CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Mărturii din culisele anilor de teroare din România despre rușinoasa ofensivă prin care regimul comunist a urmărit să împiedice acordarea Premiului Nobel pentru Literatură marelui poet român Lucian Blaga

Culisele unei istorii rușinoase: cum a reușit regimul comunist genocidar să-l lase pe Lucian Blaga fără Premiul Nobel pentru Literatură. Otrăvitorul Zaharia Stancu. Mărturii din anii terorii

Foto: Zaharia Stancu, Lucian Blaga, Gheorghiu Dej

Culisele unei istorii rușinoase din anii terorii comuniste

Marele poet și filosof Lucian Blaga a fost propus în 1956 în vederea acordării Premiului Nobel pentru Literatură, dar regimul comunist avea să depună eforturi însumate cu scopul de a-i face pierdut și îngropat dosarul, ceea ce de altfel s-a și întâmplat, scrie Răzvan Gheorghe în https://www.podul.ro/ culisele-unei-istorii-rușinoase

Un vârf de lance în această ofensivă rușinoasă a fost chiar scriitorul politruc Zaharia Stancu, recompensat cu funcții importante de orânduirea comunistă genocidară.

Propunerea lui Lucian Blaga pentru Premiul Nobel a fost făcută de intelectuali români din Franța și Italia, comisiei de la Stockholm fiindu-i trimise câteva antologii cu poeme ale filosofului, o traducere în germană a dramei ”Meșterul Manole” și un Referat privitor la întreaga sa operă, acesta din urmă fiind întocmit de Basil Munteanu, prietenul lui Blaga.

Prinzând de veste că un ”dușman al poporului” le-ar putea face o astfel de figură, Blaga având șanse reale de a câștiga Premiul Nobel pentru Literatură, autoritățile comuniste au întețit persecutarea filosofului, în paralel trimițându-l pe komisarul ”cultural” Zaharia Stancu (era președinte al Societății Scriitorilor Români încă din 1947), într-un turneu în țările nordice, cel mai mult timp petrecându-l la Stockholm, cu scopul de a-l compromite prin minciuni pe Lucian Blaga și de a-i dinamita șansele.

În ultimii săi ani de viață, spectrul arestării avea să planeze lungi perioade asupra filosofului.

În ꞌ58 începuseră arestările în anchetele aferente ”Lotului Iubu” (după numele profesorului Mihai Iubu, prieten apropiat al lui Blaga), securiștii chinuindu-se inițial să demonstreze că grupul ar fi plănuit un așa-zis complot condus chiar de Lucian Blaga, dar filosoful nu a putut fi acuzat de așa ceva, totul fiind o minciună de la un capăt la altul, însă cercetările l-au avut în mod permanent în vedere.

De notat că cei 15 membri ai Lotului Iubu au fost condamnați la ani grei de închisoare. Să nu uităm nici că, de-a lungul terorii comuniste, conținutul scrierilor literare a constituit deseori motivul recurgerii la represiune politică directă la adresa autorilor – bunăoară, în ꞌ59 avea loc ancheta ”Lotului Noica-Pillat”, dosarul fiind deschis ca urmare a unor preocupări de natură literară.

Ostracizat, marginalizat și supravegheat în mod constant de Securitate, Lucian Blaga avea să treacă la Dumnezeu în 1961. Fusese scos, de la un an la altul, din literatură, din teatru, de la Academia Română, de la Universitate, ca să fie trimis la ”munca intelectuală de jos”

În remarcabilul volum ”Despre ‹baltici›. Ipostaze ale represiunii politice în România postbelică” (Editura Eikon, București, 2018, detalii AICI),  istoricul și cercetătorul Silviu B. Moldovan dezvăluie un episod puțin spus scabros, datând din 1946, episod care spune foarte multe atât despre natura odioasă a poliției politice comuniste cât și despre lichelismul (de asemenea instrumentat politic) al lui Zaharia Stancu, ajutându-ne astfel să înțelegem ura veninoasă pe care politrucul o nutrea pentru Blaga, probabil și din pricina faptului că măreția acestuia va fi fost o dovadă vie a propriei nimicnicii.

Către sfârșitului anului 1946, când instaurarea comunismului era abia la început, editura vieneză ”Erwin Müller” s-a declarat interesată să publice ”în limba germană un volum de poezii al însemnatului poet liric român Lucian Blaga”.

 De notat că un volum de poeme fusese deja tradus în germană și probabil se dorea o republicare, dar, necunoscând deloc situația politică din România, conducerea editurii se adresează Ministerului Educației Naționale de la București cu scopul de a se ”convinge dacă Blaga nu a fost cumva colaboraționist”, caz în care își preciza intenția de a renunța la publicarea volumului de poezii.

Anii de după război au fost marcați de așa-numita denazificare, vertij care nu de puține ori a dus la culmi ale cruzimii și ale poliției politice – pentru mai multe detalii, a se citi studiul istoricului și cercetătorului Keith Lowe, ”Continentul barbar. Europa și urmările celui de-al Doilea Război Mondial” (detalii AICI). 

La rându-i, Silviu B. Moldovan punctează, pentru a contextualiza cât mai bine:  

”Parte a spațiului occidental, Austria nu era momentan și un teren al libertății neîngrădite, aceasta aflându-se, alături de Germania, sub regimul ocupației principalelor puteri învingătoare în cel de-al Doilea Război Mondial, care impuneau deja principiile denazificării”. 

A nu se uita că ”denazificarea” în România era oricum o formă fără fond, o vânătoare de vrăjitoare coordonată de năimiții Kremlinului, în condițiile în care țara noastră nu s-a aflat deloc sub ocupația Germaniei naziste.

 De remarcat și că, specific vremurilor, editura austriacă oferea și o definiție inedită ”colaboraționismului”: ”colaborarea pe teren cultural cu puterile nemțești” – dintr-o astfel de sintagmă-umbrelă, Securitatea (la acea vreme în curs de coagulare sub instructajul agenților NKVD) putea înțelege orice dorea. 

Să admitem că solicitarea editurii către Ministerul Educației Naționale era cât se poate de firească în acei ani, deși asta exceda oricărei valorizări pe criterii pur estetice.

Însă nefirescul decurge din următorul aspect: notificarea editurii ”Erwin Müller” este deturnată spre Ministerul Afacerilor Interne, care iată că își arogă în forță competențe vizând opere filosofice și literare, poeme și așa mai departe.

Toate acestea se transformă imediat în ”muncă de informații”, o îndeletnicire care însă ar fi trebuit să se oprească în momentul constatării că Lucian Blaga nu figura în indicatorul întocmit pentru aplicarea art. 16 din Convenția de Armistițiu (care ulterior va fi sporit în permanență de comuniști, pe fundalul represiunilor ce i-au vizat în mod direct pe autorii critici la adresa regimului).

Lucian Blaga nu putea fi acuzat de ”colaboraționism”, fiindcă nimic, dar absolut nimic nu ar fi putut susține așa ceva. 

Dar nu, problemele nu se termină aici. MAI solicită Ministerului Informațiilor un aviz privind publicarea volumului de poezii al lui Blaga în limba germană.

Mai mult, în cerere, MAI mută problema într-un alt registru, precizând sumar că Blaga a lucrat în diplomație, însă fără a face vreo precizare referitoare la rostul acestei mențiuni.

Contrar oricăror așteptări, Ministerul Informațiilor se comportă normal și comunică MAI că nu are nimic împotriva publicării traducerii.

E momentul în care intervine cu crampoanele ideologice tovarășul Zaharia Stancu: 

”Nu știu ce atitudine a avut (Lucian Blaga – n. red.) în timpul legionarilor, întrucât atunci el a locuit la Sibiu și nu l-am văzut. Ceea ce pot afirma este că literatura lui nu deservea legionarismul și presa legionară nu l-a atacat. Opera dramatică a lui Blaga n-ar putea fi astăzi reprezentată pe scenă din pricina misticismului de care e străbătută. Cred că nu s-ar putea tipări nici lucrările lui filozofice și, în cea mai mare parte, nici versurile pe care le-a scris și publicat”

Ca o paranteză, după expunerea acestor refulări bolșevice, Silviu B. Moldovan amintește că, în ”Dicționarul scriitorilor români”, coordonatorii Mircea Zaciu, Marian Papahagi și Aurel Sasu au scris că Zaharia Stancu ”a debutat editorial o dată cu Arghezi, prelungind apoi ecouri din Blaga și Pillat”.

Să nu uităm că în momentul în care îl atacă total nedrept și prin cele mai mișelești metode pe Blaga, Zaharia Stancu era director al Teatrului Național, din această postură interzicând jucarea tuturor pieselor scrise de filosof. Ulterior, Stancu avea să parvină președinte al Societății Scriitorilor Români, începând cu 1947, și apoi al Uniunii Scriitorilor, din 1966, unde a fost reales până când a decedat în funcție. Pe linie politică, din ꞌ48 a fost ales deputat în Marea Adunare Națională. Întreaga sa viață a fost un personaj umflat cu pompa de partid

Ce e cu adevărat halucinat în acuzațiile fără acoperire ale lui Stancu? El mută diametral datele problemei, de la ”colaboraționismul” care nici nu a existat (doar au recunoscut asta chiar Ministerul Informațiilor și MAI, instituții de forță ale dictaturii comuniste!) la obsesiile comuniste privind răfuielile românești interbelice, filtrând totul prin insinuarea abjectă a unei așa-zise pactizări a lui Blaga cu… legionarii. 

Astfel de etichete (de cele mai multe ori fabricate prin intermediul poliției politice) deveneau din ce în ce mai letale în România, următorii ani aveau să demonstreze cu prisosință asta. Zaharia Stancu lansează inepțiile de mai sus și în condițiile în care editura nu ceruse nicio informație în acest sens.

Pe de altă parte, Silviu B. Moldovan punctează: ”Dacă Blaga ar fi avut o cât de mică implicare în guvernarea național-legionară (septembrie 1940-ianuarie 1941) este evident că Zaharia Stancu ar fi știut”. 

E însă siderant că Stancu s-a pretat să reproșeze cărților lui Blaga că ”nu deserveau legionarismul”, în timp ce plusa cu o nouă culpă ideologică: cea de a nu fi fost atacat de presa legionară!

Finalmente, după ce îi interzisese teatrul, Zaharia Stancu recomandă represalii politice împotriva lui Blaga, pe care le motivează prin atacuri imunde la adresa poeziei și operelor filosofice ale acestuia. 

”Din activitatea desfășurată de Lucian Blaga, se constată că întreaga sa operă este străbătută de un profund misticism folosit în general de fascism”, aprecia ateul bolșevic Stancu, punând semnul egal între credință în Dumnezeu, misticism și… fascism.

Cât despre prolifica activitate universitară a lui Blaga, politrucul debitează (scăpând și o virgulă între subiect și predicat): ”Un om cu asemenea concepții și trecut politic, nu poate da o edicație în spirit progresist, tineretului universitar”.

E limpede: discuția referitoare la publicarea unui volum de poezii se transformă într-un atac total și eminamente politic la adresa omului Blaga. Trebuie spus și că numele lui Zaharia Stancu va fi prezent în mai toate conjuncturile în care Blaga a fost persecutat sau șicanat.

Nu e deloc de mirare că regimul genocidar l-a trimis chiar pe el, un dușman frustrat și învederat al filosofului, în turneu la Stockholm, cu scopul declarat de a lăsa România fără Premiul Nobel pentru Literatură. 

Silviu B. Moldovan remarcă marea iritare ce emană din dosarul de la Securitate al lui Lucian Blaga, din chiar momentul în care acesta a fost propus pentru Premiul Nobel.

Filosoful era cât se poate de conștient de jocul perfid al autorităților comuniste. La dosar există o notă informativă a unui turnător care relatează că Blaga i-a spus: ”Guvernului, desigur, nu i-a convenit acest lucru, să primească premiul Nobel pentru prima dată – tocmai azi – un român, care nu scrie pe linie. De aceea l-au și trimis pe Zaharia Stancu la Stockholm, ca să arate acolo în cercurile autorizate, că guvernul român n-ar privi cu simpatie o asemenea distincție acordată lui Blaga. De aceea a și fost abandonată această idee”

Drept urmare, nu doar Blaga a ratat Premiul Nobel pentru Literatură, ci întreaga Românie.

Fiica lui Blaga – Dorli Blaga – avea să pună și ea punctul pe i:

 ”Este evident că autoritățile românești nu au acceptat o asemenea propunere. Atunci a fost și Zaharia Stancu prin țările nordice, probabil pentru a lansa ideea că tatăl meu ar fi colaborat cu regimul de dreapta de la noi”.

Tot în volumul ”Despre ‹baltici›. Ipostaze ale represiunii politice în România postbelică” sunt reproduse o serie de fragmente ale fiicei lui Blaga referitoare la marile presiuni pe care regimul comunist le-au exercitat asupra tatălui ei, care a rămas până la moarte un exemplu de rezistență și demnitate: 

Tov. Joja i-a răspuns că nu i se cere să-și abjure filosofia. El însuși, tov. Joja, e filozof, și-și dă seama că asemenea probleme nu astfel se aranjează. Însă există o serie de oameni, și în țară, dar mai ales în străinătate, care speculează tăcerea lui (a lui Lucian Blaga – n. red.) interpretând-o ca un act de opoziție față de regim. Față de aceasta, bineînțeles regimul nu poate fi indiferent. Și dacă el – Blaga – continuă această atitudine pasivă de până acum, de a nu publica decât traduceri, atunci să nu se mire că va fi considerat inamic și va fi combătut. În definitiv, el nu se poate plânge, pentru că față de el nu s-au aplicat măsuri de privare a libertății personale. A fost numai combătut. Dacă dovedește însă o atitudine din care rezultă clar că nu este un adversar al regimului socialist, se va trece cu vederea opera sa care nu poate fi nici într-un caz popularizată, dar el – Blaga – se va putea bucura de considerațiile care revin de drept unui talent excepțional de la care Republica noastră populară așteaptă o contribuție de creație la nivelul talentului său”. 

Firește, tov. Joja era lunecosul tovarăș Athanase Joja, deputat în Marea Adunare Națională și membru al Academiei Române. 

P.S. Lucian Blaga obișnuia să spună că nu e adevărat că nu scrie, e adevărat că nu publică.

26/01/2022 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

PARTIDUL COMUNIST ROMÂN ȘI ”PROBLEMA EVREIASCĂ”

„Voi trebuie să reprezentați interesele maselor evreiești, nu pe linie națională, ci pe linia revendicărilor sociale, economice, culturale…”

László Luka, alias Vasile Luca, reprezentant de frunte al aripii moscovite a P. C. R. –

„Burghezia evreiască, în frunte cu Filderman, care l-a susținut pe Antonescu.”

Aceste cuvinte aparțin comunistului Vasile Luca (născut László Luka) și fac parte din discursul rostit de acesta în Ședința cu responsabilii organizațiilor de masă, din 5 octombrie 1945 , la care a mai afirmat printre altele că
„Filderman se împăca foarte bine cu Maniu. (…) Se împăca foarte bine și cu jefuirile lui Antonescu.” (…) „nu ale lui Filderman și ale bandei lui capitaliste”.(Arh.St.București, CC al PCR. Cancelarie, dos. 86/1945, f.1, 15–30).

Testamentul lui Wilhelm Filderman - Revista România Culturală

Foto: Wilhelm Filderman (1882-1963), doctor in Drept la Facultatea de Drept din Paris, fost președinte al Uniunilor de Comunități Evreiești din România si președinte al Uniunii Evreilor Romani între 1929 și 1948, reprezentant al comunității evreilor în parlamentul român.

A fost unul din fondatorii Uniunii Evreilor Pământeni (1909), al cărei vicepreședinte devine din 1915. În Primul Război Mondial a luptat ca ofițer în armata română,fiind decorat cu ordinele Coroana României și Virtutea Militară. În calitatea sa de delegat din partea României la Conferința de Pace de la Paris din 1918, a avut contribuții la elaborarea Tratatului privind drepturile minorităților.  La 30 mai 1943 a fost deportat o scurtă perioadă de catre regimul antonescian în Transnistria.

După 23 august 1944, a intrat în conflict cu comuniștii, după ce a refuzat afilierea Uniunii Evreilor Români la Comitetul Democrat Evreiesc, organizația-marionetă a Partidului Comunist Român, motiv pentru care a fost arestat de noile autorități comuniste de câteva ori în 1945, tot de atâtea ori eliberat la intervențiile SUA.

În data de 12 martie 1948, aflând că era pe cale să fie arestat în calitate de spion englez, a părăsit țara clandestin împreună cu soția, stabilindu-se la Paris, în Franța. A fost judecat în contumacie în 1950 de autoritățile comuniste din România ”populară” și condamnat.  A obținut (1955) și cetățenia americană. S-a stins din viață la Paris, în 1963.

Referitor la poziția comuniștilor față de problema evreiască în țara noastră, Vasilică Militaru, președintele Asociației Neamul Românesc relatează faptul că, în Ședința cu reprezentanții organizațiilor de masă din 11 ianuarie 1946, ”tovarășul”Vasile Luca, reprezentant marcant al grupului de comuniști trimis de la Moscova care acaparase puterea în în România postbelică și în conducerea PCR, susținea următoarele:

Tov.Vasile Luca: ”Am spus că există la evrei un anumit sentiment creat de antisemitism, dar aceasta nu înseamnă că trebuie recunoscuți ca naționalitate aparte, dacă nu vrei să te sinucizi. Șovinismul românesc va striga atunci „Afară cu ei din țară!”.

”Trebuie să sprijinim cultura lor și tot ce e just. Dar nu vă lăsați conduși de sioniștii fasciști, reacționari.
Noi recunoaștem acest sentiment de care vorbeam, dar nu-l încurajăm, pentru că nu aduce nici un folos evreimii și ar fi absolut greșit de a-i recunoaște ca naționalitate aparte.

Nimeni nu neagă sentimentul național, ei ar vrea să devină o națiune, dar pentru aceasta trebuie o dezvoltare istorică.

Nimeni nu neagă existența anumitor revendicări, dar nu pe chestiunea națională, ci pentru nevoile evreilor, pentru rezolvarea acestor probleme cu democrația românească, în cadrul statului românesc.
Dar voi alunecați pe linia naționalistă șovină a fasciștilor evrei. Rolul vostru e să combateți această agitație naționalistă. Trebuie să vă ocupați cu problemele micilor meseriași, comercianți evrei.

Nu lucrați cu întreaga masă, pentru că nu se poate uni întreaga masă niciodată. Capitalistul, speculantul nu se unește cu muncitorul sau funcționarul evreu. Voi să aveți la bază muncitorul, micul meseriaș, micul comerciant, funcționarul – să le apărați interesele, să nu luați poporul evreu unitar cu revendicări specifice. Filderman se împăca foarte bine cu Maniu. El nu dorește să plece în Palestina. Se împăca foarte bine și cu jefuirile lui Antonescu.
Aceasta e linia noastră și am subliniat foarte ascuțit, când am combătut tendința de a uni pe toți evreii. Voi trebuie să reprezentați interesele maselor evreiești, nu pe linie națională, ci pe linia revendicărilor sociale, economice, culturale, împreună cu celelalte forțe democratice. Să nu ne lăsăm noi influențați. Nu trebuie ca voi să intrați în discuție cu acești sioniști, în loc să arătați revendicările juste ale evreilor.

Marea masă a evreilor nu se gândește la emigrarea în Palestina, căci văd ce-i acolo. Deci nu încercarea de a izola din punct de vedere național. Nu negăm acest sentiment, dar nu-l încurajăm. Trebuie să fim dialectici.

Căutăm să atragem pe evrei alături de noi, pentru democrație, pentru revendicările nu ale lui Filderman și ale bandei lui capitaliste, ci a maselor nevoiașe, mai mult din Ulița Evreiască decât din Lipscani. Aceasta e linia. Deci, noi recunoaștem dreptul celui ce vrea să plece de a pleca, dar până ce ești aici, lucrează cu noi.”. (Arh.St.București, CC al PCR. Cancelarie, dos. 8/1946, f.2, 5-8)

Vasile Luca care băga spaima în burgheji cu Dej luptase contra României.  Documente – Evenimentul Istoric

Vasile Luca (1898-1963), născut László Luka (foto), de etnie secuiască maghiară, a fost deputat în Sovietul Suprem al URSS între anii 1941-1944, Viceprimar al Cernăuților (Bucovina de Nord) în perioada de ocupație sovietică 1940-1941, deputat în Marea Adunare Națională între anii 1946-1952.

După 1944 a fost membru în secretariatul CC al PCR, vicepreședinte al Consiliului de Miniștri și ministru al finanțelor (1947-1952).

A fost căsătorit cu activista comunistă Elisabeta Luca (fostă secretară a Anei Pauker la Moscova), născută Betty Birnbaum, evreică de origine, veterană a Războiului Civil Spaniol.Vasile Luca a fost arestat în data de 14 august 1952, din „ordin superior” (vol. 132, f. 1), iar prin Sentința nr. 180/8 octombrie 1954 a Colegiului Militar al Curții Supreme a RPR a fost condamnat la moarte.

Fostul ministru de Finanțe a formulat o cerere de grațiere, însă Prezidiul Marii Adunări Naționale a comutat pedeapsa cu moartea în muncă silnică pe viață. Prin Decretul nr. 5/3 ianuarie 1963, deținutului Vasile Luca i s-a transformat pedeapsa de muncă silnică pe viață în muncă silnică pe 25 ani; la 27 iulie 1963 se consemna însă decesul acestuia în penitenciarul Aiud (vol. 173, f. 7).
La baza declanșării operațiunii de răspundere penală nu a existat niciun material din care să fi rezultat săvârșirea vreunei infracțiuni, ci o informare din partea partidului unic, în care Vasile Luca și apropiații acestuia erau considerați deviatori, dușmani și creatori ai unui grup antistatal (vol. 182, f. 1).

Sunt relatări conform cărora întreaga anchetă s-a desfășurat pe baza indicațiilor lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, sub conducerea directă a ministrului Afacerilor Interne, Alexandru Drăghici, folosindu-se mărturii neadevărate sau cu un grad de credibilitate scăzut.

În plus, multe dintre acuzații nu s-au confirmat (vol. Anexa 6, f. 1).
Avatarurile uneia dintre figurile marcante ale PCR/PMR, surprinse în copertele tocite ale unui dosar foarte solicitat de către cercetătorii acreditați la CNSAS, dezvăluie informații de interes științific privind modalitățile de soluționare a unor confruntări între grupurile de putere din conducerea PCR. Perdanții au plătit scump, iar învingătorii au „dictat” termenii judecății.

În cele ce urmează, se reproduc redat ad litteram, cîteva citate din stenograma, din 5 octombrie 1945, redactată la C. C. al P.C.R.

„Tov. Chiriţă: … În Moldova situaţia este şi mai grea. În Moldova nu este aproape un evreu ca să fie în producţie. Toţi se ocupă cu specula.

Tov. Ghizela Vass : Cu specula.
Tov. Chiriţă: Nu, pentru că aceşti evrei ar vrea să intre în producţie. Aceste mici gheşefturi care le fac nu le asigură existenţa. (…) Şi noi, în faţa acestor probleme, stăm fără nici un răspuns. (…).
Tov. Vasile Luca: Dar întreprinderile care se refac în Moldova, nu angajează muncitori evrei?
Tov. Ghizela Vass: Numai evrei angajează.
Tov. Chiriţă: Am convingerea, că în sânul nostru s-a creat un sectarism. (…) Care este poziţia Apărării Patriotice, după mine sectară? Eu nu zic, că ar trebui să fie puşi pe primul plan evreii. Dar între atâţia vorbitori, eu cred că trebuia un vorbitor evreu. Şi nu s-a pus. (…) Nu avem dreptul să băgăm capul în nisip şi să ignorăm o problemă care există în ţara românească; şi să lăsăm ca aceşti câţiva jidănaşi (sic) să se agite pe stradă, fără a putea să facă ceva. (…)
Tov. Elena Stoie: Dacă comitetul evreiesc a luat măsuri, ca să nu mai fie atâţia speculanţi?
Tov. Ghizela Vass: Merg la ţară, iau vite, iau tot şi dacă îi arestează, spun: tocmai pe mine mă arestezi, care am fost în Transnistria? Şi jandarmul le dă drumul. Mi-a povestit un tovarăş, că este o manifestare şi atitudine pur legionară pe care o întrebuinţează evreii. Dacă aveau un concurent creştin, se duceau şi-l denunţau, că: el mi-a împuşcat pe fiul meu. Au aceleaşi metode pe care le întrebuinţau în Transnistria… (…)
Tov. Ghizela Vass: Reacţionarii evrei primesc bani din partea englezilor.
Tov. Vasile Luca: … Nu putem tolera, şi în special voi nu puteţi tolera, la evrei, ca pe baza suferinţelor să se creeze acum o situaţie privilegiată, de jaf şi asuprire a populaţiei româneşti. Dar voi nu combateţi aceasta. Şi faptele nu sunt cu caracter izolat, ci au caracter de masă. Cu aceste fapte m-am întâlnit şi eu personal în Moldova, atunci când era încă cald, abia ieşiţi din lagăre, din ghetouri, eliberaţi de Armata Roşie.

Cu capcana, cu laţul nu ai fi putut prinde un evreu, ca să ajute la săparea tranşeelor, în dosul frontului de 50-100 km, ca să ai linie de apărare şi să nu reuşească nemţii să facă un contraatac. Şi o sămânţă o vindeau cu 5 ruble la ostaşii roşii şi puteau trăi bine cu familia şi au strâns milioane. 

Şi ce au făcut cei din lagăre? Au venit cu saci de ruble. Au cumpărat ruble cu 5 lei şi le-au vândut cu suta apoi. Dacă ei ar fi vrut să se încadreze în producţie, de ce nu s-au creat cu aceste imense capitaluri, întreprinderi, pe care să le pună în funcţie, să refacă Moldova, să ia aceşti evrei în întreprinderi ca muncitori. De ce n-au făcut-o? Pentru că sunt capitalişti şi speculanţi. Sunt împotriva populaţiei evreieşti şi cu ei nu ne putem uni. Nu putem combate antisemitismul, dacă nu combatem această plagă.

Îmi spune că s-au îmbrăcat în haine ruseşti şi au luat vitele de la ţărani. (…) Trebuie să înţeleagă şi trebuie explicat, pentru că ce nenorocire am fi avut în Moldova… Partidul este compus din evrei numai, organizaţiile celelalte sunt evreieşti, poliţia, aparatul administrativ, evreieşti, şi atunci s-a spus: Ce este aici, este un stat evreiesc sau un stat românesc? ()… Antisemitismul nu-l combaţi scoţându-i pe evrei din lagăr şi punându-i în fruntea tuturor. (…) Au venit din lagăr şi în scurt timp au devenit milionari.

(Teodor Wexler, Mihaela Popov, ANCHETE şi PROCESE UITATE. 1945-1960. Documente. Editura Fundaţia W. Filderman, Bucureşti, f. a., vol. 1, pag. 17-31).

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este vass.png

”Tovarășa” Ghizela Vass (foto) (născută Gitta) (n. 22 aprilie 1912, Iași – d. 2004, București) a fost o activistă comunistă din România, bunica din partea mamei a lui Bogdan Olteanu, președinte al Camerei Deputaților. S-a născut într-o familie de origine evreiască din Basarabia și a fost deputat în Marea Adunare Națională în sesiunea 1952 – 1957.

A intrat în PCR în 1933, când partidul comunist era compus în mare parte din agenți NKVD și a avut o ascensiune foarte rapidă. În 1945 ea ajunsese membru al CC al PCR și a reușit să se mențină în funcții până la sfârșitul anilor ’70. Printre sarcinile Ghizelei Vass s-au aflat, până la începutul anilor ’40, și „eliberarea” moldovenilor de la Chișinău de sub „jugul burghezo-moșieresc românesc”, iar, ulterior, după 1945, eliberarea românilor de la București „de sub jugul lui Iuliu Maniu și Brătianu”.Între 1948-1984 a fost membru al CC al PCR, secretar al organizației PCR din București (din 1953, când a fost exclusă din Secția Externă a CC, în urma campaniei antievreiești din rândurile nomenclaturii) și șef de secție la CC al PCR (1975-1984). În 1980, fiica și ginerele ei (Eugen Zeiligsohn, medic) au plecat într-o excursie în Europa, stabilindu-se ulterior în SUA.

După ce a fost director adjunct al Secției Organizatorice a CC al PMR, în 1954 a fost admisă în secretariatul CC, iar în 1958 a devenit șefa secției relații internaționale a partidului.A fost soția lui Ladislau Vass, ilegalist maghiar, fost adjunct al ministrului finanțelor și membru al Comisiei de Revizie a CC al PMR, și o apropiată a Elenei Ceaușescu. În mai 1961 a fost decorată cu medalia „A 40-a aniversare de la înființarea Partidului Comunist din România”.

La începutul anilor ’70, a fost „marginalizată” de Ceaușescu în funcția de adjunct al secției relații internaționale, iar în 1982, pensionată. După pensionare, a fost numită vicepreședintă a Crucii Roșii, păstrându-și privilegiile.

Un amănunt picant este modul cum numeroși activiști importanți ai Partidului Comunist Român își botezau odraslele. Astfel Chivu Stoica, Leontin Sălăjan și Teohari Georgescu și-au botezat fiicele cu numele de Ana confirmând slugărnicia lor față de Anei Pauker, ei considerând părerile și opiniile acesteiaca fiind infailibile. În mod similar Emil Bodnăraș, Gheorghe Apostol, Iosif Chișinevschi, Ghizela Vass, Alexandru Sencovici și Vasile Vîlcu și-au botezat băieții cu numele de Gheorghe după numele lui Gheorghe Gheorghiu Dej. (Sursa: https://ro.wikipedia.org/wiki/Ghizela_Vass)

14/01/2022 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Cauzele sfârșitului României Mari analizate de către un jurnalist britanic

Liber TV | Pagini de istorie//Basarabia de la autonomie la gubernie  rusească (1812-1873)

26 iunie 1940: Ultimatumul sovietic pentru cedarea Basarabiei.

Pe 26 iunie 1940, Guvernul Regatului României primea prima notă ultimativă din partea reprezentanților URSS, în ceea ce privește cedarea Basarabiei și a Bucovinei de Nord, scrie publicația de la Chișinău, Timpul md.

Iată textul trimis de ministrul de externe sovietic, Molotov:

„În anul 1918, România folosindu-se de slăbiciunea militară a Rusiei a desfăcut de la Uniunea Sovietică (Rusia) o parte din teritoriul ei, Basarabia, călcând prin aceasta unitatea seculară a Basarabiei, populată în principal cu ucraineni, cu Republica sovietică ucraineană.

Uniunea sovietică nu s-a împăcat niciodată cu faptul luării cu forța a Basarabiei, ceea ce guvernul sovietic a declarat nu o singură dată și deschis în fața întregii lumi. Acum când slăbiciunea militară a URSS este de domeniul trecutului iar situația internațională care s-a creat cere rezolvarea rapidă a chestiunilor moștenite din trecut pentru a pune în fine bazele unei păci solide între țări, URSS consideră necesar și oportun ca în interesul restabilirii adevărului să pășească împreună cu România la rezolvarea imediată a chestiunii înapoierii Basarabiei la Uniunea sovietică.

Guvernul sovietic consideră că chestiunea întoarcerii Basarabiei este legată în mod organic de chestiunea transmiterii către URSS a acelei părți a Bucovinei a cărei populație este legată în marea sa majoritate de Ucraina sovietică prin comunitatea sorții istorice cât și prin comunitatea de limbă și compoziție națională.

Un astfel de act ar fi cu atât mai just cu cât transmiterea părții de nord a Bucovinei către URSS ar putea reprezenta, este drept că numai într-o măsură neînsemnată, un mijloc de despăgubire a acelei mari pierderi care a fost pricinuită URSS-ului și populației Basarabiei prin dominația de 22 de ani a României în Basarabia.

Guvernul URSS propune Guvernului Regal al României:

1. Să înapoieze cu orice preț Uniunii sovietice Basarabia;

2. Să transmită Uniunii sovietice partea de nord a Bucovinei cu frontierele potrivit cu harta alăturată.

Guvernul sovietic își exprimă speranța că Guvernul român va primi propunerile de față ale URSS și că aceasta va da posibilitatea a se rezolva pe cale pașnică conflictul prelungit dintre URSS și România.

Guvernul sovietic așteaptă răspunsul Guvernului Regal al României în decursul zilei de 27 iunie curent.”

Este de remarcat că nota ultimativă a sovieticilor nu are niciun fel de susținere în realitate, din mai multe motive. În primul rând, în Basarabia nu a existat niciodată o majoritate ucraineană și nici nu a avut vreo „unitate seculară” cu Ucraina.

Dimpotrivă, încă de la anexarea din 1812 de către Imperiul Rus, majoritatea etnică a fost mereu românească. Aceeași situație este valabilă și în cazul Bucovinei.

În al doilea rând, Basarabia și-a declarat independența în 1918 față de Republica Federativă Rusia. URSS a fost creată în 1922. Așadar, România nu putea să „desfacă” de la URSS Basarabia pentru simplul motiv că Rusia și/sau Uniunea Sovietică nu existau.

Dacă cineva trebuia să primească o compensație, acela era Regatul României, pentru cei 107 ani de ocupație rusească, nicidecum URSS.

Din păcate, Regatul României era prăbușit în interior, de facto, așa că nu a avut cine să răspundă cum se cuvine acestei note ultimative batjocoritoare din partea URSS. Răspunsul părții române a fost după cum urmează:

„Guvernul U.R.S.S. a adresat guvernului român o notă care a fost remisă la 26 iunie 1940, la ora 10 seara, de către excelența sa d-l Molotov, președintele Comisarilor Poporului și Uniunii Sovietice, comisar al poporului pentru afacerile străine, excelenței sale d-l Davidescu, ministrul României la Moscova.

Fiind însuflețit de aceeași dorință ca și guvernul sovietic de a vedea rezolvate prin mijloace pacifice toate chestiunile care ar putea să producă o neînțelegere între U.R.S.S. și România, guvernul regal declară că este gata să procedeze imediat și în spiritul cel mai larg la discuțiunea amicală și de comun acord a tuturor problemelor emanând de la guvernul sovietic.

În consecință, guvernul român cere guvernului sovietic să binevoiască a indica locul și data ce dorește să fixeze în acest scop.

De îndată ce va fi primit un răspuns din partea guvernului sovietic, guvernul român își va desemna delegații și nădăjduiește că conversațiunile cu reprezentanții guvernului sovietic vor avea ca rezultat să creeze relațiuni trainice de bună înțelegere și prietenie între U.R.S.S. și România”.
Ce a urmat este deja istorie. Cauzele acestei prăbușiri – în doar trei luni -, trebuie însă căutate în interior, nu în exterior.

Cu alte cuvinte, ultimatumurile sovietice și dictatul german din august reprezintă efectele unei crize interne masive, care s-a manifestat prin distrugerea instituției Parlamentului, a credibilității partidelor și a oamenilor politici, aleși și plasarea puterii în mâinile unei singure persoane, sprijinită de instituțiile de forță.

Iată ce scria la 1 martie 1942, corespondentul lui „The Times” în România, Archie Gibson (sublinierile ne aparțin):

„Această situație în care se găsește România astăzi derivă dintr-o succesiune de evenimente care își au originea în decăderea sistemului parlamentar. Obosiți de convulsiile politice și confuzionati de succesul regimurilor totalitare în Germania și Italia, românii au renunțat de bună voie la libertățile lor, acordînd puteri nelimitate regelui Carol al II-lea prin plebiscitul din februarie 1938.

În ora fatală care a lovit România în iunie 1940, regele și-a aplecat capul în fața presiunii rusești, în timp ce un regim parlamentar, responsabil în fața electoratului, n-ar fi făcut probabil același lucru. Cedarea Basarabiei și Bucovinei a fost primul dintr-o serie de dezastre care a rupt coloana vertebrală a României și a tîrît-o în alianță cu Germania,o țară cu care ea nu avea nimic în comun.

Politicienii și presa de partid sînt primii de blamat pentru compromiterea sistemului parlamentar și pentru tîrîrea populației românești spre totalitarism, în Camera Deputaților și chiar în Senat reprezentanții națiunii n-au făcut altceva decît să se injurieze unul pe altul, iar uneori au ajuns la bătaie.

Principala preocupare a presei a fost să proclame cu glas tare bănuiala de corupție a miniștrilor, senatorilor și deputaților.

Parlamentul și presa au reușit să creeze o falsă imagine a administrațiilor succesive prin exagerarea defectelor unor persoane care,deși departe de a fi ireproșabile, reușiseră totuși să facă ceva pentru țară”. (Conform Dennis Deletant, Studies in Romanian History, București, Editura Enciclopedică, 1991, p.243)

13/01/2022 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: