ADEVĂRUL DESPRE TEZAURUL ROMÂNIEI SECHESTRAT ÎN URMĂ CU UN SECOL LA MOSCOVA. VIDEO

Tezaurul român care a fost trimis în Rusia în timpul primului război mondial în urmă cu 104 ani, nu a mai fost niciodată returnat în întregime.

Acesta includea tezaurul Băncii Naționale a României, valori aparținând unor diverse bănci românești private, societăți comerciale, persoane particulare, colecții de artă, bijuterii, arhive, etc. Toate acestea au fost transportate din România spre Rusia țaristă în timpul primului război mondial, cu scopul de a fi adăpostite de armatele Puterilor Centrale, care ocupaseră o parte însemnată a României și amenințau să ocupe întreg teritoriul național.

După Marea Revoluție din Octombrie și preluarea puterii de către comuniști, sub conducerea lui Lenin, proaspăt instalata putere sovietică a sechestrat tezaurul și a refuzat restituirea acestuia.

Aceasta a fost parțial restituit, în trei tranșe separate, în anii 1935, 1956 și 2008, ca un semn de bunăvoință al sovieticilor și ulterior al rușilor.

Dar cea mai mare parte din tezaur a rămas nerestituit, fapt pentru care el rămâne un subiect sensibil în relațiile diplomatice dintre România și Rusia.

Scurt istoric

Primul transport

Între 12 și 14 decembrie 1916, în gara Iași, s-au încărcat în 17 vagoane un număr de 1738 casete, în care se afla depozitat aurul, deținut sub formă de lingouri și monede diverse (dintre care majoritatea erau mărcile germane și coroanele austriece), în valoare totală de 314.580.456,84 lei aur. La acestea s-au mai adăugat două casete, conținând bijuteriile Reginei Maria, evaluate la 7.000.000 lei aur.

La terminarea operațiunilor de încărcare s-a semnat un Protocol în trei exemplare, câte unul pentru partea rusă, Ministerul de Finanțe român și Banca Națională.

Al doilea transport

La începutul anului 1917 izbucnea la Petrograd Revoluția rusă, început al marilor mișcări sociale din Rusia acelui an, încheiate cu Revoluția din Octombrie și preluarea puterii de către bolșevici. Deși se reușise stabilizarea frontului în Moldova, responsabilii politici români erau îngrijorați în continuare de posibilitatea spargerii frontului de către armatele germane și de înfrângerea definitivă a țării. Se avea în vedere evacuarea guvernului în Rusia, la Poltava sau la Herson, în Crimeea, unde se începeau deja pregătiri pentru instalarea familiei suveranilor și a miniștrilor. La 18 iulie 1917, Consiliul de Miniștri hotăra, la propunerea lui Nicolae Titulescu, atunci ministru de finanțe, strămutarea sediului și avutului Băncii Naționale în Rusia.

S-au făcut pregătiri pentru transportarea valorilor BNR în Rusia, precum și a celor aparținând Casei de Depuneri și altor instituții publice și particulare. Încărcarea trenului care avea să conțină noul transport s-a făcut în perioada 23 – 27 iulie 1917, în seara aceleiași zile pornindu-se spre Rusia.

Trenul avea 24 de vagoane, din care trei vagoane reprezentau valorile Băncii Naționale, cu o valoare declarată de 1.594.836.721,09 lei, dintre care aur efectiv în valoare de 574.523,57 lei, arhiva evaluată la 500.000 lei, iar restul reprezentând titluri, efecte, depozite și alte valori. Valorile Casei de Depuneri ocupau 21 de vagoane, respectiv 1.661 de casete, al căror conținut era estimat la circa 7,5 miliarde lei.

Trenul a ajuns la Moscova la 3 august 1917, transportul fiind păzit de partea rusă; din partea română au supervizat transportul reprezentanți ai următoarelor instituții: Banca Națională, Casa de Depuneri, Banca de Credit, Banca Marmorosch Blank, Banca Comercială, Banca de Scont. Valorile Băncii Naționale din al doilea transport au fost depozite la Kremlin, în care fusese depus și stocul metalic și bijuteriile Reginei Maria ce fuseseră aduse cu primul transport, în timp ce valorile tezaurul Casei de Depuneri a fost depozitat la localul Casei de Împrumuturi și Depozite a Rusiei.

În februarie 1917 la Petrograd izbucnea revoluția rusă. La 15 martie 1917, țarul Nicolae al II-lea a abdicat în favoarea fratelui său Mihail, care însă a refuzat învestitura, puterea fiind preluată de un guvern provizoriu, condus până la 20 iulie de prințul Lvov, iar de atunci de Kerenski. La 17 aprilie, avea să revină din Elveția și Vladimir Ilici Lenin, transportat într-un vagon plumbuit; în cele din urmă, la 7 noiembrie, Lenin avea să preia puterea, înlăturând prin forță guvernul provizoriu.

Tulburările aveau să cuprindă și Moscova; garda de cazaci însărcinată cu paza tezaurului românesc a trecut de partea revoluției. Pentru a asigura siguranța valorilor românești depozitate la Kremlin au fost trimiși 20 de jandarmi rurali îmbrăcați în civil, plecați de la Iași la 15 noiembrie 1917, dar care, în lipsa permisiunii autorităților bolșevice nu au putut să-și îndeplinească misiunea.

Paralel, se făceau demersuri pentru transferarea tezaurului în Statele Unite ale Americii. Aliații însă nu puteau garanta siguranța transportului; lucrul nu era surprinzător, câtă vreme tezaurul ar fi urmat să traverseze întreaga Siberie într-o perioadă de mare dezordine socială. Între timp, situația se complica și în Moldova, unde se refugiase guvernul. Armata rusă de pe teritoriul românesc era în curs de bolșevizare, iar comandantul său, generalul Șcerbacev nu mai avea controlul asupra acesteia.

La Socola, lângă Iași, se instalase un adevărat Stat Major bolșevic care avea drept obiectiv înlăturarea regelui Ferdinand I, instituirea unui regim sovietic în România și asasinarea lui Șcerbacev. Împotriva acestuia s-a organizat un atentat la 21 decembrie; acesta eșuînd, comandantul rus a cerut sprijinul armatei române pentru distrugerea centrului bolșevic de la Socola.

Consiliul de Miniștri, după multă chibzuință, a aprobat cererea, dezarmând soldații ruși și expediindu-i peste Prut. Acest fapt a plasat însă România în conflict deschis cu puterea bolșevică ce se instalase la Petrograd, care, cu încălcarea regulilor diplomației, l-a arestat pe Constantin Diamandi, ministrul României la Petrograd, pe care l-a ținut în detenție vreme de trei zile.

Mai mult însă, nu s-a rezolvat problema cauzată de bolșevizarea armatei. La 15 martie 1917, în Basarabia se proclamase Republica Democratică Moldovenească, dar armatele rusești în descompunere făceau imposibilă instaurarea ordinii. În aceste condiții, Sfatul Țării cerea intervenția Armatei Române, care a trecut Prutul la 20 ianuarie 1918.

La 26 ianuarie, Rusia, prin Troțki, comisarul afacerilor externe, anunța ruperea relațiilor diplomatice cu România, iar generalul Șcerbacev era scos în afara legii și declarat ca dușman al poporului. Tot atunci, Troțki declara că „fondurile românești depuse la Moscova sunt intangibile pentru oligarhia română. Guvernul sovietic își ia răspunderea păstrării acestor fonduri și a predării lor în mâinile poporului român” .

În urma ruperii relațiilor diplomatice, interesele României în Rusia au continuat să fie reprezentate, cu titlu temporar, de ambasadorul Franței la Petrograd Noulens, respectiv de Eirick Labonne, consulul francez la Moscova. Acesta din urmă a preluat de la consulul român, la 2 februarie 1918 arhiva Consulatului General Român de la Moscova.

Cu aceeași ocazie, lui Labonne i s-au remis protocoalele de depunere la Kremlin a tezaurului Băncii Naționale a României și respectiv de depunere a valorilor Casei de Depuneri, precum și cheile de la compartimentele unde erau depozitate valorile BNR.

Cheile au rămas în posesia consulului francez până în august 1918, când acesta a fost arestat și expulzat, cheile fiind predate consulului Danemarcei și apoi celui al Norvegiei. În septembrie 1918 ultimii reprezentanți ai României părăseau Moscova, iar din acel moment nu s-a mai cunoscut nimic cert despre soarta tezaurului (Sursa: https://ro.wikipedia.org/wiki/Tezaurul_Rom%C3%A2niei).

Primul bombardament strategic în Europa al forțelor aeriene ale Statelor Unite din timpul celui de-AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL, a avut loc la 12 iunie 1942 asupra câmpurilor petrolifere din România. VIDEO

În 1941, România era al cincilea mare producător de țiței din lume, după SUA, Uniunea Sovietică, Venezuela și Irak.

La începutul războiului, în 1939, petrolul românesc devenise vital  pentru operațiunile militare germane.

Aliată cu Germania nazistă, România dădea șaizeci la sută din producția sa anuală de 65 de milioane de barili către Axă.

Potrivit unor estimări, în perioada ianuarie 1939 – iulie 1944, livrările de produse petroliere ale României către Germania  au însumat 623.000 tone, ceea ce a reprezentat  1/3 din necesarul de consum al  Germaniei.

Această bogăție trebuia apărată.  În afară de sonde, în zona Prahova existau 14 rafinării. În condiții de război, petrolul românesc era dorit de germani și bombardat de americani. Pentru a-și apăra bogăția, România  a trebuit să-și reorganizeze apărarea antiaeriană.  

  La 13 iulie 1939, au fost înfinţate trei regiuni aeriene: Regiunea I Aeriană Iaşi, Regiunea a II-a Aeriană Cluj şi Regiunea a III-a Aeriană Bucureşti, care cuprindea Ploieştiul şi regiunea petrolieră Valea Prahovei.

La 12 decembrie 1941, guvernul român a declarat sub presiunea Germaniei război Statelor Unite ale Americii, iar zona cea mai expusă era Ploieștiul. 

Rafinăriile de petrol erau vitale pentru armatele lui Hitler și de aceea premierul britanic Winston Churchill și președintele SUA Franklin D. Roosevelt le-au considerat ținte strategice prioritare.

României i-a venit rândul să fie atacată în clipa în care a intrat în raza de acțiune a aviației Aliaților.

Încet, dar sigur, nedând niciodată cu adevărat înapoi, americanii se apropiau de „burta moale a crocodilului”, metafora favorită a lui Sir Winston Churchill, prin care desemna vulnerabilul sud al Europei, apărat de soldații nedornici de luptă ai lui Mussolini.

Cum era de așteptat, aviația anglo-americană a atacat destul de repede instalațiile petroliere de pe Valea Prahovei – stațiile feroviare  de triaj, depouri, rezervoarele gigantice, turnurile de cracare, furnale -, care erau vitale pentru Armata germană.

Atacul a fost dat pornind dinspre Africa, unde americanii debarcaseră în noiembrie 1942.

Primul bombardament strategic al Forțelor Aeriene ale Statelor Unite în Europa a avut loc pe 12 iunie 1942 și principalul său obiectiv l-a constituit rafinăria „Astra Română” din Ploiești. Inițiatorul său era un ambițios colonel american, Harry A. Halverson, care dă și numele operațiunii „Halpro”, 13 bombardiere ,,Consolidated B‑24 Libertador” au decolat în noaptea de 11 iunie din Egipt, de pe aerodromul Şcolii militare britanice de antrenament de la marginea localităţii egiptene Fayd, din apropierea canalului Suez . Doar 12 avioane au reușit să găsească rafinăria și să-i provoace pagube nesemnificative. Misiunea a fost un eșec și din această cauză nici guvernul și nici presa americană nu au anunțat-o, scrie Historia.

    Acțiunea poate fi considerată ,,botezul focului” pentru echipajele americane fiind primul raid american asupra Europei și prima i presa americană nu au anunțat-o, scrie revista Historia. raidul a fost trecut sub tăcere de oficialitățile americane. La rândul lor, autoritățile germane și române, nefiind interesate să se afle că aviația americană era în măsură să execute  bombardamente asupra unor obiective din Europa, nu au consemnat evenimentul în comunicatele lor oficiale de război.

Avioanele inamice au survolat spatiul Munteniei și Dobrogei, lansând bombe la Constanța, Medgidia, Țăndărei, Dragalina, Colibași, Bolintin Deal, Vărăști (Ilfov), Berceni (Prahova), Ploiești, Teișani (Văleni de Munte), Buzău, Pogoanele, Ciofliceni. Aviația română și germană a intervenit doborând  două avioanne (unul la Brăila, altul între Mizil și Urziceni), iar artileria antiaerină la Constanța, Sulina, Tulcea, Cernavodă, Fetești, Buzău, Ploiești și București.

În zona Capitalei au încercat să pătrudă două avioane inamice însă au renunțat în fața tirului artileriei antiaeriene. Deasupra orașului Ploiești au zburat trei avioane. Acționând izolat și pe un spațiu foarte mare, avioanele inamice nu au produs pagube de luat în seamă.

Acest lucru nu i-a împiedicat să revină.

Pentru a opri fluxul de țiței, 6.700 de bombardiere aliate B-24 și B-17 au venit în misiuni în România între 1943 și 1944. Două mii cinci sute de aviatori au căzut victime ale raidurilor și peste o mie au fost luați prizonieri.Nici Bucureștiul nu a scăpat, orașul fiind bombardat masiv în 1944.

În lupta pentru petrolul românesc au murit aparându-l sute de români și au murit atacând instalațiile și câmpurile petroliere românești sute de aviatori americani. 

Drept „recunoștință” pentru aviatorii uciși în timp ce bombardau România, după 1989 autoritățile au ridicat două monumente în memoria americanilor doborâți de români.

Surse:

https://www.Historia .ro

https://www.activenews.ro