndreptăţiţi să emită asemenea opinii.

Starîi a susţinut că era imposibilă crearea unei noi “limbi moldoveneşti”, şi că acest lucru nu poate fi rezultatul unei decizii politice arbitrare. În schimb, Badeev spunea că există o “limbă moldovenească” diferită de cea română, aşa cum rusa diferă de ucraineană.

În plus, el a argumentat că nu există o limbă moldovenească literară, dar că cele două limbi sunt într-un proces de diferenţiere continuă, româna primind influenţe din Occident, iar “moldoveneasca” din rusă.

Şi, bineînţeles, pentru publicaţiile în “limba moldovenească” trebuia folosită grafia slavă.

De cealaltă parte, Starîi susţinea că din moment ce obiectivul final este proclamarea României sovietice, limba română ar fi cel mai bun (şi mai accesibil) mod de propagandă.

Toate aceste discuţii ale comisiei s-au finalizat într-un raport realizat de Badeev la sfârşitul lunii august în 1924. Raportul este primul document oficial sovietic care vorbeşte despre “limba moldovenească”.

În urma dezbaterilor comisiei s-a luat decizia finală de “dezvoltare a limbii populare moldoveneţti” şi de a se folosi caractere chirilice.

Aşa apare “limba moldovenească”, rezultat al unei decizii politice luate fără consultarea vreunui specialist în filologie.

 

 

 

Când a luat naştere RSSM, în octombrie 1924, s-a folosit noţiunea de “popor moldovenesc”, mare parte a acestuia fiind ”subjugată de burghezia română.” Punctul de vedere sovietic oficial era că Basarabia este parte a RSSM şi ea trebuie eliberată de sub “jugul românilor”.

După pactul Ribbentrop-Molotov şi anexarea Basarabiei a fost organizată la est de Prut Republica Sovietică Socialistă Moldovenească. Autorităţile sovietice au impus teoria istoriografică ce susţinea existenţa poporului şi limbii moldoveneşti.

Pe măsură ce istoriografia din România lua un curs naţional pregnant în anii ’60, cea din Moldova a suferit de pe urma activităţii sovietice de propagandă foarte intense.

În această perioadă apar studiile semnate de Ja.Mosul şi N.Mochov, istorici sovietici emblematici pentru “teoria moldovenismului”.

Cu precădere după 1964, după apariţia volumului al treilea din Istoria României la Bucureşti (în care se vorbeşte despre problema Basarabiei) şi a lucrării Karl Marx.

Însemnări despre români, arhivele arată o preocupare serioasă a autorităţilor din RSSM pentru combaterea “naţionaliştilor români”.

În plus, în 1965 a avut loc o manifestaţie a scriitorilor moldoveni în favoarea introducerii grafiei latine.

Numeroase documente arată existenţa unei coerspondenţe intense între Chişinău şi Moscova cu privire la această problemă.

Autorităţile de la Chişinău arată faptul că pătrunderea presei româneşti în Moldova, a radioului şi televiziunii româneşti,  precum şi a posturilor de radio occidentale “derutează poporul moldovenesc”.

Astfel, în 1967 se decide realizarea unor “studii ştiinţifice” cu privire la existenţa “poporului moldovenesc”. De asemenea, din 1966 se interzice studierea cărţilor româneşti din bibliotecile publice şi introducerea în RSSM a lucrărilor unor autori precum Nicolae Iorga, Octavian Goga, Lucian Blaga etc.

Curând, singurele cărţi româneşti acceptate erau cele tehnice, medicale şi dicţionarele. Cărţile de istorie erau strict interzise. În plus, s-a decis bruierea staţiilor de radio occidentale.

În 1966-67 autorităţile au început să organizeze sărbătorirea unor evenimente din istoria Moldovei, precum ziua de 28 iunie: “eliberarea de sub ocupaţia românească”.

În 1966 s-au sărbătorit 300 de ani de la întemeierea Chişinăului.

În anii ’70 istoriografia din RSSM devine vehement antiromânească, iar în deceniul următor criticarea istoricilor români devine un fapt curent, vorbindu-se chiar de existenţa unor “campanii anti-moldoveneşti în România”.

Pentru susţinerea teoriei moldovenismului, istoricii moldoveni s-au folosit de diverse argumente. În primul rând, de argumente de ordin entofolcloric: cercetătorii sovietici insistă asupra faptului că “folclorul moldovenesc” arată originea acestui popor ca urmaş al valahilor şi slavilor. Conform argumentelor lingvistice, ar exista o limbă moldovenească diferită de română.

Cu toate acestea, chiar lingviştii sovietici nu au putut aduce argumente în favoarea apartenenţei limbii moldoveneşti la familia limbilor slave.

Nu în ultimul rând, “specialiştii” au adus în discuţie şi argumente paleoantropologice: antropologii sovietici au încercat să ajungă la anumite concluzii privind îmbinarea “romanicilor de vest” cu slavii, dar dovezile nu sunt concludente.

Din motive politice, teoria existenţei “poporului moldovenesc” a fost susţinută şi după 1991 de istorici şi oameni politici din Republica Moldova, iar regimul comunistului Voronin a promovat românofobia.

În acelaşi spirit naţionalist, în 2008 a fost creat Ordinul Bogdan I Întemeietorul, ce trebuie acordat pentru merite în dezvoltarea şi consolidarea stabilităţii Republicii Moldova.

În acelaşi an a fost adoptată o lege care pedepseşte “defăimarea statului şi poporului moldoevan”, în încercarea de a interzice susţinerea faptului că “moldovenii” sunt de fapt români.

În 2009, s-au sărbătorit 650 de ani de la întemeierea statului moldovenesc din 1359.

 

Bine, dar cine sunt moldovenii ?

 

 

 

Cu siguranţă nu sunt numai moldoveni. Pot fi din zona Moldovei, din „ţara Moldovei” dar n-au fost niciodată şi nici nu sunt moldoveni.

Majoritatea naţiunilor europene se auto-denumesc cu endonime cu sens originar, de descendenţă.

Bulgarii de la bulgarii de pe Volga, francezii de la franci, germanii de la teutoni, englezii de la angli, ruşii, belaruşii şi maloruşii de la populaţile rus/ros, danezii de la dani, suedezii de la suiezi/svezi, maghiarii de la triburile magyar/megyer, grecii de la eleni, letonii de la leţi/letgali, finlandezi de la suomi, georgienii de la karţi.

 Moldovenii din Republica Moldova sunt descendeţii moldovenilor din vestul Moldovei, care la rândul lor provin din maramureşeni şi alţi transilvăneni si munteni.

Şi din moment ce toţi transilvănenii (inclusiv maramureşenii) , muntenii şi toţi vest-moldovenii se consideră şi s-au considerat parte a naţiunii române, este ilogic şi greşit să nu-i considerăm la fel şi pe est-moldoveni.

Politica de deznaţionalizare promovată de ruşii Imperiului ţarist şi de ruşii Uniunii sovietice a lăsat urme adânci în sufletul şi crezul moldovenilor.

Timpul curge întotdeauna în defavoarea minciunii şi a nefirescului.

Deşi e mai greu pentru unii să perceapă esenţa lucrurilor, nu trebuie să contenim să susţinem acest adevăr simplu: toţi moldovenii, toţi muntenii, toţi oltenii, toţi ardelenii, toţi dobrogenii, toţi bănăţenii, toţi maramureşenii, dar şi făgărăşenii, oşenii, pădurenii, vrâncenii, moţii etc., sunt români.

 

Cu toţii suntem români.

 

 Când o „ghiulea“de mămăligă primeşte o încărcătură de brânză de burduf, unt smântână şi e coaptă apoi la foc, devine un bulz ciobănesc, o adevărată dinamită nutritivă. Harta răspândirii în România a diferitelor feluri de mămăligă şi alimente din mălai, realizată de cercetătorii Institutului de Etnografie şi Folclor al Academiei. Foto: Bogdan Croitoru, Dragoş Lumpan

Mămăliga „definitorie”

 

http://www.historia.ro/; https://natiadinurma.wordpress.com/

17/11/2014 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: