CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

La 24 iulie 1772 elitele din Moldova și Țara Românească au cerut Unirea Principatelor


 

 

 

24 ianuarie 1859 Unirea Principatelor Române – Slănic Moldova

 

 

 

1772:  Moldova și Țara Românească au cearut Unirea Principatelor
 
 
 
O pagină mai puțin cunoscută din istoria neamului românesc: la 24 iulie 1772 au început congresele de pace de la Focșani și București. În timpul acestor tratative de pace, delegațiile Moldovei și Țării Românești au cerut independența de fapt, sub garanția Austriei, Rusiei și Prusiei, și unirea celor două țări românești.

Istovite de războaiele ruso-turce și austro-turce care în multe cazuri foloseau Muntenia și Moldova pe post de câmpuri de bătălie, Principatele Române au realizat încă din 1772 că unica lor salvare în fața unor agresiuni constante din exterior o reprezenta doar unirea celor două țări românești.

Astfel, în cadrul congreselor de pace ruso-otomane de la Focşani şi Bucureşti, delegațiile Moldovei și Țării Românești au cerut independența de fapt, sub garanția colectivă a Austriei, Rusiei și Prusiei, și unirea celor două țări românești.

La 24 iulie 1772, elitele din Moldova și Muntenia trimise la aceste tratative de pace, cereau pe același glas prin intermediul unor memorii, domnii pământene, recunoașterea de către marile puteri creștine europene a independenței și a Unirii celor două țări românești.

“Odată cu înfrângerile militare ale otomanilor, boierimea din Principatele române şi-a expus „programul” politic în memorii înaintate puterilor europene. În cel din 24 iulie 1772 se cerea unirea Principatelor sub „un prinţ bun” şi sub protecţia imperiilor Habsburgic şi Rus.

În acest memoriu, înaintat de boierii din Ţara Românească reprezentantului Vienei la congresul de pace de la Focşani (1772), se exprima dorinţa recunoaşterii vechilor libertăţi şi drepturi ale Principatelor române, a revenirii la domniile pământene şi la o „stare de neatârnare””, scrie Revista de Istorie Militară, publicație editată de Ministerul Apărării

Până și boierii turcofili, precum Ienăchiţă Văcărescu, le cereau turcilor în 1772 respectarea vechilor “tractate” și revenirea la domniile pământene.

Pentru delegații marilor puteri europene era deja un semnal “periculos” din partea boierilor munteni și moldoveni, care-și doreau încă de pe atunci un domn pământean comun pentru Moldova și Țara Românească.

Aceste tratate de pace dintre Imperiul Țarist și Imperiul Otoman, cel de la Focșani (din anul 1772) și apoi mai târziu, cel de la Kuciuk Kainargi ( din anul 1774), au constituit bază de discuție cu privire la organizarea, precum și statutul internațional al Principatelor Române.

Slăbirea suzeranității otomane asupra Moldovei și a Țării Românești a deschis drumul către independența și Unirea Principatelor Române, iar prin intermediul elitelor școlite în vestul Europei, s-a deschis atunci o fereastră foarte prielnică și pentru modernizarea celor două țări românești, lucru pus însă puternic în umbră de mărirea pericolului rusesc la adresa intereselor identitare și teritoriale românești, spațiul etnic românesc fiind de la acel moment într-un continuu pericol, atât din partea Rusiei cât și a Austriei, care au recurs fiecare la mai multe rapturi teritoriale românești, ocupații samavolnice ale unor teritorii strămoșești ce s-au întins din păcate pentru români timp de secole de-a rândul.

 Împărăteasa  Ecaterina a Rusiei , probabil influenţată de marii filosofi ai vremii, printre care Voltaire şi Diderot, hotărâse să unească Valahia şi Moldova, refăcând o parte din regatul dac. Noul stat urma să devină unul tampon între Austria şi Rusia. Ideea nu era nouă, existând deja câteva tentative nereuşite în trecut. Artizanul planului pare să fi fost prinţul Potemkin, unul dintre favoriţii împărătesei. Potemkin comandase forţele ruse în cea mai mare parte din timpul conflictelor cu Imperiul Otoman, în perioada domniei Ecaterinei.

Primul răspuns încurajator îl primeşte de la Viena. Ambasadorul austriac Cobenzl, scriindu-i lui Iosif spre sfârşitul anului 1782, spunea:

„Aderarea Majestăţii Voastre la proiectul regatului dac şi restabilirea titlului de împărat grec în persoana prinţului Constantin… au manifestat gratitudinea [împărătesei]” Mai mult, tratatul austro-rus din 1795 avea stipulată o clauză secretă care lega ambele părţi de documentul de bază al proiectului:scrisoarea trimisă de Ecaterina lui Iosif în 10/21 septembrie 1782.

Din nefericire, nu ambii monarhi habsburgi acceptau ideea distrugerii Imperiului Otoman. Încă din 1777, într-un memorandum adresat contelui Mercy, Maria Teresa respingea cu indignare ideea de împărţire a Imperiului Otoman:„ Împărțirea Imperiului Otoman ar fi, după toate întreprinderile, nesăbuită şi extrem de periculoasă. Ce ar trebui să obţinem dacă ne extindem cuceririle dincolo de zidurile Constantinopolului? Insalubre, necultivate provincii, nelocuite ori locuite de grecii pe care nu te poţi baza, care nu ar fi un plus pentru forţele monarhiei, ci mai degrabă le-ar epuiza. Asta ar fi mai critic decât împărţirea Poloniei… Nu-mi voi pune mâna niciodată pe împărţirea Porţii, şi sper ca nepoţii mei să vadă turcii în Europa.”

Iosif, deşi ezitant, dă un răspuns pozitiv Ecaterinei în scrisoarea din 13 noiembrie 1782:

„Crearea unui regat ereditar al Daciei pentru un prinţ de religie greacă, stabilirea nepotului dumneavoastră, Constantin, ca suveran şi împărat grec la Constantinopol, doar soarta războiului poate decide… În cazul în care şansele sunt propice, nu vei avea niciodată o dificultate din partea mea pentru satisfacerea tuturor dorinţelor tale, dacă acestea sunt comune cu cele potrivite mie[…] Doar următoarele frontiere sunt agreabile pentru monarhia austriacă:oraşul Hotin, cu mici teritorii de lângă el, care poate servi drept cap de pod între Bucovina şi Galiţia, o parte din Valahia, până la Nicopole, inclusiv […] comerţ liber pentru supuşii mei, oraşele:Vidin, Orşova şi Belgrad, sevind drept capete de pod pentru Ungaria […]” .

 

Iosif al II-lea a susţinut destul de timid proiectul. Influenţat de mama sa, Maria Teresa, va amâna aplicarea acestuia.

În cele din urmă, la moartea sa, în 1790, totul a rămas la stadiul de discuţii. Relaţia celor doi monarhi a fost una amicală, ei reuşind să se înţeleagă pe tot parcursul vieţii. Iosif a însoţit-o pe Ecaterina atunci când aceasta a vizitat Crimeea în 1787.

Opoziţia Mariei Teresa faţă de proiect şi de influenţa Rusiei în Balcani, la acestea adăugându-se faptul că Iosif nu a deţinut o putere reală asupra Austriei până la moartea mamei sale, în 1780, au făcut ca ideile ţarinei să nu fie niciodată puse în practică. În acelaşi timp, Frederick cel Mare cerea tot mai insistent oprirea războaielor împotriva turcilor de teamă ca nu cumva habsburgii şi ruşii să-şi împartă zona balcanică.

„Proiectul grec” al Ecaterinei s-a dovedit a fi o utopie, ea nereuşind să convingă suveranii vremii să o susţină. O altă tentivă asemănătoare de refacere a Daciei va exista şi în timpul domnitorului  Constantin Ipsilanti din Muntenia. 

Dezideratul UNIRII principatelor române avea să se înfăptuiască în 1859.

 

 

Surse:

 

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/ecaterina-cea-mare-proiectul-grec-si-romanii

Glasul.info -agresiunea-constanta-a-rusiei-austriei-si-a-imperiului-otoman 

 

31/07/2020 - Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , ,

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: