ZIUA DE 15 IANUARIE ÎN ISTORIA ROMÂNILOR

1418: Într-un document emis la  Baia în timpul domniei lui Alexandru cel Bun(1400-1432) este atestată documentar localitatea Solca. La 7 martie 1502, Luca Arbore, portarul Sucevei, cumpăra acest sat de la nepoții lui Cârstea Horaeț și ai lui Șandru Gherman. Ulterior, mitropolitul Gheorghe Movilă a dăruit această așezare Mănăstirii Sucevița. 

Încă din vechime locuitorii s-au ocupat cu extragerea sării din apele sărate care se găsesc în apropiere. În secolul XVIII începe să se dezvolte într-un ritm puţin mai accelerat.

Atunci a fost înfiinţată o fabrică de bere, în 1862 devine târg iar din 1866 începe să fie cunoscută ca staţiune balneoclimaterică. A fost declarat oraş în 1926. 

La data de 1 ianuarie 2010 oraşul Solca avea o populaţie stabilă de 2623 locuitori.

1568: A murit la  Pozsony (azi Bratislava), Nicolaus  Olahus, umanist şi istoric român de talie europeană originar din Transilvania , arhiepiscop de Esztergom (în latină Strigonium), regent al Ungariei și apoi guvernator al țării. Tatăl său, Ștefan, era originar din Orăștie.

Mama sa, Barbara Huszár, era descendentă din familia lui Iancu de Hunedoara, voievodul Transilvaniei şi guvernator al Ungariei; (n. 10.01.1493).

  NOTĂ: Unele surse menţionează ca dată a morţii sale14 ianuarie 1568, iar altele, data de 17 ianuarie 1568.

Numirea sa in demnitatea de  guvernator al teritoriilor maghiare de vest, a fost facuta  de Habsburgi, noii titulari ai coroanei Ungariei, după moartea regelui Ludovic al II-lea în timpul bătăliei cu turcii la Mohács în anul 1526.

În 1562, Nicolaus Olahus a fost creat cardinal al Bisericii Catolice de către papa Pius al IV-lea.

De numele lui se leagă Academia Iezuită din Nagyszombat (1554), considerată de unii ca fiind prima universitate din Regatul Ungariei.

În calitate de umanist și cărturar, Olahus a întreținut o vastă corespondență cu capetele luminate ale epocii, câștigând simpatia și recunoașterea lui Erasmus din Rotterdam.

1744:Domnitorul Constantin Mavrocordat a confirmat Hotărârea luată în 1742 privind stabilirea obligațiilor țăranilor moldoveni așezați pe moșiile mănăstirești, fixând claca acestora la 12 zile anual.

Constantin Mavrocordat ( n. 27 februarie 1710, la Constantinopol, Imperiul Otoman – d. 15 decembrie 1769, Iași, înMoldova) a fost de șase ori domn al Țării Românești și de patru ori domn al Moldovei.

Influențat de reformele făcute de austrieci după ocuparea Olteniei a desființat unele impozite indirecte, ca „văcăritul” și „pogonăritul” și a introdus o taxă generală de 10 lei pe an, plătibilă în 4 „sferturi”.De asemenea, i-a eliberat pe țărani dându-le dreptul să se mute de pe o moșie pe alta, răscumpărându-și libertatea cu 10 bani, plătiți boierului.

Pe țăranii boierești i-a obligat la dijmă și 12 zile de lucru pe an, în Muntenia, și 24 în Moldova (În țările învecinate, Transilvania, Polonia, Rusia, Prusia orientală, numărul zilelor de clacă ajungeau chiar la mai multe pe săptămână). În județe a numit ispravnici cu un rol judecătoresc și administrativ foarte întins..În același an, 1735, la un an de la aprinderea luminilor primei loji masonice autohtone de către secretarul său, Anton Maria del Chiaro, fondează la Iași, Loja Moldova.

În urma războiului ruso – turco – austriac (1736 – 1739),în pofida diversele combinații ale puterilor, obține reunirea Olteniei la Țara Românească, prin Tratatul de la Belgrad din 1739.A fost domnul care a suprimat iobăgia în țările române: mai întâi rumânia în Țara Românească (1746), apoi vecinia în Moldova (1749). S-a îngrijit și de cele câteva școli existente, de cultura preoților, cărora le cerea să știe carte românească. A pus să se tipărească și cărți bisericești în românește.

În 1769, în timpul războiului ruso-turc, Constantin Mavrocordat se retrage de la Iași la Galați. La 1 decembrie este prins de ruși la Mănăstirea Sfânta Precista unde zăcea bolnav. În urma unor discuții aprinse este rănit la cap cu sabia de un ofițer rus. În timpul întoarcerii la Iași, rana a cangrenat, iar domnul a murit pe 15 decembrie 1769. Nu se cunoaște locul unde este înmormântat.

1824: Țarul Rusiei a ratificat hotărîrea Consiliului de Miniştri privind alegerea, pe un termen de trei ani, a mareşalilor  nobilimii din trei ţinuturi basarabene: Hotin, Iaşi şi Orhei.

Stema si harta Basarabiei ţariste autonome, 1826-1878

Drept urmare, în cadrul alegerilor nobiliare din 1825 au fost desemnaţi: Iordache Dimitriu (jud.Hotin), Dinu Rusu (jud.Orhei) şi Alexandru Leonard (jud.Iaşi).

1833: S-a născut la Tecuci, jud. Galați, omul politic Alexandru Papadopol-Calimah, istoric, publicist , ministru de externe și ministru al Cultelor și Instrucțiunii Publice, membru al Societății Academice Române, membru și vicepreședinte al Academiei Române; (d. 18 iunie 1898, Tecuci).

A debutat cu volumul Limba românească (1855), urmat de diverse scrieri: Curtea de Casație în Franța, Scrieri vechi pierdute atingătoare de Dacia, Sloboziile în România. O carte domnească inedită din 1661, Dunărea în literatură și în tradițiuni, Notiță istorică despre orașul Botoșani, Notiță istorică despre Bârlad, Un episod din istoria tipografiei în România etc.

A participat din tinerețe la lupta pentru unirea Principatelor Române. Între 21 februarie 1885 și 27 martie 1891 și apoi între 23 martie 1892 și 13 aprilie 1894 a fost vicepreședinte al secțiunii istorice a Academiei Române.

La 7 aprilie 1886 a fost numit membru al unei comisii înființate pentru a se ocupa de exploatarea științifică a sitului arheologic de la Cucuteni. În anul 1886, a propus crearea unei reviste istorice a Academiei și să se întocmească un catalog al documentelor aflate în posesia Academiei. Din același an, au apărut, de sine stătătoare, Memoriile Secțiunii Istorice, iar în deceniile următoare a fost realizată inventarierea și catalogarea documentelor Academiei.  A colaborat la revistele: Arhiva, Convorbiri literare, Revista literară și științifică, Revista nouă etc. A editat opera lui Costache Negri.

S-a aflat printre donatorii de manuscrise și cărți rare către Biblioteca Academiei Române. A colaborat cu studii istorice la publicațiile „Arhiva”, „Convorbiri literare”, „Revista literară și științifică”, „Revista nouă”. A pus, pentru prima oară, la îndemâna cititorilor opera literară a lui Costache Negri. A publicat studii despre limba română, printre care, în 1855, cel intitulat „Limba româneascâ”, în care a luat apărarea limbii populare.

1834: S-a deschis, din inițiativa lui Costache Aristia, pe lângă Societatea Filarmonică din Bucureşti, “Şcoala de muzică vocală, de declamaţie şi de literatură”, care avea menirea de a pregăti actori calificaţi.

Directorul şcolii era Ion Heliade Rădulescu (foto), scriitor, filolog și om politic român, membru fondator al Academiei Române și primul său președinte, considerat cel mai important ctitor din cultura română din prima jumatate a secolului al XIX-lea;(n. 6 ianuarie 1802, Târgoviște — d. 27 aprilie 1872, București).

A funcționat până în 1837, la început în casele pitarului Dinică Boierescu, apoi s-a mutat la Sf. Sava și lucru inedit pentru acea epocă, școala era frecventată atât de băieți și cât și de fete. 

Primul spectacol al elevilor Școlii a fost piesa Le Fanatisme ou Mahomet Le Prophète de Voltaire, pregătit de actorul-profesor Costache Aristia.

Cursurile de muzică au fost susținute de Andrei Wchmann iar primul curs în limba română, de istoria literaturii universale Ion Heliade Rădulescu.

Printre primii elevi s-a aflat cântăreața de operă Eufrosina Vlasto, care a devenit celebră sub numele de E. Marcolini.

 185o: S-a născut la Botoşani (după altă versiune la Ipoteşti), in Moldova, Mihai Eminescu,  poet, prozator şi jurnalist român, socotit de cititorii români şi de critica literară postumă, cea mai importantă voce poetică din literatura română.S-a stins din viaţă în ziua de 15 iunie 1889, la Bucureşti.

Foto: Mihai Eminescu –  poet, prozator şi jurnalist român, membru post-mortem al Academiei Române din 1948 (m. 1889).

S-a stins din viaţă în ziua de 15 iunie 1889, la Bucureşti.

1870: Ministrul de Externe român, Nicolae Calimachi-Catargiu, a adresat marilor puteri europene o notă prin care solicita  recunoaşterea oficială a denumirii de România.

În Constituția țării fusese înlocuită încă din 1866, în chiar Articolul 1, denumirea Principatele Unite Române cu aceea de România, fiind totodată schimbată și titulatura de Domn, cu cea de Rege.

1877 : A fost semnată la Budapesta, înaintea declanșării războiului ruso- turc, o convenție secretă între Rusia și Austro-Ungaria.

Acordul prevedea că Austro-Ungaria, pentru păstrarea neutralității în conflict, va fi recompensată cu Bosnia și Herțegovina, aceasta fiind, la rândul ei, de acord cu reîncorporarea la Rusia a celor trei județe din sudul Basarabiei (Bolgrad, Cahul și Ismail) , județe care fuseseră retrocedate Moldovei prin Tratatul de pace de la Paris, din 1856. Totodată-a stipulat ca cele două imperii să nu admită crearea unui mare stat slav în sudul Dunării.

1883: A apărut la Iași, revista Recreații științifice (până decembrie 1888), care a avut o importantă contribuţie la dezvoltarea ştiinţelor matematice în România abordând subiecte variate de aritmetică, algebră, geometrie, geometrie analitică, trigonometrie, calcul diferențial și integral, istoria matematicii, mecanică, topografie, cosmografie, astronomie, chimie, geografie etc.

Aparitia revistei „Recreații stiintifice” este strâns legată de conditiile istorice din acea
epocă în care Unirea Principatelor si Proclamarea Independentei României, cât si reformelestructurale din timpul domniei lui Al. I. Cuza si apoi a regelui Carol I, au creat cadrul politic si legislativ al formarii statului român modern și afirmarii acestuia.

1894: S-a născut în localitatea Vădeni, astăzi cartier în componența municipiului Târgu-Jiu, Ecaterina Teodoroiu, supranumită „Eroina de la Jiu”(Cătălina Vasile Toderoiu), căzută în luptele de la Mărăşeşti (m. 23 august 1917).

A fost infirmieră la spitalul din Târgu Jiu, făcând parte din cohorta de cercetaşi “Domnul Tudor”.

La 15 august 1916, ziua în care România a intrat în război, toţi cercetaşii au fost chemaţi să intre în serviciile auxiliare ale armatei, în rândurile lor aflându-se şi Ecaterina. Pierderea în luptă a fratelui ei, Nicolae a determinat-o pe Ecaterina să ia hotărârea de a lua calea frontului.Bătălia de început la care a participat a prins-o în primele rânduri.

A parcurs traseul Târgu-Jiu, Dăneşti, Brătuia, Floreşti, Răşina, Peşteana, Tunşi, unde a fost luată prizonieră şi dusă la Cărbuneşti, dar a reuşit să scape împuşcând santinela de pază. Revenind pe câmpul de bătălie a fos rănită uşor la picior, iar mai apoi un obuz îi fracturează tibia şi coapsa stângă.

Începutul anului 1917 o prinde cu rănile aproape vindecate, cu onoruri oferite de regele Ferdinand: Ordinul „Virtutea cercetăşească în aur de război”, Ordinul „Virtutea Militară de război clasa a Il-a” .

Revine pe front iar  la 22 august 1917, participă la bătălia de la Varniţa şi Muncelu. Acţiunea ofensivă a armatei germano-austro-ungare a fost oprită de către armata română, iar în cursul acestei bătălii, Ecaterina Teodoroiu a căzut eroic, în fruntea plutonului pe care îl comanda ca sublocotenent, fiind lovită de două gloanţe în piept.

Ultimele sale cuvinte, dar pline de însufleţire şi patriotism, au fost: „Înainte băieţi, nu vă lăsaţi, sunteţi cu mine!”

Iniţial a fost înmormântată în satul Poieni, comuna Fitioneşti, judeţul Vrancea, dar în iunie 1921 osemintele sale au fost strămutate la Târgu Jiu în mormântul monument din centrul oraşului. Monumentul ridicat în cinstea Ecaterinei Teodoriu a fost creat de Miliţa Petraşcu sub forma unui sarcofag din piatră sculptat în basorelief .

Casa în care s-a născut Eroina de la Jiu există şi azi, în reşedinţa judeţului Gorj, şi găzduieşte muzeul dedicat tinerei luptătoare care a căzut pentru patrie în timpul Primului Război Mondial.

Perseverenţa, hotărârea şi curajul Ecaterinei Teodoroiu sunt exemplu de atitudine atât de necesară şi astăzi în societatea românească. 

1919: S-a născut la Chișinău, azi în R.Moldova, Boris Cazacu, lingvist şi filolog român , membru corespondent al Academiei Române, profesor la Facultatea de Litere din București și cercetător științific; (d.24.08.1987).

A fost director al Centrului de Cercetări Fonetice şi Dialectologice al Academiei Române (1970–1974), şef al Catedrei de limba română.

Din 1972 a condus publicaţia „Limbă şi literatură”; a fost redactor responsabil, redactor responsabil adjunct sau membru în colegiul de redacţie al mai multor reviste: „Fonetică şi dialectologie”, „Revue roumaine de linguistique”, „Studii şi cercetări lingvistice”, „Lingua e stile” (Italia).

Încă de la începutul carierei sale ştiinţifice, şi-a îndreptat atenţia spre două domenii lingvistice de bază: istoria limbii române (îndeosebi a românei literare) şi dialectologia, cărora li s-au adăugat apoi stilistica şi socio-lingvistica: Istoria limbii române literare. I. De la origini până la începutul secolului al XIX-lea (1961, în colab.); Pagini de limbă şi literatură română veche (1964); Studii de dialectologie română (1966); Limba română literară. Probleme teoretice şi interpretări de texte (1985).

A îndrumat colectivul de dialectologie din cadrul Centrului de Cercetări Fonetice şi Dialectale al Academiei Române, formând echipe de anchetatori de teren şi apoi autori ai atlaselor lingvistice ale Olteniei, Munteniei şi Dobrogei; a iniţiat tipărirea noului Atlas lingvistic român pe regiuni, participând la editarea vol. I, II, III (1967, 1970, 1974) şi a unor serii de glosare, texte şi monografii dialectale (Glosar dialectal. Oltenia, 1967; Texte dialectale. Muntenia, 1973, 1975). A făcut parte din colectivul care a întocmit Atlas Linguarum Europae (1968).

A fost secretar general al Societăţii Române de Lingvistică Romanică (1959), preşedinte al Societăţii de Știinţe Filologice (1968), vicepreşedinte al Federaţiei Internaţionale de Limbi şi Literaturi Moderne (din 1975), membru al Societăţii de Lingvistică Romanică.

 1934: A fost dat  în folosinţă postul  naţional Radio România de la Bod, cu un emiţător provizoriu de 20 kw, pe o lungime de undă de 1875 metri, produs  de firma „Marconi”.

A fost construit  între anii 1933 și 1934, sub supravegherea inginerului Gheorghe Cartianu și a inventatorului Guglielmo Marconi, care a venit special din Londra la Brașov, pentru a asista la instalarea emiţătorului inventat de el.

În 1940, la cedarea forţată a Ardealului de Nord, postul de emisie de la Bod a transmis declaraţia ministrului de externe Mihail Manoilescu, vorbind în lacrimi, iar mai apoi o înregistrare a clopotelor bisericilor transilvănene, care a fost însă cenzurată de către autorități la numai 10 minute de la începere.

De asemenea, prin staţia de la Bod au fost transmise toate comunicatele importante din timpul războiului, inclusiv mesajul regelui Mihai către ţară, în seara de 23 august 1944, primit de la Bucureşti prin telefon, ori proclamarea Republicii Populare Române, la 30 decembrie 1947.

În 1941, în timpul rebeliunii legionare, postul a fost ocupat de către legionari. Aceştia s-au predat în cele din urmă Armatei Române. După terminarea războiului, în 1946, un pilon afectat de bombardamentele germane a fost refăcut de către firma Siemens. 

În prezent, Staţia de la Bod emite pe unde medii (Radio Târgu-Mureş şi Antena Braşovului) şi lungi (ziua Radio România Antena Satelor, noaptea Radio România Actualităţi).

1937: S-a născut Valeriu Cristea, critic şi istoric literar român (d. 22.03.1999).

1937: A murit la București,  prozatorul român Anton Holban; (n.10.02.1902 la Huși).

A fost fiul lui Gh. Holban, ofiter, si al Antoanetei (n. Lovinescu). A fost Licențiat în limba franceză al Facultății de Litere și Filosofie din București, după care a urmat studii la Sorbona (1926-1928) in vederea unei teze de doctorat,nefinalizată, pe tema dandyismului lui Jules-Amédée Barbey d’Aurevilly. Revine în țară peste alți doi ani, fără a-și fi luat doctoratul și e numit profesor la Liceul de Băieți „V. Alecsandri” din Galați. A fost profesor de limbă franceză la acest liceu din Galați (1928-1932) și apoi, până la moarte, în București.

A debutat in 1924, la revista  lui Liviu Rebreanu, Miscarea literara. A publicat eseuri, recenzii, cronici literare, muzicale, plastice, note de calatorie etc.) la Sburatorul, Viata literara, Rampa, Vremea, Azi, Critica (apoi Critica actualitatii), Romania literara etc. Membru, in 1926, in comitetul de redactie al revistei Sburatorul. A debutat editorial cu Romanul lui Mirel (1929).

Se stinge în 1937, în plină tinerețe și putere creatoare, din cauza unei operații banale de apendicită.

1940: S-a născut Nicolae Anastasiu, geolog român, membru corespondent al Academiei Române.

1943: Mihai Antonescu (foto), viceprim-ministru şi ministru de externe al României propune omologului său italian, contele Galeazzo Ciano, ieşirea simultană din război a Italiei, României şi Ungariei.

Propunerea va fi repetată în vara aceluiaşi an, fără rezultat.

1977: S-a nascut  la Arad, Daciana Octavia Sârbu, politician român, membru al Partidul Social Democrat, care reprezintă din 2007 România în Parlamentul European. 

Daciana Sârbu este fiica politicianului și fostului ministru Ilie Sârbu, și este căsătorită cu politicianul Victor Ponta,fost prim ministru al guvernului României.

1980: A murit Constantin Motăş, zoolog, biolog, ecolog; ca profesor la Facultatea de Agronomie din Iaşi, a ţinut primul curs de hidrobiologie şi piscicultură din România; (n. 1891).

Autor a peste 530 de lucrări ştiinţifice, Constantin Motăş, este unul dintre titanii biologiei româneşti, a adus numeroase contribuţii originale la îmbogăţirea patrimoniului ştiinţific naţional şi universal, mai ales, din domeniul hidracarienilor.

Împreună cu biologul macedonean Stanko Karaman şi P. C. Chapuis, a pus bazele unei noi discipline – freatobiologia, ştiinţa care studiază organismele din apele freatice.

În timpul primului război mondial a fost mobilizat pe front, iar după încheierea conflictuilui revine la catedră.

Obţine o bursă de studii „Vasile Adamachi“ în Franţa, unde a urmat cursurile Institutului de Piscicultură şi Hidrobiologie de la Grenoble, cu Diploma de absolvire în 1926.

Concomitent, sub coordonarea profesorului Louis Leger, îşi face studiile doctorale referitoare la hidracarieni și obține titlul de Doctor în Ştiinţe Biologice al Universităţii din Grenoble cu tema „Contributions a la connaissance des Hydracariens francais particulierement du Sud-Est de la France“ în anul 1928.

În 1937 a devenit profesor titular la Facultatea de Ştiinţe a Universităţii din Iaşi. Din 1940 până în 1957 a activat ca profesor la Facultatea de Ştiinţe a Universităţii din Bucureşti. În perioada cât a funcţionat la Bucureşti, profesorul Motaş a condus Staţiunea Zoologică Sinaia (din 1940), Muzeul de Istorie Naturală „Gr. Antipa“ (din 1945), Universitatea Bucureşti (prorector 1944-1945) şi Institutul de Speologie „Emil Racoviţă“ (din 1956). De asemenea, a fost membru al colegiului redacţional al revistei internaţionale „Acarologia“ şi „International Journal of Speleology“.

Graţie contribuţiei sale ştiinţifice, a devenit membru al multor Societăţi Stiinţifice Internaţionale şi Naţionale din domeniile: Hidrobiologie, Limnologie, Freatobiologie, Speologie, Ecologie, Muzeologie, Ocrotirea Naturii.

În 1948 a fost ales membru al Academiei Române. În 1949 a fost arestat de regimul comunist din motive politice, în urma unei replici dure la adresa lui Stalin date unui elev de-al său.

Savantul român Constantin Motaş a murit la 15 ianuarie 1980, la Bucureşti, fiind înmormântat la cimitirul Bellu, în secţiunea rezervată membrilor Academiei Române.

1990: Prin Decizia civilă nr.4 a Tribunalului Municipiului Bucureşti, se reînființa  oficial, Partidul Naţional Liberal, partid politic interzis in timpul dictaturii comuniste.

Reînființarea partidului a fost hotărâtă, în decembrie 1989, de un Comitet de iniţiativă compus din vechi membri ai săi.

PNL este cel mai vechi partid din România, conturat ca formaţiune politică încă din 1864 şi fondat în mai 1875, având printre fruntaşii săi pe Dumitru şi Ion C. Brătianu, C. A. Rosetti şi fraţii Golescu.

După instaurarea dictaturii comuniste şi proclamarea Republicii, la 30.XII.1947, PNL a fost nevoit să-şi întrerupă oficial activitatea politică, pe care şi-a continuat-o, însă, în închisorile şi lagărele de muncă în care au fost trimişi zeci de mii dintre membrii acestui partid.

 1990: A decedat la București, compozitorul, muzicologul şi pedagogul Zeno Octavian Vancea (n. 8 octombrie 1900, Bocșa, comitatul Caraș-Severin ),critic muzical, dirijor de cor, pianist și profesor român.

A studiat la Lugoj cu Ion Vidu și Iosif Willer, la Cluj cu Gheorghe Dima și Augustin Bena, apoi la Viena, la Neues Wiener Konservatorium (1921-1926, 1930-1931) cu Ernst Kanitz, cu care a studiat contrapunctul și compoziția.

Ulterior, a aderat la atonalismul și principiile promovate de cea de a doua școală vieneză (Arnold Schoenberg, Anton Webern și Alban Berg), principii care se vor regăsi selectiv în creația sa, fără a renunța complet la tradițiile școlii românești.

Cât a fost la Viena, a activat și ca dirijor al corului Catedralei ortodoxe din Viena. A predat contrapunct și istoria muzicii la Conservatorul din Târgu Mureș (1935-1940 și 1945-1948) și la cel din Timișoara (1940-1945), și ulterior director general al învățământului artistic din București (1949-1950), profesor la Conservatorul „Ciprian Porumbescu“ din București (1952-1968), secretar (1949-1953) apoi vicepreședinte (1953-1977) al Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România, al cărei vicepreședinte a fost din 1968, apoi a lucrat la Revista Muzica (1953-1964) al cărei redactor șef a fost între 1957-1964. A fost Laureat al premiului „Gottfried von Herder” al Universității din Viena (1974).; (n. 1900).

1993: Cel de-al III-lea Congres al UDMR, ținut la Brașov, a intrat în atenția opiniei publice în urma apelului lansat de politicianul Gheorghe Funar, prin care se cerea convocarea, în sesiune extraordinară, a Parlamentului pentru interzicerea activității acestei formațiuni politice.

Această propunere venea în urma intenției UDMR de a aproba în Congres un „Program de autoguvernare pe principii etnice”.

1999: A cincea mineriadă: Greva minerilor din Valea Jiului este declarată ilegală.

2000: A murit la București, Dan Smântânescu, scriitor, istoric si profesor, secretar particular al marelui istoric Nicolae Iorga în perioada 1931-1940.

Născut la 3 ianuarie 1909 în Bucureşti, în perioada 1931-1940 a fost secretar particular al lui Nicolae Iorga, în 1936, luându-şi doctoratul.

A fost profesor de limba şi literatura romană la clasa palatină (probabil după 1937), o clasă specială de elevi formată în anii 1940 la cererea Regelui Carol al II-lea al României pentru educația fiului său, Voievodul Mihai (mai târziu Majestatea Sa Regele Mihai I al României).

Elevii clasei au fost atent aleși, astfel încât viitorul rege să fie pus în contact cu colegi din clase sociale cât mai diverse (copii de funcționari, țărani, industriași, intelectuali etc.)

A lucrat ca Bibliotecar la Arhivele Statului (1933-1934) şi la Academia Română (1934-1937), profesor de limba română la Colegiul „Sf. Sava”, Liceul „Matei Basarab”, Liceul „Mihai Viteazul”, Institutul Militar Muzical din Bucureşti (1933-1955), funcţionar la Straja Ţării (1938-1940), din 1956 a predat istoria literaturii universale şi istoria artelor la Conservatorul „Ciprian Porumbescu”.

2006: La Biblioteca Academiei au fost prezentate următoarele cinci volume ale ediţiei facsimilate a manuscriselor lui Mihai Eminescu. Pe 15 ianuarie 2005 a fost lansat primul volum al ediţiei facsimilate a manuscriselor eminesciene sub egida Academiei Române.

 2011:  Începând cu acest an, de ziua poetului Mihai Eminescu, va fi sărbătorită „Ziua Culturii Naționale”, în urma unei legi promulgate la 6 decembrie 2010.

Potrivit iniţiatorilor, membrii Academiei Române, alegerea datei are legătură cu naşterea lui Mihai Eminescu, în care „românii văd un poet reprezentativ pentru spiritualitatea şi forţa lor de creaţie”.

Propunerea legislativă (adoptată de Senat la 6 septembrie 2010 şi de Camera Deputaţilor la 16 noiembrie) mai prevedea că autorităţile centrale şi locale vor sprijini material şi financiar manifestările şi acţiunile cultural-artistice dedicate acestei sărbători, iar TVR şi Radioul public vor realiza programe speciale.

CITITI SI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/01/15/o-istorie-a-zilei-de-15-ianuarie-video-3/

Bibliografie (surse):

1. Dinu Poştarencu, O istorie a Basarabiei în date şi documente 1812-1940, Editura Cartier Istoric;
2. Istoria md.;
3. Istoricul zilei blogspot.com;
4. Crestin Ortodox.ro;
5. Wikipedia;
6. http://www.worldwideromania.com
7. https://www.rador.ro/2019/01/07/calendarul-evenimentelor-7-ianuarie-selectiuni-5;
8. Cinemagia.ro.

Eminescu despre ruși

Guvernele au fost în stare să cunoască foarte bine politica rusească și țintele ce ea le urmărește de-o sută și mai bine de ani. Răsărită din rase mongolice, de natura lor cuceritoare, așezate pe stepe întinse a căror monotonie are înrâurire asupra inteligenței omenești, lipsind-o de mlădioșie și dându-i instincte fanatice pentru idei de-o vagă măreție, Rusia e în mod egal muma mândriei și a lipsei de cultură, a fanatismului și a despotiei.

Frumosul e înlocuit prin măreț, precum colinele undoiate și munții cu dumbrăvi a țărilor apusene sunt acolo înlocuite prin șesuri fără de capăt. În tendențele de cucerire, în așa-numitele misiuni istorice care-și caută marginile naturale nu e nimic dedesupt decât pur și simplu neștiința și gustul de spoliare.

În zadar caută un popor în întinderi teritoriale, în cuceriri, în războaie ceea ce-i lipsește în chiar sufletul lui; sub nici o zonă din lume nu va găsi ceea ce Dumnezeu i-a refuzat sau mai bine zicând ceea ce Dumnezeu a voit ca să fie rezultatul muncii a multe generații dedate la lucru.

Mica Veneție era odată o putere mare europeană prin cultura ei intensivă, prin arte, prin industrie, prin judecata sănătoasă a aristocrației ei. Dar toate aceste condiții de mărire erau câștigate prin muncă îndelungată, deprinderea și priceperea se moștenea apoi din neam în neam, încât chiar astăzi ciceronii venețieni au păstrat mai mult gust în judecarea tablourilor decum au mulți profesori de estetică.

Un rol analog l-a avut Olanda în istorie, și astăzi încă sunt state mici care se bucură de-o înflorire extraordinară; pe un pământ de mică întindere se află mai multe averi decât în Rusia întreagă. Astfel suntem aproape siguri că în cumpăna economică Rusia, câtu-i de mare, trage mai ușor decât mica Belgie.

De aceea ni se pare că din nefericire rușii sunt sub dominarea unui deșert sufletesc, a unui urât care-i face să caute în cuceriri ceea ce n-au înlăuntrul lor. Nouă ni se pare că cercurile culte, în loc de a stăvili acest horror vacui, în loc de a-l împlea prin muncă și cultură, îl sumuță contra Europei, pe care o numesc îmbătrânită și enervată, coaptă pentru a cădea întreagă sub dominație rusească.

Europa le pare astăzi în starea în care era Bizanțul la aparițiunea unui neam asemenea mongolic, a turcilor. 

 În locul civilizației grece înflorit-au în Bizanț o cultură turcească? Deloc. Tocmai așa nu va înflori o cultură moscovită pe pământurile supuse rușilor, pentru că lipsește rădăcina subiectivă a unei asemenea culturi.

În Rusia chiar miezul culturii e în Ingermanland și în cele trei provinții baltice, în mâinile și capetele a poate două sute de mii de oameni de origine germană, pe când populațiile străvechi a acelor provinții, leții, livii, crevinii și cum îi mai cheamă, nu se vor fi aflând cu mult mai sus decum îi va fi găsit episcopul Albrecht la anul 1200.

Astfel misiunea istorică de care se face atâta vorbă nu-i o misiune care-și are originea în afară, ea e rezultatul unui gol sufletesc, a unei barbarii spoite cu frac și mănuși, a unui deșert care, de-ar stăpâni pământul, tot nu s-ar umple.

Cerul deasupra-l schimbi, nu sufletul, marea trecând-o.

Pot să treacă și Dunărea și Carpații și Adrianopol, să ia Roma veche, precum amenință pe cea nouă, pot să presure Europa întreagă cu cenușă și cadavre, nu se va naște din milioanele de oameni nici un Rafael, nici un Bethoven, nici un Kant, ba tocmai lipsa unor asemenea spirite de adâncă înțelepciune și de un adânc sentiment pentru bunurile ce înnobilează omenirea este cauza acelui gol sufletesc care-și caută compensație în glorii sângeroase și în cuceriri.

Mihai Eminescu (Articol apărut în TIMPUL, la 7 Aprilie 1878, cu titlul «Tendenţe de cucerire» – fragment).

PREȘEDINTELE ACADEMIEI ROMÂNE, Academicianul Ioan Aurel POP, NE VORBEȘTE DESPRE NEMURIREA DOMNULUI NOSTRU MIHAIL EMINESCU

Foto: Academicianul Ioan Aurel POP, Istoric, doctor în istorie, Rector al Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, Profesor la Departamentul de istorie medievală, premodernă și istoria artei a Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca.

”Despre cultura română s-a spus adesea – și am spus-o mai mult noi, românii – că a fost și este o „cultură minoră”.

„Minoratul” acesta s-ar fi datorat mai ales limbii române, una de circulație prea restrânsă, dar și conținutului insignifiant sau imitativ al creațiilor noastre. La o analiză mai atentă, se vede că lucrurile nu stau tocmai așa.

În scurta viață pământească a lui Mihai Eminescu, se vede cum creația sa a căpătat mereu dimensiuni de tot mai mare profunzime. De la poezii precum „La moartea lui Aron Pumnul” și „Fiind băiet păduri cutreieram” până la „Scrisori” și „Luceafărul”, versul s-a mlădiat continuu, tinzând spre perfecțiune. Și, totuși, anumite constante au rămas prezente, încât poezia sa din orice perioadă a vieții are o impresionantă continuitate.

Sentimentul local/ național și cel de dragoste, specifice oricărui avânt romantic, se împletesc cu deschiderile spre universal.

Bucovina este un loc precis, un colț de țară, dar Aron Pumnul este un luceafăr stins, iar „băietul” cutrierător de păduri, se culca lângă un anumit izvor, privind la luna care răsărea pentru lumea largă. „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie” – poezie scrisă la 26 de ani – mustește de patriotism specific tuturor creatorilor de-atunci, mai ales celor din Europa Centrală și de Sud-Est.

Poetul elogiază „țara mea de dor”, dar accede până spre „îngerul iubirii”, spre „altarul Vestei” (zeiță romană) și spre „Marte-n glorii” (zeu roman). Astfel, naționalul se împletește cu generalul mitologic roman și creștin deopotrivă.

În „Epigonii” (1870), laudele aduse înaintașilor români, de la Andrei Mureșanu la Vasile Alecsandri – unii rămași în timp aproape anonimi – alternează cu digresiuni din literatura universală: Ion Heliade Rădulescu zidea „delta biblicelor sfinte”, Grigore Alexandrescu este comparat cu Byron, Andrei Mureșanu „cheamă piatra să învie ca și miticul poet” (Orfeu, din mitologia greacă). Dezinvoltura mișcării deopotrivă în mediul național și în cel universal se vede din asocierea lui Anton Pann cu Pepelea și a lui Grigore Alexandrescu cu Byron. În „Scrisoarea a III-a”, trecutul medieval al Țării Românești este majestuos prezentat, iar domnul, deși „simplu, după vorbă, după port”, are ținută suverană, regească și împărătească, atunci când se confruntă cu acela care se voia stăpânul lumii. Feciorul de domn, scriindu-i carte „dragei sale”, se poartă ca un țăran isteț.

El scrie „de din vale de Rovine”, vestind astfel, indirect, victoria oștii creștine. Valea mândrei stă față în față cu înălțimea coifului specific oștirii. Trecerea de la versul cult la cel popular este încă o mărturie a acestei alternanțe specifice. „Sara pe deal” aduce pământul în cer și cerul spre pământ: pe deal, sună buciumul, printre stelele care „scapără”; luna se îngemănează cu ochii mari ai iubitei; casele sunt ridicate în lună; valea îi urmează dealului. În „Luceafărul”, localul alternează cu universalul, iar spațiul teluric se împletește cu cel cosmic. Începutul poeziei este ca de basm românesc, iar fata de împărat este ca „Fecioara între sfinți și luna între stele”.

Luceafărul pare la început un flăcău dintr-un sat, un tânăr căruia „îi cade dragă” o fată, însă se vede curând că el este, în fapt, fiul Cerului și al Mării. Până la urmă, Luceafărul, devenit universalul Hyperion, rămâne „străin la vorbă și la port”, rămâne un zeu „nemuritor și rece”, pe când Cătălin, „viclean copil de casă”, „îndrăzneț cu ochii”, este pământean, uman, întruchipat din lumea noastră. Alternanța dintre pământ și cer se împletește cu succesiunea deal-vale, pe care avea să o teoretizeze mai târziu Lucian Blaga, în „Trilogia culturii” („Spațiul mioritic”). Eminescu a ridicat la cel mai înalt nivel poetic această eternă vălurire. Ea vine din trecut și trece prin Eminescu spre prezent.

Astfel, Ion Heliade Rădulescu, în „Zburătorul”, vorbește despre „noaptea-naltă” care „coprinde lumea”, după ce stelele începuseră a luci deasupra focurilor din sat. Un plan este în ceruri, iar celălalt este pe pământ, într-o prezentare de pastel autentic, primul din literatura română. Succesiunea aceasta cer-pământ și deal-vale continuă apoi prin Alecsandri, Macedonski, Coșbuc și prin Blaga însuși. La acesta din urmă, „țara și-a-ntins hotarele toate până la cer”, iar razele de lună bat din înalt în geamurile terestre.

Chiar și la un poet considerat prea vesel, chiar minor, cum a fost George Topârceanu, sunt accente ale acestei tragice ale alternanțe: „Cobora pe Topolog/ Dintre munți la vale/ Și la umbra unui stog/ A căzut pe cale”. Ștefan Octavian Iosif, în versuri de muzicalitate simbolistă, evocă și el dealul și valea: „Se tânguiesc/ Tălăngi pe căi/ Și neguri cresc/ Din negre văi,/ Plutind pe munți./ La făgădău,/ La Vadul-Rău,/ Sus, la răscruci,/ Vin trei haiduci/ Pe cai mărunți.// Grăiesc încet./ Un scurt popas – /Și spre brădet/ Pornesc la pas/ Cei trei călări./ Sus, peste plai,/ Tăcutul crai/ Al nopții reci/ Umbrind poteci,/ Se-nalță-n zări” („Doină”). Negurile plutesc spre munți venind din negre văi. Sus, la răscruci, ajung haiducii din vale, vegheați de „craiul nopții”, care nu luminează, ci umbrește, sporind taina nopții, cum avea să spună Lucian Blaga. Muzicalitatea versului „Doinei” amintește de „Chanson d’automne” a lui Paul Verlaine (1844-1896), marele poet simbolist francez, parțial contemporan cu Șt. O. Iosif (1875-1913).

Împletirea dintre local/ național și universal, care îmbracă adesea haina unei succesiuni dintre spațiul teluric și spațiul cosmic, aduce mereu în țesătura mesajului poetic sentimente umane și elemente de natură surprinzătoare, generale, dar specifice locului românesc. Pentru mulți dintre noi, propoziția „Codru-i frate cu românul” este un simplu proverb sau chiar o zicere fără prea mult sens. Pădurea, însă, străbate ca element literar întreaga creație românească.

Eminescu încă mai cutreiera păduri când era „băiet”, iar la maturitate regreta copilăria asociată cu pădurea: „Unde ești copilărie cu pădurea ta cu tot?”. „Povestea codrului”, „Freamăt de codru”, „Lacul”: „Lacul codrilor albastru”, „Revedere”: „Codrule, codruțule”, „Călin (file de poveste)”: „De treci codri de aramă” sunt doar câteva titluri de poezii eminesciene care exprimă sensul pădurii (al codrului) în mentalitatea românească. George Coșbuc, în ambianța copilăriei, este atras tot de pădure: „Cum as merge de cu drag/ În pădurea cea de fag”. Octavian Goga, când face descrierea țării, începe cu același codru: „La noi sunt codri verzi de brad”.

Lucian Blaga evocă „păduri ce ar putea să fie și niciodată nu vor fi”. Cu timpul, s-a dovedit că poetul a avut dreptate fără să vrea și nu la modul metaforic: unele păduri nu vor mai fi niciodată.

Anumiți scriitori ne spun că pădurea este ființa noastră, alții că este esența noastră, iar savanții au demonstrat că ne-am salvat ca popor prin pădure. Pădurea reunește cerul cu pământul, localul/ naționalul cu universalul. Rădăcina bradului ori a salcâmului este în pământ și aparține pământului, dar coroana este a cerului ține de aspirația spre înalt. Geografii și istoricii au dat dreptate acestei viziuni literare echilibrate, acestei intuiții poetice privind elementele spațiului românesc.

În urmă cu două secole, cam 70-80% din teritoriul românesc era acoperit cu păduri. Iar pământul românilor era format, în proporții aproape egale, din câmpii, dealuri (podișuri), munți. Pădurile au rămas azi – câte au mai rămas – mai mult la munte, dar, de exemplu, Câmpia Română era plină de codri și de dumbrăvi până spre secolul al XIX-lea.

Faimoșii Codrii ai Vlăsiei erau o mărturie în acest sens. La fel stătuseră lucrurile și în Câmpia/ Podișul Moldovei și chiar în Câmpia Tisei/ Vestică. Istoricii au demonstrat în mare măsură că locul de formare și locul de conservare ale poporului român au fost regiunile împădurite, mai ales în zonele de munte și colinare. Dar și câmpiile, acolo unde erau acoperite cu păduri dese, au îndeplinit același rol.

Marele istoric Constantin C. Giurescu, în lucrarea „Istoria pădurii românești” arată cum și de ce s-au adăpostit strămoșii românilor și apoi românii în păduri și cum și-au putut păstra ființa acolo. De regulă, migratorii – trecători cu scop de jaf și pradă prin acest teritoriu – se fereau de păduri, fiindcă nu le cunoșteau tainele, nu se puteau apăra acolo, puteau să cadă ușor în capcane. Șesurile, locurile deschise, curăturile erau mult mai ușor de jefuit.

Pe de altă parte, locuitorii sedentari ai acestor zone deschise nu aveau, de regulă, decât bordeie, pe care le părăseau ușor când venea zvonul de invazie. Pădurea, însă, cu resursele sale bogate, le oferea nu numai adăpost sigur, ci și un mod de viață.

Mai târziu, când „turcul s-a obrăznicit” și când stăpânii locali au devenit tot mai nesătui, pădurea a ajuns să fie și adăpost pentru cei care nu-și puteau plăti birul ori îndeplini celelalte obligații și chiar loc de refugiu pentru haiduci. Pădurea a fost mereu sursă de hrană pentru om și animale. Lemnul pădurii a fost necesar construcțiilor, obiectelor casnice, uneltelor, cioplirii operelor de artă, făuririi instrumentelor muzicale. Mai târziu, începând cu Epoca Modernă, lemnul a servit industriei de specialitate.

Numai mobila făcută din lemn românesc și în România ajunsese vestită în lume. Din toate aceste motive, „codru-i frate cu românul”.

Odată cu trecerea la lumea trepidantă de azi, la prelucrarea unor metale noi, la materialele plastice, mulți dintre noi au uitat de lemn și de pădure. Dar nu au uitat alții.

Azi, după ce coastele dealurilor și munților s-au golit, nici nu mai știm să deosebim un fag de un stejar. Am tăiat noi, românii, pădurile fără nicio noimă, dar, de-a lungul istoriei și mai ales în deceniile recente, le-au tăiat alții, veniți ca „prieteni” și „aliați”. Aceștia, după sistematice jafuri practicate în trecut (fără nicio opreliște) și azi (după reguli precise), ne dau lecții de civilizație și de europenism.

Altminteri, spațiul local și cel universal, pământul, cerul, teluricul și cosmicul, pădurea ca element de legătură, ca tărâm de basm, ca simbol al binelui și prosperității, al perenității i-au preocupat și fascinat mereu pe poeți. Creatorii români nu au fost complexați niciodată de marile culturi, ci s-au simțit mereu în largul lor, de la clasicii greci și romani până la marii reprezentanți ai curentelor culturale contemporane lor din Occident.

Au exprimat mereu în acest cadru general specificul patriei lor și, prin aceasta, cei mai buni dintre ei au avut acces la marea creație, valabilă oriunde și oricând. A existat și există handicapul limbii, pentru că nu este totuna și fii un pare poet de limbă engleză sau unul de limbă română. Dar acest fapt este în același timp un dezavantaj și o binecuvântare, fiindcă patria noastră este limba română (Nichita Stănescu).

Astăzi, fiind Ziua Culturii Naționale este și sărbătoarea limbii în care se exprimă această cultură, este sărbătoarea poeziei ca formă superioară de întruchipare a limbii și a poeților, demiurgii cuvântului. Le aducem tuturor omagiul nostru și, cu precădere, celui care a așezat la nivelul cel mai înalt versul, lui Mihai Eminescu.”

Acad. Ioan Aurel Pop

Președintele Academiei Române