CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Mărturia fostului președinte al Federației Uniunilor Comunităților Evreiești din România și președinte al Uniunii Evreilor Români,cu privire la perioada guvernării Mareșalului Ion Antonescu.

Testamentul lui Wilhelm Filderman - Revista România Culturală

Wilhelm Filderman (n. 14/25 septembrie 1882, București – d. 22 aprilie 1963, Paris) a fost un jurist și om politic român de etnie evreiască,președinte al Federației Uniunilor Comunităților Evreiești din România și președinte al Uniunii Evreilor Români.

Părinții mei s-au născut români. Mama mea, Carolina, s‑a născut la Pitești, oraș din județul Argeș, iar tatăl meu, Moritz, a văzut lumina zilei la Turnu Măgurele, oraș situat în apropiere de locul unde rîul Olt se varsă în Dunăre“, declara el.

Odată căsătoriți, părinții săi s-au mutat la București, unde tatăl a înființat o tipografie și o legătorie.

Din cei cinci copii ai lor, trei fete și doi băieți, Wilhelm a fost cel din urmă. Tatăl său a murit pe cînd el avea doar trei ani. Mama, la 26 de ani, nu s-a remăritat, dedicîndu-și viața creșterii și educației copiilor. După clasele primare, Filderman a urmat Liceul „Matei Basarab“, și nu la vreo școală evreiască, deoarece, potrivit mamei, „Din moment ce ne născuserăm în România, unde ne vom trăi restul zilelor, era bine pentru noi să-i cunoaș­tem poporul, limba și istoria“. Paradoxal, destinul a vrut ca la liceu să fie coleg de clasă cu viitorul conducător al țării, Ion Antonescu, cel care îl va deporta în Transnistria.

Filderman poate să fie considerat drept un patriot român: a participat la Primul Război Mondial, a fost decorat, iar în politică, ca deputat în Parlament, a militat, pe liste liberale, pentru prosperitatea țării și pentru drepturi egale pentru coreligionarii săi.

El a fost ceea ce numim astăzi un european, un gînditor al reformelor care ar fi adus România mai aproape de modelul occidental. Cred că stătea însă mai bine cu logica decît cu predic­ția. Dacă milita pentru integrarea evreilor în societatea românească nu putea, în același timp, să pledeze și pentru emigrare, deși sus­ținea ideea reclădirii Statului evreu, vizitase Palestina, încă britanică, și ajutase financiar colonizarea evreiască.

Wilhelm Filderman a fost unul din fondatorii Uniunii Evreilor Pământeni (1909), al cărei vicepreședintea fost din 1915. A făcut parte din delegația României la Conferința de Pace de la Paris (ianuarie 1919 – ianuarie 1920), având contribuții la elaborarea Tratatului privind drepturile minorităților.

Între 1914 și 1919, în absența lui Adolf Stern, plecat din țară, a fost președinte de facto al Uniunii Evreilor Pământeni. Ales oficial președinte la Congresul din 18 februarie 1923, când organizația își schimbă numele în Uniunea Evreilor Români. Wilhelm Filderman se numără printre fondatorii Universității Populare și Cercului cultural „Libertatea” din București.

Membru al Partidului Național Liberal (PNL), este ales deputat în legislatura 17 iulie 1927-10 noiembrie 1928. În 1929, participă la Zürich, în Elveția, la Congresul de înființare a Agenției Evreiești, care milita pentru înființarea unui stat evreiesc în Palestina.

Din 1935 conduce secția din București a Agenției. Face parte și din alte organizații internaționale evreiești. Începând din 1929 și până în 16 decembrie 1941, deține funcția de președinte al Uniunii Comunităților Evreiești din România (transformată din 1937 în Federația Uniunilor de Comunități Evreiești din România – FUCER); președinte al Consiliului Central al Evreilor din România (din 1936), care devine funcțional după încetarea activității FUCER, în 1941.

Filderman a refuzat afilierea Uniunii Evreilor Români la Comitetul Democrat Evreiesc, organizația-marionetă a Partidului Comunist Român, motiv pentru care a fost arestat de noile autorități comuniste de câteva ori în 1945, tot de atâtea ori eliberat la intervențiile SUA. Publicația „Curierul Israelit”, la care scria articole, a fost suspendat în anul 1945.

Este considerat „membru al reacțiunii, alături de Maniu, Brătianu și Rădescu” și se invocă, în presa comunistă, existența unor „dovezi privind activitatea trădătoare… în timpul lui Antonescu”. Demisionează la 24 octombrie 1945 din conducerea FUCER. Reușește să plece din România în 1948, continuând să militeze în exil pentru drepturile evreilor.

În țară este judecat și condamnat în contumacie (1950). Domiciliat la Paris, obține (1955) și cetățenie americană. A fost reabilitat în 1968.

Wilhelm Filderman se stinge din viață la Paris, în 1963.

„Testamentul lui Filderman”

Declarație oficială, sub jurămînt, dată de Wilhelm Filderman în procesul desfășurat în Elveția avându-i ca inculpați pe tinerii români, membri ai P.N.Ț., aflați în exil, care au efectuat celebrul atac asupra Legației României de la Berna (14-16 februarie 1955).

De maxim interes este mărturia pe care o depune Filderman cu privire la perioada guvernării Mareșalului Ion Antonescu.

„Subsemnatul Wilhelm Filderman, doctor în Drept de la Facultatea de Drept din Paris, fost președinte al Federației Uniunilor Comunităților Evreiești din România și președinte al Uniunii Evreilor Români, domiciliat actualmente în New York, S.U.A., Hotel Alamac, Broadway at 71st St., declar următoarele:

În opinia mea, actul de violență al celor cinci tineri refugiați români care au luat cu asalt Legația comunistă de la Berna, la 14-15 februarie 1955, este produsul disperării în care întregul popor român a fost azvârlit, ca urmare a ocupației străine și a terorii exercitate de regimul comunist impus cu forța. În calitate de reprezentant al cetățenilor români de religie mozaică, am fost în situația excepțională care mi-a permis să urmăresc îndeaproape evenimentele care au dus la actuala situație din România. Și, întrucât eu consider că aici trebuie căutată sursa exploziilor psihologice de felul celei petrecute la Berna, va trebui să-mi dirijez atenția asupra acestor evenimente.

Pentru a scoate în evidență diferența dintre situația de dinainte și de după instalarea comuniștilor la putere, de către Armatele Sovietice, voi aminti doar câteva fapte.

A fost mereu acuzat regimul Mareșalului Ion Antonescu că a fost un regim înfeudat nazismului și însuși Mareșalul a fost executat de agenții de la Moscova pentru că ar fi fost fascist. Adevărul este că Mareșalul a fost acela care a pus capăt mișcării fasciste în România, oprind, cu începerea anului 1941, activitățile teroriste ale Gărzii de Fier și suprimând toate activitățile politice ale acestei organizații. Eu însumi, răspunzând unei întrebări a lui Antonescu la propriul proces, montat de comuniști, am afirmat că teroarea fascistă de stradă a luat sfârșit în România la data de 21 ianuarie 1941, ziua în care Mareșalul a luat măsuri draconice ca să oprească anarhia fascistă, provocată de această organizație, și să restabilească ordinea în țară.

În perioada dominației hitleriste în Europa, am fost în legătură susținută cu Mareșalul Antonescu. Acesta a făcut tot ce a putut pentru a îmblânzi soarta evreilor expuși la persecuția germanilor naziști. Trebuie să subliniez că populația românească nu este antisemită, iar vexațiile de care au avut de suferit evreii în România au fost opera naziștilor germani și a Gărzii de Fier.

Am fost martor al unor mișcătoare scene de solidaritate între români și evrei în momente de grea încercare din timpul imperiului nazist în Europa.

Mareșalul Antonescu a rezistat cu succes presiunii naziste, care impunea măsuri dure împotriva evreilor. Aș aminti doar următoarele două exemple:

– Grație intervenției energice a Mareșalului a fost oprită deportarea a mai mult de 20.000 de evrei din Bucovina. El a dat pașapoarte în alb pentru a salva de teroarea nazistă evreii din Ungaria, a căror viață era în pericol.

– Grație politicii sale, bunurile evreilor au fost puse sub regim de administrare tranzitorie cărora, lăsând impresia că sunt date altora, le era asigurată conservarea în scopul restituirii la momentul oportun.

Menționez acestea pentru a sublinia faptul că poporul român, atât cât a avut, chiar în măsură limitată, controlul țării, și-a demonstrat sentimentele de umanitate și de moderație politică. Dar când ocupația sovietică a impus tirania totalitară dirijată de Moscova, condițiile s-au schimbat. Românii nu au mai fost în stare să aibă nici cea mai mică autoritate asupra conducerii afacerilor lor interne.

Asemenea situație poate fi înțeleasă, cu ușurință, într-o țară aflată sub ocupație militară de Soviete – cum e și astăzi România (anul declarației, 1955 – n.r.) – administrată de o echipă de comuniști, cei mai mulți aserviți ordinelor Kremlinului.

În ansamblul său, populația românească a suferit și suferă cele mai îngrozitoare opresiuni sub regimul comunisto-sovietic. Ea a fost lipsită de orice drepturi și libertăți. I-au fost confiscate toate bunurile mobiliare, i-a fost expropriată, fără compensare, proprietatea imobiliară. Prin așa zise reforme monetare, a fost supusă regimurilor de confiscări periodice, dându-i-se iluzoriu speranța de reconstituire, cât de cât, a independenței materiale, necesare unei vieți omenești scăpate de sclavie. Regimul comunist a distrus mai ales profesiunile liberale, privând zeci de mii de oameni de dreptul de a-și exercita meseria, fiind astfel reduși la mizerie și la degradare.

Am fost martor tuturor acestor tragedii. Am fost martor persecuțiilor politice dirijate de la centru împotriva oamenilor politici democrați, am fost martor întemnițărilor fără judecată și a judecăților fără justiție.

Omnipotența și ubicuitatea poliției secrete și a informatorilor au făcut din teroare trăsătura permanentă a existenței zilnice a românilor. Cât despre extorcarea sub amenințări, șantaj și pușcărie, evreii au constituit subiect special al atenției din partea comuniștilor. Orice devenea motiv ca evreii să fie furați, jefuiți, prădați până la ultimele lor bunuri. Persecuția împotriva evreilor s-a manifestat prin multiple obstacole ce li s-au ridicat celor care voiau să emigreze în Israel și prin rușinoasa exploatare căreia i-au devenit obiect”

Aceasta a fost Declarația oficială, sub jurămînt, dată de Wilhelm Fildeman în procesul desfășurat în Elveția care i-a avut ca inculpați pe tinerii români, membri ai P.N.Ț. aflați în exil, care au efectuat celebrul atac asupra Legației României de la Berna (14-16 februarie 1955), publicată în https://www.art-emis.ro/istorie/testamentul-lui-filderman.

13/06/2021 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Marele compozitor rus Serghei Rahmaninov, un urmaş al Marelui Ștefan

La data de 1 aprilie 1873, s-a născut in localitatea Semionovo, gubernia  Novgorod din Rusia, Serghei Rahmaninov, renumit compozitor dirijor si pianist rus.

Câtă lume știe oare că există o inedită legătură între Serghei Rahmaninov și români? 

Așa cum putem afla din datele publicate în 1895 de matematicianul rus Ivan I. Rahmaninov, profesor şi rector al Facultatii „Sf. Vladimir” din Kiev, și dintr-un document eliberat de oficialitatile din Tambov, prin care era demonstrată descendența nobiliară a compozitorului Serghei Rahmaninov, istoria acestui neam de aristocrați ruși începe de la unul dintre fiii lui Ştefan cel Mare, şi anume Ion, sau Ivan), supranumit Vecin, cel care s-a stabilit în anul 1483, împreună cu familia, la Moscova, în urma mariajului surorii sale Elena cu marele Cneaz Ioan al III-lea al Rusiei.

Fiul lui Ion Vecin, numit Vasile, sau Vasili, a fost supranumit „Rahmanin” (pe timpuri, în zona moscovită acest cuvânt caracteriza o persoană foarte deschisă şi generoasă), de unde si numele urmasilor săi.

Se știe ca fiica lui Ștefan cel Mare, Elena,fiica Evdochiei, numita de ruși Olena Voloșina (adică românca), a fost dată în căsătorie cneazului Ivan Ivanovici cel Tânar (1440-1505), fiul  Marelui Cneaz al Moscovei Ivan al III-lea Vasilievici.
La plecarea sa în Rusia, Elena a avut în suita sa și pe Vasilii Rahmanin, un nepot al lui Ștefan, de la care a pornit neamul rusesc al Rahmaninovilor.

Se pare că voievodul Moldovei ar fi avut un fiu nelegitim, Ioan Sused (Vecinul),  care a avut la rândul său doi urmași, Ioan Voloh (Românul) și Vasili Rahmanin (Blajinul) și că familia Rahmaninov coboară din acesta din urmă.

Asadar, pe linie paternă, compozitorul Rahmaninov descinde din Ștefan cel Mare.

De altfel, în toate biografiile sale, marele muzician Serghei Rahmaninov s-a revendicat ca descendent din Mușatinii români.

În legendele familiei aristocrate ruse Rahmaninov, se spune că numele lor ar proveni din porecla nepotului lui Ştefan cel Mare – particula „rahman” din numele familiei însemnând conform altei versiuni în rusa veche „leneș”. 

În dicţionarul enciclopedic al lui Brokgauz şi Efron din 1890, putem citi:

“Rahmaninov – dinastie aristocratică, care-şi duc neamul din dinastia domnitorilor moldoveni Dragoşeşti (Muşatini ). Unul din membri acestei familii, Vasilii cu porecla “Rahman” este întemeietorul familiei nobile ruse Rahmaninov.

În anul 1550 trei Rahmaninovi sunt menţionaţi în Cartea celor o mie de dvoreni şi copii de boieri (traducere liberă din slavona veche).

Patru Rahmaninovi sunt menţionaţi la asediul Moscovei din 1618, trei, în secolul XVII au fost voievozi (guvernatori). Gardienii Gherasim şi Fiodor Ievlevici Rahmaninov sunt menţionaţi ca participanţii la lovitura de palat dată de împărăteasa Elizaveta Petrovna.

Neamul Rahmaninov este consemnat în cărţile genealogice ale guberniilor Voronej, Reazan şi Tambov.”

Fiind de viță nobilă, muzicianul Rahmaninov nu și-a facut iluzii asupra soartei care l-ar fi asteptat în Rusia sovietică,după instaurarea regimului bolșevic, astfel că a fost nevoit sa se refugieze împreună cu familia în Occident și s-a stabilit în America, în localitatea Beverly Hills, din California, unde a decedat la 28 martie 1943.

06/06/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Mihai Eminescu: ”Există multe indicii, care denotă o unitate a neamului românesc preexistentă formațiunii statelor noastre”

Cum arata mormantul lui Eminescu! Imagini realizate astazi in locul in care  poetul a murit!

În secolul al VI-lea după Hristos, populația din Tracia vorbea românește

Există multe indicii, atât în numirile localităților și râurilor, precum și în alte împrejurări, care denotă o unitate a neamului românesc preexistentă formațiunii statelor noastre.

În adevăr, pe când găsim în Țara Românească Argeșul, găsim tocmai în nordul Daciei un pârâu numit Argestrul, care se varsă din stânga în Bistrița, rău ce izvorăște din Maramureș. Pe când în Țara Românească aflăm Câmpulungul ca ținut și descălecătoare, aflăm în Bucovina, în creierul munților, un Câmpulung tot ca ținut și descălecătoare.

Înainte sau imediat după formarea statelor române, vedem românii de sub Coroana Ungariei pretinzând să se judece între ei după dreptul lor propriu, jus Olachale sau Olachorum; o cerere analogă fac moldovenii ce pribegiseră în Polonia, să se judece după dreptul românesc. Și aceasta când? Pe la 1380.

Care a fost acest drept consuetudinar la care ei țineau cu sfințenie, fie sub coroana Ungariei, fie sub a Poloniei?

El n-a fost scris niciodată; era atât de viu în conștiința poporului, atât de necontestat de nimenea, încât nici unul din vechii noștri Domni, n-a găsit de cuviință să-l codifice.

În fine, unitatea actuală a limbei vorbite, deși e în parte un merit special al lui Matei Basarab, dovedește totuși că, și în această privire, erau elemente cu totul omogene, preexistente limbei bisericești, care inclinau a capătă o singură forma scrisă.

Organografic vorbind limba era aceeași; numai termenii, materialul de vorbe, difereau pe ici pe colo.

O unitate atât de pronunțată a limbei dovedește o unitate de origini etnice.

E indiferentă cestiunea dacă elementele ce compuneau acest sâmbure de popor modern erau tracice și latine sau latine și ilirice, destul numai că, în al VI-lea secol după Hristos, la năvălirea avarilor în Tracia, anul 579, oastea condusă de Martin și Comentiol e compusă din oameni care vorbesc românește. Tot acest neam apare în Dacia, iar asupra originii lui se ceartă până azi învățații.

Sigur e că, deși au multe elemente slavone în limba, nu sunt slavi. Motivul pentru care nu sunt și nu pot fi slavi este lingvistic. Legile după care cuvintele latine s-au prefăcut în cuvinte românești și-au sfârșit demult evoluțiunea lor; în momentul în care românii au primit cuvinte slavone, limba lor era formată de secole deja, încât, deși cuvintele slavone sunt vechi, ele nu s-au asimilat nici până în ziua de azi cu limba noastră, excepție făcând vreo patru sau cinci vocabule care privesc păstoria.

E incontestabil că un popor care, sute de ani, n-a avut nevoie de drept scris, deși a avut epoci de bogăție și de glorie, a fost un popor tânăr, sănătos, bine întemeiat.


TIMPUL, 1 aprilie 1881, prin https://www.certitudinea.ro/in-secolul-al-vi-lea-dupa-hristos-populatia-din-tracia-vorbea-romaneste

19/05/2021 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: