O POVESTE ADEVĂRATĂ DESPRE UN ALIMENT PERICULOS IUBIT DE ROMÂNI – PARIZERUL

Un studiu efectuat acum câţiva ani a arătat că multe sortimente de mezeluri comercializate pe piaţa din România conţin piele de pasăre, emulsie din şorici, zgârciuri, cartilagii, aditivi, monoglutamatul de sodiu şi coloranţi, însă nimic din toate acestea nu se compară cu parizerul radioactiv, care se vindea în Alimentara în timpul regimului Ceauşescu.

A fost descoperirea unei chimiste, care a scos la iveală faptul că în componenţa parizerului intra un adeziv radioactiv, care transforma produsul într-unul cancerigen.

Povestea ei a fost spusă pe Facebook de Mihai Demetriade, consilier superior la Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii – CNSAS.

El a scris cum a descoperit această chimistă că parizerul scos la vânzare în magazine era cancerigen, dar şi cum au muşamalizat comuniştii totul.

„Suntem la începutul lunii decembrie 1984. La o sucursală din Ploieşti a Inspectoratului General de Stat pentru Controlul Calităţii Mărfurilor, o ingineră chimistă tocmai făcea o descoperire dintre cele mai grave.

Ing. Vasile Marilena, căci despre ea este vorba, a avut curiozitatea să verifice ce conţineau 49 de probe luate din preparatele din carne care se comercializau în Bucureşti şi Ploieşti (salamuri, mezeluri, parizer etc.).

Descoperirea a fost atât de gravă încât, peste câteva zile de numele ei aveau să afle de la Emil Macri (şeful Direcţiei a II-a a DSS), Iulian Vlad (adjunctul ministrului de Interne), până la Postelnicu şi Ceauşescu.

Pentru a reduce importurile de adjuvanţi alimentari, pe fondul politicii generale de reducere a cheltuielilor valutare, oficialii români au luat decizia în 1982 ca în fabricarea mezelurilor să folosească un adeziv „alimentar” produs de Combinatul de Îngrăşăminte Chimice Valea Călugărească. Era vorba de un așa numit fosfoliant.

Îngrozită de ce tocmai descoperise, Vasile Marilena a trimis probele la Institutul de Igienă şi Sănătate Publică din Bucureşti, la laboratorul I.G.S. şi LAREX şi la laboratorul de analize a produselor de origine animală – OBOR.

Rezultatele au venit să confirme primele informaţii. Conţinutul de fluor era de 112-289 mg/kg faţă de 30 mg/kg admis, de la peste trei la aproape zece ori mai mult, generând, astfel „efecte toxice cumulative”.

Conţinutul de elemente radioactive depăşea cu mult limitele normelor sanitare astfel: Uraniu-238 faţă de 0,1 pCi/g admis, probele conţineau 3-7,3 pCi/g (mai exact de la 30 de ori la 73 de ori mai mult!].

Radiu-226 faţă de 0,002 pCi/g admis, în probe se putea găsi 0,05-0,12 pCi/g [de la 25 la 60 de ori mai mult!]. Toate astea produceau „efecte cancerigene şi teratogene (malformaţii congenitale)”. În plus, conţinutul de plumb era de 1,14-1,52 mg/kg faţă de 1,0 mg/kg admis. Conţinutul de arsen al probelor fusese de 0,89-0,96 mg/kg faţă de 0,15 mg/kg admis [adică de şase ori mai mult!]. Conţinutul de nitriţi, de asemenea, depăşea limitele admise.

Fosfoliantul se folosea în preparatele de carne în R.S.R. din 1982, fără ca produsul să fi fost vreodată omologat ca unul destinat utilizării în producţia alimentară. Deşi ştia cât este de toxic, ministerul Sănătăţii avizase folosirea lui pentru 1 an, termenul fiind ulterior prelungit, la insistenţele ministerului Agriculturii, sub presiunile sistemice ale partidului.

Din cauza radioactivităţii foarte mari, leziunile provocate de fosfoliant erau ireversibile. De la cele cancerigene şi teratogene, amintite mai sus, la leziuni asupra celulelor tubilor renali şi nefrite (inflamarea rinichilor).

Pentru copii şi femeile gravide efectele erau extrem de grave. Inspectoratul General de Stat pentru Controlul Calităţii Produselor şi Serviciilor, deşi ştia cât este de toxic, nu interzisese folosirea lui.

Instituţiile de control, în frunte cu ministerul Agriculturii şi Industriei Alimentare au lăsat, cu bună ştiinţă, lucrurile nemodificate.

Presiunile politicilor partidului, de la economia de valută la reducerea importurilor, au lăsat urme criminale.

Afacerea a fost integral muşamalizată. Nu au existat răspunderi şi vinovaţi. Nimeni nu a aflat despre asta în presă. Adevărul, transformat în folclor urban, a fost septizat prin umor şi nepăsare. Urmele totalitare se văd însă în statisticile incidenţei cancerului, o boală care a explodat în ultimul deceniu comunist”.

Avizul istoricilor „Cu privire la semnificaţia datei de 28 iunie 1940”

---

Evenimentele care s-au derulat cu 82 de ani în urmă pe malurile Nistrului, în special între 26 şi 28 iunie 1940, revin astăzi cu o nouă forţă şi semnificaţie în atenţia opiniei publice din Republica Moldova şi din exteriorul statului nostru, reclamând o clarificare documentată ştiinţific şi răspunsuri temeinic argumentate.

Ştiinţa istorică a acceptat drept punct de plecare al acestor evenimente Tratatul de neagresiune sovieto-german şi Protocolul adiţional secret, semnate la 23 august 1939 la Moscova de comisarul sovietic de externe, V. M. Molotov, şi ministrul de externe al Germaniei, Ioachim von Ribbentrop.

Foto: Moscova, 23 august 1939 – Semnarea pactului sovieto-german 

Înţelegerile confidenţiale sovieto-naziste au jucat un rol fatal în destinul păcii mondiale: cele două forţe ireconciliabile până la acea dată – regimul comunist sovietic şi cel nazist – şi-au asumat statutul de arbitri ai păcii şi şi-au împărţit „sferele de interese” în Europa de Est.

În punctul trei al Protocolului adiţional secret se arăta că „în ceea ce priveşte Europa de Sud-Est partea sovietică insistă asupra interesului ei pentru Basarabia”, partea germană manifestând „o totală lipsă de interes faţă de aceste teritorii”.

Recunoaşterea „sferelor de interese” pentru o parte sau alta la înţelegerile din capitala sovietică presupunea acordarea „dreptului” de ocupaţie asupra unor ţări întregi sau porţiuni din teritoriul unor ţări aparte.

Pactul sovieto-german de neagresiune şi Protocolul adiţional secret au deschis porţile celui de-al Doilea Război Mondial, au predeterminat distrugerea şi dispariţia statului polonez, a Ţărilor Baltice independente, precum şi o serie de anexări şi amputări teritoriale din contul unor ţări suverane ca Finlanda şi România.

Primele semnale privind intenţia guvernului U.R.S.S. de a redeschide „cazul Basarabiei” datează din noiembrie-decembrie 1939, atunci când României i s-a sugerat ideea încheierii unui acord de ajutor reciproc cu Moscova, după modelul celor semnate de Ţările Baltice, însă împotmolirea Armatei Roşii în războiul împotriva Finlandei a avut drept efect renunţarea la acest scenariu.

Guvernul sovietic a revenit asupra acestui subiect la 29 martie 1940, după încheierea păcii cu Finlanda.

Începând cu luna aprilie, comandamentul militar sovietic a dispus redislocarea unor importante trupe de pe frontul de operaţiuni finlandez la locurile de amplasare permanentă şi concentrarea unor unităţi noi în districtele militare Kiev şi Odesa.

În mai 1940, în urma ocupării de către Germania hitleristă a unor ţări europene şi a atacului asupra Franţei, conducerea sovietică a început preparativele concrete pentru „rezolvarea” chestiunii Basarabiei.

La 3 iunie şeful statului major al districtului militar Kiev, N. F. Vatutin, a elaborat şi a transmis comisarului sovietic al apărării, S. C. Timoşenko, un memoriu strict secret privind operaţiunea militară împotriva României. Scopul strategic al acestei operaţiuni era distrugerea statului român, ocuparea Turciei europene şi stăpânirea Dardanelelor.

La 13 iunie la Kremlin a avut loc o consfătuire a conducerii supreme politice şi militare sovietice, la care au participat I. Stalin, V. Molotov, S. Timoşenko, B. M. Şapoşnikov, şeful marelui stat major, comandanţii celor două districte militare Kiev şi Odesa – Jukov şi Boldin şi alţii, la care s-a discutat operaţiunea împotriva României.

În consecinţă, a fost emisă directiva comisarului apărării şi şefului marelui stat major nr. 101396/ss, conform căreia trupele sovietice plasate la frontiera cu România trebuiau, la data de 24 iunie, ora 22.00, „să fie gata de ofensiva hotărâtoare cu scopul de a distruge armata română şi de a ocupa Basarabia”.

 Cele trei armate (a 5-a, a 9-a şi a 12-a), care urmau să atace teritoriul României, erau reunite în cadrul Frontului Sud, sub comanda generalului Jukov.

 La 23 iunie Jukov raporta comisarului apărării imposibilitatea încheierii concentrării de trupe la 24 iunie, din cauza dificultăţilor de transport, estimând pregătirea efectivului pentru luptă către dimineaţa zilei de 27 iunie.

La 21 iunie, şeful Direcţiei Politice a Armatei Roşii, L. Z. Mehlis, a emis directiva nr. 5285/ss cu privire la activitatea politică şi de propagandă în perioada operaţiunii împotriva României.

Pe plan diplomatic, urmărind realizarea pretenţiilor sale asupra Basarabiei, conducerea sovietică a urmat linia înţelegerilor secrete cu Germania, din 23 august 1939. Astfel, imediat după căderea Franţei, la 23 iunie 1940, Molotov i-a comunicat ambasadorului german la Moscova, von Schulenburg, intenţiile sovietice de „soluţionare pe cale paşnică” a problemei Basarabiei. Bucovina era inclusă în „rezolvarea” chestiunii basarabene.

Dacă România nu accepta o soluţie paşnică, U.R.S.S. era decisă să aplice forţa armată. Răspunsul părţii germane a fost prezentat la 25 iunie. Germania îşi „onora” înţelegerea în privinţa Basarabiei, opunându-se însă pretenţiilor sovietice asupra Bucovinei, care nu făcuse obiectul discuţiilor anterioare sovieto-germane. Pentru moment, U.R.S.S. se va limita să pretindă doar partea de Nord a Bucovinei.

La 26 iunie, la ora 22.00, comisarul poporului pentru afacerile externe, V. Molotov, l-a convocat pe ministrul plenipotenţiar al României la Moscova, Gheorghe Davidescu, pentru a-i înmâna textul notei ultimative prin care U.R.S.S. pretindea Basarabia şi Nordul Bucovinei. Nota sovietică era plină de falsuri.

În primul rând, în 1918 România nu s-a folosit de slăbiciunea Rusiei pentru a „desface” Basarabia. Parlamentul de atunci al Republicii Democratice Moldoveneşti (Basarabia), Sfatul Ţării, a decis în mod democratic să unească Basarabia cu România.

În al doilea rând, România nu putea să desfacă de la Uniunea Sovietică nimic, deoarece aceasta s-a constituit abia în 1922.

În rândul al treilea, în nota ultimativă autorităţile sovietice au insinuat că Basarabia ar fi „populată în principal cu ucraineni” şi că România ar fi călcat în 1918 „unitatea seculară a Basarabiei” cu R.S.S. Ucraineană, „unitate” care nu a fost atestată niciodată în istorie.

În plus, Guvernul U.R.S.S. a cerut drept „despăgubire” pentru „dominaţia” de 22 de ani a României în Basarabia partea de nord a Bucovinei a cărei populaţie ar fi fost „legată în marea sa majoritate cu Ucraina Sovietică”, un teritoriu care nu a aparţinut vreodată Imperiului Rus sau Rusiei Sovietice.

Sfidând realităţile istorice şi etnice din Basarabia şi Nordul Bucovinei, precum şi o serie de angajamente asumate de guvernul U.R.S.S. pe plan internaţional, ultimatumul sovietic era o mostră a mentalităţii şi conduitei imperiale sovietice în sfera relaţiilor internaţionale, un exemplu de dictat şi ameninţare cu recurgerea la forţa armată la adresa României.

Izolate pe plan internaţional, strâmtorate de propriile resurse militare şi economice, strivite de presiunea colosului din Răsărit şi incapabile de un efort de luciditate şi curaj politic, autorităţile României au cedat în faţa ameninţării sovietice şi au decis evacuarea Basarabiei şi Nordului Bucovinei fără a opune rezistenţă.

La 28 iunie 1940 Basarabia şi Nordul Bucovinei au fost invadate de trupele sovietice. Zeci de mii de oameni – funcţionari publici, fruntaşi ai partidelor politice, preoţi şi intelectuali, profesori şcolari şi oameni simpli au fost nevoiţi să ia drumul exodului peste Prut, pentru a se salva de urgia stalinistă.

Foto: Moment de reculegere pentru pământurile românești cotropite de ruși

În Basarabia, Nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţa s-a instaurat un regim sovietic de ocupaţie, opresiv şi represiv.

Transplantul de sistem sovietic în teritoriile ocupate şi impunerea cu forţa a regimului totalitar comunist a tras o linie neagră sub firava democraţie interbelică şi a produs o serie de consecinţe, unele mai dramatice decât altele.

Numai în intervalul 1940-1941 regimul sovietic de ocupaţie:

(1) a anulat dreptul la cugetul liber şi la orice libertăţi democratice;

(2) a aplicat teroarea în masă împotriva fruntaşilor vieţii publice, intelectualilor, slujitorilor cultelor, puţinii rămaşi între Nistru şi Prut, dar şi a oamenilor simpli;

(3) a comis nenumărate asasinate din motive de ură de clasă;

(4) a impus zeci de mii de oameni, intelectuali, în primul rând, să ia calea exodului forţat; (5) a deposedat de bunuri şi proprietăţi mii de cetăţeni;

(6) a format abuziv R.S.S. Moldovenească la 2 august 1940 prin sfârtecarea teritorială a Basarabiei şi desconsiderarea Constituţiei sovietice care prevedea doar dreptul Uniunii Sovietice de a admite noi republici în cadrul U.R.S.S., nu şi de a le forma cu de la sine putere;

(7) a extins asupra teritoriului din dreapta Nistrului conducerea administraţiei şi a organizaţiei de partid din R.A.S.S.M. şi legislaţia ucraineană;

(8) a promovat o politică fiscală de strangulare economică şi socială a ţărănimii libere;

(9) a interzis alfabetul şi limba română şi a impus alfabetul rusesc, prin Hotărârea Consiliului Comisarilor Poporului al U.R.S.S. din 11 noiembrie 1940;

(10) a închis şi profanat locaşe de cult;

(11) a anulat pe nedrept cetăţenia română prin Decretul Prezidiului Sovietului Suprem al U.R.S.S. „Cu privire la restabilirea cetăţeniei sovietice de către locuitorii Basarabiei şi la dobândirea ei de către locuitorii Bucovinei de Nord”, din 8 martie 1941;

(12) a deportat, la 13 iunie 1941, în regiunile îndepărtate ale U.R.S.S., zeci de mii de oameni nevinovaţi, de unde mulţi nu s-au mai întors;

(13) au fost mobilizaţi forţat zeci de mii de tineri pe şantierele de muncă (FZO) din U.R.S.S. şi în Armata Sovietică;

(14) a promovat o politică şi o propagandă de deznaţionalizare şi dezumanizare a fiinţei umane;

(15) a interzis organizaţiile politice şi obşteşti din Basarabia, inclusiv organizaţia comunistă şi comsomolistă basarabeană etc. Aceste nelegiuiri au continuat şi după 1944.

Toate acestea s-au derulat sub lozinca „eliberării” oamenilor muncii de sub povara asupririi „burghezo-moşiereşti române”.

Pe teza strâmbă a „eliberării sovietice” din 28 iunie 1940 s-a edificat ulterior un întreg eşafodaj istoriografic sovietic – la fel de fals şi mincinos.

Documentele de arhivă, cercetările istoricilor din Republica Moldova şi din alte ţări atestă de o manieră indubitabilă că actul din 28 iunie 1940 este o consecinţă directă a tranzacţiei sovieto-naziste din 23 august 1939 privind partajul „sferelor de influenţă” între cele două regimuri totalitare ale secolului XX.

Anexarea Basarabiei şi a Nordului Bucovinei a fost concepută şi realizată de comandamentul politic şi militar sovietic ca o operaţiune militară de ocupare a acestor teritorii, iar regimul terorii în masă instaurat în urma acestui act a fost unul al ocupantului şi nu al „eliberatorului” sovietic.

Prin urmare, data de 28 iunie 1940 consemnează o pagină neagră în istoria noastră. Această zi este începutul ocupaţiei sovietice, începutul unor drame şi tragedii fără precedent în trecutul nostru istoric.

În numele unei pretinse „eliberări” sociale, regimul totalitar comunist instalat prin forţa baionetelor sovietice, a comis crime abominabile care trebuie făcute publice şi condamnate, iar victimele regimului stalinist trebuie să fie onorate.

Acesta este adevărul istoric care trebuie asumat fără ură şi părtinire, ca bază pentru o reconciliere civică profundă şi durabilă.

Cunoaşterea şi asumarea adevărului istoric trebuie să consolideze societatea noastră, să contribuie la buna informare a cetăţenilor şi la calmarea spiritelor, la întărirea încrederii în argumentele ştiinţei academice.

Comisia de experţi:

academician Andrei EŞANU, preşedinte

membru corespondent Demir DRAGNEV

dr. Ion JARCUŢCHI

dr. hab. Anatol PETRENCU

dr. Anatol ŢĂRANU

dr. Gheorghe NICOLAEV

dr. Gheorghe COJOCARU

dr. Mihai TAŞCĂ

CUM S-A AJUNS LA ULTIMATUMUL PRIVITOR LA CEDAREA BASARABIEI ȘI BUCOVINEI DE NORD DAT ROMÂNIEI DE URSS LA 26 IUNIE 1940 !

În data de 24 iunie 1940, ministrul de externe german, Joachim von Ribbentrop, a fost informat de partea sovietică, cu privire la intențiile sale cu privire la Basarabia și Bucovina.

Ribbentrop s-a arătat îngrijorat mai mult de soarta celor aproximativ 100.000 de etnici germani din Basarabia. De asemenea, Ribbentrop s-a arătat uimit de pretențiile sovietice în ceea ce privește Bucovina, (acest teritoriu nu fusese menționat, în niciun fel, în protocolul secret al Pactului sovieto-german de neagresiune încheiat la 23 august 1939 între URSS și Germania).

În continuare, ministrul german de externe a subliniat că Germania are interese economice puternice în restul teritoriului românesc.

Textul ultimatumului din 26 iunie afirma, în mod incorect, că Basarabia era populată, în principal, cu ucraineni: 

„În anul 1918, România, folosindu-se de slăbiciunea militară a Rusiei, a detașat de la Uniunea Sovietică o parte din teritoriul ei, Basarabia, călcând prin aceasta unitatea seculară a Basarabiei, populată în principal cu ucraineni, cu Republica Sovietică Ucraineană.”.

Guvernul sovietic cerea partea de nord a Bucovinei care „ar reprezenta, este drept că numai într-o măsură neînsemnată, un mijloc de despăgubire a acelei mari pierderi care a fost pricinuită U.R.S.S. și populației Basarabiei prin dominația de 22 de ani a României în Basarabia.” Bucovina de nord avea unele legături istorice cu Galiția, care fusese anexată de URSS în 1939 ca urmare a invaziei germano-sovietice din 1939, doar prin faptul că ambele regiuni fuseseră parte a Imperiului Austro-Ungar din a doua parte a secolului al XVIII-lea până în 1918.

În cartea de amintiri „Molotov remembers. Inside Kremlin Politics„, Viaceslav Molotov , comisarul sovietic pentru afacerile externe relatează circumstanțele în care România a pierdut nordul Bucovinei și Ținutul Herța, în anul 1940, odată cu Basarabia.

Molotov spunea că: „Nu cunoșteam bine geografia la data vizitei lui Ribbentrop. Nu știam geografia granițelor dintre Rusia, Germania și Austro-Ungaria. Am cerut să trasăm granițele în așa fel încât orașul Cernăuți să ne aparțină nouă. Germanii mi-au spus: „Dar voi n-ați avut niciodată Cernăuțiul. El a aparținut întotdeauna Austriei. Cum puteți să-l cereți?”, „Ucrainenii îl cer! Sunt ucraineni care trăiesc acolo, ei ne-au ordonat să facem asta.”

Dar Cernăuți n-a fost niciodată oraș rusesc, a fost întotdeauna parte a Austriei și apoi a României!” a răspuns ambasadorul german la Moscova, Friederich von der Schulenburg. „Da, dar ucrainenii trebuie să se unească!” …Schulenburg…a oftat și apoi a zis: „Voi raporta guvernului meu”. A raportat și Hitler a aceptat.”^[

Urmărind să nu deterioreze relaţiile sovieto-germane, dar nici să nu dea dovadă de slăbiciune, I.V. Stalin a recurs la un compromis, cerând lui V.M. Molotov să-l informeze pe Friedrich Werner von Schulenburg că guvernul sovietic a decis „să-şi limiteze cererile asupra părţii nordice a Bucovinei, împreună cu oraşul Cernăuţi” notează Col. (r) Prof. univ. dr. Alesandru Duţu în publicația online https://www.art-emis.ro.

– Încercând să obţină o compensaţie pentru România, ambasadorul german a apreciat că se putea ajunge mai uşor la „o soluţionare paşnică” în situaţia în care guvernul sovietic „ar înapoia rezerva de aur a Băncii Naţionale a României” (tezaurul românesc depus spre păstrare la Moscova în timpul Primului Război Mondial – n.n.).

– V.M. Molotov a răspuns însă că această problemă „nici nu se mai pune deoarece România a exploatat un timp îndelungat Basarabia”. Se referea, în mod eronat, la perioada care se scursese de la 27 martie/9 aprilie 1918, când Basarabia se unise cu România, în urma votului majoritar al Sfatului Ţării.

– În continuare, cei doi diplomaţi, sovietic şi german, cad de acord asupra modului în care urma să se procedeze: în timp ce guvernul sovietic avea să supună cererea, în aceeaşi seară, ministrului plenipotenţiar român la Moscova, guvernul german trebuia să sfătuiască „de urgenţă” guvernul de la Bucureşti ,,să cadă de acord”, altfel „războiul ar fi inevitabil”.

De la Roma, ambasadorul german îl informa pe Joachim von Ribbentrop că guvernul italian a reafirmat că „optează pentru o soluţionare paşnică a problemei Basarabiei şi îşi oferă serviciile pentru a exercita o anumită influenţă asupra Bucureştilor”.

Prin urmare, cei „trei mari”, care controlau atunci viitorul statelor Europei, îşi „dăduseră mâna” şi deciseseră sfârtecarea României, care nu putea conta nici pe sprijinul aliaţilor din Înţelegerea Balcanică.

– Reliefând contextul internațional nefavorabil, Gheorghe Tătărescu, prim-ministrul țării, avea să noteze ceva mai târziu: „Astfel, în noaptea de 26 spre 27 iunie ne-am găsit singuri în fața amenințării. Singuri”.

În acest context, seara târziu, la orele 22.00, ambasadorul român la Moscova, Gheorghe Davidescu, este chemat de V.M. Molotov la Kremlin, care îi înmânează, în numele guvernului sovietic, o Notă ultimativă prin care se cerea guvernului român „să înapoieze cu orice preţ Uniunii Sovietice Basarabia” şi să „transmită”, tot Uniunii Sovietice, partea de nord a Bucovinei. Răspunsul era aşteptat în cursul zilei de 27 iunie 1940.

– Pe harta înmânată, „noile frontiere” erau marcate printr-o linie groasă, trasată cu creion roşu, urma acestuia acoperind, aşa cum releva Alexandru Cretzianu, o porţiune corespunzătoare „unui teritoriu de 7 mile”, astfel încât era foarte greu de stabilit în care parte urmau să rămână unele localităţi. Mai mult, linia trecea şi peste un teritoriu (regiunea Herţa) care nu era menţionat în ultimatum.

După ce precizează că „argumentele înșirate în Notă sunt lipsite de temei”, Gheorghe Davidescu expune „drepturile istorice, entice și politice care formează temelia reunirii Basarabiei cu patria” și declară că „România nu a profitat de slăbiciunea militară a U.R.S.S.”, că „unirea a fost un act al majorității populației basarabene a cărei voință s-a exprimat în hotărârea Sfatului Țării”.

– Apoi expune „modul în care a fost răpită Bucovina și împrejurările în care această provincie, care nu a cunoscut niciodată dominația rusească, a hotărât să se unească cu Patria Mamă”, reamintește faptul că după 1918 România „a făcut tot ce i-a stat în putință pentru a avea raporturi de bună vecinătate cu U.R.S.S. în convingerea că guvernul sovietic își dă seama că o Românie puternică, unită în granițele ei entice este o garanție de securitate pentru toți vecinii ei”.

– V.M. Molotov nu acceptă argumentele ministrului român, apreciind că acestea nu corespundeau „nici evoluției istorice, nici situației de fapt”. Argumentează cererea sovietică privind nordul Bucovinei ca „despăgubire pentru dominația română în Basarabia timp de 22 de ani”.

– Gheorghe Davidescu mai precizează că termenul de 24 de ore era „insuficient pentru ca guvernul român să poată lua o hotărâre într-o problemă atât de importantă pentru viitorul neamului nostru”.

– Şi aceste argumentele se dovedesc a fi inutile, V.M. Molotov atrăgând atenția că dacă România nu va răspunde afirmativ în termenul fixat, atacul sovietic se va produce în seara următoare.

De la Moscova, Friedrich Werner von Schulenburg face cunoscut că trupele sovietice „trec mâine dimineață granița României dacă guvernul român nu dă încă azi răspuns afirmativ la pretențiile U.R.S.S.”. Informând pe români despre acest lucru, Wilhelm Fabricius precizează că „acceptarea este în interesul bineînțeles al României”.

În acel moment, Uniunea Sovietică dispunea, în apropierea graniţei estice a României de 40 de divizii, 14 brigăzi, 30 de regimente şi patru divizioane de artilerie independente.

– Cu toate că Germania se străduia să „ţină în frâu” Ungaria şi Bulgaria, presiuni/pericole evidente se manifestau şi la graniţa de sud şi de vest a României.