Spionajul românesc şi uzina ultrasecretă de fabricare a diamantelor sintetice construită în Bucureşti pe baza tehnologiei furate din străinătate. VIDEO

 

 

 

 

Pe vremuri, serviciul de informaţii al României nu se ocupa doar cu ascultarea de telefoane, ca să le ofere procurorilor muniţie pentru dosare. Aveam pe atunci şi un departament de spionaj extern comparabil cu cele deţinute de ţări cu tradiţie în acest domeniu.

Unele din misiunile agenţilor secreţi ai Romaniei au ajuns legendare, aşa cum a fost cea în care spionii români au spart codurile NATO, silind această organizaţie sa se reorganizeze şi să se reformeze, sau episodul în care au reuşit sa fure din Occident, tehnica de fabricare a diamantelor sintetice, pe baza căreia a putut fi înfiinţată la Bucureşti o uzina ultrasecretă, capabilă să producă diamante artificiale de o calitate excepţională.

Planul regimului era să le vândă la export țărilor care aveau nevoie de ele pentru foraj, în industria petrolieră și în construcții. A fost, spune un ex-agent secret al României socialiste, o mare fericire pentru Nicolae Ceaușescu.

S-a numit operațiunea „Steaua” pentru că așa era numit diamantul de către Elena Ceaușescu. Și cum la acel moment tehnologia putea fi furată doar din 3 țări, au fost trimise pe teren 3 echipe de spioni – în Statele Unite, Rusia și Suedia. Aceștia din urmă au fost cei mai eficienți.

Spionii noștri au racolat un angajat al companiei suedeze, care contra cost, a acceptat să le ofere informații secrete și două prese necesare producției. Banii (1.5 milioane de dolari cash) au fost duși la destinație în tranșe de unul din cei doi agenți trimiși atunci în Suedia.În 1976, când presele au fost gata, a fost adus pentru consultanță și în mare secret suedezul trădător, care primise numele de cod „Cap Pătrat”.

„Steaua” a fost una dintre cele mai mari și mai rapide operațiuni de spionaj ale Securității. Secretul a fost atât de bine păstrat încât locuitorii din cartierul bucureștean n-au știut niciodată că pe strada lor se fabrica diamante artificiale. Angajații nu aveau voie să povestească familiilor cu ce se ocupă. Erau verificați de agenți, filați și supravegheați în permanență.

“În 1975, Ceauşescu mi-a ordonat să obţin tehnologia şi echipamentul pentru producerea diamantelor sintetice”, scrie Pacepa în Orizonturi Roşii, “iar după doi ani i-am prezentat mostre de diamante, obţinute experimental într-o instalaţie – pilot. Încântat, Ceauşescu mi-a ordonat să construiesc o fabrică pentru a produce în secret diamante sintetice în România.

Am construit uzina de diamante aşa cum ar fi făcut-o un capitalist, folosind o clădire veche, abandonată, în loc să construiesc una nouă, bătătoare la ochi, după cum este moda în blocul sovietic, şi am dotat-o cu o mulţime de computere, în locul muncitorilor. În toamna anului 1977, uzina era în probe tehnologice, iar la începutul lui 1978, a început producţia indistrială pe scară largă.

Când Elena a văzut primele mostre de diamante sintetice, a făcut ochii cât cepele şi a cerut imedit ca un borcan plin cu diamante sintetice să fie pregătit pentru aniversarea a 60 de ani de la naşterea lui Ceauşescu, 26 ianuarie 1978”.

După 1984, România era recunoscută ca al treilea producător serios de diamante, în special la nivel calitativ și mai puțin cantitativ. Pentru că diamantele românești erau net superioare celor produse de Rusia, tot mai multe state au ajuns să cumpere de la noi. Jumătate din producție se folosea intern în anii ’80 și jumătate se exporta. Europa și Statele Unite erau principalele piețe.

Așa ajungea cifra de afaceri a fabricii de diamante la câteva sute de milioane de dolari pe an. Banii erau folosiți pentru achizițioanarea de tehnică specială în domeniul interceptărilor, finanțarea activităților de spionaj și contra spionaj sau pentru proiecte speciale. Peste 80% din investițiile care s-au făcut în Casa Poporului provin din fondurile obținute din exportul acestor diamante. O parte dintre ele au fost utilizate și în plata datoriei externe, s-au făcut investiții împreună cu firme americane în extracții petrolifere.

Apoi a venit decembrie ’89, iar agenții au fost retrași de la porțile fabricii și redistribuiți în alte puncte fierbinți. După 15 ianuarie 1990, fabrica numită acum Rami Dacia a cunoscut soarta întregii industrii românești – a început să se prăbușească.

Lipsa structurilor de protecție de contra spionaj și de investiții în cercetare au dus la falimentarea acestei întreprinderi.

În goana după afirmare și câștiguri fabuloase, oficiali din Ministerul de Interne au început să își angajeze apropiații în uzină, persoane fără educație în domeniu.

După 10 ani, fabrica era înnecată în datorii, cu o singură șansă de scăpare – să fie vândută unei companii străine care să dezvolte afacerea. Deși oferte au fost, autoritățile române au refuzat, iar ucrainenii l-au primit cu brațele deschise pe investitorul sud-african, care a dezvoltat la ei cea mai mare fabrică de diamante sintetice din Europa.

În 2006, au venit baieţii deştepti şi au distrus aceasta sursă preţioasă de câştiguri pentru ţara noastră, doar ca să pună mâna pe teren…

Fabrica românească a fost scoasă la licitație și preluată de Asociația Salariaților, cu ajutorul finanțării oferite de Răzvan Petrovici în valoare de 8.4 milioane de euro, fost partener de afaceri al fiului fostului președinte Emil Constantinescu și finul fostului șef al SRI, Virgil Măgureanu.

Intenția acestui personaj controversat nu a fost aceea de a produce diamante, ci dorea doar să obțină terenul – o suprafață de 4 ha, situată în mijlocul Bucureștiului și evaluată pe atunci la 20 milioane de euro.

Nepăsarea statului i-a fost de un real ajutor, transformând cea mai profitabilă afacere a Securității într-un parc de distracții, de pe urma căruia nu profită nimeni, căci în acte investiția apărea cu piederi foarte mari.

 

 

 

 

 

Declaraţia de independenţă faţă de Ungaria a poporului român din Transilvania, Banat şi părţile ungare, ultimul pas până la MAREA UNIRE de la 1 decembrie 1918

1918 octombrie (5/18 octombrie) este citită de dr. Alexandru Vaida-Voievod în Parlamentul ungar de la Budapesta, Declaraţia de independenţă a poporului român din Transilvania, Banat şi părţile ungare,  adoptată de Comitetul Executiv al Partidului Naţional Român din Transilvania în şedinţa din 29 septembrie de la Oradea.

Desfăşurată în cel mai mare secret, şedinţa  convocată la Oradea de către comitetul executiv al Partidului Naţional Român, a avut ca rezultat elaborarea Declaraţiei de autodeterminare a românilor din Ardeal şi Ungaria cunoscută şi sub numele de “Declaraţia de la Oradea”.

Era o zi de sâmbătă, când liderii adunaţi în casa lui Aurel Lazăr trebuiau să decidă modalitatea în care românii îşi puteau îndeplini obiectivele lor naţionale în condiţiile înfrângerii şi destrămării iminente a statului în care încă mai trăiau.

Motivaţia oficială a întrunirii nu prea lăsa să se întrevadă conţinutul discuţiilor, rezumându-se la o formulă generală: “atitudinea comitetului naţional în situaţia politică actuală”.

Întrunirea s-a ţinut în casa avocatului Aurel Lazăr şi a întrunit un comitet lărgit din care făceau parte dr. Teodor Mihali, dr. Alexandru – Vaida Voevod, dr. Ştefan Cicio Pop, Vasile Goldiş, Ioan Suciu, dr. Gheorghe Popovici, Gheorghe Crişan, Nicolae Ivan, dr. Ioan Ciordaş, Ioan Nedelcu, Gheorghe Dobrin, dr. Nicolae Cornean, menţionaţi de ziarului Nagyvarad, şi alţii printre care Sever Dan, după mărturiile proprii.

Comitetul era format din opt membri: dr. Teodor Mihali, dr. Alexandru – Vaida Voevod, dr. Ştefan Cicio Pop, Vasile Goldiş, Ioan Suciu, Aurel Vlad, Aurel Lazăr, Ioan Ciordaş şi doi invitaţi: Sever Dan, Gheorghe Popovici şi Gheoghe Crişan.

Iată textul declaraţiei de independenţă, după o copie legalizată de notarul Adunării Naţionale de la Alba Iulia:

 

După ce declaraţia a fost adoptată în unanimitate s-a constituit un comitet de acţiune cu sediul la Arad format din şase persoane. O chestiune importantă a fost modalitatea de a face cunoscută Declaraţia.

S-a preferat citirea ei în Parlamentul de la Budapesta şi apoi difuzarea acesteia în presa românească şi străină.
Totul pare clar, numai că sursele despre această şedinţă diferă în privinţa mai multor aspecte, printre care şi acela al paternităţii Declaraţiei  românilor transilvăneni şi din părţile ungurene.

Membrii comisiei pentru redactarea definitivă erau Vasile Goldiş, Aurel Lazăr şi Sever Dan care povestea ulterior că Alexandru Vaida-Voevod “a scos dintr-o dată, din buzunar, o filă scrisă cu mâna spunând: vreau să citesc declaraţia aceasta în Parlament”.

« Timp de două ore Vasile Goldiş a căutat diferite formule – Aurel Lazăr şi cu mine nu aveam pasiunea formulelor – dar toată osteneala era în zadar: tot declaraţia scurtă, concisă a domnului Vaida era mai bună. O singură modificare de importanţă s-a făcut: pe când în textul domnului Vaida se vorbea de rupere de statul ungar, în textul domnului Goldiş ne-am oprit la libertatea ce ne luăm noi naţiunea română, de a ne hotărî asupra sorţii noastre.

Istoricul Silviu Dragomir relatează, fără a fi fost martor ocular, despre prezentarea unui proiect de declaraţie, redactat în manuscris pe o filă, de către Aurel Lazăr şi « a unui proiect dactilografiat pe trei file, de Alexandru Vaida – Voevod.

Cel de-al doilea, pe lângă dreptul de autodeterminare, susţinea în plus că românii din Transilvania sunt “o parte” a naţiunii române, care aşteaptă să se integreze, revendică dreptul de reprezentare în faţa conferinţei de pace şi de a reuni o adunare constituantă, aleasă prin sufraj universal, ca singur for competent de a decide liber soarta poporului său ».

După câteva obiecţii legate de adecvarea la desfăşurarea rapidă a evenimentelor declaraţia a fost din reformulată de Vasile Goldiş şi acceptată în unanimitate de Comitetul executiv. Cu toate diferenţele de opinie privind numărul celor prezenţi şi a modalităţii de redactare a declaraţiei este clar că scopul şedinţei a fost atins: definitivarea unei declaraţii de autodeteminare şi “alegerea comitetului de şase”.

Componenţa acestui comitet ca organ operativ este şi ea diferită în funcţie de surse. Totul a fost înconjurat de o discreţie totală considerată importantă în respectiva situaţie. Diferenţele între cele două propuneri de rezoluţii s-au datorat mai ales unor chestiuni de formulare şi nu de conţinut.

Este singura concluzie la care au ajuns istoricii care au analizat această şedinţă pentru că în rest pare să fi câştigat opinia lui Vasile Goldiş împărtăşită de istoricul Silviu Dragomir care îi atribuie acestuia formularea declaraţiei, desigur pe baza celor două variante propuse.

Depunerea Declaratiei a urmat mai multor acţiuni ale fruntasilor politici ai românilor, prin care s-a incercat dobandirea independenţei.

La sfârşitul lunii septembrie, Comitetul executiv al Partidului Naţional Român a adoptat o declaraţie care proclama “independenţa naţiunii române”.

In aceasta declaraţie romanii ardeleni işi afirmau dreptul inalienabil la o viaţă naţională independentă.

Cu o zi inainte ca Alexandru Vaida, unul dintre conducatorii Partidului National Roman din Transilvania si apoi al Partidului National-Taranesc Roman, sa dea citirii actul, imparatul Carol I a lansat manifestul “Catre poparele mele credincioase”, în incercarea de a salva monarhia de la dezintegrare, propunand ca solutie, federalizarea Austro-Ungariei, dar solutia sa nu a fost luata in seama.

Ulterior acestui eveniment, s-a format Consiliul Naţional Român Central cu sediul la Arad care şi-a asumat conducerea luptei romanilor pentru preluarea puterii în teritoriile locuite de români în Ardeal şi Ţara Ungurească.

 

               

 

 

  

   Foto: 1918 – Membrii Consiliului Naţional Român Central

 

 

Declaraţia de autodeterminare a fost citită de Alexandru Vaida – Voevod în Parlamentul de la Budapesta în vinerea următoare, la 18 octombrie 1918.

În aceeaşi zi secretarul de stat american Robert Lansing răspundea cererii de armistiţiu adresată de Ungaria pe baza celor 14 puncte wilsoniene că SUA susţin cauza cehilor, slovacilor şi a slavilor sudici.

  Într-un interviu acordat ziarului Nagyvarad, Vasile Goldiş răspundea la întrebarea de ce nu erau menţionaţi şi românii în nota lui Wilson astfel:

“ La întrebare răspund şi eu cu o alta: de ce nu e vorba nici de italieni nici de polonezi ? Ar fi pueril să se creadă că dacă toate popoarele se emancipează, numai românii vor rămâne sub dominaţie străină”.

Comunicatul a însemnat pe bună dreptate, decesul Austro-Ungariei. Declaraţia românilor citită în Parlamentul Ungariei de la Budapesta a căzut într-o “atmosferă de panică” pe fondul unor critici acute ale politicii fostului prim ministru ungar, contele Istvan Tisza.

La 23 octombrie opinia publică maghiară din oraş nu realiza încă dimensiunile şi impactul efectiv al  actului.

Consiliul Național Român Central se formase  la începutul lunii octombrie 1918 după o întâlnire la Budapesta a reprezentanților Partidul Național Român și reprezentanții mișcării social-democrate din Transilvania în care, și unii, și alții s-au pronunțat pentru o colaborare în cadrul unui consiliu comun.

Înființarea consiliului a avut loc la Budapesta la 31 octombrie 1918, şi avea în componență șase reprezentanţi ai Partidului Naţional Român : Vasile Goldiș, Aurel Lazăr, Teodor Mihali, Ștefan Cicio Pop, Alexandru Vaida-Voievod, Aurel Vlad și șase social- democraţi :  Tiron Albani, Ion Flueraș, Enea Grapini, Iosif Jumanca, Iosif Renoiu și Baziliu Surdu.

Consiliul Național Român Central își va începe activitatea la Arad, la 2 noiembrie 1918, în casa lui Ștefan Cicio Pop, care este numit președintele consiliului.

De la această dată Consiliul a iniţiat acţiunea de formare a organizațiilor teritoriale, comitatense, cercuale și comunale, prin intermediul cărora  nu doar a orientat, ci a şi condus efectiv viața politică din Transilvania.

În perioada imediat următoare creării C.N.R.C., în Transilvania, Banat şi Crişana, au luat fiinţă consilii naţionale române la nivelul comitatelor, oraşelor şi satelor locuite de români.

Din momentul constituirii lor, consiliile naţionale au preluat întreaga activitate politică administrativă din localităţi, înlăturând vechile organisme ale autorităţilor austro-ungare.

Prin consiliile naţionale şi gărzile naţionale, Consiliul Naţional şi-a impus treptat controlul asupra Transilvaniei.

În calitatea sa de organ politic reprezentativ al populaţiei româneşti din Transilvania, Consiliul Naţional Român Central a hotărât trimiterea unui ultimatum către guvernul ungar, la 10 noiembrie 1918, prin care a cerut preluarea de la acest guvern a „puterii depline de guvernare asupra teritoriilor locuite de români în Ardeal şi Ţara Ungurească”.
Idealul de libertate şi unitate naţională a românilor a fost puternic susţinut de conducerile celor două biserici româneşti şi de întreaga masă a preoţilor şi învăţătorilor români, care au slujit cu adevărat eroism cauza neamului lor.

Nota diplomatică, redactată de către Vasile Goldiș, solicita guvernului maghiar să-i transmită Consiliului autoritatea politică, administrativă și militară asupra celor 23 de comitate din Transilvania și a părților românești din comitatele Bichiș, Cenad și Ugocea și a fost trimisă la 10 noiembrie 1918, termenul de îndeplinire fiind fixat la 12 noiembrie 1918, la ora 18.

Cu zi înainte de solicitarea încheierii armistiţiului de către Germania la 10 noiembrie 1918 România a reintrat în război cu Puterile Centrale.

Guvernul maghiar a răspuns solicitând o amânare de 12 ore, iar apoi a trimis o delegație condusă de Oszkár Jászi, ministru al naționalităților, pentru tratative, însă condițiile prezentate de guvernul maghiar la 13 noiembrie 1918  au fost respinse după două zile de negocieri, iar în seara zilei de 14 noiembrie 1918 Consiliul Național Român Central a transmis poporului român din Transilvania un comunicat prin care anunța că tratativele purtate cu delegația maghiară nu au dus la nici un rezultat, deoarece intenția românilor era Desfacerea totală de Ungaria.

A doua zi, după eșecul tratativelor cu delegația maghiară condusă de ministrul Jászi, la 15 noiembrie 1918, Consiliul Național Român Central lua hotărârea de a declara unirea românilor transilvăneni, crișeni, bănățeni și maramureșeni cu Regatul României, într-o Mare Adunare Națională care urma să fie convocată.

Hotărârea era cuprinsă în Regulamentul pentru alegerea deputaților care urmau să voteze Unirea cea Mare. Alegerea deputaților urma să se facă în următoarele 10 zile în conformitate cu Legea electorală din 1910, pe circumscripții, în toate localitățile desemnate a fi centre electorale.

Numărul deputaților aleși, s-a decis a fi cinci pe circumscripție electorală, aleși prin vot universal deschis. Este pentru prima dată când bărbații și femeile aveau dreptul de a-și exprima votul direct.

La 18 noiembrie 1918 Consiliul Național Român Central redactează, prin același Vasile Goldiș, manifestul „Către popoarele lumii” , semnat în numele Marelui Sfat al Națiunii Române de Ștefan Cicio Pop, prin care se făcea cunoscut refuzul autorităților maghiare de a ține seama de revendicările juste ale populației românești.

La 20 noiembrie 1918 Consiliul Național Român Central anunța convocarea Marii Adunări Naționale la Alba Iulia. În discuție au mai fost luate în discuţie orașele Blaj și Sibiu, dar s-a optat pentru Alba Iulia datorită faptei lui Mihai Viteazul de la 1600 când a realizat Unmirea celor trei ţări româneşti și a supliciului  în cetatea orașului a conducătorilor Revoluției de la 1784.

Alba Iulia afost numită în Actul Convocării, cetatea istorică a neamului nostru.

Astfel, ca urmare a eforturilor Consiliul Național Român Central, într-o zi de duminică la 1 decembrie 1918, are loc Marea Adunare Națională de la Alba Iulia a celor 1.228 de deputați, în Sala Cazinoului, care votează în unanimitate Hotărârea de la Alba Iulia a Unirii Transilvaniei cu Regatul Român.

Consiliile naționale românești locale, care au activat sub conducerea Consiliul Național Român Central, și-au încetat activitatea la 6 februarie 1919.

Consiliul Dirigent, organismul legislativ și executiv al Transilvaniei, și-a continuat activitatea până în data de 4 aprilie 1920, când a fost dizolvat de către guvernul României unite.

 

 

 

 

 

 

Adunarea naţională a românilor din Transilvania se va reuni la Alba Iulia la 1 decembrie, în acelaşi an.

Tot în decembrie, Declaraţia de la Alba Iulia va fi înmânată regelui Ferdinand al României, de către delegaţia românilor transilvăneni condusă de Alexandru Vaida – Voevod.

 

 

Bibliografie (surse):

http://www.tribuna.ro/stiri/special/98-de-ani-de-cand-partidul-national-roman-din-ardeal-a-declarat-independenta-transilvaniei-120493.html

http://ziarulfaclia.ro/unirea-transilvaniei-cu-tara/

http://www.oradeamea.com/declaratia-de-la-oradea/

https://ro.wikipedia.org/wiki/Consiliul_Na%C8%9Bional_Rom%C3%A2n_Central

Viorel Faur, 80 de ani de la adoptarea la Oradea a declaraţiei de independenţă a românilor din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş (12 octombrie 1918), Oradea 1998.
L. Borcea, Gh. Gorun (eds.) – Istoria oraşului Oradea, Oradea, 2007, p. 317 sqq
Ion Zainea, Aurel Lazăr: viaţa şi activitatea, Cluj- Napoca 1999, p. 86 sqq
Alexandru Vaida-Voevod, Memorii, (Prefaţa, ediţie îngrijită, note şi comentarii de Alexandru Şerban), vol I, Cluj-Napoca 1994

Propaganda împotriva unirii Transilvaniei cu România

 

 

 

 

După cum se ştie, dorinţa de unitate naţională a românilor s-a manifestat cu mult timp înainte ca aceasta să poată fi îndeplinită în anul 1918, la 1 decembrie. 

     Dacă într-o primă fază, manifestarea acestei dorinţe nu ţinea cont de realitatea concretă şi de posibilităţile reale de înfăptuire, începând cu anul revoluţionar 1848, s-a înţeles că pentru început era posibilă şi trebuia urmărită pe moment, doar unirea Moldovei cu Ţara Românească, teritorii care pe atunci erau dependente de „omul bolnav al Europei”, Imperiul Otoman.

  După constituirea României sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza, ca stat naţional modern, şi după dobândirea de către aceasta a deplinei sale independenţe de stat, în 1877-1878, lupta românilor pentru desăvârşirea unităţii lor naţionale s-a dezvoltat necontenit, aceasta luând proporţii deosebite pe măsura apariţiei semnelor decăderii şi destrămării Imperiului Austro-Ungar.

   Atunci  însă nu se putea pune problema unirii Transilvaniei şi Bucovinei cu aceste două principate româneşti care deveniseră în 1859-1862 statul România, deoarece Imperiul Habsburgic care le stăpânea a mai găsit resurse să se  menţină încă timp de câteva decenii printre marile puteri ale Europei.

Transilvania cu provinciile adiacente reprezintă cam 40% din teritoriul şi populaţia României actuale. România de la începutul secolului al XX-lea (137 000 km pătraţi) a luptat între anii 1916-1918 în Războiul cel Mare pentru Întregirea Neamului, în vreme ce  mai mult de jumătate dintre români s-au angajat în luptă – sub o formă sau alta – fără să fie întrebaţi, odată cu imperiile în care se aflau cuprinşi, încă din 1914, de la începutul războiului.

Este vorba despre românii din Basarabia, Bucovina, Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş.  

Lupta pentru eliberare naţională a tuturor popoarelor asuprite din imperiu – cehi, slovaci, polonezi, sârbi, croaţi, italieni, români – s-a evidenţiat cu tărie în timpul primului război mondial, cu deosebire în anii 1917-1918.

Până la urmă, Dumnezeu a rânduit astfel lucrurile încât aproape nimic nu a fost pierdut. Românii au ajuns să trăiască în anul 1918 „ora lor astrală”, împărtăşindu-se din ambrozia şi nectarul celor aleşi. Dar, dincolo de orice comentariu, intrarea României în luptă în 1916 a fost inevitabilă, iar deciziile regelui Ferdinand şi ale primului-ministru Ion I. C. Brătianu au fost judicioase şi absolut necesare pentru îndeplinirea idealului de veacuri pentru care a luptat întreaga suflare românească- Unirea cea mare.

  

     Într-o perioadă când victoria militară a uneia sau alteia  din cele două gigantice tabere angajate în război, Antanta sau Tripla Alianţă (Puterile Centrale), era încă în cumpănă, un mare număr de prizonieri ai armatei austro-ungare, mai ales în Rusia şi Italia, au constituit puternice unităţi de voluntari, care s-au angajat în războiul contra Puterilor Centrale, cu gândul de a contribui la înfrângerea patriei lor vitrege, asupritoare.

  O asemenea acţiune semnificativă au organizat prizonierii români transilvăneni şi bucovineni din Rusia şi Italia, deşi contra acesteia s-a desfăşurat o puternică contrapropagandă, mai ales din partea prizonierilor maghiari şi a mişcării bolşevice de stânga, care în Rusia a biruit în octombrie 1917.

În condiţiile în care tulburările sociale au luat proporţii de masă în Ungaria, la început sub influenţa unor elemente social-democrate care se situau pe poziţiile menţinerii integrităţi Ungariei „istorice”, soldaţii şi ofiţerii maghiari aflaţi în prizonierat în Rusia, s-au situat în marea lor majoritate alături de mişcarea bolşevică rusă, împotriva ideii României Mari.

Propaganda maghiară, a căutat s-o combată pe cea a voluntarilor români angajaţi în slujba unităţii naţionale româneşti, răspândind printre ofiţerii şi soldaţii români  manifeste cu astfel de conţinut :

 

 

„Noi, muncitorii şi plugarii unguri, care nu demult am ţâpat lanţurile şi jugul grofilor şi magnaţilor, cu dragoste frăţească ne adresăm către voi (…) Noi, soldaţii roşii unguri, când ne luptăm pentru dreptate, egalitate şi frăţietate, iar nu pentru domnii cei mari, vă rugăm să veniţi în rândurile noastre (…) Noi vrem pace pe pământ, care pace s-o legăm, noi, soldaţii roşii unguri, cu voi soldaţii români, iar nu cu grofii şi bogătanii. Fraţi români ! Veniţi la noi să începem frăţietatea şi să facem pace (…) Trăiască frăţietatea ! Trăiască pacea! Jos cu domnia grofilor, boierilor şi magnaţilor!”

     

 

În rândurile armatei roşii şi ale partidului bolşevic au fost atraşi prizonieri români ataşaţi ai unor unităţi cu componenţă predominant maghiară sau cu o compoziţie multinaţională.

     Au existat şi apeluri ale unor soldaţi  români bolşevizaţi, în care se spunea: 

 

 

 

 

„Noi, românii din Ardeal şi Banat, blestemăm orice război sângeros. Noi nu mai vrem rege, ci o republică a poporului. De ce fraţii noştri, totuşi, fruntaşii noştri ne părăsesc şi nu lucrează pentru binele nostru, ci pentru mărirea regelui Ferdinand de Hohenzollern (…)Noi, românii din Ardeal şi Banat, suntem atât de cuminţi, ca să putem merge singuri, de bună voie, pe drumul nostru. Ardealul şi Banatul să fie al ardelenilor. Nu ne trebuiesc noi stăpâni. Boierii din România să ne lase în pace.”

    

 

 

 Asemenea manifeste şi apeluri cu un conţinut duşmănos idealului naţional românesc, redactate şi tipărite de prizonierii unguri sau de elemente  bolşevice din Rusia, se găsesc într-un număr important în fondul fostului fruntaş voluntar Pompiliu Nistor din Braşov la Arhivele Naţionale din Braşov.

     Şi în fondurile documentare ale Muzeului Naţional al Unirii din Alba Iulia se găsesc un număr important de documente de un conţinut asemănător, provenind de pe teritoriul Ungariei şi Transilvaniei, unde au fost întocmite în 1918-1919, mai ales după izbucnirea revoluţiei din Ungaria şi instaurarea guvernului de orientare social-democrată, condus de premierul Mihaly Karoly, la sfârşitul lui octombrie 1918.

Acest guvern, ca si cel de orientare bolşevică, instaurat la Budapesta în martie 1919, s-a situat de la început pe poziţia menţinerii intacte a Ungariei „istorice”, care încă din  evul mediu stăpânea Transilvania, Banatul, Crişana şi Maramureşul.

     Acest lucru s-a vădit încă din 13-14 noiembrie 1918, în cursul tratativelor româno-maghiare, în cadrul cărora, sociologul maghiar „democrat”, Iassy Oskar, a depus toate eforturile pentru păstrarea integrităţii politice a Ungariei, în faţa dorinţei şi solicitărilor liderilor români ai Consiliului Naţional Român Central de a li se preda autoritatea sau „imperiul” asupra teritoriilor româneşti de pe cuprinsul regatului Ungariei.

     În săptămânile care au precedat Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, din 1 Decembrie 1918, când Europa a cunoscut o mare răspândire a ideilor social-democrate, burghezia naţională românească, grupată în cadrul Partidului Naţional Român, a acceptat ca ea să constituie Consiliul Naţional Român Central, împreună cu secţia română a Partidului Social-Democrat din Ungaria, pe bază de paritate, din câte 6 membri pentru fiecare formaţiune politică.

     Deşi ambele au pornit, la 30/31 octombrie 1918, împreună în direcţia înfăptuirii idealului românesc, a existat o mare temere că social-democraţii români se vor lăsa atraşi de confraţii lor maghiari, care depuneau toate eforturile în acest sens.

De aceea, a produs o mare bucurie, anunţul de la mijlocul lui noiembrie 1918, din ziarul social-democrat român „Adevărul”, că social-democraţii români rămân, în continuare, „de perfect acord” cu Partidul Naţional Român în privinţa separării Ardealului românesc de Ungaria.

     Adversarii Unirii au uzat de o serie de argumente favorabile lor, oferite în primul rând de scăderile regimului social-politic din România, căruia i se imputa îndeosebi reprimarea sângeroasă a răscoalei ţărăneşti din 1907 şi, în general, lipsa unui sistem democratic.

Faptul că Ungaria şi Austria au devenit republici în octombrie-noiembrie 1918, în timp ce România a rămas în continuare monarhie, sub conducerea regelui Ferdinand de Hohenzollern, a oferit propagandei maghiare argumente în plus contra întregirii naţionale româneşti în jurul regatului României.

     De aceea, nu este de mirare că, în contextul discutării şi stabilirii textului proiectului de rezoluţie al Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia, s-a conturat şi s-a manifestat un serios curent pentru unirea „cu condiţii”, curent vehement combătut de reprezentanţii Partidului Naţional Român şi în general de majoritatea opiniei publice româneşti, după care unirea trebuia să se facă imediat şi nepătată cu nimic, urmând ca apoi ţara întregită să cunoască toate transformările democratice necesare.

La capătul unor discuţii aprinse, care au avut loc în clădirea hotelului principal al oraşului, (din păcate, demolat în 1988-1989), respectivul document avea să îmbrace o formă de compromis, de natură a satisface toate opiniile.

     Aceeaşi temere şi grijă a existat şi în cadrul adunării oficiale a delegaţilor, în număr de 1228, întruniţi în sala mare a Cercului Militar din Alba Iulia (astăzi, Sala Unirii), unde a existat o mare dorinţă de unanimitate de vederi  mai ales, când a luat cuvântul social-democratul Iosif Jumanca.

     S-a manifestat un adevărat sentiment de uşurare, atunci când Iosif Jumanca a afirmat clar că social-democraţii români sunt adepţi ai dreptăţii sociale, dar în primul rând îşi doresc un stat naţional întregit, după realizarea căruia, vor urmări şi reforme democratice largi.

 

     Analiza atentă a documentelor propagandistice contrare unirii, ne arată că unele dintre acestea au avut autori nemijiociţi maghiari, altele au fost realizate de români aderenţi ai stângii.

    

Primele se remarcă printr-o mare stângăcie de limbă şi mai ales prin vizibile dezacorduri şi greşeli gramaticale.

De exemplu, într-un manifest intitulat „Fraţi Români”, se spunea:

 

 

„Războiul s-a gătat, împreună cu robie. Revoluţie a gonit regele, care n-a voit să facă pacea. Acuma nu e regat, ci republica, unde toate vor fi aşa cum vrem noi. Numai să ne băgăm de seamă. Să nu lăsăm, să ne însală cineva. Unii voiesc, că ne alăturam la România, unde deocamdată rege şi boieri poruncesc. Pentru aceea ne-am slobozit în Ţara Ungurească, să mergem la România în slujbă nouă? Aşa de nebuni nu vom fi.

     Guvernul nou republican va da pământ la toţi pământeni. Guvernul de la România nu dă nimica.

     Deoarece nu am pierdut mintea, să mergem pe acolo. Noi, Românii, din Ardeal şi Banat, ne vom alcătui ţara separată, unde noi vom domni. Pe noi nu ne atacă nime, nici noi nu voim, să facem reu la nime. Să băgăm de seamă, să fie rânduială şi liniştire în satele noastre.

     Noi pretindem de la guvernul ţara acela, care cuvine oare-şi-căruia, dar nu sântem hoţi, ci Români bieţi, harnici şi cinstiţi cari voesc să lucră în pacea bună şi coînţelegere”.

 

 

 

     Un alt manifest-apel, având, se pare, un autor român, întocmit după rechemarea armatei române la arme în noiembrie 1918, se adresa soldaţilor, ţăranilor şi muncitorilor români, cam cu aceleaşi idei.

 

 

„Stăpânirea v-a chemat din nou sub arme. N-aţi putut încă vedea pe ai voştri, nu v-aţi putut vedea de sărăcia voastră, şi din nou, cu sacul în spate, vă trimit în cazărmi şi în tranşee, pentru ca să aveţi din nou cunoştinţă cu generalii boieri, care n-au avut pentru voi altă dragoste decât a bătăii şi schingiuirii. Foametea şi bolile care au decimat pe fraţii voştri în războiul trecut, vă pândeşte iarăşi.      Pentru ce această nouă mobilizare? Când acum doi ani s-a început războiul, capitaliştii, boierii şi ciocoii spuneau că ei urmăresc prin aceasta libertatea fraţilor noştri din Transilvania şi Bucovina. Muncitorii şi ţăranii de acolo vor putea să-şi facă orice guvern voesc. Aţi auzit despre revoluţia, care s-a petrecut în toată Austro-Ungaria? Aţi auzit că în toate aceste ţări a fost proclamată republica?      Drept că muncitorii şi ţăranii n-au devenit pe deplin stăpâni, dar au cu mult mai multe drepturi, decât voi în România.      Atunci care este scopul războiului cel nou? (…)      Capitaliştii, boierii şi generalii români vă înşeală. Ei vă duc nu să liberaţi pe românii de peste munţi, ci să-i subjugaţi, ei vă duc să luptaţi împotriva revoluţiei sfinte, eliberatoare a popoarelor.      Ştiţi că acum un an revoluţia bolşevică din Rusia a adus la putere în această ţară pe muncitori şi ţărani. Aţi aflat că Rusia este azi o republică a Sovietelor (Sfaturilor). Aceasta înseamnă că în loc de Cameră şi Senat (unde sunt aleşi duşmanii poporului, călăii lui), în fruntea ţărei se află Sovietele (Sfaturile) muncitoreşti şi ţărăneşti (…)      Pilda poporului rus a fost urmată de ţăranii din Germania, Austria şi Ungaria. Stăpânirea româna se teme că şi muncitorii din România vor acelaşi lucru, Iată pentru ce sunteţi mobilizaţi, stăpânirea din România vrea să facă din voi călăii revoluţiei din Rusia şi Ungaria.      Pe transilvăneni îi aşteaptă acum aceeaşi soartă oropsită, care au adus stăpânirea românească/pentru/ţăranii şi muncitorii din Basarabia.”

 

Această ofensivă propagandistică naţionalistă maghiară sau a stângii de inspiraţie maghiară, foarte puternică în 1918-1919 în Transilvania, nu a fost lăsată fără replică de propagandă unionistă românească, care avea marele avantaj de a corespunde simţămintelor vitale ale poporului român, pe care nici un apel politicianist nu le putea anula.

O replică hotărâtă contra propagandei maghiare duşmănoase ideii româneşti de unire, dădea la 25 noiembrie 1918, Consiliul Naţional Român din Orăştie, sub semnătura preşedintelui său Dr. Aurel Vlad.

În cuprinsul acestuia se spunea:

 

„Fraţi Români,

     Agenţi de-ai guvernului unguresc răspândesc proclamaţii între popor, făcând propagandă contra alipirii noastre cătră România.

     O mie de ani am fost sub stăpânirea ungurească, o mie de ani am suferit şi acum guvernul unguresc ne promite marea cu sarea, ca să rămânem mai departe în tovărăşie cu ungurii.

     Alţii, ca să strice rosturile şi fericirea neamului românesc, zic să nu ne alipim cătră România, ci să formăm noi singuri o ţară separată, adică noi, românii, să formăm două ţări slabe, şi nu una mare şi tare, o Românie Mare, puternică şi unitară.

     Fraţi Români, îndemnurile acestea vin de la duşmanii neamului nostru, cari cu orice preţ voesc să împiedice unitatea şi fericirea neamului Românesc.

     Tocmai de aceea, toţi Românii de omenire, într-un glas trebuie să strige, sus şi tare:

Trăiască România Mare!” 

Consiliul Naţional Român 
Dr. Aurel Vlad 
preşedinte”

 

 

 

1918, nov. 30, Alba Iulia

Manifestul „Un cuvânt către toţi românii!” semnat „Bunii şi adevăraţii români”, prin care se combate propaganda antiunionistă maghiară.

Asemenea replici la propaganda anti-românească şi antiunionistă au dat şi Consiliile Naţionale Române din alte centre, ca de pildă cel din Sibiu, mai ales prin intermediul valoroasei prese sibiene.

     Într-adevăr, cu toate eforturile propagandei maghiare de a determina pe Români să nu asculte de îndemnurile pro-unioniste ale connaţionalilor lor, un număr imens al acestora a dat ascultare acestora, ţinând să fie prezent la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, din 1 Decembrie 1918, astfel încât – după cum anticipa ziarul „Libertatea” din Oraştie, nimeni „să nu poată zice nici mâc, că n-a fost reprezentat poporul Român întreg la adunare”.

     Deosebit de receptiv a fost cunoscutul manifest-apel lansat de la Blaj în 24 noiembrie 1918, prin ziarul „Unirea”, care scria:

 

 

„Veniţi la Alba Iulia! Fraţi Români! Veniţi cu toţii la Marea Adunare Naţională care se va ţine la 1 Decembrie în Bălgradul lui Mihai Viteazul. Veniţi cu miile, cu zecile de mii. Lăsaţi grijile voastre acasă, căci în această zi vom pune temelia unui viitor fericit pentru întreg neamul Românesc (…) E ziua când se va hotărâ asupra sorţii noastre pentru o veşnicie”.

     În acelaşi ziar, câteva zile mai târziu, cărturarul blăjean Octavian Prie publica articolul intitulat „Unitatea naţională”, în care se răspundea clar propagandei duşmănoase, de stânga, arătându-se că unirea Românească era un imperativ major.

„Celelalte se vor face, când vom vorbi de o singură naţiune, de un singur teritoriu Românesc… Nu există azi Român, care să nu dorească ocazia aceasta, cu impetuozitate vulcanică. În faţa acesteia, dispar toate veleităţile, toate consideraţiile de ordin particular. Acum e momentul să înfăptuim visul nostru de aur. Ne scapă, în veci nu-l mai prindem. Îl înfăptuim, am clădit marea operă pentru eternitate”.

 

 

     Uriaşul succes al propagandei româneşti, demonstrat de participarea  masivă  la măreaţa adunare, a fost consemnat şi de ziarul „Românul” din Arad, care la 27 noiembrie 1918, scria :

 

 

„Glasul nostru are un puternic răsunet în toate colţurile locuite de români şi în toate păturile neamului nostru. Azi nu este suflet românesc care să nu fie pătruns de dorul: „La Alba Iulia!”. Nu sunt trenuri de ajuns, ţăranii pleacă pe jos, înfruntând greutăţile unui drum lung de iarnă, dar se duc(…) Un astfel de popor nu poate fi robul unui alt popor! Mergem pe jos, pe sus, în văzduh, în gând, şi, acolo vom fi toţi, într-o suflare, ţărani şi cărturari, să strigăm într-un singur glas şi o dorinţă, să ştie lumea întreagă că nu mai vrem, că nu putem fi iobagi”.

 

 

     Deşi argumentele din manifestele maghiare erau puternice, mai ales prin faptul că România mamă era departe de a fi un stat democratic, iar ideile democratice cunoşteau o mare răspândire în epocă, bătălia propagandistică din 1918-1919 s-a soldat cu o strălucită victorie românească.

Propaganda ostilă Unirii, bazată pe argumente oricât de viclene, nu a putut înfrânge cu nimic dorinţa majorităţii  româneşti, bazată pe mersul firesc al istoriei, de a  construi o singură ţară unită, românească, ceea ce s-a decis la Alba Iulia la 1 Decembrie 1918 şi a fost confirmat pe plan internaţional la Trianon – Paris, la 4 iunie 1920.

 

 

Dr. Nicolae JOSAN

http://www.dacoromania-alba.ro/