ZIUA DOMNULUI EMINESCU

Data de 15 ianuarie are în cultura românesacă două semnificații importante: Este omagiată ziua de naștere a poetului român nepereche Mihai Eminescu (15 ianuarie 1850), iar din anul 2011, la această dată este sărbătorită și Ziua Culturii Naționale.

Genialul poet și-a asumat ca pe o profesiune de credință, lupta pentru România și pentru poporul său, poporul român. Scria vibrant, scria cu patos dar și cu rigoare, scria cu o forță devastatoare!

Mihai Eminescu este socotit de critica literară, drept cea mai importantă voce poetică din literatura română. Avea o excepțională educaţie filosofică, opera sa poetică fiind influenţată de marile sisteme filosofice ale epocii sale, de la filosofia antică a lui Heraclit și Platon, la marile sisteme de gândire ale romantismului și teoriile lui Arthur Schopenhauer, Immanuel Kant sau Georg Wilhelm Friedrich Hegel.

A fost activ în societatea ”Junimea” şi a lucrat ca redactor la ziarul „Timpul”. A publicat primul său poem la vârsta de 16 ani, iar la 19 ani a plecat să studieze la Viena. Deşi a trăit doar 39 de ani, a lăsat posterităţii o amplă creaţie literară – poezii, proză, dramaturgie – şi publicistică.

Manuscrisele lui Mihai Eminescu, adunate în 46 de volume (aproximativ 14.000 de file), au fost dăruite Academiei Române de marele cărturar și om politic, Titu Maiorescu, în 25 ianuarie 1902.

Eminescu avea o funcție publică foarte importantă ca redactor-șef al ziarului Timpul, organul oficial de presă al Partidului Conservator. 

A dus campanii de presă dedicate chestiunii Basarabiei şi Transilvaniei, și a fost intransigent atât față de politica de opresiune țaristă (,,o adâncă barbarie”) cât și față de cea a Imperiului Austro-Ungar, câtă vreme  cele două imperii  îi oprimau pe români, îngrădindu-le accesul la școală și Biserică şi blocau cultivarea limbii lor materne.

Chiar dacă ziua de naştere a lui Eminescu se sărbătoreşte pe 15 ianuarie, în realitate data reală a naşterii sale a fost controversată. 

Înregistrarea naşterii s-a făcut de către părinţi mai târziu, iar ulterior a survenit reforma calendarului.

Fratele poetului, Matei, a susținut o altă dată 8 noiembrie 1848 și ca localitate a naşterii poetului Dumbrăveni , iar mai târziu a susținut că a găsit o psaltire veche unde tatăl poetului notase:

„Astăzi, 20 decembrie, anul 1849, la patru ceasuri și cinsprezece minute evropienești, s-a născut fiul nostru Mihai.”

Totuși, data și locul nașterii lui Mihai Eminescu au fost acceptate la 15 ianuarie 1850, la Botoșani, precum a fost consemnat în registrul de nașteri și botez din arhiva bisericii Uspenia (Domnească) din acest oraș unde data nașterii este trecută ca „15 ghenarie 1850”, iar cea a botezului la data de 21 în aceeași lună a aceluiași an.

Era al şaptelea din cei 11 copii ai căminarului Gheorge Eminovici, provenit dintr-o familie de ţărani români din nordul Moldovei şi al Ralucăi Eminovici, născută Juraşcu, fiică unui stolnic din Joldeşti.

Eminescu şi-a petrecut copilăria la Botoşani şi Ipoteşti, în casa părintească şi prin împrejurimi, într-o totală libertate de contact cu oamenii şi cu natura.

Această perioadă o va evoca mai târziu cu adîncă nostalgie în poeziile sale  („Fiind băiat…” sau „O, rămîi”).

Între 1858 şi 1866, a urmat şcoala la Cernăuţi și termină clasa a IV-a clasându-se pe locul cinci din 82 de elevi, după care face 2 clase de gimnaziu. Părăseşte şcoala în 1863, revine ca privatist în 1865 şi pleacă din nou în 1866.

Între timp, a fost angajat funcţionar la diverse instituţii din Botoşani (la tribunal şi primărie) sau pribegeşte cu trupa de teatru Tardini-Vlădicescu.

1866 este anul primelor manifestări literare ale lui Eminescu. În ianuarie moare profesorul de limba română Aron Pumnul şi elevii scot o broşură, „Lăcrămioarele invăţăceilor gimnazişti” , în care apare şi poezia  de debut „La mormîntul lui Aron Pumnul” semnată M.Eminovici, la 16 ani.

În acelaşi an şi-a schimbat numele în Eminescu, adoptat mai târziu şi de alţi membri ai familiei sale.

La 25 februarie / 9 martie pe stil nou debutează în revista „Familia”, din Pesta, a lui Iosif Vulcan, cu poezia „De-aş avea”.

Iosif Vulcan îi va schimbă numele în Mihai Eminescu, adoptat apoi de poet şi, mai tîrziu şi de alţi membri ai familiei sale.

În acelaşi an îi mai apar în „Familia” încă 5 poezii.

Din 1866 pînă în 1869, pribegeşte pe traseul Cernăuţi-Blaj-Sibiu-Giurgiu-Bucureşti. De fapt, sunt ani de cunoaştere prin contact direct a poporului, a limbii, a obiceiurilor şi a realităţilor româneşti.

Ajunge sufleor şi copist de roluri în trupa lui Iorgu Caragiali apoi sufleor şi copist la Teatrul Naţional unde îl cunoaşte pe I.L.Caragiale. Continuă să publice în „Familia„, scrie poezii, drame (Mira), fragmente de roman ,”Geniu pustiu”, rămase în manuscris; face traduceri din germană.

Între 1869 şi 1862 este student la Viena. Urmează ca auditor extraordinar Facultatea de Filozofie şi Drept, dar audiază şi cursuri de la alte facultăţi. Activează în rîndul societăţilor studenţeşti, se împrieteneşte cu Ioan Slavici; o cunoaşte la Viena pe Veronica Micle, de care se va îndrăgosti; începe colaborarea la „Convorbiri Literare”; debutează ca publicist în ziarul „Albina” din Pesta.

Între 1872 şi 1874 este student la Berlin. Junimea îi acordă o bursă cu condiţia să-şi ia doctoratul în filozofie. Urmează cu regularitate două semestre, dar nu se prezintă la examene.

Se întoarce în ţară, trăind la Iaşi între 1874-1877. E director al Bibliotecii Centrale, profesor suplinitor, revizor şcolar pentru judeţele Iaşi şi Vaslui, redactor la ziarul „Curierul de Iaşi “. Continuă să publice în „Convorbiri Literare”.

Devine bun prieten cu Ion Creangă, pe care îl introduce la Junimea. Situaţia lui materială este nesigură; are necazuri în familie.

În 1877 se mută la Bucureşti, unde pînă în 1883 este redactor, apoi redactor-şef la ziarul „Timpul“. Desfăşoară o activitate publicistică excepţională, tot aici i se ruinează însă sănătatea. Acum scrie marile lui poeme (Scrisorile, Luceafărul etc.).

În iunie 1883, surmenat, poetul se îmbolnăveşte grav, fiind internat la spitalul doctorului Şuţu, apoi la un institut pe lîngă Viena. În decembrie îi apare volumul „Poezii” , cu o prefaţă şi cu texte selectate de Titu Maiorescu (e singurul volum tipărit în timpul vieţii lui Eminescu). Unele surse pun la îndoială boala lui Eminescu şi vin şi cu argumente în acest sens.

În anii 1883-1889 Eminescu scrie foarte puţin.

Se stinge din viaţă în condiţii dubioase şi interpretate diferit în mai multe surse, la 15  iunie 1889, în zori – ora 3, în casa de sănătate a doctorului Şuţu. E înmormîntat la Bucureşti, în cimitirul Bellu; sicriul e dus pe umeri de patru elevi de la Şcoala Normală de Institutori.

În „Viaţa lui Mihai Eminescu” ( 1932), criticul literar G. Călinescu a scris aceste emoţionate cuvinte despre moartea poetului:

„Astfel se stinse în al optulea lustru de viaţa cel mai mare poet, pe care l-a ivit şi-l va ivi vreodată, poate, pămîntul românesc. Ape vor seca în albie şi peste locul îngropării sale va răsării pădure sau cetate, şi cîte o stea va vesteji pe cer în depărtări, pînă cînd acest pămînt sa-şi strîngă toate sevele şi să le ridice în ţeava subţire a altui crin de tăria parfumurilor sale„. 

Manuscrisele sale, 46 de volume, aproximativ 14 mii de file, au fost dăruite de Titu Maiorescu în 1902 Academiei Române, iar în 1948 Eminescu a fost ales post-mortem membru al Academiei Române.Versurile lui sale au fost citite în aproape toate colţurile lumii pentru că Eminescu a fost tradus în 60 de limbi de pe toate continentele.

  Cu toate că a trecut mai bine de la moartea poetului nepereche al românilor, adevărul despre Eminescu încă se aşteaptă rostit.

Dincolo de atacurile tot mai virulente ale denigratorilor postmoderni, Eminescu a rămas pentru cei mai mulţi o enigmă.

Activitatea sa publicistică şi politică orientată spre întregirea României este pentru cei mai mulţi o necunoscută.

Puţini ştiu că Eminescu a fost, în propria lui ţară, victima uneia dintre cele mai josnice manevre de defăimare publică, dezinformare şi intoxicare specifice serviciilor de spionaj.

El a intrat în malaxorul aparatului represiv al poliţiei politice şi a devenit o problemă şi o afacere de Stat. Scrijelitori pe hârtie în soldă străină se nevoiesc din greu să îşi verse lăturile asupra posterităţii sale.

Eminescu a fost un geniu, nu un nebun Abia recent s-a dovedit, prin contribuţia unor specialişti în medicină legală – cum este Vladimir Beliş, fost director al Institutului de Medicină Legală, sau cu aportul doctorului Vuia, că mitul nebuniei şi al sifilisului lui Eminescu a fost o intoxicare de cea mai joasă speţă.

Punând cap la cap toate dovezile strânse ani de zile, Ovidiu Vuia scrie: „ Concluziile mele, ca medic neuropsihiatru, cercetător ştiinţific, autor a peste 100 de lucrări în domeniul patologiei creierului, sunt cât se poate de clare. Eminescu nu a suferit de lues şi nu a avut o demenţă paralitică”.

Trupului neînsufleţit al lui Eminescu i s-a făcut autopsia în ziua de 16 iunie 1889, existând un raport depus la Academie, nesemnat însă.

Creierul său cântărea 1495 de grame, cam cât al poetului german Schiller.

Celebrul Marinescu, atunci foarte tânăr, probabil la ordin de sus, face în aşa fel încât să uite”creierul pe pervazul ferestrei, în soare, şi acesta este mâncat de o pisică”. Creierul păstrat intact ar fi fost o dovadă stânjenitoare a falsităţii teoriei sifilisului – ştiut fiind faptul că această boală devorează” materia cerebrală.

În manualele şcolare de astăzi, continuă denaturarea adevărului în ce-l priveşte pe Eminescu. Însă propagarea operaţiunii de dezinformare, căreia îi cad victimă mulţi, în necunoştinţă de cauză, este începută din vremuri apuse de serviciile secrete al Austro-Ungariei şi continuată apoi de cozile de topor şi duşmanii României.

„ Ţinta” Eminescu încă preocupă diferite cancelarii şi grupuscule bizare– în fapt extensii ale unor grupuri de putere, care îşi perpetuează misiunea de destructurare a valorilor simbolice fundamentale ale poporului român.

Sacrificarea lui Eminescu nu a reuşit decât să amâne împlinirea unirii Ardealului cu Ţara, pe care geniala sa intuiţie o anticipase cu trei decenii şi pentru care el a luptat cu toată energia, cu tot sufletul, chiar împotriva tuturor şi neîncovoindu- se în faţa detractorilor săi, cu preţul vieţii.

Despre marele poet român, Tudor Arghezi a spus: „Fiind foarte român, Eminescu e universal”.

În „Viaţa lui Mihai Eminescu” ( 1932), criticul literar G. Călinescu a scris aceste emoţionate cuvinte despre moartea poetului:

„Astfel se stinse în al optulea lustru de viaţa cel mai mare poet, pe care l-a ivit şi-l va ivi vreodată, poate, pămîntul românesc. Ape vor seca în albie şi peste locul îngropării sale va răsării pădure sau cetate, şi cîte o stea va vesteji pe cer în depărtări, pînă cînd acest pămînt sa-şi strîngă toate sevele şi să le ridice în ţeava subţire a altui crin de tăria parfumurilor sale”. 

Eminescu nu a murit la 15 iunie 1889 !

De ce a fost aleasă ziua lui Eminescu drept zi a Culturii Naţionale?

Încă mai sunt citite şi mai sunt iubite versurile sale, ajunse în aproape toate colţurile lumii, iar scrierile sale politice îşi păstrează actualitatea.

Universalitatea operei sale poetice a fost recunoscută şi de UNESCO, iar poemul eminescian Luceafărul a întrat în Guiness Book of Records.

De asemenea, NASA a numit cu numele lui Eminescu, un crater cu un diametru de 125 de kilometri de pe planeta Mercur, iar în catalogul planetelor mici („Minor Planet Names – alphabetical list) printre cele 233.943 de planete din Univers care poartă un nume, la poziția 9.495 se află şi Planeta Eminescu.

”Ar fi meritat un Nobel pentru literatură, dar acest premiu nu se acordă postum”, afirma academicianul Eugen Simion, fostul preşedinte al Academiei Române, care a militat şi a reuşit, cu sprijinul acestui înalt for, ca ziua de 15 ianuarie să devină Ziua Culturii Naţionale.

Parlamentul României a aprobat această lege în 2010, iar în expunerea de motive a iniţiatorilor legii se arată:

”Ziua Culturii Naționale va fi o zi în care nu numai celebrăm un mare creator, dar și o zi de reflecție asupra culturii române, în genere.

Publicitate

15 ianuarie – Ziua lui Eminescu, Ziua Culturii Naţionale.

Sărbătorirea poetului nostru naţional Mihai Eminescu, cel mai mare poet pe care l-a dat şi-l va da vreodată, poate, pământul românesc.

În fiecare an la 15 ianuarie îl sărbătorim pe POETUL NOSTRU NAŢIONAL şi “ROMÂNUL ABSOLUT” MIHAI EMINESCU.

El și-a asumat ca pe o profesiune de credință lupta pentru România. Scria vibrant, scria cu patos dar și cu rigoare, scria cu o forță devastatoare.

Foto: Mihai Eminescu (1850 – 1889)

Maiorescu nota că ,,Eminescu s-a făcut simțit de cum a intrat în redacție prin universul de idei al culturii ce acumulase singur, prin logică și vervă”.

,,Stăpân pe limba neaoșă” și cu o ,,neobișnuită căldură sufletească”, Eminescu însuflețea dezbaterea publică și totodata izbea necruțător ,,iresponsabilitățile factorilor politici, afacerismele, demagogia și logoreea păturii superpuse”.

Pe scurt, genialul poet a fost şi un ziarist de marcă, o voce puternică, un spirit radical și incomod.

Mihai Eminescu avea o funcție publică foarte importantă ca redactor-șef al ziarului Timpul, care era organul oficial de presă al Partidului Conservator. 

A dus campanii de presă dedicate chestiunii Basarabiei şi a fost intransigent atât față de politica de opresiune țaristă (,,o adâncă barbarie”) cât și față de cea a Imperiului Austro-Ungar, câtă vreme  cele două imperii  îi oprimau pe români, îngrădindu-le accesul la școală și Biserică şi blocau cultivarea limbii lor materne.

Chiar dacă ziua de naştere a lui Eminescu se sărbătoreşte pe 15 ianuarie, în realitate data reală a naşterii sale a fost controversată. 

Înregistrarea naşterii s-a făcut de către părinţi mai târziu, iar ulterior a survenit reforma calendarului.

Fratele poetului, Matei, a susținut o altă dată 8 noiembrie 1848 și ca localitate a naşterii poetului Dumbrăveni , iar mai târziu a susținut că a găsit o psaltire veche unde tatăl poetului notase:

„Astăzi, 20 decembrie, anul 1849, la patru ceasuri și cinsprezece minute evropienești, s-a născut fiul nostru Mihai.”

Totuși, data și locul nașterii lui Mihai Eminescu au fost acceptate la 15 ianuarie 1850, în Botoșani, precum a fost consemnat în registrul de nașteri și botez din arhiva bisericii Uspenia (Domnească) din Botoșani; în acest dosar data nașterii este trecută ca „15 ghenarie 1850”, iar a botezului la data de 21 în aceeași lună a aceluiași an.

Era al şaptelea din cei 11 copii ai căminarului Gheorge Eminovici, provenit dintr-o familie de ţărani români din nordul Moldovei şi al Ralucăi Eminovici, născută Juraşcu, fiică de stolnic din Joldeşti.

Eminescu şi-a petrecut copilăria la Botoşani şi Ipoteşti, în casa părintească şi prin împrejurimi, într-o totală libertate de mişcare şi de contact cu oamenii şi cu natura. Această perioadă o va evoca mai târziu cu adîncă nostalgie în poeziile sale  („Fiind băiat…” sau „O, rămîi„).

Între 1858 şi 1866, urmează cu intermitenţe şcoala la Cernăuţi. Termină clasa a IV-a clasându-se pe locul cinci din 82 de elevi, după care face 2 clase de gimnaziu. Părăseşte şcoala în 1863, revine ca privatist în 1865 şi pleacă din nou în 1866.

Între timp, e angajat ca funcţionar la diverse instituţii din Botoşani (la tribunal şi primărie) sau pribegeşte cu trupa Tardini-Vlădicescu.

1866 este anul primelor manifestări literare ale lui Eminescu. În ianuarie moare profesorul de limba română Aron Pumnul şi elevii scot o broşură, „Lăcrămioarele invăţăceilor gimnazişti” , în care apare şi poezia  de debut „La mormîntul lui Aron Pumnul” semnată M.Eminovici, la 16 ani.

În acelaşi an şi-a schimbat numele în Eminescu, adoptat mai târziu şi de alţi membri ai familiei sale.

La 25 februarie / 9 martie pe stil nou debutează în revista „Familia”, din Pesta, a lui Iosif Vulcan, cu poezia „De-aş avea”.

Iosif Vulcan îi va schimbă numele în Mihai Eminescu, adoptat apoi de poet şi, mai tîrziu şi de alţi membri ai familiei sale.

În acelaşi an îi mai apar în „Familia” încă 5 poezii.

Din 1866 pînă în 1869, pribegeşte pe traseul Cernăuţi-Blaj-Sibiu-Giurgiu-Bucureşti. De fapt, sunt ani de cunoaştere prin contact direct a poporului, a limbii, a obiceiurilor şi a realităţilor româneşti.

Ajunge sufleor şi copist de roluri în trupa lui Iorgu Caragiali apoi sufleor şi copist la Teatrul Naţional unde îl cunoaşte pe I.L.Caragiale. Continuă să publice în „Familia„, scrie poezii, drame (Mira), fragmente de roman ,”Geniu pustiu”, rămase în manuscris; face traduceri din germană.

Între 1869 şi 1862 este student la Viena. Urmează ca auditor extraordinar Facultatea de Filozofie şi Drept, dar audiază şi cursuri de la alte facultăţi. Activează în rîndul societăţilor studenţeşti, se împrieteneşte cu Ioan Slavici; o cunoaşte la Viena pe Veronica Micle, de care se va îndrăgosti; începe colaborarea la „Convorbiri Literare”; debutează ca publicist în ziarul „Albina” din Pesta.

Între 1872 şi 1874 este student la Berlin. Junimea îi acordă o bursă cu condiţia să-şi ia doctoratul în filozofie. Urmează cu regularitate două semestre, dar nu se prezintă la examene.

Se întoarce în ţară, trăind la Iaşi între 1874-1877. E director al Bibliotecii Centrale, profesor suplinitor, revizor şcolar pentru judeţele Iaşi şi Vaslui, redactor la ziarul „Curierul de Iaşi “. Continuă să publice în „Convorbiri Literare”.

Devine bun prieten cu Ion Creangă, pe care îl introduce la Junimea. Situaţia lui materială este nesigură; are necazuri în familie.

În 1877 se mută la Bucureşti, unde pînă în 1883 este redactor, apoi redactor-şef la ziarul „Timpul“. Desfăşoară o activitate publicistică excepţională, tot aici i se ruinează însă sănătatea. Acum scrie marile lui poeme (Scrisorile, Luceafărul etc.).

În iunie 1883, surmenat, poetul se îmbolnăveşte grav, fiind internat la spitalul doctorului Şuţu, apoi la un institut pe lîngă Viena. În decembrie îi apare volumul „Poezii” , cu o prefaţă şi cu texte selectate de Titu Maiorescu (e singurul volum tipărit în timpul vieţii lui Eminescu). Unele surse pun la îndoială boala lui Eminescu şi vin şi cu argumente în acest sens.

În anii 1883-1889 Eminescu scrie foarte puţin.

Se stinge din viaţă în condiţii dubioase şi interpretate diferit în mai multe surse, la 15  iunie 1889, în zori – ora 3, în casa de sănătate a doctorului Şuţu. E înmormîntat la Bucureşti, în cimitirul Bellu; sicriul e dus pe umeri de patru elevi de la Şcoala Normală de Institutori.

În „Viaţa lui Mihai Eminescu” ( 1932), criticul literar G. Călinescu a scris aceste emoţionate cuvinte despre moartea poetului:

„Astfel se stinse în al optulea lustru de viaţa cel mai mare poet, pe care l-a ivit şi-l va ivi vreodată, poate, pămîntul românesc. Ape vor seca în albie şi peste locul îngropării sale va răsării pădure sau cetate, şi cîte o stea va vesteji pe cer în depărtări, pînă cînd acest pămînt sa-şi strîngă toate sevele şi să le ridice în ţeava subţire a altui crin de tăria parfumurilor sale„. 

Manuscrisele sale, 46 de volume, aproximativ 14 mii de file, au fost dăruite de Titu Maiorescu în 1902 Academiei Române, iar în 1948 Eminescu a fost ales post-mortem membru al Academiei Române.Versurile lui sale au fost citite în aproape toate colţurile lumii pentru că Eminescu a fost tradus în 60 de limbi de pe toate continentele.

  Cu toate că a trecut mai bine de la moartea poetului nepereche al românilor, adevărul despre Eminescu încă se aşteaptă rostit.

Dincolo de atacurile tot mai virulente ale denigratorilor postmoderni, Eminescu a rămas pentru cei mai mulţi o enigmă.

Activitatea sa publicistică şi politică orientată spre întregirea României este pentru cei mai mulţi o necunoscută.

Puţini ştiu că Eminescu a fost, în propria lui ţară, victima uneia dintre cele mai josnice manevre de defăimare publică, dezinformare şi intoxicare specifice serviciilor de spionaj.

El a intrat în malaxorul aparatului represiv al poliţiei politice şi a devenit o problemă şi o afacere de Stat. Scrijelitori pe hârtie în soldă străină se nevoiesc din greu să îşi verse lăturile asupra posterităţii sale.

Eminescu a fost un geniu, nu un nebun Abia recent s-a dovedit, prin contribuţia unor specialişti în medicină legală – cum este Vladimir Beliş, fost director al Institutului de Medicină Legală, sau cu aportul doctorului Vuia, că mitul nebuniei şi al sifilisului lui Eminescu a fost o intoxicare de cea mai joasă speţă.

Punând cap la cap toate dovezile strânse ani de zile, Ovidiu Vuia scrie: „ Concluziile mele, ca medic neuropsihiatru, cercetător ştiinţific, autor a peste 100 de lucrări în domeniul patologiei creierului, sunt cât se poate de clare. Eminescu nu a suferit de lues şi nu a avut o demenţă paralitică”.

Trupului neînsufleţit al lui Eminescu i s-a făcut autopsia în ziua de 16 iunie 1889, existând un raport depus la Academie, nesemnat însă.

Creierul său cântărea 1495 de grame, cam cât al poetului german Schiller. Celebrul Marinescu, atunci foarte tânăr, probabil la ordin de sus, face în aşa fel încât să uite”creierul pe pervazul ferestrei, în soare, şi acesta este mâncat de o pisică”. Creierul păstrat intact ar fi fost o dovadă stânjenitoare a falsităţii teoriei sifilisului – ştiut fiind faptul că această boală devorează” materia cerebrală.

În manualele şcolare de astăzi, continuă denaturarea adevărului în ce-l priveşte pe Eminescu. Însă propagarea operaţiunii de dezinformare, căreia îi cad victimă mulţi, în necunoştinţă de cauză,este începută de pe vremuri, de serviciile secrete al Austro-Ungariei şi continuată apoi de cozile de topor şi duşmanii României.

„ Ţinta” Eminescu încă preocupă diferite cancelarii şi grupuscule elitiste – în fapt extensii ale unor grupuri de putere care îşi perpetuează misiunea de destructurare a valorilor simbolice ale României.

Sacrificarea lui Eminescu nu a reuşit decât să amâne împlinirea unirii Ardealului cu Ţara, pe care geniala sa intuiţie o anticipase cu trei decenii şi pentru care el a luptat cu toată energia, cu tot sufletul, chiar împotriva tuturor şi neîncovoindu- se în faţa detractorilor săi, cu preţul vieţii.

15 ianuarie, ziua lui Eminescu, Zi a Culturii Naţionale 

De ce a fost aleasă ziua lui Eminescu drept zi a Culturii Naţionale? Mai sunt citite şi mai plac versurile sale, ajunse în aproape toate colţurile lumii, iar scrierile sale politice îşi păstrează actualitatea, Universalitatea operei sale poetice a fost recunoscută şi de UNESCO, poemul Luceafărul a întrat în Guiness Book of Records.

De asemenea, NASA a numit cu numele lui Eminescu un crater cu un diametru de 125 de kilometri de pe planeta Mercur, iar în catalogul planetelor mici („Minor Planet Names – alphabetical list) printre cele 233.943 de planete din Univers care poartă un nume, la poziția 9.495 se află şi Planeta Eminescu.

”Ar fi meritat un Nobel pentru literatură, dar acest premiu nu se acordă postum”, afirma academicianul Eugen Simion, fostul preşedinte al Academiei Române, care a militat şi a reuşit, cu sprijinul acestui înalt for, ca ziua de 15 ianuarie să devină Ziua Culturii Naţionale.

Parlamentul României a aprobat această lege în 2010, iar în expunerea de motive a iniţiatorilor legii se arată:

”Ziua Culturii Naționale va fi, în viziunea noastră, o zi în care nu numai celebrăm un mare creator, dar și o zi de reflecție asupra culturii române, în genere, și a proiectelor culturale de interes național”.

Bibliografie (surse):

1. Limba şi literatura română cl. XII, ediţia 2000;
2. http://www.ro.wikipedia.org;
3. Limba şi literatura română, aprecieri critice.
4. http://www.istoria.md/articol/507/Mihai_Eminescu,_biografie

Ioan Căianu, călugărul român care a imortalizat pentru viitorime muzica transilvăneană din secolul al XVII-lea

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Călugărul de origine română care a imortalizat muzica transilvăneană a secolului al XVII-lea

 

Ioan Căianu, sau cum este cunoscut pentru posteritate, Johannes Caioni, a fost o figură neconvețională a Transilvaniei din secolul al XVII-lea, fiind considerat a fi avut o contribuție majoră atât pentru cultura română, cât și pentru cea maghiară. 

Într-un ținut condus de prinți protestanți, a fost un conducător regional al Ordinului franciscan, dar și scriitor,  istoric, arhitect, tipograf, şi botanist. 

  Diversitatea şi amploarea activităţii, caracterul umanist şi adevărata valoare a operei sale, descoperite şi apreciate abia cu două secole mai târziu, l-au consacrat în rândul personalităţilor simbol din Transilvania.

S-a născut  în 1629 într-o familie ortodoxă românească din Kiskájon / Căianu Mic. Familia s-a mutat apoi în satul catolic maghiar Jegenye / Leghia.

Având în vedere că satul era proprietatea iezuiților, el s-a convertit probabil la catolicism datorită influenței lor.

Știm puțin despre familia lui, dar probabil că prin sora sa a intrat în contact cu mănăstirea franciscană din Csíksomlyó / Șumuleu Ciuc.

Și-a început studiile la iezuiții din Kolozsvár / Cluj și i-a continuat la Șumuleu Ciuc.

  A fost hirotonit preot în 1655. Și-a început slujirea de preot la Csíksomlyó/ Șumuleu Ciuc, iar mai târziu a slujit și la Mikháza / Călugăreni și Szárhegy / Lăzarea .

În legătură cu originea sa, Ion Căianu însuși nota: „Natus valachus sum” („M-am născut român”) și a folosit epitetul „valachus” alături de numele său de mai multe ori.

De exemplu, pe coperta operei sale Hortulus Devotionis apare:

” Per me… Joannem Kaioni… Valachum”. Dintre variantele numelui său, în epocă s-a folosit forma latinizată cu iniţiala „K”, astfel: Joannes Kajoni.

 În vreme ce versiunea latinizată este cea mai răspândită astăzi între cercetătorii străini (Caioni), în România şi Ungaria se folosesc cu deosebire variantele reconstituite la nivelul limbii actuale: respectiv Ioan Căianu, sau Caioni, în maghiară Kájoni János sau latinizat Joannes Kaioni.

Kájoni a intrat în ordinul franciscanilor la mănăstirea din Şumuleu Ciuc în 1648. În anul 1655 a fost sfinţit preot la Târnava, un orăşel lângă Bratislava în Slovacia/, aici s-a ocupat de studii muzicale.

Activitate sa este strâns legată de Şumuleu Ciuc (jud. Harghita), unde a fost organist între anii 1652-1657.

Este considerat o figură majoră atât a culturii maghiare, cât și a culturii române. 

 

Reconstrucţia mănăstirilor franciscane de la Călugăreni (jud. Mureş) şi Lăzarea (jud. Harghita), distruse în timpul invaziei tătare din 1661, a  fost condusă de el.

De asemenea a construit orgi la Şumuleu Ciuc, Călugăreni, Odorheiu Secuiesc şi Lăzarea.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

La Şumuleu Ciuc a întemeiat în 1675 prima tipografie din Ţinutul Secuiesc. Culegerea muzicală religioasă Cantionele Catholicum, redactată de Kájoni, este prima carte tipărită aici .

Timp de două secole, la tipografia înfiinţată de Kajoni au fost tipărite numeroase lucrări cu caracter religios şi manuale şcolare.

Aici a fost tipărit în 1849 şi ziarul revoluţionar ”Hadi Lap”, considerat primul cotidian din Secuime.

Conectarea Ţinutului Secuiesc la circuitul cărţii din Transilvania încă din secolul al XVII-lea, se datorează în mare parte cărţilor tipărite în această tipografie, care a avut un rol cultural-istoric deosebit.
Între anii 1669-1675 Kájoni a fost gardianul mănăstirii din Lăzarea, între 1675-1678 conducătorul custodiei franciscane din Transilvania, din 1677 este numit vicar al episcopiei din Transilvania. 

Pe lângă activitatea sa bogată şi diversă a organizat şi a dezvoltat biblioteca mănăstirii franciscane din Sumuleu, multe cărţi din această bibliotecă păstrând însemnările sale, se află astăzi în custodia Muzeului Secuiesc al Ciucului.

Cu permisiunea bisericii și cu sprijin financiar din partea familiilor nobile, a înființat o  tipografie în Csíksomlyó a cărei primă carte, Cantionale Catholicum a fost tipărită  în 1676.

Tipografia a funcționat neîntrerupt până în 1906, când a fost mutată la Cluj.

A fost și compozitor, în condițiile în care până relativ recent era considerat doar culegător de muzică. 

Kájoni este considerat primul autor atestat de muzică cultă din Transilvania, a avut o contribuţie însemnată la întocmirea codicelui care îi poartă numele, Codex Caioni.

Foarte important pentru noi este faptul că această operă de o valoare inestimabilă  conține cele mai cuprinzătoare notări ale muzicii vremii.

 Codex Caioni este  o culegere muzicală care cuprinde piese foarte variate, reflectând pe deplin frumusețile muzicii epocii din epoca sa: partituri, de muzică sacră si profană, savantă şi populară, dansuri cunoscute în Transilvania secolului al XVII-lea.

Manuscrisul – considerat multă vreme pierdut – a fost publicat în ediţie comună română si maghiară în 1993, în colecţia Musicalia Danubiana.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Cu această ediţie a fost pus la dispoziţia muzicologilor un document important al istoriei muzicii din Transilvania.
Literatura de specialitate are  în evidenţă peste douăzeci de titluri din operele sale tipărite sau păstrate până astăzi în manuscrise, printre care şi istoria ordinului franciscan din Transilvania până în 1684.

Opera sa este importantă pentru istoria culturii şi ştiinţei române și maghiare din Transilvania în egală măsură.

Călugării franciscani au găsit portretul lui Kájoni – pictat pe pergament – în vechea clădire a tipografiei din 1878, iar la descoperirea ei l-au trimis pentru restaurare la Viena.

 

 

 

 

 

 

                               

                             Kájoni János /Ioan Căianu/Joannes Kajoni
   (n.Leghia, comuna Aghireş 1629 sau 1630 – d. Lăzarea, 25 aprilie 1687)

 

 

 

 

Lucrările lui Kájoni includ câteva colecții majore de muzică, dintre care cele mai importante sunt melodii  maghiare, slovace, poloneze, române și rome, contemporanelui   

Codexul Kájoni este o mare culegere de documente muzicale culese între 1634 și 1671 și este cea mai mare colecție de muzică transilvăneană din secolul al XVII-lea. De asemenea, include partituri de muzică de orgă.

Codexul mai conține, de asemenea, cântece bisericești și laice. Unele dintre melodiile pe care le-a înregistrat în partiturile sale se mai cântă și astăzi, cum ar fi Dansul lui Lázár Apor, care este melodia dansului românesc bătuta din județul Bihor / Bihar.

 

 

 

 

   

 

   

 

Mănăstirea franciscană, din Lăzarea, Harghita 

 

 

 

 

 

 

 Ioan Căianu a murit în data de 25 aprilie 1687, la vârsta de 58 de ani, în localitatea Lăzarea, din județul Harghita.

A fost înmormântat în cimitirul mănăstirii franciscane, într-o groapă neînsemnată, conform dorinței sale.

Moștenirea sa constă din mai multe volume muzicale, o carte de botanică, inclusiv o secțiune despre plante medicinale și mai multe scrieri liturgice, predici și note. 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Surse:

 

– http://biblioteca.judetulharghita.ro/ro/h/119/eponimul-bibliotecii

– István Csutak , https://transylvanianow.com/the-romanian-born-monk-who-immortalized-transylvanian-music/