Ultimele școli din regiunea ucraineană Odesa și-au redenumit limba de predare din „moldovenească” în română

Foto Facebook: Asociația cadrelor didactice de etnie română din regiunea Odesa

Ultimele trei școli cu predare în așa zisa limbă moldovenească, din regiunea Odesa și-au redenumit limba maternă în română, titrează ziarul Dumskaia din Odesa, citat de IPN și preluat de Romanian Global News.

Astfel, sintagma „limba moldovenească” nu mai este folosită în niciuna dintre cele 16 școli cu predare în limba română din regiune.
Cu această ocazie, ziarul ucrainian face referință la datele ultimului recensământ al populației, din anul 2001, care evidențiază că în regiunea Odesa locuiesc 123,8 mii moldoveni (adică români! N. R.) şi 724 români. În 16 școli, până nu demult, procesul de învățământ s-a desfășurat integral sau parțial în limba indicată în documente drept moldovenească.
„Românizarea” școlilor moldovenești, precizează sursa citată, deschide oportunități suplimentare pentru elevi, pe lângă înscrierea la universitățile din România. În conformitate cu legea (expertizată de Consiliul Europei și a organelor acestuia) cu privire la drepturile minorităților naționale (comunităților) în anumite domenii, reprezentanții minorităților care au mers la școală înainte de 1 septembrie 2018 au dreptul de a finaliza studiile secundare în limba lor maternă, dacă aceasta este una dintre limbile UE.
Instituțiile private de învățământ superior din Ucraina au dreptul de a alege limba de predare dacă este vorba despre o limbă oficială a Uniunii Europene, asigurându-se totodată că studenții din astfel de instituții studiază limba de stat ca disciplină academică separată.
La fel, publicația amintește și despre incapacitatea autorităților moldovenești de a fi impus la timpul respectiv revenirea lucrurilor la normalitate printr-o mișcare complexă: chiar dacă prin Declarația de Independență din 1991, limba română a fost declarată limba de stat în Moldova, Constituția țării, adoptată în 1994, a legiferat limba moldovenească în baza grafiei latine.

Doar pe 5 decembrie 2013, Curtea Constituțională a a statuat că din punct de vedere juridic Declarația de independență și Constituția constituie un tot întreg, iar în caz de neconcordanțe, prima are forță juridică mai mare. Astfel, limba oficială a Republicii Moldova este româna. Cu toate acestea, Parlamentul nu a operat niciodată modificări în Constituție și limba moldovenească este încă menționată acolo.
Ziarul Dumskaia menționează că lingviștii și politicienii încă se ceartă dacă limba moldovenească este o limbă unică sau un dialect al limbii române, una dintre limbile Uniunii Europene.
Totodată, se menționează că majoritatea asociațiilor etno-culturale din regiune împărtășesc poziția Curții Constituționale a Moldovei și chiar au dat în judecată Ministerul Educației al Ucrainei, cerând modificări ale programelor relevante pentru școlile naționale și redenumirea limbii de predare. Fără aceasta, au spus ei, absolvenții au probleme, de exemplu, la intrarea în universitățile din România: trebuie să obțină certificate suplimentare de competență în limba română.

De asemenea,„românizarea” școlilor moldovenești deschide oportunități suplimentare pentru elevii lor – în afară de intrarea în universitățile românești. Întrucât limba română este una dintre limbile oficiale ale Uniunii Europene, conform legii recent adoptate privind luarea în considerare a expertizei Consiliului Europei și a organismelor sale cu privire la drepturile minorităților (comunităților) naționale în anumite domenii, membrii acestor minorități care au început studiile înainte de 1 septembrie 2018 au dreptul de a finaliza învățământul secundar complet în limba maternă, dacă aceasta este una dintre limbile UE.

Mihai Eminescu despre limba română

„Idealul românilor din părţile Daciei lui Traian este menţinerea unităţii reale a limbii strămoşeşti şi a bisericii naţionale…, susţinea Mihai Eminescu într-un articol, biserica şi şcoala, atâta cer românii din Austro-Ungaria  pe seama lor şi, prin aceasta, şi-au cerut păstrarea  naţionalităţii şi nimic mai mult… nu veleităţile unei vieţi de stat… nu deşertăciunea zgomotului în istorie este lucrul pe care-l voim… ceea ce voiesc românii să aibă e libertatea spiritului şi conştiinţei lor în deplinul înţeles al cuvântului. şi fiindcă spirit şi limbă sunt aproape identice, iar limba şi naţionalitatea asemenea, se vede uşor că românul se vrea pe sine, îşi vrea naţionalitatea, dar aceasta o vrea pe deplin”. „…fiecare, susţine Mihai Eminescu în continuare, are nevoie de un tezaur sufletesc, de un reazim moral într-o lume a mizeriei şi durerii, şi acest tezaur i-l păstrează limba sa proprie în cărţile bisericeşti şi mirene. În limba sa numai, i se lipesc de suflet perceptele bătrâneşti, istoria părinţilor săi, bucuriile şi durerile semenilor săi… Prin urmare, faptul că noi, românii, câţi ne aflăm pe pământ, vorbim o singură limbă, ‹una singură› ca nealte popoare ce ne înconjoară, e dovadă destulă şi că aşa voim să fim noi, nu altfel”.

Bucovina și furtunile istoriei (III)

Continuarea articolului din https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2023/11/23/bucovina-si-furtunile-istoriei-ii.

Bucovina – Spicuiri istorice. După 1918

Așa dar, la sfârșitul anului 1918 poporul român a restabilit suveranitatea sa asupra pământurilor ce fuseseră rupte din trupul Moldovei de Imperiile Habsburgic și rus în 1775 și, respectiv, în 1812. Nistrul constituia acum, până la vărsarea în Marea Neagră, frontiera de stat, în fond, frontiera istorică între România și Ucraina. Transilvania – în întregimea ei – și Banatul se reintegraseră, alături de celelalte provincii românești, în același stat unificat.

Puterea sovietică însă, rusă și ucraineană, n-a renunțat  la vechile revendicări : Basarabia și Bucovina. La 1 mai 1919, Cicerin și Cristian Racovski, comisarii Afacerilor Externe ai Rusiei, respectiv, Ucrainei, au adresat Guvernului român o Notă acuzatoare , revendicativă având caracter ultimativ : România „a invadat, la sfârșitul anului 1917 Basarabia, distrugând cuceririle revoluției ruse și instaurând detestatul regim al proprietarilor funciari… Guvernele imperialiste ale Antantei, susținând acțiunile de anexare întreprinse de România, făceau declarații oficiale cu privire la  caracterul provizoriu al ocupării Basarabiei”. Acuză Guvernul român că nu ar fi respectat  „acordul” cu Rusia (făcând trimitere la schimbul de scrisori Averescu-Racovski din 5 martie 1918)  care „prevedea” la art. 1 ca România „să se retragă din Basarabia într-un interval de două luni” …

Guvernul român „a încercat să obțină românizarea forțată și violentă a populației /din Basarabia/ prin teroare, execuții, arestări, tortură, confiscarea bunurilor, organizarea de pogromuri contra evreilor, jafuri puse la cale de birocrația română coruptă și avidă de câștig. Au fost executați peste 100 de muncitori de la căile ferate…mii de țărani au fost împușcați, satele arse sau rase de pe fața pământului de forțele de arilerie… 2.000 de persoane au fost împușcate în Basarabia de Nord… Guvernul feudal român …și-a propus să răstoarne puterea sovietelor din Ungaria… trupele românești asaltează din toate direcțiile armata roșie sovietică din Ungaria… etc etc”.

În ultima parte a Notei se formulează cererile ultimative  ruso-ucrainene, sub formă de „propuneri!”:

„- Armatele, funcționarii și agenții români din Basarabia să evacueze imediat acest teritoriu.

– Autorii tuturor crimelor comise contra muncitorilor și a întregii populații din Basarabia să fie de îndată judecați de către un Tribunal al poporului.

– Toate proprietățile militare aparținând armatei Rusiei și a Ucrainei sustrase abuziv de România să fie restituite.

– Locuitorii Basarabiei să fie repuși în posesia bunurilor care le-au fost furate sau confiscate.

Guvernele socialiste sovietice ale Rusiei și Ucrainei vor aștepta timp de 40 de ore , începând cu data de 1 mai ora douăzeci și două seara, un răspuns clar și précis în legătură cu aceste propuneri; în cazul în care acest răspuns nu va veni, ele își rezervă dreptul să acționeze așa cum consideră de cuviință în ceea ce privește România” . Nota ultimativă este semnată de: Cicerin, Comisarul poporului pentru Afacerile Externe al Republicilor Socialiste Federative sovietice Ruse; Rakovski, Președintele Consiliului Comisarilor poporului și comisarul poporului în Ministerul Afacerilor Externe al Republicii Socialiste Federative Sovietice ucrainiene .

Un comentariu al acestei Note ultimative ruso-ucrainene adresată României la 1 mai 1919, ar necesita zeci de pagini.

Încerc să rezum în câteva fraze acest comentariu.  Unirea Basarabiei cu Țara s-a realizat  prin acte plebiscitare ce au exprimat voința națiunii române- majoritară  în această parte a Moldovei istorice. Armata română, chemată în mod expres de Sfatul Țării și de Consiliul General al Bucovinei în contextul  săvârșirii de către bande înarmate ruse și austro- ucrainene de acte teroriste în scopul lichidării organelor representative ale celor două Provincii și anexaării lor la Puterile vecine, n-au făcut altceva decât să restabilească ordinea astfel ca cele două organe de conducere să-și poată dsfășura activitatea. Nu exista în acel timp instituții de „administrație” ale României nici în Basarabia, nici în Bucovina. Nu a existat nici un fel de „accord” ruso-român care să prevadă retragerea armatei române din Basarabia. Pe teritoriul României nu s-au constituit niciodată bande înarmate în scopul atacării Rusiei sovietice.

În ceea ce privește „românizarea”, teza aceasta necesită unele lămuriri. Ea face parte din pachetul de „argumente” folosit de foștii ocupanți ruși pentru justificarea anexării unor teritorii românești  considerate a fi fost locuite de ruși sau ucraineni care, în mod violent, au fost românizați. Nu s-a recunoscut însă niciodată politica de deznaționalizare, rusificare forțată a românilor și a altor națiuni ținute sub teroare, cu tot arsenalul  cunoscut – deportări, arestări, execuții în masă, pogromuri etc.

Privitor la războiul din 1919, catalogat drept „război de intervenție” contra revoluției ungare a Sfaturilor, este și acest fapt un fals istoric. Agresiunea nu a fost a armatei române, ci a armatei roșii ungare; conivența Bela Kun- Lenin este prea bine cunoscută pentru a mai insista asupra ei. Sub sloganul revoluției mondiale se urmărea destămartea României și așezarea hotarului ungaro-sovietic pe Carpați. De altfel, Ungaria, deși a semnat Tratatul de pace dela Trianon (iunie 1920), nu a recunoscut niciodată actul plebiscitar de la 1 decembrie 1918 de la Alba-Iulia, „Doliul” Trianon-ului purtat de Ungaria de mai bine de o sută de ani, dovedește perpetuarea mitului „Sfintei Coroane”.

În fine, subliniez că așa-zisele „propuneri” înscrise în Nota adresată de Rusia și Ucraina sovietice Guvernului român la 1 mai 1919, sunt un ultimatum. Se acordă  40 de ore pentru îndeplinirea „propunerilor”! Dacă nu…

 În scurta perioadă cât la Kiev s-a aflat un regim ucrainean liber, acesta s-a orientat către stabilirea unor relații normale cu România. La 26 iulie 1919, Guvernul Republicii Ucraina a adus la cunoștința Guvernulu român  hotărârea sa privitor la relațiile bilaterale:  să stabilească „cele mai prietenești raporturi între Ucraina și România, bazate pe neamestecul reciproc în treburile interne, guvernul ucrainean declarând că nu vrea în nici un fel să pună în discuție frontiera actuală între cele două țări, considerând Nistrul ca frontieră definitivă între ele și dorind să stabilească pe această frontieră cele mai bune relații de vecinătate… să ceară sprijinul României în convorbirile cu țările Antantei în legătură cu aprovizionarea permanentă și organizarea armatei ucrainene…”.

În încheiere  se arăta precaritatea situației statului ucrainean: „în prezent bolșevicii amenință odată în plus cu distrugerea Ucrainei, în urma căreia,  toate statele vecine  cu bolșevicii, în primul rând România și Polonia, vor trebui să sufere șocul care a slăbit rezistența poporului ucrainean”. În consecință, se solicită „un ajutor imediat cu muniție de război și în mod deosebit cartușe și obuze…”.

Semnează acest document de importanță deosebită, Șeful misiunii Diplomaticee ucrainene în România, C. Matzievici, Delegatul Statului Major General al Armatei ucrainene, general de armată Serghei Delvig. De adăugat și un alt fapt important care anunța o reală  cooperare pe multiple planuri în această zonă a Europei abia ieșită dintr-o lungă epocă de suferință.

La 27 august 1919, printr-o scrisoare adresată Președintelui Consiliului de Miniștri al României, cei doi dilomați ai Ucrainei informează că o misiune extraordinară ucraineană condusă de dr. Filipciuc a fost trimisă în Polonia „pentru a încheia un accord între cele două țări”; Seimul polon a recunoscut guvernul Ucrainei și este în favoarea încheierii unui accord care „ar avea ca scop lupta împotriva bolșevismului”.

Intențiile exprimate de guvernul Republicii Ucraina n-au avut parte de success. Rusia sovietică, luptându-se pentru „recuperarea” teritoriilor pierdute, a acaparat Ucraina , așezând-o în rândul republicilor sovietice, socialiste din Federația rusă, pentru multe decenii.

La capărul acestei succinte relatări a unor aspecte ale  istoriei românești din anii de răscruce 1917 -1918, formulez câteva constatări  de interes mai larg.

În ceea ce privește Basarabia și Bucovina ca „posesiuni rusești” punctele de vedere ale bolșevicilor și ale reprezentanților fostului imperiu, erau identice. În toată perioada pregătirii Conferinței de pace, a desfășurării lucrărilor acesteia și în anii ce au urmat, pozițiile acestea nu s-au schimbat. Un studiu asupra acestor chestiuni ar putea beneficia de o documentație foarte bogată.

Menționez acum un document din octombrie 1919 și anume Raportul informativ nr. 587 din 5 octombrie 1919 provenind de la grupul de armate al generalului Lupescu, adresat prim-ministrului României. 

În acel raport se arată că generalul Denikin răspândea, prin agenții săi din stânga Nistrului „proclamații și manifeste prin care promitea Bucovina Ucrainei. În Basarabia, în zona Bender, și alte orașe, agenți ai lui Denikin declarau că după ce va termina cu bolșevicii, se va adresa României în mod amical pentru cedarea Basarbiei imperiului rus și, în caz de refuz, vor interveni cu forța armată pentru a-și îndeplini scopul”.

 Gheorghe Brătianu s-a aplecat din nou asupra istoriei celor două provincii românești în 1940 , după ce ultimatum-ul U.R.S.S. din 26 iunie adresat guvernului român, preciza, între altele: „Basarabia, populată în cea mai mare parte de ucraineni a aparținut Ucrainei”. 

Posturile de radio rusești răspândeau istorii noi: „moldovenii sunt o populație slavă, de aceeași origină cu rușii și ucrainenii, vorbind un dialect apropiat de limba rusă”.

Marele istoric a demontat toate falsurile pe care credeau agresorii că își pot întemeia furtul de teritorii și de oameni.

La sfârșitul demonstrației sale, el scrie:

 „Istoria este un perpetuum început. Nu suntem în măsură să examinăm prezentul și încă mai puțin să scrutăm viitorul. Unitatea română s-a consolidat la răscrucea unor imperii moarte, ea a trebuit să sufere din cauza reînvierii imperialismului. Din nou a apărut, din stepă, vechiul spectru al invaziei și Moldova a suportat încercări grele. Dar, din lecțiile istoriei știe că valorilei permanente nu au fost niciodată atinse. Valul a mai venit din Est, de nenumărate ori de-a lungul secolelor, dar el s-a întors înapoi, desemnând întotdeauna, la hotarele Moldovei, limitele Europei, spiritului ei, civilizației ei. Dacă este adevărat că proverbele sunt înțelepciunea popoarelor, nu există unul mai expresiv care să rezume experiența milenară a poporului Moldovei și de oriunde: Apa trece, pietrele rămân!”.

 – Va urma –

Surse: Prof. univ. dr. Viorica Moisuc – https://www.art-emis.ro. Text publicat și în revista „Minerva”, Journal of History and Philosophy, volume 4, Issue 1, February 2023, România de Mâine Foundation Publishing House, p. 15-42 sub titlul „Bucovina . Historical Highlight” (revista apare exclusiv în limba engleză). 

BUCOVINA ȘI FURTUNILE ISTORIEI (II)

Bucovina – Spicuiri istorice

Continuarea articolului https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2023/11/22/223967/

Succesiunea evenimentelor din anii războiului au influențat politica Austro-Ungariei în răsărit. Înfrângerea armatei austriece în Galiția, intrarea României în război contra Centralilor, decesul împăratului Francisc Iosif au determinat Viena să accepte proclamarea regatului polon, la 5 noiembrie 1916.

În acest context, noul împărat Carol de Habsburg,  a renunțat la iluzoriul proiect de proclamare a Marii Ucraine habsburgice din Carpați la Caucaz.

În ultimele luni ale anului 1917, relațiile Ucrainei de la Kiev cu Austria prezintă aspecte interesante. Angrenată în  tratativele de pace separată cu Viena, Rada a ridicat pretenții  asupra Bucovinei, Galiției și Rusiei Subcarpatice. Ottokar Czernin, ministrul de externe imperial care trata cu delegația Ucrainei aceste noi revendicări, relatează în memoriile sale confruntările ce au avut loc la Brest-Litovsk în această chestiune, interesele Austriei fiind afectate de cererile Uccrainei. Chestiunea s-a tranșat însă prin semnarea unei Convenții secrete între Austria și Ucraina prin care s-a stipulat cedarea Bucovinei către Ucraina în schimbul furnizării de aceasta a unei mari cantități de cereale și alte bunuri alimentare către Austria.

Dezagregarea imperiului dualist în ultimele luni ale anului 1918 , a stimulat și mișcarea națională ucraineană. În adunarea de la Lwow din 19 octombrie 1918 a fost proclamată independența teritoriului ucrainean din Austro-Ungaria. Această entitate cuprindea Galiția de răsărit, Bucovina cu orașele Cernăuți, Siret și Storojineț și ținutul din Ungaria de Nord-Est; ea a fost numită „Statul național vest-ucrainean „alipit Austriei (mit Anschluss an Ősterreich), conform deciziei Adunării dela Lwow. Rada de la Kiev a proclamat la 15 noiembrie  1918  „Republica Vest-Ucraineană”.

Mișcarea națională a românilor din Bucovina a protestat energic contra acestor decizii în care teritoriul românesc al Bucovinei era vizat de planuri imperialiste ale Austriei, Ucrainei, Rusiei. În Parlamentul de la Viena deputații români au vorbit despre prejudiciile imense aduse națiunii române din Bucovina de aranjamentele secrete dintre aceste puteri.

românească s-a ridicat în apărarea cauzei românești ; ziarul „Viața Nouă”  din Suceava scria, la 18 august 1918: „Bucovina este o unitate istorică și geografică ; ea este pământ curat românesc, nu numai de la Suceava până la Prut, dar și de la Vatra-Dornei până la Nistru. Bucovina ne-a rămas moștenire așa cum este, în întregimea ei, de la înaintașii noștri și datori suntem să o păstrăm  neștirbită vremurilor viitoare”[26]. Mișcarea națională din Bucovina a afirmat deschis dezideratul respingerii oricărui amestec al Ucrainei, Rusiei, Austriei în ceea ce privește eliberarea de sub jugul Austriei și Unirea cu Țara.

S-a constituit, la 21 ianuarie 1918  Comitetul Național al Românilor emigrați din Austro-Ungaria care își expunea programul și deciziile în ziarele: „România Mare”, „Lupta Ardealului” și „ „România Nouă”[27] din Chișinău; alături de „Cuvânt Moldovenesc” și alte ziare și reviste , aceste organe de presă au reflectat întregul proces,  de emancipare națională și politică a Bucovinei și Basarabiei, au susținut dezideratul Unirii acestor două părți ale Moldovei cu Patria.

Un moment important al dezvoltării acțiunii de autodeterinare și unire cu Țara, îl reprezintă Declarația Românilor emigrați din Austro-Ungaria lansată de  Comitetul  sus-menționat, la 6 octombrie 1918, la Iași, în care se spunea: „Românii ardeleni și bucovineni aflători pe teritoriul regatului Român, în numele nostrum și al fraților subjugați de acasă, a căror conștiință este siluită și deci în imposibilitate de a se manifesta liber, declarăm cele ce urmează: Cerem să fim eliberați de sub jugul monarhiei austro-ungare și suntem hotărâți să luptăm prin toate mijloacele și pe toate căile, ca întreg neamul românesc să fie constituit într-un singur stat național și liber sub donminația Dinastiei române

Nu recunoaștem monarhiei austro-uingare dreptul de a se ocupa de soarta Românilor din Ardeal și Bucovina, deoarece veacuri de-a rândul ne-a ținut în cea mai rușinoasă robie. Toate încercările de federalizare ale Casei de Habsburg sunt gesturi disperate ale unei împărății osândite să se descompună și să piară […]. Cerem ca întreg teritoriul din monarhia habsburgică revendicat de statul român, recunoscut și garantat prin tratatele de alianță încheiate de România cu Puterile Înțelegerii (Antanta) să fie eliberat și unit cu Patria-mamă”.

 Documentul a fost semnat de Al. Lapedatu (Președinte )și Oct. C. Tăslăoanu (secretar).

Situația în Bucovina continua să fie neclară. Viena nu renunța la ideea de a se implica direct în acțiunea de formare a unui mare stat ucrainean care să cuprindă și Bucovina . În Galiția, reprezentantul împăratului-rege Carol, arhiducele Wilhelm de Habsburg organiza Armata națională ucraineană în colaborare cu autoritățile din Lwow. Mai multe unități erau dislocate la Cernăuți și Rădăuți, în valea Bistriței unde ocupau teritoriul românesc care, în virtutea tratatului de pace de la București din mai 1918, urma a fi cedat Austriei.

La Cernăuți, Guvernatorul austriac al „ducatului” Bucovina, contele Etzdorf, a primit la 6 noiembrie 1918 delegația „Radei Naționale a Ucrainei” din Lwow, căreia i-a transmis puterea de guvernământ asupra țării Bucovina;  Procesul-verbal din 6 noiembrie s-a întocmit la perfectarea acestei tranzacții oneroase asupra Bucovinei. În aceeași zi, Rada ucraineană din Lwow a lansat un Manifest prin care anunța că, „dat fiind faptul că guvernul vechi austriac a pierit de la sine”, se vede „obligată să ia în mână conducerea orașului Cernăuți”.

Situația s-a complicat și mai mult deoarece românul Aurel Onciul, în înțelegere  cu ucrainianul  Emelian Popovici, colaborând cu autoritățile de la Lwow, s-au erijat în „comisari naționali” ai popoarelor român și ucrainean și au anunțat că „guvernul imperial de la Viena le-a încredințat  puterea în Bucovina”; orașul Cernăuți rămânea în administrație dublă romăno-ucraineană, iar„comisar al poporului și comisar urban pentru Cernăuți era numit de Rada din Lwow,  Osip- Bezpalko. 

Ar fi fost vorba de un așa-zis condominium româno-ucrainean asupra capitalei Bucovinei.

Aceste evenimente s-au desfășurat în timp ce, pe de o parte, tentativele de pace separată cu Aliații (Anglia, Franța Italia S.U.A.) ale împăratului-rege Carol de Habsburg  înregistrau un eșec ireversibil, iar pe de altă parte, la  27 octombrie 1918, Consiliul Național al Bucovinei  s-a proclamat Constituantă și a votat în unanimitate „în puterea suveranității naționale” Unirea Bucovinei integrale cu celelalte țări  românești într-un stat național independent și va purcede spre  acest scop în deplină solidaritate cu Românii din Transilvania și Ungaria”. Constituanta respingea hotărât  „orice încercare de știrbire a Bucovinei”.

În aceeași vreme, grupuri ale armatei imperiale habsburgice formate din ucraineni, alături de „armata națională ucraineană” desfășurau pe teritoriul bucovinean acțiuni teroriste în sprijinul planului de alipire a Bucovinei la Ucraina.

Deși transferase puterea  de conducere a ducatului Radei din Lwow, Etzdorf se afla în centrul acestor acțiuni, coordonându-le.

 Consiliul Național al Bucovinei a încercat ca, pe calea discuțiilor directe cu Etzdorf să se înlăture pericolul divizării Bucovinei.

Aceste discuții au avut loc la 4 noiembrie, în casa profesorului Alex. Hurmuzachi, între Președintele Consiliului, Iancu Flondor și fostul guvernator austriac, Etzdorf. În fața poziției neclintite a acestuia din urmă, Flondor a declarat că românii nu cedează nimic din Declarația din 27 octombrie  a Constituantei Țării Bucovina și dezaprobă în totalitate orice încercare de împărțire a Bucovinei , care este în totalitate un pământ românesc.

Ca urmare, unitățile armatei ucrainene prezente în Cernăuți au trecut la represalii împotriva românilor. La 6 noiembrie au fost devastate sedii ale Consiliului Național al Bucovinei, au fost arestați lideri ai mișcării naționale românești, cete înarmate ucrainene au ocupat sediul central al Consiliului, aflat în Palatul Național.

Ordinul era: lichidarea mișcării naționale românești, împiedicarea cu orice preț a unirii Bucovinei cu România.

În fața acestei situații care  punea în pericol  desfășurarea lucrărilor Consiliului Național al Bucovinei, acesta decide solicitarea unui ajutor grabnic din partea României. Împuternicitul Consiliului, deputatul Bodnărescu, pleacă la Iași  unde este primit de prim-ministrul gen. Coandă (șef al Guvernului din 5 noiembrie).

Acesta dispune deplasarea de urgență  în Bucovina, a generalului Iacob Zadik, comandant  al Diviziei a 8-a Regale.

foto: Generalul Zadic în Piața Unirii din Cernăuți

Ziarul „Glasul Bucovinei” a relatat în mai multe numere consecutive, primirea triumfală a armatei României în Bucovina, marea adunare de la Cernăuți, discursul lui Iancu Flondor, Președintele Consiliului Național, Proclamația generalului I.Zadik.

La  4 octombrie, Carol de Habsburg  incercase să sensibilizeze guvernul S.U.A., prezentându-i o ofertă de pace și colaborare pentru securitatea și pacea Europei prin păstrarea  Imperiului sub formă de stat federal,  în cadrul căruia ar fi existat formațiuni autonome naționale; de menționat că se miza pe acceptarea  similitudinii perfecte a  acestei formule  cu „Cele 14 puncte” lansate de Wilson care, în adevăr, în forma inițială, precizaseră acordarea doar a statutului de autonomie națiunilor din Imperiul austro-Ungar.

Numai că, în urma protestelor venite din parte tuturor acestor națiuni care doreau autodeterminarea până la despărțire și întemeierea de state proprii, independente, fără nici un fel de tutelă – veche sau nouă -, Președintele, prin  titularul Departamentului de Stat, Robert Lansing, anunțase modificarea radicală a acelei prevederi.

Așa încât, împăratul  Carol a primit răspunsul cuvenit din partea Președintelui W.Wilson: „Președintele nu mai este în situația să recunoască numai autonomia acestor popoare ca o bază pentru pace și este silit să insiste pentru ca ele și nu el să fie judecătorii , judecând că nici o acțiune a guvernului austro-ungar nu ar putea satisface aspirațiile și concepția popoarelor despre drepturile și despre hotărârile lor ca membrii ai familiei națiunilor”. 

În acele zile fierbinți de la sfârșitul lui noiembrie 1918  când se hotăra și soarta războiului, Departamentul de Stat al S.U.A. a adresat, la 6 noiembrie, o scrisoare Președintelui Consiliului Național Român cu sediul la Paris, Tache Ionescu, în care arăta  că Guvernul Statelor unite „simpatizează adânc cu poporul român”, a fost „martor al luptelor românilor, al suferințelor lor și al sacrificiilor lor în cauza eliberăîrii de sub jugul inamicilor și opresorilor lor, într-un spirit de unitate națională și conform aspirațiilor românilor de pretutindeni”, angajându-se să folosească „toată influența sa pentru ca justele drepturi politice și teritoriale ale poporului român să fie obținute și asigurate contra oricărei agresiuni străine”.

La 11 noiembrie, ministrul de Externe al Marii Britanii, A.J. Balfour, dădea aceleași asigurări  Consiliului Național Român.

La 10 noiembrie 1918, Regele  Ferdinand I dădea Proclamația către ostași  în care anunța reintrarea României în război alături de Aliați pentru „înfăptuirea visului nostru dintotdeauna: Unirea tuturor Românilor”. Reluarea luptei armate pentru eliberarea teritoriului național  avea loc după o pauză de o jumătate de an, impusă de dictatul „păcii” de la București, mai 1918, perioadă când au fost întrerupte formal relațiile cu Aliații.

Era vremea când pe tot întinsul teritoriului ce se aflase sub dominația austro-ungară, lupta de eliberare națională intrase în faza finală.

În Transilvania, Consiliul Național Român – constituit în noaptea de 30 spre 31 octombrie 1918 lansa, la 6 noiembrie, istoricul Manifest Către Națiunea Română anunțând că numai acest organism „reprezintă astăzi întreg Neamul Românesc din Ardeal și Ungaria și este recunoscut de Puterile mari ale Lumii”; documentul este semnat de Șt. Cicio-Pop.

La  28 noiembrie 1918, Congresul General al Bucovinei, întrunit în Sala Sinodală a Palatului Mitropolitan din Cernăuți „întrupând suprema putere a țării și fiind singur învestit cu puterea legiuitoare, în numele suveranității naționale, hotărâm: Unirea necondiționată și pe vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare până la Ceremuș, Colacin și Nistru , cu Regatul României”. Deputații poloni și deputații germani au declarat tot atunci adeziunea, fără rezerve, la Hotărârea  Congresului.

Au fost prezenți și au salutat acest act istoric, reprezentanți din Basarabia (Pantelimon Halippa, Ion Pelivan, Ion Buzdugan, Grigore Cazacliu); din Ardeal și Ungaria (Gh. Crișan, Victor Deleu, Vasile Osvadă). Procesul-verbal al ședinței din 28 noiembrie a fost întocmit și semnat de Dr. Iancu Flondor (Președintele Congresului) George Băncescu (Director al Biroului prezidențial), dr. Iancu Sbiera (secretarul Congresului.

A urmat Marea Adunare Națională a românilor din Ardeal și Ungaria, ținută la Alba-Iulia la 1 Decembrie 1918 unde s-a încheiat procesul Unificării naționale și politice a Românilor de pe tot pământul locuit de ei. S-a împlinit atunci și obiectivul unic al intrării României în război: eliberarea românilor și a pământului locuit de ei,  aflat sub ocupația Austriei și a Ungariei.

– Va urma –

Surse: https://www.art-emis.ro/istorie/bucovina-spicuiri-istorice; Text publicat de prof. univ. dr. Viorica Moisuc  și în revista „Minerva”, Journal of History and Philosophy, volume 4, Issue 1, February 2023, România de Mâine Foundation Publishing House, p. 15-42 sub titlul „Bucovina . Historical Highlight” (revista apare exclusiv în limba engleză).