CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Ioan Căianu, călugărul român care a imortalizat pentru viitorime muzica transilvăneană din secolul al XVII-lea

 

 

 

 

 

UMANISTUL IOAN CĂIAN ROMÂNUL | Răsunetul

 

 

 

 

 

 

Călugărul de origine română care a imortalizat muzica transilvăneană a secolului al XVII-lea

 

Ioan Căianu, sau cum este cunoscut pentru posteritate, Johannes Caioni, a fost o figură neconvețională a Transilvaniei din secolul al XVII-lea, fiind considerat a fi avut o contribuție majoră atât pentru cultura română, cât și pentru cea maghiară. 

Într-un ținut condus de prinți protestanți, a fost un conducător regional al Ordinului franciscan, dar și scriitor,  istoric, arhitect, tipograf, şi botanist. 

  Diversitatea şi amploarea activităţii, caracterul umanist şi adevărata valoare a operei sale, descoperite şi apreciate abia cu două secole mai târziu, l-au consacrat în rândul personalităţilor simbol din Transilvania.

S-a născut  în 1629 într-o familie ortodoxă românească din Kiskájon / Căianu Mic. Familia s-a mutat apoi în satul catolic maghiar Jegenye / Leghia.

Având în vedere că satul era proprietatea iezuiților, el s-a convertit probabil la catolicism datorită influenței lor.

Știm puțin despre familia lui, dar probabil că prin sora sa a intrat în contact cu mănăstirea franciscană din Csíksomlyó / Șumuleu Ciuc.

Și-a început studiile la iezuiții din Kolozsvár / Cluj și i-a continuat la Șumuleu Ciuc.

  A fost hirotonit preot în 1655. Și-a început slujirea de preot la Csíksomlyó/ Șumuleu Ciuc, iar mai târziu a slujit și la Mikháza / Călugăreni și Szárhegy / Lăzarea .

În legătură cu originea sa, Ion Căianu însuși nota: „Natus valachus sum” („M-am născut român”) și a folosit epitetul „valachus” alături de numele său de mai multe ori.

De exemplu, pe coperta operei sale Hortulus Devotionis apare:

” Per me… Joannem Kaioni… Valachum”. Dintre variantele numelui său, în epocă s-a folosit forma latinizată cu iniţiala „K”, astfel: Joannes Kajoni.

 În vreme ce versiunea latinizată este cea mai răspândită astăzi între cercetătorii străini (Caioni), în România şi Ungaria se folosesc cu deosebire variantele reconstituite la nivelul limbii actuale: respectiv Ioan Căianu, sau Caioni, în maghiară Kájoni János sau latinizat Joannes Kaioni.

Kájoni a intrat în ordinul franciscanilor la mănăstirea din Şumuleu Ciuc în 1648. În anul 1655 a fost sfinţit preot la Târnava, un orăşel lângă Bratislava în Slovacia/, aici s-a ocupat de studii muzicale.

Activitate sa este strâns legată de Şumuleu Ciuc (jud. Harghita), unde a fost organist între anii 1652-1657.

Este considerat o figură majoră atât a culturii maghiare, cât și a culturii române. 

 

Reconstrucţia mănăstirilor franciscane de la Călugăreni (jud. Mureş) şi Lăzarea (jud. Harghita), distruse în timpul invaziei tătare din 1661, a  fost condusă de el.

De asemenea a construit orgi la Şumuleu Ciuc, Călugăreni, Odorheiu Secuiesc şi Lăzarea.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

La Şumuleu Ciuc a întemeiat în 1675 prima tipografie din Ţinutul Secuiesc. Culegerea muzicală religioasă Cantionele Catholicum, redactată de Kájoni, este prima carte tipărită aici .

Timp de două secole, la tipografia înfiinţată de Kajoni au fost tipărite numeroase lucrări cu caracter religios şi manuale şcolare.

Aici a fost tipărit în 1849 şi ziarul revoluţionar ”Hadi Lap”, considerat primul cotidian din Secuime.

Conectarea Ţinutului Secuiesc la circuitul cărţii din Transilvania încă din secolul al XVII-lea, se datorează în mare parte cărţilor tipărite în această tipografie, care a avut un rol cultural-istoric deosebit.
Între anii 1669-1675 Kájoni a fost gardianul mănăstirii din Lăzarea, între 1675-1678 conducătorul custodiei franciscane din Transilvania, din 1677 este numit vicar al episcopiei din Transilvania. 

Pe lângă activitatea sa bogată şi diversă a organizat şi a dezvoltat biblioteca mănăstirii franciscane din Sumuleu, multe cărţi din această bibliotecă păstrând însemnările sale, se află astăzi în custodia Muzeului Secuiesc al Ciucului.

Cu permisiunea bisericii și cu sprijin financiar din partea familiilor nobile, a înființat o  tipografie în Csíksomlyó a cărei primă carte, Cantionale Catholicum a fost tipărită  în 1676.

Tipografia a funcționat neîntrerupt până în 1906, când a fost mutată la Cluj.

A fost și compozitor, în condițiile în care până relativ recent era considerat doar culegător de muzică. 

Kájoni este considerat primul autor atestat de muzică cultă din Transilvania, a avut o contribuţie însemnată la întocmirea codicelui care îi poartă numele, Codex Caioni.

Foarte important pentru noi este faptul că această operă de o valoare inestimabilă  conține cele mai cuprinzătoare notări ale muzicii vremii.

 Codex Caioni este  o culegere muzicală care cuprinde piese foarte variate, reflectând pe deplin frumusețile muzicii epocii din epoca sa: partituri, de muzică sacră si profană, savantă şi populară, dansuri cunoscute în Transilvania secolului al XVII-lea.

Manuscrisul – considerat multă vreme pierdut – a fost publicat în ediţie comună română si maghiară în 1993, în colecţia Musicalia Danubiana.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Cu această ediţie a fost pus la dispoziţia muzicologilor un document important al istoriei muzicii din Transilvania.
Literatura de specialitate are  în evidenţă peste douăzeci de titluri din operele sale tipărite sau păstrate până astăzi în manuscrise, printre care şi istoria ordinului franciscan din Transilvania până în 1684.

Opera sa este importantă pentru istoria culturii şi ştiinţei române și maghiare din Transilvania în egală măsură.

Călugării franciscani au găsit portretul lui Kájoni – pictat pe pergament – în vechea clădire a tipografiei din 1878, iar la descoperirea ei l-au trimis pentru restaurare la Viena.

 

 

 

 

 

Kájoni János 1629 - 1687

 

                               

                             Kájoni János /Ioan Căianu/Joannes Kajoni
   (n.Leghia, comuna Aghireş 1629 sau 1630 – d. Lăzarea, 25 aprilie 1687)

 

 

 

 

Lucrările lui Kájoni includ câteva colecții majore de muzică, dintre care cele mai importante sunt melodii  maghiare, slovace, poloneze, române și rome, contemporanelui   

Codexul Kájoni este o mare culegere de documente muzicale culese între 1634 și 1671 și este cea mai mare colecție de muzică transilvăneană din secolul al XVII-lea. De asemenea, include partituri de muzică de orgă.

Codexul mai conține, de asemenea, cântece bisericești și laice. Unele dintre melodiile pe care le-a înregistrat în partiturile sale se mai cântă și astăzi, cum ar fi Dansul lui Lázár Apor, care este melodia dansului românesc bătuta din județul Bihor / Bihar.

 

 

 

 

   Gyergyószárhegy - colostor ferences

 

   

 

Mănăstirea franciscană, din Lăzarea, Harghita 

 

 

 

 

 

 

 Ioan Căianu a murit în data de 25 aprilie 1687, la vârsta de 58 de ani, în localitatea Lăzarea, din județul Harghita.

A fost înmormântat în cimitirul mănăstirii franciscane, într-o groapă neînsemnată, conform dorinței sale.

Moștenirea sa constă din mai multe volume muzicale, o carte de botanică, inclusiv o secțiune despre plante medicinale și mai multe scrieri liturgice, predici și note. 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Surse:

 

http://biblioteca.judetulharghita.ro/ro/h/119/eponimul-bibliotecii

István Csutak , https://transylvanianow.com/the-romanian-born-monk-who-immortalized-transylvanian-music/

20/06/2020 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Lupta marelui scriitor român ardelean Octavian Goga împotriva maghiarizării instituţionalizate în Ungaria

 

Octavian Goga despre maghiarizare: "Trebuia să bag de seamă să nu mă facă un fel de ienicer al civilizaţiei ungureşti"

 

Octavian Goga despre maghiarizare: „Trebuia să bag de seamă să nu mă facă un fel de ienicer al civilizaţiei ungureşti”

Deși a legat câteva prietenii strânse cu unii maghiari, cea mai cunoscută dintre ele fiind cea cu poetul Ady Endre, poetul român Octavian Goga a detestat din tot sufletul programul de maghiarizare a naționalităților nemaghiare, un proces de maghiarizare instituționalizat, care devenise tot mai agresiv pe vremea sa (n.r. legile școlare Trefort și Apponyi, adevărate instrumente de maghiarizare forțată).

Pe lângă limba maghiară, tinerii proveniți din rândul naționalităților nemaghiare erau forțați să asimileze și să-și însușească ideea de apartenență nu doar la “patria” ci și la națiunea ungară.

Fenomenul maghiarizării a apărut din nevoia de a mări numărul celor care se identifică cu o etnicitate maghiară, dat fiind faptul că dupa 1526 Ungaria era dominată de străini de diferite naționalități: turci, austrieci (habsburgi), germani, slavi, români/vlahi, etc

Iată ce scria în 1892 atunci când urma cursurile liceului de stat din Sibiu (n.r. azi Colegiul Național „Gheorghe Lazăr”), revoltat de atmosfera tot mai intensă și mai brutală a procesului de maghiarizare din instituțiile de învățământ din Transilvania:

„Curând, pe măsură ce primeam noţiunile de cultură străină, mi-am dat seama că trebuie să instrumentez un proces de eliminare conştientă, pentru ca această cultură, pe care o primeam, să nu mă facă un fel de ienicer al civilizaţiei ungureşti.

Trebuia să bag de seamă ca această instrucţie zilnică să fie de esenţă pur cerebrală, fără să atingă resorturile intime ale sufletului şi fără să lase urme în conştiinţa mea naţională” scria Marele scriitor tomân ardelean reluat de https://glasul.info/2020/05/06/octavian-goga-despre-maghiarizare-trebuia-sa-bag-de-seama-sa-nu-ma-faca-un-fel-de-ienicer-al-civilizatiei-unguresti/

08/05/2020 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , | Lasă un comentariu

Acad. Ioan Aurel Pop vorbește despre „îndobitocirea generațiilor viitoare, prin eliminarea culturii naționale și generale din educație”

 

 

 

 

Imagine similară

 

 

 

 

 

Prof. Univ. Dr. Ioan Aurel Pop, rectorul Universitatii Babes-Bolyai a sustinut o cuvântare despre importanța culturii și a studierii istoriei în școli, punând accentul pe necesitatea „dimensiunii istorice din studiul moștenirii culturale a umanității și a națiunii”.

In cadrul sesiunii organizate de către Academia Româna cu ocazia Zilei Culturii Romane, profesorul Pop a exemplificat magistral unde duce educația de tip nou din scolile românesti, arătând ca astfel se obțin generații întregi de analfabeți funcționali.

„ Am văzut relativ recent că, în programele școlare, aproape orice referință istorică din studiul literaturii este eliminată, iar creațiile sunt abordate pe teme mari, generoase, dar neadecvate ințelegerii elevilor.

Astfel, la tema iubirii, se exemplifica prin Iliada, Dante, Eminescu, Shakespeare, Mircea Cartarescu, Mircea Eliade si Camil Petrescu, la romanul social prin „Ciocoii vechi si noi” si prin „Rascoala”, la literatura religioasa prin Dosoftei si Arghezi, la literatura istorica prin Grigore Ureche, Walter Scott, Costache Negruzzi si Maurice Druon etc.

Fireste, nimeni nu mai citeste operele literare respective in intregime, ci profesorii si elevii se multumesc cu „povestiri” despre aceste opere, cu pastișe, cu reproducerea unor comentarii ale altora si, rar, cu fragmente din lucrarile in cauza. De aceea, asistând la ore în școli, mi-a fost dat să aud în anii din urmă intrebari si remarci de genul:

„De ce scrie Nicolae Filimon asa de naiv in comparatie cu Mircea Eliade?”, „De ce sa-l mai studiem pe Dimitrie Cantemir din moment ce Nicolae Iorga a scris mai bine despre aceleasi teme?”, „Ce rost mai are azi Alecsandri, care este clar inferior lui Nichita Stanescu?” etc. Disciplina numita „Istorie” – atat cat mai exista ea in scoala, la dimensiunea unei ore pe saptamana – abordeaza tot „teme mari”, reluate la nivel superior (dupa cum ni se spune) în fiecare clasă urmatoare.

De exemplu, se compară revoluțiile din epoca modernă și contemporană, de la Revoluția Engleză din secolul al XVII-lea pâna la Revolutia Romana de la 1989. La fel se intâmpla cu razboaiele sau conflictele armate, de la Razboiul Troian pana la Razboiul celor Doua Roze (intr-o prima etapa) sau de la Razboaiele Napoleoniene la Al Doilea Razboi Mondial (in alta etapa).

Astfel, unii elevi pot invata cate ceva despre Napoleon Bonaparte inainte de a sti date despre Marea Revolutie Franceza, care l-a produs pe Napoleon.

In urma unei lectii de acest fel – de altfel, judicios predate de profesor – privind organizarea conflictelor din Antichitate pana azi (adica de la catapulta pana la metodele digitale de lupta) am auzit o intrebare stupefianta:

„Oare Iulius Caesar era un om destept, din moment ce nu-si stabilea strategia de luptă la calculator si din moment ce nu comunica prin e-mail?”.

Despre Evul Mediu „intunecat” ce sa mai spun? Mințile tinere se dezorientează complet când afla ca universitatile sunt o „invenție” tocmai a „barbariei medievale” sau când văd că, în scriptoriile mănăstirilor, călugarii truditori au copiat manuscrisele intregii intelepciuni antice si le-au pastrat ca pe odoare de preț pentru viitorime”, a spus profesorul Pop.

Rectorul Universitatii Babes-Bolyai a deplâns și eliminarea componentei spirituale din invățământ, care are ca rezultat „promoții animate doar de aspectul material, de câstigul bănesc, de competiția dupa cât mai multe averi”.

„Cum s-a putut ajunge la asemenea aberații educaționale? Evident, prin eliminarea dimensiunii istorice din studiul moștenirii culturale a umanității si a națiunii.

Elevii nu mai stiu si nu mai trebuie sa stie ce a fost clasicismul greco-latin, care a precedat literatura cavalereasca a Evului Mediu, nici ce este umanismul sau rationalismul, nici carui secol ii apartine romantismul si nici cum s-a manifestat iluminismul. Am facut experimentul neinspirat de a-i pune pe studentii mei din anul I sa aseze in ordine cronologica cateva curente cultural-literare, anume iluminism, romantism, simbolism (plasate de mine aleatoriu), spunandu-le ca s-au manifestat in trei secole succesive.

Marea majoritate au fost complet neștiutori, iar unii mi-au spus ca nici nu-si obosesc mintea, fiindca pot sa caute pe telefon daca au nevoie. Altii, mai versati in formele de comunicare actuale, au pretins ca impartirea aceasta vetusta pe curente culturale, literare, de idei este o conventie umana si ca lumea trebuie studiata si cunoscuta global, pieptis, fara bariere si fara domenii. I-am intrebat atunci despre universalismul titanilor Renasterii sau despre enciclopedismul din Secolul Luminilor si mi-au cerut voie sa caute pe Google.

In aceste conditii, cum sa mai indraznesti sa intrebi ceva despre lipsa de informatii din manuale privind umanismul romanesc, cronicarii, Dosoftei, Varlaam, Ienachita Vacarescu si Sadoveanu, Cosbuc si Goga si chiar Toparceanu si Minulescu? Ti se sugereaza ori ti se spune clar – dupa punerea unor asemenea intrebari – ca esti depasit de vreme, batran, nostalgic sau, mai rau, nationalist si xenofob.

Prin astfel de conceptii ale noilor „propagandisti”, tinerii ajung la un nivel minim de cunostinte de cultura generala si de cultura nationala, nivel care nu-i ajuta deloc sa se orienteze in lumea contemporana. De aceea, se duc, de exemplu, la Roma si te cred daca le spui ca Michelangelo a facut Capela Sixtina la 1300, animat de conceptii iluministe!

Astfel, prin eliminarea componentei spirituale a educatiei, ne trezim cu promotii animate doar de aspectul material, de castigul banesc, de competitia dupa cat mai multe averi. Campaniile de denigrare a educatiei (scolii) si a institutiei bisericesti conduc in aceeasi directie de repudiere a valorilor culturale”, a afirmat reputatul academician si istoric.

Academicianul a deplâns mentalitatea unor educatori care cred ca singurele cunostinte pe care tinerii trebuie sa le cunoasca sunt cele legate de mancarea sanatoasa, bussines sau folosirea calculatorului. Adolescentii stiu totul despre pokemoni, dar nu stiu cine sunt marile personalitati ale istoriei nationale.

„Exista educatori care cred (si aplica in practica aceasta convingere) ca daca elevii invata azi cum sa lucreze la computer, daca stiu (eventual) cum se deschida o afacere, cum sa manance sanatos, cum sa-si dezvolte anumite grupuri de muschi sau cum sa practice metodele contraceptive, atunci ei nu mai trebuie sau nu mai pot sa stie si conjugarea verbelor neregulate, sa invete versuri, sa inteleaga pictura murala a Voronetului, sa explice notiunile de „hora” si de „doina” sau sa stie „pe de rost” unde se afla Pietrosul Calimanilor.

Este aceasta, probabil, o gândire de tip digital: memoria tinerilor, ca si memoria calculatorului, este limitata (ca doar nimic nu este infinit pe lumea asta pamanteasca!) si atunci de ce sa le-o ocupam cu „vechituri”, cu aspecte „revolute”, cu „balast” si sa-i lasam neadaptati la epoca Facebook-ului, a Instagram-ului sau a WhatsAp-ului? Toate bune si frumoase, daca ar fi asa, dar nu este, fiindca mintea omului nu functioneaza pe principii digitale, mintea omeneasca nu este un computer.

Capacitatea noastra de memorare este, practic, nelimitata, iar nefolosirea acestei capacitati devine, in anii din urma, un pericol social. Nedotarea creierului uman cu notiuni de cultura istorica precum cele mentionate mai sus il transforma pe om intr-un ogor fertil necultivat. Inca din vechime, campurile cultivate intens cu anumite plante erau lasate dupa un timp sa „se odihneasca”, erau lasate „in parloaga” sau „in moina”, dar numai cu un scop: ca sa poata produce apoi mai mult si mai bine ulterior! Daca insa noi, in perioada celor 12 ani de studii elementare si secundare, ii lasam pe elevi sa „se odihneasca” si nu le inoculam deloc sau aproape deloc cultura (experienta culturala a natiunii si a omenirii, mostenirea generatiilor care ne-au precedat) ii lasam complet de izbeliste, ii lasam prada celor mai dureroase si periculoase experiente si experimente.

Multi spun ca nu stiu, fiindca au uitat. Este cel mai adesea fals: ca sa uiti, trebuie mai intai sa ai din ce uita. Se spune ca – in chip paradoxal – cultura generala este ceea ce-ti ramane in memorie dupa ce ai uitat ceea ce ai invatat in scoala!
Azi nu sunt ignorate doar domenii de cunoastere precum istoria, istoria literara si culturala, istoria dreptului sau etnografia ori geografia, ci si istoria matematicii, fizicii sau chimiei, istoria medicinei, istoria tehnicii.

Va rog sa intrebati un tanar care sunt mecanismele simple din fizica, sau cand a trait Newton, sau ce este un postulat, sau cand a fost inventat motorul cu ardere interna, sau cum, cand si de ce s-a ajuns la vaccinuri. Tinerii nu stiu din capul lor daca pelagra, scorbutul sau poliomielita sunt boli ori nume de ciuperci exotice (nici cum au fost salvate in lume, in ultimele doua secole, sa zicem, prin vaccinare, sute de milioane de oameni).

Nu stiu ce/ cine este „Fat-Frumos din lacrima”, nu mai stiu ce sa creada despre Mihai Viteazul, despre Balcescu si Kogalniceanu, dar stiu sigur de Pokemoni, de Harry Potter, de Razboiul Stelelor, de Stapanul Inelelor ori de felurite droguri. Nu este rau deloc, evident, ca stiu aceste lucruri despre lumea care-i inconjoara, dar este gresit sa fie privati programatic din zestrea lor mentala de mostenirea culturala a omenirii”, a mai adaugat Ioan Aurel Pop.
Profesorul a incheiat spunand ca universalul nu poate fi inteles decat prin particular si adevarul nostru este legat de valorile noastre. Acesta a deplans faptul ca unii se rusineaza de Eminescu sau de cultura nationala.

„Prin urmare, chiar daca adevarul este relativ, dar el ramane adevar. Iar adevarul nostru se afla in legatura cu valorile noastre. Avem un creator de talia lui Eminescu si ne dezicem uneori de el, avem o sarbatoare a culturii nationale si ne rusinam de ea, daca nu de substantivul „cultura”, atunci de adjectivul „nationala”, ca si cum ar fi ciumat. Deocamdata insa – pana la reusita deplina a globalizarii – un strain venit spre noi nu ne va intreba de Sofocle, de Rabelais, de Michelangelo sau de George Washington, ci de creatorii nostri de valori, de Ulpia Traiana, de Densus si de Surdesti, de „Balada” lui Porumbescu si de Victor Babes, de un contemporan roman al lui Lamartine sau despre constructorul Podului de la Cernavoda.

Cei mai multi vor tăcea in fata unor astfel de intrebari sau vor spune – in pacatoasa traditie romaneasca – ca nu avem nimic, ca nu am creat nimic si ca nu reprezentam nimic. Ne complacem uneori in aceasta ieftina filosofie a nimicniciei, autoflagelandu-ne cu pasiune. Noi nu suntem, fireste, creatorii culturii universale, dar fara noi (ca si fara ceilalti), cu siguranta, cultura lumii ar fi mai saraca.

  

Este o mare eroare sa credem si sa-i convingem si pe tineri ca trecutul este mort. Trecutul este viata noastra in care se concentreaza toata viata celor care ne-au precedat. In noi se sintetizeaza tot prezentul oamenilor care au trait in trecut. Sa ne reamintim unul dintre cele mai renumite citate ale lui Faulkner: „Trecutul nu este mort. Nici macar nu este trecut”. Prin urmare, daca ne propunem sa ignoram trecutul, ne decidem sa ignoram sau sa punem intre paranteze viata insasi.

Este drept ca noi, oamenii, nu stăpânim adevarul absolut, dar de aici si pana la campania de discreditare a adevărului nostru, omenesc și pământean, este o mare diferență.

Adevarul- echivalent (acela care tinde sa suprapună perfect discursul nostru cu realitatea descrisă) poate să fie o iluzie, dar atunci post-adevărul/ adevărul-semnificație (adevărul fiecăruia, după împrejurari și interese), este o iluzie și mai mare, o șarlatanie frumos ambalată.

Nu sunt mai multe adevaruri – cum incearca sa ne convinga unii „exegeti” – ci exista doar adevar relativ, la care ajungem in masura in care putem, noi, oamenii, daca facem eforturi in acest sens. Adevarul nostru, chiar daca nu este imuabil, exista si este cu atat mai fascinant. Ce poate fi mai tulburator decat cautarea adevarului omeneste posibil si valabil intr-o anumita etapa a cunoasterii?

 

Cultura românească, invațată la scoală din perspectiva istorică – ca sa nu mai auzim oameni spunând ca Eminescu sau Cosbuc nu au scris ca Jacques Prévert sau ca Edgar Alan Poe – ar putea fi salvarea noastră, salvarea mintilor noastre, dar si calea de a intelege universalitatea.

Cultura lumii – daca există – este formata din toate culturile nationale si regionale. Ca români, vorbitori de limba româna, ca sa-l receptam pe Goethe într-o buna traducere româneasca, trebuie să-l patrundem pe Eminescu, fără de care am fi cu totii mult mai labili sau nici nu am mai fi. De aceea, este bine sa veghem aici, la Academia Română, ca noi, romanii, sa nu uitam niciodata „sa ne cuprindem de acel farmec sfânt”, asa cum ne indeamna, din vesnicie, Eminescu.
Las pentru un alt prilej critica acelor opinii care neaga valoarea culturilor naționale in general si a culturii nationale românesti, în special.

Sursa: http://flux.md/stiri/ioan-aurel-pop-indobitocirea-generatiilor-viitoare-prin-eliminarea-culturii-nationale-si-generale-din-educatie#

 

 

 

28/02/2019 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , | Un comentariu

%d blogeri au apreciat: