Cuvîntarea istorică a Mitropolitului Miron Cristea la Marea Adunare a românilor de la Alba Iulia

 

 

 

 

Episcopul Miron Cristea în mijlocul oamenilor la 1 decembrie 1918 Foto: Samoilă Mârza

 

Discursul lui Miron Cristea, episcopul ortodox al Caransebeșului, înaintea poporului adunat pe Câmpul lui Horea din Alba-Iulia, la în 1 decembrie 1918 :

 

 

„Mărită nație română!”

Sunt aproape două mii de ani, de când împăratul Traian a sădit, a altoit nobila viță română în tulpina vânjoasă a rezistentului neam dacic, dând astfel naștere poporului nostru român.Ca o sentinelă neadormită și credincioasă a organizației și civilizației române, a răspândit acest popor lumina culturii latine, făcând aceste plaiuri și ținuturi – pe atunci încă sălbatice – în “Dacia Felix”.Dar năvala Hunilor și a numeroaselor hoarde barbare – câte s-au strecurat pe aicea în curs de veacuri – nu numai că ne-au stingherit în munca și opera noastră, ci ne-au înfrânt pentru multă vreme, și ceeace a fost mai rău pentru noi, ne-au divizat, ne-au împărțit. Astfel, cu timpul am ajuns unii în jurul Maghiarilor, dedați dela fire, ca și ceilalți Turani, a trăi din sudoarea altora; iar alții au ajuns în robia Turcilor, mai târziu a Germanilor și a țarismului rusesc. Mai lungă a fost robia noastră, a Românilor din Ungaria și Transilvania.V-aș amărî prea tare sufletele și aș prea întuneca seninătatea acestui frumos praznic național, dacă v-aș înfățișa icoana amănunțită a lungilor noastre suferințe din cursul acestor  veacuri.

 Amintesc numai:

Cum am zăcut veacuri întregi în cea mai neagră iobăgie;
Cum am fost proscriși de legile nu numai aspre, ci draconice ale lui Verboczy;
Cum în atâtea rânduri ne-am pierdut pe toți conducătorii;
Cum ne-au sfâșiat chiar credința strămoșească;
Cum au rupt legăturile canonice și firești ale bisericei noastre cu biserica mama a fraților de dincolo;
Cum ne-au bătut păstorii, ca să se risipească mai ușor turma;
Cum au hrănit cu scump sângele nostru toate lipitorile lepădăturilor străine, s.a.

Dară cu toate astea – precum după vorba lui Alecsandri “Ceahlăul sub furtună nu cade mușuroi” -, așa și puterile neamului românesc nu au putut fi sdrobite pentru totdeauna. Din contră! Mulțumită puternicei însușiri a poporului de a spori văzând cu ochii, s-a împlinit față de noi cuvântul poetului: “Barbarii vin, barbarii trec, Românul îi petrece; Și – unde unul a căzut – răsar în locu-i zece.” Astfel codrul neamului a odrăslit mereu, suplinind nu numai golurile marilor jertfei, ci am fost chiar în stare să dăm lumii – pe lângă multe altele – și eroi, ca Ioan Corvinul, carele – ca și Ștefan cel Mare – a frânt puterea semilunei păgâne, pe Matei Corvinul,tot roman, care a fost cel mai mare rege al Ungariei.Însă cu cât începeau să iasă la iveală mai bine strălucitele noastre însușiri strămoșești cu atâta se sileau mai tare turanicii tirani a ne asupri și strâmtora.

Orbiți de gogorița “ideii de stat național maghiar“ nu s-au rușinat a născoci cele mai drăcești căi și mijloace cu scopul hotărât de a ne desființa și maghiariza. De o parte Habsburgii haini și meșteri întru a semăna intrigi și discordiei între popoarele fostei monarhii, ca astfel să le poată domina și să se poată susținea, Contele negru Iuliu Andrassy, pe care intenționează republica maghiară a-l trimite ca delegat la tratativele de pace, a declarat în camera ungară: “Cauza naționalităților din Ungaria este chestie de putere, nu de drept”. Mai ales ceeace au făcut cu noi în anii din urmă, trece toate marginile. Strigau la cer răsbunare nedreptățile, cari trebuia să le suferim. Ne durea mai ales încătușarea sufletului nostru românesc și răpirea școalelor, căci n-am uitat nici o clipă admoniția dela 1848 a marelui Bărnuțiu: “Și cu cât vor învăța mai mulți români la școlile străine, cu atât va pierde națiunea mai mulți fii”. Fiecare fiu înstrăinat era o bucată ruptă cu dureri din trupul nostru.

În fața asupririlor și a nedreptăților, pe cari nu le puteam opri, ne-am retras resemnați la vetrele familiilor și la altarele bisericilor noastre; și acolo am străjuit cu neadormită grijă și am salvat scumpele comori ale sufletului: legea, limba, datinile strămoșești și toată moștenirea ființei noastre etnice de Români.Dar asupririle acestea – deși ne-au împestrițat cu străini pământul strămoșesc prin colonizări și cu toată forța mijloacelor de guvernământ, ne-au înstrăinat orașele, ne-au ținut în neștiință, împiedecând aproape orice progres – totuși nu ne-au putut istovi, ci ne-au făcut mai rezistenți, ne-au întărit, ne-au închiegat. Iară țara fraților din regatul liber a devenit pentru noi steaua strălucitoare a nădejdilor noastre de mai bine.

Prinzând curaj, am întețit tot mai mult lupta noastră politică pornită în contra opresorilor noștri, cristalizând tot mai clar ținta aspirațiunilor noastre naționale.La anul 1866 scrie Papiu Ilarian unui deputat român din parlamentul ungar: “Românii să pretindă curat și simplu, ca să fie națiune politică egală… Numai înainte cu curaj și cauza voastră va ajunge la cunoștința Europei – și atunci ați câștigat totul”.Bărbăteștile lupte politice ale episcopilor și fruntașilor noștri conducători, pecetluite cu însemnate jertfe de mucenici naționali, formează pagini strălucite ale trecutului nostru întreg.Ele au convins pe marile popoare, cari conduc destinele lumii despre Sfințenia și despre îndreptățirea aspirațiunilor noastre spre libertate.

Și când tiranii noștri seculari au intrat și în sfintele noastre biserici și ne-au pângărit altarele lor, pe cât de sfinte pe atât de românești, frații noștri liberi n-au mai putut suferi umilirea noastră.

Atunci mai marele fiu al marelui său părinte Ioan Brătianu – în casa căruia s-au cultivat cu sfințenie cultul desrobirii noastre, cu aprobarea plină de însuflețire a tuturor factorilor competenți, urmați de toată țara – a sfătuit din poziția sa plină de răspundere pe Vodă, să scoată sabia și să înceapă lupta alăturea de acele popoare, pe a căror steag este scris “Înfrângerea tiraniei, biruința dreptății și eliberarea popoarelor asuprit”. Ajutorul celui de sus a fost cu ele și cu noi; căci după cum spunea Nicolae Bălcescu: “Dumnezeu a lăsat libertatea pentru popoare; și cine se luptă pentru libertate, se luptă pentru Dumnezeu”. 

După 52 luni de uriașe jertfe și de mult sânge românesc vărsat în lupte crunte, a biruit sfânta și mântuitoare poruncă din solia puternicului Mesia – Wilson: “Tot poporul trebuie să aibă libertatea de a fi stăpân pe sine și a-și croi însuși viitorul și soarta”.

Ca să ne folosim și noi Românii din Ungaria și Transilvania de dreptul cuprins în acest evanghelic principiu, am venit la această istorică și măreață adunare națională în străvechea Alba-Iulia, de care ne leagă amintirea celor mai crude chinuri și suferințe, dară și cea mai sfântă nădejde.Deși au trecut decenii, chiar veacuri de atunci, totuși și acum aud, cum geme de adânc din fundul temniței regele munților Iancu, aud mai ales suspinele, vaietele și sfâșietoarele urlete de durere ale mucenicilor Horia și Cloșca, cari aici au fost trași pe roată. Sub impresia acestor amintiri, amare, sub impresie proaspetelor noastre suferinți din anii războiului… care Român mai poate dori, să mai trăim în același Stat cu Maghiarii?

Cine ar dori aceasta, nu poate fi Român. Promisiunile deșarte din cursul veacurilor ne-au învățat a nu mai avea în Maghiari nici o încredere. Dar chiar de s-ar fi șters din sufletul nostru orice amintire a muceniciei noastre de veacuri încă nu ne putem gândi la altceva decât la aceea, ce au hotărât și făcut frații din Basarabia și Bucovina, adică la Unirea cu scumpa noastră Românie, alipindu-i întreg pământul strămoșesc.

Aceasta trebuie să fie singura noastră tendință firească; doară idealul suprem al fiecărui popor, ce locuiește pe un teritoriu compact, trebuie să fie unitatea sa națională și politică. Am fi niște ignoranți, vrednici de disprețul și râsul lumii, dacă în situația de azi am avea altă dorință. Numai din unirea tuturor Românilor de pretutindeni vor putea răsări astfel de producte și manifestațiuni ale geniului nostru național, cari prin însușirile lor specific românești să contribuie la progresul omenirii.

Deci – oricât de tare ar fi gardul Carpaților care până acum ne-a despărțit de frații noștri – totuși și aici – în atmosfera tradițiilor lui Mihai Viteazul – nu pot decât să exclam împreună cu poetul Rădulescu Niger: “Hotarele de astăzi sunt margini trecătoare, de care timpul râde; Căci el pătrunde-n taina ursitei viitoare, când ele s-or deschide!”

Ceasul deschiderii a sosit. Nu putem și nici n-am avea lipsă să rătezăm Carpații, căci ei sunt și trebuie să rămână și în viitor inima Românismului, dar simțesc că astăzi prin glasul unanim al mulțimii celei mari, vom deschide larg și pentru totdeauna porțile Carpaților, ca să poată pulsa prin arterele lor cea mai caldă viața românească și ca prin aceasta să ni se înfăptuiască: “acel vis neîndeplinit, copil al suferinței, de-al cărui dor au adormit și moșii și părinții.”

Am ferma nădejde, că precum noi cei adunați la Alba-Iulia am hotărât azi cu glas unanim Unirea cu România, așa și glasul întregei națiuni se va concentra asupra singurei dorințe pe care o pot exprima în trei cuvinte:  Pân-la Tisa! Amin!…

 

 

Sursa: https://centenarulromaniei.ro/discursul-miron-cristea-campul-lui-horea-1-decembrie-1918/

Publicitate

Prețul de sânge plătit de români în Transilvania din 1918 până în 1920 pentru împlinirea Marii Uniri

 

 

 

 

 

 

 

România de la 1 decembrie 1918 până în 1920

 

Marea Adunare de la Alba Iulia s-a desfășurat în timp ce Transilvania era ocupată de armata austro-ungară, iar trupele feldmareșalului Mckensen se retrăgeau, trecând prin Sebeș și ocolind Alba Iulia, conform înțelegerii cu organizatorii Adunării care au promis că nu vor dezarma soldații germani din grupurile răzlețe.

Condițiile Unirii de la Alba Iulia erau, deci, de dublă ocupație străină. Spunem aceasta pentru cei care mai susțin că Unirea s-ar fi făcut sub presiunea și ocupația armatei române.

Din fericire, după o sută de ani, sărbătoarea Centenarului Marii Uniri s-a făcut fără ocuparea Transilvaniei de către cele două armate străine, cum mai sperau adversarii de atunci, ca și cei de acum, ai României. Numai că România nu mai este aceea, sperată pe atunci de români, și nici măcar aceea dobândită ulterior cu acordul Marilor Puteri.

Au rămas în afara României, chiar de la început, teritoriile întinse din Țara Ungurească, despre care uită adesea să amintească până și istoricii români. Este vorba despre Crișana de Vest, cu cele trei Crișuri, până la Tisa, rămasă la unguri, ca și de Banatul, tot până la Tisa, rămas la sârbi, și cele două treimi din Maramureșul de dincolo de Tisa.

Aceasta, făcându-ne că uităm de ținuturile din Transnistria până în Nordul Mării Negre și de cele din Sudul Dunării: din Serbia, Bulgaria, Macedonia, Albania și Grecia, până în Peloponez.

Căci România era statul înconjurat din toate părțile de români, până departe, și nu cuprindea nici un sfert din romanitatea orientală de pe vremea aceea, în ciuda multelor exterminări și asimilări forțate ale românilor de către toate fostele populații nomade care s-au stabilit în Peninsula balcanică. Ceea ce amintește de soarta autohtonilor din cele două Americi sau din Australia, care au sfârșit prin a fi închiși în rezervații.

Datorită succeselor armatei române din 1917 și proclamărilor Unirii, semnate de Basarabia (9 aprilie 1918), de Bucovina (18 noiembrie 1918), de Transilvania, Banat și Țara Ungurească (1 decembrie 1918) cu România, au fost uitate pentru moment toate necazurile romanității orientale, căci, față de Moldova și Muntenia, noua Românie putea fi numită, într-adevăr, Mare.

În decembrie 1918 însă, Unirea nu era încă desăvârșită.

La Marea Adunare Națională de la Alba Iulia s-a hotărât înființarea Marelui Sfat Național Român, alcătuit din 250 de membri. Întrunirea Marelui Sfat Național s-a petrecut la 19 decembrie 1918 în sala Tribunalului din Alba Iulia.

Atunci a fost ales ca Președinte Gheorghe Pop de Băsești, iar ca vicepreședinți: Episcopul ortodox Miron Cristea, episcopul greco-catolic Iuliu Hossu, Teodor Mihali și Andrei Bârseanu.

Cu această ocazie a fost ales și un fel de „guvern provizoriu” care se va numi Consiliul Dirigent al provinciilor românești din fostul Imperiu Austro-Ungar – stabilit la Sibiu – care hotărâseră Unirea cu România.

Guvernul maghiar n-a recunoscut hotărârile Adunării de la Alba Iulia, nici Unirea cu România, nici Marele Sfat Național Român și nici Consiliul Dirigent, căci, după 3 noiembrie 1918, guvernul maghiar declară independența Ungariei față de Austria și începe reorganizarea țării și, în special, a armatei, considerându-se îndreptățită la autodeterminare ca și restul naționalităților din fostul imperiu, dar fără să acorde, la rândul ei, independența naționalităților din cuprinsul vechiului său teritoriu, din care făcea parte și Transilvania.

După armistițiul de la Belgrad între Puterile aliate și Ungaria, proaspăt independentă, la 13 noiembrie 1918, fără să cunoască situația reală, generalul Franchet d’Esperey, care conducea armata franceză, a fost de acord cu stabilirea unei limite între Ungaria și Transilvania, fără să țină cont de convențiile Antantei cu România, pe care n-o mai considera aliată.

În felul acesta, Ungaria obținea legal un teritoriu din Transilvania, până la râul Mureș, pe care a și început să-l ocupe, cu intenția vădită de a recupera toată Transilvania.

A început atunci, de la sfârșitul lunii noiembrie 1918 și până în aprilie 1919, un adevărat masacru al populației românești. A fost un fel de preludiu al ocupării, tot prin convenții internaționale, a Transilvaniei de Nord, în 1940.

După relatările istoricului Constantin Kirițescu, în județul Arad, au fost uciși 300 de români; la Giurcuța, lângă Huedin, 44 de români arși pe un fel de rug improvizat; la Făget, peste 100 (loc. cit.); la Șiria, 60; în județul Caraș-Severin, 180; la Sighișel, 50 (loc. cit.) și multe cazuri izolate de martiri români omorâți în chinuri groaznice.

La Beiuș, de exemplu, Ioan Ciordaș, membru al Comitetului Executiv al Partidului Național Român și desemnat de Consiliul Dirigent ca Prefect al Județului Bihor și avocatul dr. Nicolae Bolcaș „au fost maltratați, apoi duși la marginea gropii săpate pentru ei într-o vâlcea. Aici supliciul a reînceput. Li s-au tăiat nasurile, li s-au sfărâmat brațele cu paturile puștilor, li s-au înfipt baionetele în gură și în ceafă, li s-au scos ochii și la urmă au fost aruncați în groapă de vii, unul peste celălalt, și acoperiți cu pământ”.

Curios cum toate aceste crime, și multe altele, nu sunt menționate de către istoricii noștri, la fel de curios ca și atitudinea aliaților și, în special, a armatei franceze, mereu favorabile Ungariei, în ciuda demersurilor făcute de către delegațiile române la Paris.

A fost stabilită, totuși, o nouă zonă (Satu Mare, Oradea, Arad) între Ungaria și Transilvania, orașele respective rămânând tot sub ocupație maghiară, și, în mod curios, propunându-se și o „zonă neutră” între maghiari și români.

Deși favorabilă Ungariei, guvernul maghiar a respins hotărârea Conferinței de Pace de la 19 martie 1919 și a demisionat (22 martie 1919) în favoarea guvernului revoluționar de tip comunist-bolșevic, privit cu aceeași îngăduință de către Antantă.

Numai că revoluționarii comuniști, având și sprijinul armatei maghiare, în loc să-și retragă trupele pe noua linie stabilită, au pornit atacul pentru recuperarea integrală a Transilvaniei. Este vorba despre luptele din Munții Apuseni (16-18 aprilie 1919).

Declanșarea unui adevărat război după semnarea armistițiilor dintre toate forțele beligerante a fost evenimentul crucial pentru Armata Română, care i-a oferit prilejul de-a elibera restul Transilvaniei și de a fixa granița promisă de Antantă pe Tisa.

Au fost lupte grele, dar victorioase, ale românilor. Este demnă de remarcat participarea cu această ocazie a două divizii de ardeleni români, dintre care „soldații regimentului Beiuș depuseseră jurământul de credință pe steagul românesc de la Țebea, în fața mormântului lui Avram Iancu”.

Rezultatul bătăliei din Munții Apuseni a fost eliberarea orașelor Satu Mare, Oradea, Beiuș, după care au continuat luptele (19 aprilie – 1 mai 1919) până la alungarea armatelor maghiare peste râul Tisa.

La 2 mai, guvernul revoluționarilor maghiari de la Budapesta face propunerea de încheiere a păcii cu România, promițând că „recunoaște fără nici o rezervă toate pretențiile teritoriale naționale ale românilor”.

Ar fi fost, desigur, frumos ca totul să se termine așa, cel puțin pe Frontul de Vest al României, cu toate că românii din Banat erau încă sub ocupația trupelor sârbești și franceze. Dar n-a fost să fie așa, căci zeitatea cea rea a războiului mai cerea încă sânge de român, și lacrimi, și jale.

Iar bunii și străbunii noștri le-au dat cu prisosință.

––––––––––––––-

Surse:

 Acad. Alexandru Surdu , https://www.art-emis.ro/romania-de-la-1-decembrie-1918-pana-in-1920

 Constantin Kirițescu Istoria războiului pentru întregirea României, Editura Casa Școalelor, 1923

Bilanţul tragic şi urmările Primului Război Mondial

TOTALURILE ŞI URMĂRILE PRIMULUI RĂZBOI MONDIAL

 

La 11 noiembrie 1918, în suburbia Parisului, în pădurea Compiègne a fost semnat armistiţiul de încetare a ostilităţilor dintre Puterile Aliate şi Statele Europei Centrale, astfel s-a încheiat prima conflagraţie mondială, ce a avut urmări grave pentru zeci de milioane de oameni de diferite naţionalităţi.

Din partea Puterilor Antantei tratativele erau purtate de mareşalul francez Foch. Statele ce făceau parte din Tripla Alianţă erau reprezentate de Germania, prin noul guvern care venise la putere în urma unei revoluţii.

În urma tratativelor se încetau acţiunile militare pe toate fronturile unde erau dislocate trupe germane, pe mare şi în aer, se retrăgeau şi se demobilizau unităţile germane de pe teritoriul Franţei, Belgiei, Olandei, Alsaciei, Lorenei, din partea de est şi se sista activitatea întreprinderilor producătoare de armament.

După semnarea armistiţiului dintre Germania şi Antanta la 13 noiembrie, la Belgrad se semnează armistiţiul de încetare a focului dintre Puterile Aliate şi Ungaria.

Prin acest tratat se fixa  o linie de demarcaţie între Ungaria şi Transilvania.

În plan militar s-au atestat schimbări esenţiale în materie de armament, tactică şi strategie.

Apar unităţile de tancuri, care pentru prima dată au fost folosite de către englezi în bătălia de la Somme din anul 1916.

 

 

 

 

 

 

 

La sfârşitul războiului, Antanta dispunea de 8 mii de tancuri. Mari schimbări au avut loc şi în domeniul aviaţiei.

Ideea folosirii avioanelor în acţiuni militare aparţine constructorilor germani.

La început, aviaţia servea numai pentru misiuni de recunoaştere, ulterior s-a diversificat utilizarea lor: în aviaţia de vânătoare, asalt şi bombardament.

 

 

 

 

 

 

În anul 1915, germanii pentru prima dată au folosit în luptă gazele de luptă, fapt care a dus la apariţia măştii antigaz .

Au apărut noi tipuri de artilerie grea, performanţă în acest domeniu au obţinut uzinele militare germane Krupp.

În primul război mondial 75 % de pierderi erau cauzate de către artilerie, iar 25 % – de mitraliere şi arme cu repetiţie.

E semnificativ faptul că în primul război mondial apare un nou gen de artilerie ce va fi denumită antiaeriană.

În toată perioada cât au avut loc acţiuni militare au fost confecţionate mai mult de 2 milioane de mitraliere.

Cea mai răspândită era mitraliera Maxim şi MG-42. Germania, Franţa, Rusia, Marea Britanie au produs mai mult de 20 milioane de arme cu repetiţie.

La sfârşitul războiului apare o nouă armă: mina antitanc şi antipersonală, inventate de către constructorii germani.

Medicina militară a înregistrat schimbări calitative: au fost create noi spitale de câmp care erau mai spaţioase şi mai bine dotate.

Au fost inventate noi metode de vindecare şi medicamente ce aveau menirea să vindece diferite boli rezultate în urma luptelor.

În economie apare un nou sector ce va purta denumirea de complexul militar.

În diferite state acest sector va ocupa un procentaj mare din resursele economice: în Germania – 90%, Franţa – 95%, Marea Britanie – 70%, Italia – 60%, Austro-Ungaria – 80%.

Tot în perioada dată apare un nou gen de armată, care mai târziu se va numi unităţile motorizate. Primele modele de asemenea unităţi au apărut în armata franceză şi engleză când aliaţii erau nevoiţi să transporte rapid cu automobilele unităţile de infanterie în locurile unde armata germană rupea frontul.

 

 

 

 

 

Mari schimbări a suferit şi flota militară. Germania a fost primul stat care a utilizat în lupta pe mare submarinul ceea ce a dus la schimbarea strategiei şi tacticii luptei pe apă.

Aliaţii creează noi genuri de unităţi ale flotei militare ce purtau denumirea de vânători de submarine. Apar crucişătoarele ce aveau o viteză mai mare decât cele vechi.

În confruntarea mondială de la începutul secolului XX, părţile beligerante au fost nevoite să mobilizeze în armată un număr mare de recruţi.

Dacă în anul 1914 statele implicate în război aveau recrutaţi 8 milioane de ostaşi, atunci în anul 1918 în acţiuni militare, pe diferite fronturi participau 70 milioane.

Acest fapt a influenţat mai târziu politica statelor în ceea ce priveşte pregătirea rezervelor militare în cazul unui nou conflict.

La sfârşitul războiului apar primele unităţi cu destinaţie specială în armata germană, sub denumirea de detaşamente de asalt, ce aveau ca misiune distrugerea întăriturilor inamicului şi organizarea operaţiunilor speciale de distrugere a depozitelor de muniţii şi alimentare.

Teoria militară a suferit schimbări esenţiale. Apare un nou concept care se va numi războiul total.

Acesta prevedea distrugerea inamicului prin orice metode, fără a se lua în calcul legile morale şi rânduială creştină.

Asemenea tactică de luptă a fost folosită de către Germania, în special în lupta pe mare, când submarinele germane scufundau nu numai vasele militare, dar şi pe cele civile.

Anume în primul război mondial apare linia frontului. Apariţia ei se datora existenţei unui număr mare de mitraliere şi tunuri.

Pentru a se proteja de focul ucigător, soldaţii se ascundeau în tranşee ce le săpau de-a lungul poziţiilor inamicului şi aceste întărituri se întindeau până la mare ori până la hotarul ţărilor neutre.

Caracteristic pentru conflagraţia mondială din anii 1914-1918 au fost operaţiunile militare ce se terminau cu lupte crâncene, dar cu rezultate minime.

Militari din diferite state au început să ducă o muncă intensă în privinţa organizării viitoarelor războaie în asemenea mod ca operaţiunile să fie de scurtă durată, iar rezultatele la nivel înalt.

După terminarea războiului, în Europa prevalau două viziuni privind desfăşurarea acţiunilor militare.

Prima prevedea construcţia unor linii puternice de apărare, din beton, de-a lungul hotarului, unde trupele vor putea să se ascundă şi să reziste fără a avea mari pierderi ca mai apoi să poată trece în ofensivă.

 

 

 

 

 

 

Cea de-a doua viziune punea accentul pe crearea unor trupe rapide, cu un înalt nivel de manevrare, capabile să distrugă inamicul înainte ca acesta să-şi mobilizeze forţele.

În gândirea militară din anii 20, pe prim-plan se situa factorul economic, în special existenţa materiilor prime strategice necesare ca combustibilul, fierul, arama.

Teoreticienii militari din diferite state remarcau necesitatea unei industrii de apărare care să asigure echipamentul tehnic şi armamentul pentru înzestrarea unei armate moderne care să fie aptă să ducă operaţiuni de ofensivă şi de apărare.

Totodată se cerea, ca în caz de război, să fie pregătită populaţia, să fie create noi întreprinderi militare cu tehnologii performante unde se vor produce tancuri, avioane, submarine.

Economiştii militari remarcau că după cum a arătat experienţa primului război, dacă un stat pierde principalele izvoare de resurse naturale, atunci decade economia şi statul respectiv este sortit înfrângerii.

După semnarea armistiţiului la 18 ianuarie 1920 se începe Conferinţa de pace de la Paris, la care au participat 27 de state învingătoare şi cele învinse: Germania, Austria, Ungaria, Bulgaria şi Turcia.

Aici a fost elaborat textul de încheiere a păcii şi de organizare a Europei postbelice, precum şi decizia de a crea o organizaţie internaţională care va gestiona conflictele militare, ce vor apărea în Europa şi va duce un lucru intensiv pentru aplanarea acestora. Organizaţia dată era denumită Liga Naţiunilor.

La această conferinţă, Germania era obligată să plătească o uriaşă contribuţie de război.

Armata se reducea la un număr de 100 000 de ostaşi. I se interzicea să deţină flotă militară, aviaţie de luptă, unităţi de tancuri.

Totodată se interzicea activitatea şcolilor militare germane.

Majoritatea întreprinderilor militare germane au fost închise. Acest lucru a dus la apariţia unui număr mare de şomeri, perturbări sociale şi a partidelor radicale, ca Partidul Naţional Socialist în frunte cu Adolf Hitler şi cel Comunist condus de Ernest Thalman.

După unele date, în Germania, după semnarea păcii, fără serviciu au rămas mai mult de 1 milion de militari.

Cauzele înfrângerii Germaniei şi aliaţilor săi au fost următoarele: comandanţii germani au dorit să câştige războiul printr-o singură bătălie generală.

Împăratul Wilhelm şi miniştrii săi au supraapreciat resursele şi capacitatea de luptă a armatei şi s-au lăsat conduşi de ideea şefului Statului Major, Moltke, precum că Germania poate câştiga o confruntare militară ducând acţiuni militare concomitent pe două fronturi.

Resursele materiale şi umane ale Antantei erau mai mari decât cele ale Germaniei şi aliaţilor săi şi acest fapt nu a fost luat în consideraţie de către strategii germani.

Sfârşitul primului război mondial aducea cu sine dispariţia celor trei imperii şi o nouă hartă politică a Europei.

Dispariţia Imperiului Rus a fost cauzată de pierderile mari din război, mai mult de 10 milioane de vieţi omeneşti şi de situaţia economică grea.

Începe războiul civil în Rusia şi ca rezultat apare Uniunea Sovietică.

Anume împotriva Rusiei ţariste Germania a folosit o nouă metodă de luptă, care mai târziu se va numi destabilizare politică.

Germanii au susţinut partidul bolşevic şi l-au ajutat să obţină puterea de stat. Ca rezultat, bolşevicii au semnat o pace separată cu Germania, pace care a durat până la 11 noiembrie când s-a semnat armistiţiul de la Compiegne.

După acest armistiţiu, conducerea sovietică a declarat că nu are nici o obligaţie faţă de Germania.

După dispariţia Imperiului Austro-Ungar au apărut noi state ca Austria, Polonia, Cehia, Slovacia, Ungaria.

În perioada dată se formează un nou stat care va purta denumirea de Regatul Iugoslavia şi va include în componenţa sa sârbi, muntenegreni, bosnieci şi croaţi.

Dispariţia Imperiului austriac va duce la începutul mişcării de eliberare naţională a populaţiei de origine română care locuia în Bucovina şi Transilvania. Apogeul acestei mişcări a avut loc la 1 decembrie 1918, cu Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, unde au participat 100 000 de români din ţinuturile Transilvaniei şi Banatului.

La această adunare s-a luat hotărârea de unire a Transilvaniei şi a Banatului cu România.

Ca rezultat se începe confruntarea militară cu Ungaria care nu a fost de acord cu unificarea Transilvaniei cu România.

Dar acest război româno-ungar a fost de scurtă durată şi s-a sfârşit cu victoria României.

Dintre statele ce au avut cel mai mult de câştigat în urma acestui război a fost Franţa.

Aceasta şi-a întors teritoriile pierdute în urma războiului franco-prusac din 1870, Alsacia şi Lorena, devenind putere mondială. Parisul devine centrul diplomatic al Europei.

Baze militare şi noi colonii franceze apar în Africa, Asia, în special în peninsula Indochina. Armata franceză în anii ’20-30 devine una dintre cele mai puternice forţe armate din lume.

Numărul trupelor franceze ajungea la 5 milioane de ostaşi.

Diplomaţia franceză a format un sistem de alianţe în Balcani, ce avea ca misiune să protejeze interesele Republicii franceze.

Un alt stat ce a avut de câştigat a fost Marea Britanie. Ea a obţinut principalul său scop: a distrus imperiul german, principalul concurent pe piaţa economică internaţională.

Englezii au acaparat coloniile germane din Africa. Comercianţii englezi s-au stabilit pe pieţele de desfacere germane din Europa. Flota engleză devine cea mai puternică din lume.

Englezii au ocupat Turcia şi controlau strâmtorile Bosfor şi Dardanele. Ei s-au implicat în războiul civil din Rusia.

O noutate a fost implicarea SUA. Acesta a fost primul caz când americanii au renunţat la neutralitate  şi s-au implicat în conflictele militare din Europa.

Prin aceasta conducătorii americani doreau ca să crească rolul SUA în hotărârea problemelor internaţionale.

Anume după primul război mondial, în Europa începe să pătrundă masiv marfa produsă în America.

În Europa Centrală apare un stat mare şi puternic, Polonia.

În componenţa ei a intrat Ucraina de Apus şi s-a format Uniunea Reci-Pospolita. Pe ţărmul Mării Baltice apar state noi: Lituania, Letonia, Estonia şi Finlanda.

Rezultatul primului război mondial a fost dispariţia vechii organizări politice a Europei.

Apare o nouă viziune privind organizarea vieţii economice, politice şi sociale.

Odată cu încheierea acestui conflict se naşte o nouă mentalitate privind dezvoltarea de mai departe a omenirii.

O consecinţă a războiului a fost şi apariţia celor două ideologii: cea fascistă şi comunistă.

Cercurile conducerii europene, văzând rezultatele primului război mondial, iau decizia de a face mari schimbări în viaţa socială ca să nu provoace noi revoluţii: capitalismul sălbatic care a existat până la război începe să dispară.

Se măresc salariile, ziua de muncă se micşorează. La majoritatea întreprinderilor se creează sindicate care trebuiau să supravegheze ca antreprenorii să-şi respecte obligaţiile faţă de salariaţi.

Dar încheierea primului război mondial nu garanta faptul că nu se va produce o nouă conflagraţie mondială.

Existau statele învinse care îşi doreau revanşă şi care aveau să provoace cel de-Al Doilea Război Mondial.

 

Sergiu MUNTEANU şi Ludmila LUPAŞCU

http://istoriamilitara.org/