CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Acad. Ioan Aurel Pop vorbește despre „îndobitocirea generațiilor viitoare, prin eliminarea culturii naționale și generale din educație”

 

 

 

 

Imagine similară

 

 

 

 

 

Prof. Univ. Dr. Ioan Aurel Pop, rectorul Universitatii Babes-Bolyai a sustinut o cuvântare despre importanța culturii și a studierii istoriei în școli, punând accentul pe necesitatea „dimensiunii istorice din studiul moștenirii culturale a umanității și a națiunii”.

In cadrul sesiunii organizate de către Academia Româna cu ocazia Zilei Culturii Romane, profesorul Pop a exemplificat magistral unde duce educația de tip nou din scolile românesti, arătând ca astfel se obțin generații întregi de analfabeți funcționali.

„ Am văzut relativ recent că, în programele școlare, aproape orice referință istorică din studiul literaturii este eliminată, iar creațiile sunt abordate pe teme mari, generoase, dar neadecvate ințelegerii elevilor.

Astfel, la tema iubirii, se exemplifica prin Iliada, Dante, Eminescu, Shakespeare, Mircea Cartarescu, Mircea Eliade si Camil Petrescu, la romanul social prin „Ciocoii vechi si noi” si prin „Rascoala”, la literatura religioasa prin Dosoftei si Arghezi, la literatura istorica prin Grigore Ureche, Walter Scott, Costache Negruzzi si Maurice Druon etc.

Fireste, nimeni nu mai citeste operele literare respective in intregime, ci profesorii si elevii se multumesc cu „povestiri” despre aceste opere, cu pastișe, cu reproducerea unor comentarii ale altora si, rar, cu fragmente din lucrarile in cauza. De aceea, asistând la ore în școli, mi-a fost dat să aud în anii din urmă intrebari si remarci de genul:

„De ce scrie Nicolae Filimon asa de naiv in comparatie cu Mircea Eliade?”, „De ce sa-l mai studiem pe Dimitrie Cantemir din moment ce Nicolae Iorga a scris mai bine despre aceleasi teme?”, „Ce rost mai are azi Alecsandri, care este clar inferior lui Nichita Stanescu?” etc. Disciplina numita „Istorie” – atat cat mai exista ea in scoala, la dimensiunea unei ore pe saptamana – abordeaza tot „teme mari”, reluate la nivel superior (dupa cum ni se spune) în fiecare clasă urmatoare.

De exemplu, se compară revoluțiile din epoca modernă și contemporană, de la Revoluția Engleză din secolul al XVII-lea pâna la Revolutia Romana de la 1989. La fel se intâmpla cu razboaiele sau conflictele armate, de la Razboiul Troian pana la Razboiul celor Doua Roze (intr-o prima etapa) sau de la Razboaiele Napoleoniene la Al Doilea Razboi Mondial (in alta etapa).

Astfel, unii elevi pot invata cate ceva despre Napoleon Bonaparte inainte de a sti date despre Marea Revolutie Franceza, care l-a produs pe Napoleon.

In urma unei lectii de acest fel – de altfel, judicios predate de profesor – privind organizarea conflictelor din Antichitate pana azi (adica de la catapulta pana la metodele digitale de lupta) am auzit o intrebare stupefianta:

„Oare Iulius Caesar era un om destept, din moment ce nu-si stabilea strategia de luptă la calculator si din moment ce nu comunica prin e-mail?”.

Despre Evul Mediu „intunecat” ce sa mai spun? Mințile tinere se dezorientează complet când afla ca universitatile sunt o „invenție” tocmai a „barbariei medievale” sau când văd că, în scriptoriile mănăstirilor, călugarii truditori au copiat manuscrisele intregii intelepciuni antice si le-au pastrat ca pe odoare de preț pentru viitorime”, a spus profesorul Pop.

Rectorul Universitatii Babes-Bolyai a deplâns și eliminarea componentei spirituale din invățământ, care are ca rezultat „promoții animate doar de aspectul material, de câstigul bănesc, de competiția dupa cât mai multe averi”.

„Cum s-a putut ajunge la asemenea aberații educaționale? Evident, prin eliminarea dimensiunii istorice din studiul moștenirii culturale a umanității si a națiunii.

Elevii nu mai stiu si nu mai trebuie sa stie ce a fost clasicismul greco-latin, care a precedat literatura cavalereasca a Evului Mediu, nici ce este umanismul sau rationalismul, nici carui secol ii apartine romantismul si nici cum s-a manifestat iluminismul. Am facut experimentul neinspirat de a-i pune pe studentii mei din anul I sa aseze in ordine cronologica cateva curente cultural-literare, anume iluminism, romantism, simbolism (plasate de mine aleatoriu), spunandu-le ca s-au manifestat in trei secole succesive.

Marea majoritate au fost complet neștiutori, iar unii mi-au spus ca nici nu-si obosesc mintea, fiindca pot sa caute pe telefon daca au nevoie. Altii, mai versati in formele de comunicare actuale, au pretins ca impartirea aceasta vetusta pe curente culturale, literare, de idei este o conventie umana si ca lumea trebuie studiata si cunoscuta global, pieptis, fara bariere si fara domenii. I-am intrebat atunci despre universalismul titanilor Renasterii sau despre enciclopedismul din Secolul Luminilor si mi-au cerut voie sa caute pe Google.

In aceste conditii, cum sa mai indraznesti sa intrebi ceva despre lipsa de informatii din manuale privind umanismul romanesc, cronicarii, Dosoftei, Varlaam, Ienachita Vacarescu si Sadoveanu, Cosbuc si Goga si chiar Toparceanu si Minulescu? Ti se sugereaza ori ti se spune clar – dupa punerea unor asemenea intrebari – ca esti depasit de vreme, batran, nostalgic sau, mai rau, nationalist si xenofob.

Prin astfel de conceptii ale noilor „propagandisti”, tinerii ajung la un nivel minim de cunostinte de cultura generala si de cultura nationala, nivel care nu-i ajuta deloc sa se orienteze in lumea contemporana. De aceea, se duc, de exemplu, la Roma si te cred daca le spui ca Michelangelo a facut Capela Sixtina la 1300, animat de conceptii iluministe!

Astfel, prin eliminarea componentei spirituale a educatiei, ne trezim cu promotii animate doar de aspectul material, de castigul banesc, de competitia dupa cat mai multe averi. Campaniile de denigrare a educatiei (scolii) si a institutiei bisericesti conduc in aceeasi directie de repudiere a valorilor culturale”, a afirmat reputatul academician si istoric.

Academicianul a deplâns mentalitatea unor educatori care cred ca singurele cunostinte pe care tinerii trebuie sa le cunoasca sunt cele legate de mancarea sanatoasa, bussines sau folosirea calculatorului. Adolescentii stiu totul despre pokemoni, dar nu stiu cine sunt marile personalitati ale istoriei nationale.

„Exista educatori care cred (si aplica in practica aceasta convingere) ca daca elevii invata azi cum sa lucreze la computer, daca stiu (eventual) cum se deschida o afacere, cum sa manance sanatos, cum sa-si dezvolte anumite grupuri de muschi sau cum sa practice metodele contraceptive, atunci ei nu mai trebuie sau nu mai pot sa stie si conjugarea verbelor neregulate, sa invete versuri, sa inteleaga pictura murala a Voronetului, sa explice notiunile de „hora” si de „doina” sau sa stie „pe de rost” unde se afla Pietrosul Calimanilor.

Este aceasta, probabil, o gândire de tip digital: memoria tinerilor, ca si memoria calculatorului, este limitata (ca doar nimic nu este infinit pe lumea asta pamanteasca!) si atunci de ce sa le-o ocupam cu „vechituri”, cu aspecte „revolute”, cu „balast” si sa-i lasam neadaptati la epoca Facebook-ului, a Instagram-ului sau a WhatsAp-ului? Toate bune si frumoase, daca ar fi asa, dar nu este, fiindca mintea omului nu functioneaza pe principii digitale, mintea omeneasca nu este un computer.

Capacitatea noastra de memorare este, practic, nelimitata, iar nefolosirea acestei capacitati devine, in anii din urma, un pericol social. Nedotarea creierului uman cu notiuni de cultura istorica precum cele mentionate mai sus il transforma pe om intr-un ogor fertil necultivat. Inca din vechime, campurile cultivate intens cu anumite plante erau lasate dupa un timp sa „se odihneasca”, erau lasate „in parloaga” sau „in moina”, dar numai cu un scop: ca sa poata produce apoi mai mult si mai bine ulterior! Daca insa noi, in perioada celor 12 ani de studii elementare si secundare, ii lasam pe elevi sa „se odihneasca” si nu le inoculam deloc sau aproape deloc cultura (experienta culturala a natiunii si a omenirii, mostenirea generatiilor care ne-au precedat) ii lasam complet de izbeliste, ii lasam prada celor mai dureroase si periculoase experiente si experimente.

Multi spun ca nu stiu, fiindca au uitat. Este cel mai adesea fals: ca sa uiti, trebuie mai intai sa ai din ce uita. Se spune ca – in chip paradoxal – cultura generala este ceea ce-ti ramane in memorie dupa ce ai uitat ceea ce ai invatat in scoala!
Azi nu sunt ignorate doar domenii de cunoastere precum istoria, istoria literara si culturala, istoria dreptului sau etnografia ori geografia, ci si istoria matematicii, fizicii sau chimiei, istoria medicinei, istoria tehnicii.

Va rog sa intrebati un tanar care sunt mecanismele simple din fizica, sau cand a trait Newton, sau ce este un postulat, sau cand a fost inventat motorul cu ardere interna, sau cum, cand si de ce s-a ajuns la vaccinuri. Tinerii nu stiu din capul lor daca pelagra, scorbutul sau poliomielita sunt boli ori nume de ciuperci exotice (nici cum au fost salvate in lume, in ultimele doua secole, sa zicem, prin vaccinare, sute de milioane de oameni).

Nu stiu ce/ cine este „Fat-Frumos din lacrima”, nu mai stiu ce sa creada despre Mihai Viteazul, despre Balcescu si Kogalniceanu, dar stiu sigur de Pokemoni, de Harry Potter, de Razboiul Stelelor, de Stapanul Inelelor ori de felurite droguri. Nu este rau deloc, evident, ca stiu aceste lucruri despre lumea care-i inconjoara, dar este gresit sa fie privati programatic din zestrea lor mentala de mostenirea culturala a omenirii”, a mai adaugat Ioan Aurel Pop.
Profesorul a incheiat spunand ca universalul nu poate fi inteles decat prin particular si adevarul nostru este legat de valorile noastre. Acesta a deplans faptul ca unii se rusineaza de Eminescu sau de cultura nationala.

„Prin urmare, chiar daca adevarul este relativ, dar el ramane adevar. Iar adevarul nostru se afla in legatura cu valorile noastre. Avem un creator de talia lui Eminescu si ne dezicem uneori de el, avem o sarbatoare a culturii nationale si ne rusinam de ea, daca nu de substantivul „cultura”, atunci de adjectivul „nationala”, ca si cum ar fi ciumat. Deocamdata insa – pana la reusita deplina a globalizarii – un strain venit spre noi nu ne va intreba de Sofocle, de Rabelais, de Michelangelo sau de George Washington, ci de creatorii nostri de valori, de Ulpia Traiana, de Densus si de Surdesti, de „Balada” lui Porumbescu si de Victor Babes, de un contemporan roman al lui Lamartine sau despre constructorul Podului de la Cernavoda.

Cei mai multi vor tăcea in fata unor astfel de intrebari sau vor spune – in pacatoasa traditie romaneasca – ca nu avem nimic, ca nu am creat nimic si ca nu reprezentam nimic. Ne complacem uneori in aceasta ieftina filosofie a nimicniciei, autoflagelandu-ne cu pasiune. Noi nu suntem, fireste, creatorii culturii universale, dar fara noi (ca si fara ceilalti), cu siguranta, cultura lumii ar fi mai saraca.

  

Este o mare eroare sa credem si sa-i convingem si pe tineri ca trecutul este mort. Trecutul este viata noastra in care se concentreaza toata viata celor care ne-au precedat. In noi se sintetizeaza tot prezentul oamenilor care au trait in trecut. Sa ne reamintim unul dintre cele mai renumite citate ale lui Faulkner: „Trecutul nu este mort. Nici macar nu este trecut”. Prin urmare, daca ne propunem sa ignoram trecutul, ne decidem sa ignoram sau sa punem intre paranteze viata insasi.

Este drept ca noi, oamenii, nu stăpânim adevarul absolut, dar de aici si pana la campania de discreditare a adevărului nostru, omenesc și pământean, este o mare diferență.

Adevarul- echivalent (acela care tinde sa suprapună perfect discursul nostru cu realitatea descrisă) poate să fie o iluzie, dar atunci post-adevărul/ adevărul-semnificație (adevărul fiecăruia, după împrejurari și interese), este o iluzie și mai mare, o șarlatanie frumos ambalată.

Nu sunt mai multe adevaruri – cum incearca sa ne convinga unii „exegeti” – ci exista doar adevar relativ, la care ajungem in masura in care putem, noi, oamenii, daca facem eforturi in acest sens. Adevarul nostru, chiar daca nu este imuabil, exista si este cu atat mai fascinant. Ce poate fi mai tulburator decat cautarea adevarului omeneste posibil si valabil intr-o anumita etapa a cunoasterii?

 

Cultura românească, invațată la scoală din perspectiva istorică – ca sa nu mai auzim oameni spunând ca Eminescu sau Cosbuc nu au scris ca Jacques Prévert sau ca Edgar Alan Poe – ar putea fi salvarea noastră, salvarea mintilor noastre, dar si calea de a intelege universalitatea.

Cultura lumii – daca există – este formata din toate culturile nationale si regionale. Ca români, vorbitori de limba româna, ca sa-l receptam pe Goethe într-o buna traducere româneasca, trebuie să-l patrundem pe Eminescu, fără de care am fi cu totii mult mai labili sau nici nu am mai fi. De aceea, este bine sa veghem aici, la Academia Română, ca noi, romanii, sa nu uitam niciodata „sa ne cuprindem de acel farmec sfânt”, asa cum ne indeamna, din vesnicie, Eminescu.
Las pentru un alt prilej critica acelor opinii care neaga valoarea culturilor naționale in general si a culturii nationale românesti, în special.

Sursa: http://flux.md/stiri/ioan-aurel-pop-indobitocirea-generatiilor-viitoare-prin-eliminarea-culturii-nationale-si-generale-din-educatie#

 

 

 

28/02/2019 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , | Un comentariu

Civilizația românească din Basarabia a fost și este atractivă pentru alte etnii

 

 

 

 

Imagini pentru vechi fotografii cu moldoveni

 

 

 

 

 

 

De-a lungul ultimelor secole, în virtutea evoluțiilor istorice, spațiul pruto-nistrean a devenit unul foarte amestecat din punct de vedere etnic. Nimeni nu poate contesta faptul că populația a fost supusă, secole de-a rândul, unor influențe puternice din exterior.

A vorbi astăzi despre o așa-numită „puritate etnică” a basarabenilor este, cel puțin, o dovadă de incultură sau o sfidare a realității.

Noțiunea de „populație băștinașă” nu-i include astăzi doar pe urmașii supușilor voievozilor români moldoveni, care au locuit aici înainte de începutul secolului al XIX-lea. Din punct de vedere juridic și nu numai, băștinași se pot considera toți cei născuți pe acest teritoriu, inclusiv urmașii colonizatorilor care au poposit pe aceste meleaguri după 1812 și chiar după 1940 și 1944.

Cum se face atunci că o majoritate covârșitoare, de peste 80%, din populația celei mai mari părți a vechii Basarabii (R. Moldova de astăzi), are limba română drept limbă maternă? Răspunsul la această întrebare este simplu, aproape evident – e vorba de puterea de asimilare exercitată de-a lungul timpului de către populația românească majoritară. Anume această forță de atracție, exercitată de tot ce înseamnă românesc asupra celor veniți din alte părți, a fost capabilă să învingă în ultimele două secole tentativele exacerbate de dezrădăcinare la care a fost supusă populația băștinașă.

În pofida unor statistici, care arătau că situația era catastrofală la începutul secolului al XX-lea, după un secol și ceva de ocupație țaristă, dar și la finele aceluiași secol, după aproape 50 de ani de putere sovietică, până la urmă elementul autohton s-a dovedit a fi mai puternic și mai eficient în asimilarea „străinilor”.

Transformările, care s-au produs pe parcursul acestor două veacuri la nivelul microțesutului, din care se constituie o societate, au fost mult mai subtile decât cele inițial planificate de guvernatorii țariști și, mai târziu, de ștabii comuniști.

Astfel, mișcarea naturală, dar complet neașteptată pentru autorii respectivelor „experimente”, a fost dinspre exterior către elementul autohton, și nicidecum invers.

O explicație simplificată a unui atare fenomen se poate baza pe caracterul „naționalismului” românesc. De origine occidentală și de natură europeană prin manifestările sale, civilizația românească din Basarabia s-a dovedit a fi mai atractivă pentru reprezentanții altor etnii.

Caracterul generos al patriotismului (numit uneori, nu întotdeauna întemeiat, și „naționalism”) românesc a fost cel care a lăsat suficient loc în interiorul comunității naționale pentru toleranță și pentru răbdarea cu care au fost și sunt abordați „străinii”.

Străin care, atunci când nu se simte prins în hățișul unor dileme existențiale false și în contradicțiile generate de argumente pur biologice, se lasă mult mai lesne încadrat în structura populației majoritare.

„Naționalismul” la români este o expresie a europenismului acestui popor

Care este rezultatul fenomenului pe care l-am descris mai sus? Avem astăzi în R. Moldova mulți oameni care poartă nume de familie cu o puternică consonanță „străină”, mai ales slavă (ucraineană, rusească, poloneză etc.).

Asta însă nu-i face pe ei mai puțin români decât pe cei care poartă nume de familie tipic românești, cum ar fi …anu sau …escu. De cele mai multe ori, este vorba despre descendenți din alte neamuri, care, în ultimele secole, s-au românizat și astăzi fac parte din comunitatea noastră națională.

Mulți, foarte mulți dintre ei, sunt unioniști, luptători pentru unitatea neamului cu care se autoidentifică. Este o dovadă în plus a faptului că „naționalismul” la români este mai întâi de toate o expresie a europenismului acestui popor.

Vorbim despre un naționalism bazat pe ideea de a întruni în sânul unei națiuni oameni atașați acelorași valori culturale, cu aceleași viziuni de toleranță și cu aceleași opțiuni de civilizație occidentală, și nu unul derivat din false considerente de „puritate a sângelui”. Un naționalism modern, generos, deschis și lipsit de complexe în fața alterității.

Prin urmare, faptul că un …enco sau un …ov din Basarabia apără unionismul și luptă cu adevărat pentru Unire nu ar trebui să trezească suspiciuni. Dimpotrivă, sentimentul care trebuie să ne copleșească în astfel de situații este unul de mândrie și de împlinire.

Ați văzut mulți „naționaliști” ai altor popoare care să nu poarte un nume consonant cu numele tipic din țara sau națiunea respectivă? Nu prea.

Faptul că la noi așa ceva este firesc ar trebui să ne dea și mai multă încredere în lupta pe care o purtăm pentru reîntregirea neamului românesc.

Anume prin asta și este puternic neamul nostru – prin capacitatea de a atrage și de a face loc „străinilor”, transformându-i, într-un proces îndelungat, dar sigur, în români. Cred că mai multă îngrijorare ar trebui să ne provoace cei care pe care-i cheamă …anu sau …escu, dar care au uitat limba română. Aceștia sunt din ce în ce mai puțini, dar și pentru ei trebuie să ne batem, pentru a-i reîntoarce în comunitatea națională.

În încercarea de a clarifica un aspect aparent „contradictoriu”, cele spuse mai sus ar trebui să ne dea mai mult optimism și încredere, la acest început de an, în izbânda cauzei unioniste.

Nici nu are cum să fie altfel, căci, prin forța pe care a dovedit-o de-a lungul ultimelor secole, românismul a demonstrat că are o singură opțiune – de a ieși învingător dintr-o încleștare cu istoria.

 

 

Sursa:  https://www.timpul.md/articol/unirea-lui- ivan

 

 

 

CITIȚI ȘI:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/01/28/o-istorie-a-zilei-de-28-ianuarie-video-3/

 

 

 

 

28/01/2019 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , | 2 comentarii

Drumul de la latinescul romanus, la etnonimul român

 

 

 

 

Peste 1800 de ani de istorie națională – de la latinescul romanus la etnonimul român.

 

 

În perioada postbelică, în istoriografia sovietică a apărut o teorie falsă  referitoare la etnogeneza poporului român.

Pornind de la faptul că în unele surse istorice medievale românii sunt desemnaţi cu noţiunea de volohi (vlahi, valahi), a fost acreditată teoria falsă precum că din populaţia romanizată a sud-estului european, fiind influenţată şi de slavi, s-ar fi constituit la nordul Dunării aşa numiţii „volohi”.

Din „volohi” s-ar fi constituit chipurile moldovenii, un popor diferit de „valahi”, aromâni etc.   

În legătură cu acest concept fals, trebuie să spunem că dovezile istorice şi arheologice demonstrează fără echivoc faptul că nu o anumită minoritate, ci majoritatea populaţiei aparţinând substratului geto-dacic din arealul carpato, danubiano, pontic a constituit factorul de bază în etnogeneza poporului român.

În cele ce urmează vom elucida o etapă importantă în formarea poporului nostru, când noţiunea de geto-daci a fost înlocuită treptat cu o denumire corespunzătoare proceselor care aveau loc în societatea din spaţiul carpato-danubiano-pontic.

Încă din anul 212, împăratul roman Marcus Aurelius
Antonius (Caracalla) a luat decizia de a acorda atât locuitorilor liberi din Dacia, cât şi din alte
provincii ale Imperiului, cetăţenia romană, astfel că toţi locuitorii liberi ai acestui stat au început să se numească romanus.

Deşi locuitorii Daciei erau impuşi la plata anumitor impozite, ei au fost din ce în ce mai mult  pătrunşi de simţământul mândriei că fac parte dintr-un stat mare cu o armată puternică, care în caz de necesitate îi poate apăra de orice duşman.


Aceşti locuitori liberi ai Daciei au început să se numească romanus

Romanizarea a fost un proces cultural şi lingvistic favorizat de faptul că, calitate de cetăţeni ai Imperiului, o bună parte a dacilor se înrolau în armata romană, profitând din plin de privilegiile de care se bucurau militarii acestui stat imens.

Anume în armată dacii învăţau mai bine limba latină și înțelegeau mai profund maxima latină: „Dura lex, sed lex”.

Revenind acasă, ei slujeau drept exemplu pentru fraţii, fiii și nepoţii lor, contribuind substanţial la procesul de romanizare a băştinaşilor.

Romanizarea a fost un proces nu atât biologic, cât cultural şi lingvistic, fiind favorizat de amestecul etnic, dar fără a fi determinat în mod absolut de acesta. Performanțele civilizaţiei romane au fost mai uşor asimilate în mediul urban, cu o populaţie eterogenă din punct de vedere etnic.

În castre (fortificaţii) şi canabae (așezările omenești întemeiate în jurul castrelor romane), (Cumidava – Râşnov, jud. Braşov; Bologa, Gilău, jud. Cluj) etc., pătrundeau tot mai mulţi daci care participau la viaţa urbană,fapt care demonstrează integrarea dacilor în mediul societăţii romane, în toate formele ei de habitat, participarea lor la viaţa urbană, militară şi economică a provinciei.

Mediul rural s-a dovedit a fi mai conservator, unde se manifestau tendinţelor de păstrare a unor tradiţii spirituale şi practici strămoşeşti, cum ar fi tehnicile meşteşugăreşti, legendele, sau un anumit tip de locuinţe. Mai ales în viaţa rustică, persistau diferite elemente ale vechii culturi dacice.

Aici începe să se întâlnească tipul de locuinţe tradiţionale locale, unelte agricole, podoabe, accesorii vestimentare ş.a. Unele stele funerare de la Apulum, Drobeta, Lipova, confirmă faptul că în
vestimentaţie continuau să se utilizeze costume şi podoabe tradiţionale dacice.

Şi în ritul funerar se observau diferenţe, în unele regiuni fiind depistate la morminte căţui dacice (căni cu formă specifică), iar în altele – străchini cu trei picioare.

Nici din punct de vedere antropologic nu se observă o suprapunere totală între rasă, limbă şi cultură.

După unele estimări foarte aproximative, în Dacia cu o suprafaţă de circa 100 mii km2 ar fi locuit o populaţie de 500 mii de oameni, fapt reieşit din presupunerea că după cucerirea romană la un kilometru pătrat ar fi revenit în medie câte 5 locuitori. Pe parcurs numărul populaţiei ar fi crescut în medie cu un coeficient de 7 la mie pe an, ajungând  pe timpul dinastiei Severilor la 1,5 mln persoane.
Populaţia trăia în localităţi urbane şi rurale.

Conform opiniei unor cercetători, populaţia urbană a Daciei ar fi ajuns la 380 mii locuitori. Alţi cercetători sunt în această privinţă mai rezervaţi, considerând că populaţia urbană a provinciei s-ar fi putut cifra la 180-200 mii persoane.
Cele mai mari centre urbane ale Daciei erau Ulpia Traiană, Apulum-ul,
Potaissa, Napoca şi Porolissum. Conform opiniei unor istorici Ulpia Traiană ar fi avut de la 15 mii până la 20 mii, iar după alţii acest oraş ar fi avut 25-30 mii ceea ce pare puţin credibil.

La Apulum ar fi putut locui 20-25 mii civili, la care s-ar fi adăugat peste 5 mii militari. La Potaissa ar fi putut locui 20-25 mii inclusiv militarii cu familiile lor, iar la Porolissum ar fi locuit mai mult de 10 mii de locuitori, dintre care doar militarii ar fi numărat 5 mii-7 mii.
Cea mai mare parte a populaţiei provinciei locuia la ţară.

În această provinciaâe  carpatică au existat mai multe tipuri de aşezări rurale, în funcţie de numărul gospodăriilor.
Cele mai mari localităţi rurale aveau 50-80 de locuinţe cu o populaţie de 200-400 locuitori, iar altele erau şi mai mari. Aceste din urmă se apropiau de o localitate urbană cu amfiteatru pentru circa 1000 de spectatori, castru.

Dar astfel de localităţi rurale mari erau puţine. Cele mai multe localităţi rurale, fiind de mărime medie, aveau circa 20 de locuinţe, în care locuiau circa 100 de persoane.
De asemenea, erau şi sate mici (cătune, sălaşe, crânguri), care aveau între 1 şi 10 bordeie ori case de suprafaţă. După unele estimări, durată medie a vieții printre bărbaţi era de 37 de ani, printre femei – de 33 de ani. În oraşe durata vieţii era mai mare, bărbaţii trăind 51 de ani, iar  femeile – 40 de ani.

În condiţiile modificării echilibrului politic  şi militar la nordul gurilor Dunării și intensificării invaziilor triburilor barbare în Balcani, viitorul Daciei devenea foarte incert.

Unii istorici consideră că, în 271, Aurelian ar fi părăsit Dacia, însă N. Zugravu, trecând în revistă evenimentele din perioada domniei acestui împărat, inclusiv învingerea sarmaţilor-iazygii, vandalilor şi dacilor liberi din toamna lui 270, goţilor în Moesia Inferior şi Tracia, carpilor (272), cu întărirea provinciilor din sudul Dunării (273), ajunge la concluzia că Aurelian a părăsit Dacia tocmai în 274 ori în prima jumătate a anului 275, înainte de moartea suveranului (septembrie 275).

Evacuarea Daciei a avut un caracter paşnic, fără implicarea barbarilor, urmărindu-se scopul de a întări linia de apărare pe cursul inferior al Dunării.

Acest act n-a periclitat prestigiul Imperiului Roman, căci apoi a fost reluată politica fermă a „cuceritorilor lumii” în raport cu barbarii.

Evacuarea Daciei de către Aurelian a avut repercusiuni profunde pentru populaţia locală. În primul rând, au încetat să mai existe şi să funcţioneze structurile statale, activitatea organelor publice reducându-se la nivelul comunităţilor rurale şi urbane restrânse. S-a redus spaţiul de habitare, numărul populaţiei urbane, producţia meşteşugărească.

A început un proces de ruralizare a habitatului, a vieţii economice şi sociale. S-a redus comerţul şi circulaţia banilor. După evacuarea administraţiei şi a păturilor înstărite ataşate de structurile politicomilitare romane s-a redus puţin şi numărul populaţiei.

Însă, după cum arată datele arheologice, majoritatea populaţiei a rămas pe loc. La Ulpia Traiana edificiile administrative romane au fost prefăcute în case de locuit cu vetre de foc şi scurgere de apă, în jurul oraşului fiind construită o nouă citadelă cu o capacitate pentru 5 mii de oameni, nu pentru 20 de mii cum era pe timpul romanilor.
Populaţia oraşului continua să menţină legături economice cu provinciile romane apropiate, drept dovadă servind un mic tezaur de monede de la împăratul Valentinianus (363-365), ascuns într-o lojă, probabil, în legătură cu apropierea goţilor sau hunilor de oraş.

La Napoca au fost descoperite două cuptoare de olar din secolul al IV-lea, 38 de morminte cu înhumare de tip roman, monede de la Diocleţian la Constantin din secolul al IV-lea la Apulum, la Potaissa – podoabe, morminte, ceramică, monede din secolele III-IV, la Porollisum – ateliere de ceramică şi de producere a obiectelor de bronz au activat până în secolul al IV-lea.

În unele din aceste oraşe au fost depistate cruci, inscripţii latine cu conţinut spiritual creştin.

Aceste mărturii arheologice demonstrează că populaţia daco-romană a continuat să ducă o viaţă urbană în condiţii mai modeste. Au
fost depistate şi locuinţe rurale, diferite inscripţii epigrafice în limba latină la Drobeta, Porollisum, Apulum, Ulpia Traiana şi în alte localităţi, inclusiv privind ascensiunea creştinismului pe teritoriul fostei provincii Dacii.

 
Din punct de vedere etnic, după evacuarea lui Aurelian în Dacia locuia o populaţie latinofonă, numită în literatura de specialitate daco-romani. Drept dovadă servesc inscripţiile latine depistate în teritoriu, antroponimele menţionate pe acestea (Marius, Romulus, Lupus, Aurelius, Flaccus, Italicus). De asemenea, cultura materială a locuitorilor continue să aibă un aspect de provincie romană:
continuitate de locuire, tehnici tradiţionale, relaţii economice cu provinciile imperiului.

În unele locuri se observă o anumită influenţă a culturii  dacilor liberi. Numărul populaţiei a scăzut, drept dovadă servind faptul că din 450 de localităţi atestate pentru perioada Daciei romane, după evacuarea
aureliană au fost depistate doar circa 200.

Totuşi, prezenţa locuitorilor dacoromani poate fi documentată în toate zonele fostei provincii, deşi în spaţiul dintre Jiu şi Olt, Câmpia Banatului, între Mureş şi Someş ele sunt mai multe.

Cum a început romanizarea dacilor

 

Procesul de romanizare în spaţiul locuit de dacii liberi a început până la cucerirea Daciei de către romani.

Concomitent cu ocuparea spaţiului intracarpatic, romanii au efectuat schimbări profunde şi printre dacii liberi, lichidând obiectele defensive ale acestora, numite dave, structurile administrative şi militare, și păstrând doar organizarea lor tribală.

Drept dovadă serveşte lipsa oricăror informaţii despre căpeteniile politico-militare în cea mai mare parte a teritoriului ocupat de dacii liberi, cu excepţia unor inscripţii de la Roma, în care este menţionat Pieporus, regele costobocilor (locuiau în spaţiul carpato-nistrean, la o distanţă apreciabilă de hotarul Imperiului Roman).

Au fost distruse sanctuarele dacilor şi instituţia de sacerdoţi, care, alături de căpeteniile militare, organizau coeziunea împotriva pericolului extern.

În schimb, pe teritoriul luat de la dacii liberi pătrundea moneda romană, care facilita legăturile lor economice cu provinciile romane din spaţiul intracarpatic şi de pe cursul inferior al Dunării.

Romanii au instituit un control riguros asupra acestui teritoriu, construind aici mai multe castre şi alte puncte de observaţie, prin intermediul cărora menţineau contacte directe cu populaţia locală, utilizând şi limba latină.

În timpul expediţiilor militare în Balcani, mase mari de daci liberi, aflându-se pe teritoriul roman, se familiarizau pe viu cu populaţia, cu modul de viaţă şi cultura romană.

Şi invers, prin păsurile montane, la est de Carpaţi pătrundea populaţia dacică din spaţiul intramontan, construind localităţi cu amprente romane.

Prin intermediul acestora, dacii liberi se integrau în circuitul economic al provinciilor romane. În afară de elementele de civilizaţie a romanilor în sfera materială, se întâlnesc şi aspecte de natură spirituală în spaţiul dacilor liberi.

Arheologii au descoperit vase de factură locală cu însemnări în limba latină (antroponimul Scorillo în arealul carpic).

De asemenea, au fost descoperite statuete care reprezentau divinităţi din Imperiul Roman (Apollo şi poate Venus).

Se pare că o influenţă mare în acest proces l-au avut captivii aduşi din Balcani.

Pe seama lor au fost puse atelierul de prelucrare a sticlei de la Komarov (Hotin), inscripţiile romane de la Sobari (lângă Soroca), cuptorul de ars ceramică şi amforele de imitaţie romană de la Pruteni, din stânga Prutului.

În cursul secolului al IV-lea se producea o schimbare în ideologia populaţiei, apărând o nouă identitate de romanus – christianus (creştin), aflată în opoziţie cu fenomenul barbarus-paganus (păgân).
Astfel, prin intermediul creştinismului populaţia dacoromană  nord-dunăreană s-a raliat la noile evoluţii din aria romanităţii.

Ca probă serveşte şi faptul că terminologia de bază a creştinismului românesc este de factură latină, care a intrat în limba daco-romanilor în perioada timpurie de răspândire a creştinismului (sec. IV).
Cuvinte precum basilica – biserică, christianus – creştin, poganus – păgân, pascha – paşte, creatio – crăciun ş.a. Religia creştină a devenit pentru daco-romani un sistem
de valori morale şi juridice.

Mai mult, creştinismul profesat în limba latină a devenit un factor suplimentar în procesul de romanizare a dacilor.
Acelaşi proces se derula şi în rândul dacilor liberi. După ce administraţia romană a fost evacuată la sudul Dunării, romanizarea printre dacii de la sud şi est de Carpaţi s-a derulat pe cale nonviolentă.

Aceasta a accelerat procesul de romanizare în întregul spaţiu locuit de geto-daci.Creştinismul, care atrăgea tot mai mult populaţia a contribuit la sporirea încrederii faţă de civilizaţia romană şi limba latină, prin intermediul căreia era propovăduită învăţătura Mântuitorului.

Aşa a fost înlăturată şi ultima barieră psihologică ce despărțea dacii liberi de romani.
Pe de altă parte, statul roman prin controlul unei zone din Muntenia şi sudul Moldovei avea posibilitatea să influenţeze situaţia într-un spaţiu mult mai extins.

Astfel, după victoriile împăratului Constantin asupra goţilor (332) a fost încheiat un tratat, potrivit căruia aceştia în calitate de federaţi urmau să apere teritoriul aflat sub autoritatea romanilor.

În sudul Moldovei, inclusiv la gurile Dunării, au fost transferaţi mai mulţi vorbitori de limbă latină, care au contribuit la intensificarea procesului de romanizare a populaţiei de la est de Carpaţi.

Drept urmare, se extinde spaţiul ocupat de purtătorii culturii Sântana de Mureş – Cerniahov, în Moldova fiind depistate 300 de aşezări, iar în Muntenia – 200.  

Deşi cei care fuseseră în componenţa Daciei nu mai erau cetăţeni romani, printre ei se întărește conştiinţa că sunt ataşaţi la o civilizaţie elevată. Cu trecerea timpului pe substratul geto-dac s-a constituit un popor de origine latină, iar denumirea lui a evoluat de la romanus la român.

Termenul crai vine de la Carol cel Mare.

După ce administraţia romană a fost evacuată la sudul Dunării, romanizarea printre dacii de la sud şi est de Carpaţi s-a derulat pe cale nonviolentă, ceea ce a accelerat procesul pe întregul spaţiu locuit de geto-daci.

Un anumit rol în acest sens l-a jucat creştinismul, care atrăgea tot mai mult populaţia, contribuind la sporirea încrederii faţă de civilizaţia romană şi limba latină, prin intermediul căreia era propovăduită învăţătura Mântuitorului.

Astfel a fost înlăturată bariera psihologică a dacilor liberi faţă de romani.

Iar după destrămarea khaganatului avar (finele sec. al VIII-lea), o bună parte a Pannoniei, locuită de români, slavi şi reprezentanţii altor etnii, a intrat în componenţa Imperiului Franc, condus de Carol cel Mare.

Pentru consolidarea puterii sale, împăratul a adus în Pannonia etnici germani.

În același timp, francii au început să răspândească printre localnici religia monoteistă, care recunoştea puterea monarhului, ca locţiitor al Domnului pe pământ, şi autoritatea papei de la Roma.

Catolicismul însă avea priză mai mult în rândul slavilor păgâni din Pannonia şi mai puţin printre români, care aveau structurile lor eclesiastice.

După moartea lui Carol cel Mare, Imperiul Franc s-a destrămat, însă dominaţia sa a lăsat în Pannonia urme adânci pentru unii oameni.

Numele împăratului a devenit simbol pentru desemnarea monarhilor la slavi (kral, koroli) şi români (crai). Iar numele germanic al galilor romanizaţi a fost transmisă românilor ca valchen, care ulterior s-a schimbat în vlahi, blachi (în Balcani) şi volohi (la slavii de est).

Polonezii au numit Țara Românească , Basarabia

În 896, în Pannonia au pătruns triburile ungare, care i-au alungat pe români de la Dunărea de Mijloc, unde nomazii și-au făurit statul lor. Românii din Pannonia s-au evacuat în regiunile vecine și au luat cu ei numele de origine germană.

În Polonia și la slavii de est (ucraineni, ruși) ei s-au numit volohi, în Grecia – vlahi, la unguri – olahi ș.a. A urmat o perioadă de formare a statelor românești.

La est de Carpați s-a format Țara Moldovei, pe care polonezii, ucrainenii și rușii au numit-o Volohia.

La sud de Carpați s-a constituit Țara Românească, pe care grecii au numit-o Vlahia, iar turcii – Eflac.

Iar țara românească de la est de Carpați a fost numită de turci Bogdania (de la Bogdan, primul ei voievod). Pentru a o distinge de Moldova (Volohia), polonezii au numit Țara Românească drept Basarabia, nume care ulterior va fi utilizat pentru desemnarea circumscripției Chilia de la gurile Dunării (stăpânită un timp de dinastia Basarab de la sud de Carpați).

După ocuparea Chiliei, Cetății Albe și altor teritorii din sud-estul Moldovei de către otomani, numele Basarabia a fost extins asupra acestor pământuri, iar după 1812 – asupra teritoriului de la est de Prut, ocupat nelegitim de către Imperiul rus.

În așa mod, la est de Carpați, alături de termenul regional de moldoveni a apărut și cel de basarabeni  care în fond fac parte din același popor român, ca și muntenii, oltenii, bănățenii,bucovinenii, transilvănenii etc.

În 1859, la tronurile de la Iași și București a fost ales ca domnitor moldoveanul Alexandru Ioan Cuza.

S-a produs Mica Unire și s-a făurit România modernă, care în 1878 a devenit independentă.

În 1918, Basarabia, Bucovina, Transilvania s-au unit cu țara, constituindu-se statul unitar român.

Au urmat evenimentele tragice din timpul celui de al Doilea Război Mondial, când o parte a teritoriilor românești au fost înstrăinate.

Astfel, se vede limpede că numele de român nu a apărut în urma alegerii lui Cuza, ci de la numele romanus, ca rezultat al emiterii decretului din 212 despre acordarea cetățeniei romane locuitorilor provinciei Dacia.

Voloh este un aloetnonim prin care românii erau numiți de către vecinii lor, pe când numele de moldovean desemnează locuitorii unei regiuni românești, la fel ca și muntean, oltean, transilvănean, bucovinean ș.a.

 

CITIŢI ŞI :

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2010/11/09/romani-sau%E2%80%A6moldovenivlahivalahivolohi-video-asa-i-romanul/

 

Surse (bibligrafie):

Ion Chirtoagă,
doctor habilitat în istorie 

https://ibn.idsi.md/sites/default/files/imag_file/Latinescul%20romanus%20%E2%80%93%20precursorul%20etnonimului%20Rom%D0%B2n.pdf

https://www.timpul.md/articol/peste-1800-de-ani-de-istorie-naionala–de-la-latinescul-romanus-la-etnonimul-roman-131087.html

 

 

05/06/2018 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

%d blogeri au apreciat asta: