CUM S-A AJUNS LA ULTIMATUMUL PRIVITOR LA CEDAREA BASARABIEI ȘI BUCOVINEI DE NORD DAT ROMÂNIEI DE URSS LA 26 IUNIE 1940 !

În data de 24 iunie 1940, ministrul de externe german, Joachim von Ribbentrop, a fost informat de partea sovietică, cu privire la intențiile sale cu privire la Basarabia și Bucovina.

Ribbentrop s-a arătat îngrijorat mai mult de soarta celor aproximativ 100.000 de etnici germani din Basarabia. De asemenea, Ribbentrop s-a arătat uimit de pretențiile sovietice în ceea ce privește Bucovina, (acest teritoriu nu fusese menționat, în niciun fel, în protocolul secret al Pactului sovieto-german de neagresiune încheiat la 23 august 1939 între URSS și Germania).

În continuare, ministrul german de externe a subliniat că Germania are interese economice puternice în restul teritoriului românesc.

Textul ultimatumului din 26 iunie afirma, în mod incorect, că Basarabia era populată, în principal, cu ucraineni: 

„În anul 1918, România, folosindu-se de slăbiciunea militară a Rusiei, a detașat de la Uniunea Sovietică o parte din teritoriul ei, Basarabia, călcând prin aceasta unitatea seculară a Basarabiei, populată în principal cu ucraineni, cu Republica Sovietică Ucraineană.”.

Guvernul sovietic cerea partea de nord a Bucovinei care „ar reprezenta, este drept că numai într-o măsură neînsemnată, un mijloc de despăgubire a acelei mari pierderi care a fost pricinuită U.R.S.S. și populației Basarabiei prin dominația de 22 de ani a României în Basarabia.” Bucovina de nord avea unele legături istorice cu Galiția, care fusese anexată de URSS în 1939 ca urmare a invaziei germano-sovietice din 1939, doar prin faptul că ambele regiuni fuseseră parte a Imperiului Austro-Ungar din a doua parte a secolului al XVIII-lea până în 1918.

În cartea de amintiri „Molotov remembers. Inside Kremlin Politics„, Viaceslav Molotov , comisarul sovietic pentru afacerile externe relatează circumstanțele în care România a pierdut nordul Bucovinei și Ținutul Herța, în anul 1940, odată cu Basarabia.

Molotov spunea că: „Nu cunoșteam bine geografia la data vizitei lui Ribbentrop. Nu știam geografia granițelor dintre Rusia, Germania și Austro-Ungaria. Am cerut să trasăm granițele în așa fel încât orașul Cernăuți să ne aparțină nouă. Germanii mi-au spus: „Dar voi n-ați avut niciodată Cernăuțiul. El a aparținut întotdeauna Austriei. Cum puteți să-l cereți?”, „Ucrainenii îl cer! Sunt ucraineni care trăiesc acolo, ei ne-au ordonat să facem asta.”

Dar Cernăuți n-a fost niciodată oraș rusesc, a fost întotdeauna parte a Austriei și apoi a României!” a răspuns ambasadorul german la Moscova, Friederich von der Schulenburg. „Da, dar ucrainenii trebuie să se unească!” …Schulenburg…a oftat și apoi a zis: „Voi raporta guvernului meu”. A raportat și Hitler a aceptat.”^[

Urmărind să nu deterioreze relaţiile sovieto-germane, dar nici să nu dea dovadă de slăbiciune, I.V. Stalin a recurs la un compromis, cerând lui V.M. Molotov să-l informeze pe Friedrich Werner von Schulenburg că guvernul sovietic a decis „să-şi limiteze cererile asupra părţii nordice a Bucovinei, împreună cu oraşul Cernăuţi” notează Col. (r) Prof. univ. dr. Alesandru Duţu în publicația online https://www.art-emis.ro.

– Încercând să obţină o compensaţie pentru România, ambasadorul german a apreciat că se putea ajunge mai uşor la „o soluţionare paşnică” în situaţia în care guvernul sovietic „ar înapoia rezerva de aur a Băncii Naţionale a României” (tezaurul românesc depus spre păstrare la Moscova în timpul Primului Război Mondial – n.n.).

– V.M. Molotov a răspuns însă că această problemă „nici nu se mai pune deoarece România a exploatat un timp îndelungat Basarabia”. Se referea, în mod eronat, la perioada care se scursese de la 27 martie/9 aprilie 1918, când Basarabia se unise cu România, în urma votului majoritar al Sfatului Ţării.

– În continuare, cei doi diplomaţi, sovietic şi german, cad de acord asupra modului în care urma să se procedeze: în timp ce guvernul sovietic avea să supună cererea, în aceeaşi seară, ministrului plenipotenţiar român la Moscova, guvernul german trebuia să sfătuiască „de urgenţă” guvernul de la Bucureşti ,,să cadă de acord”, altfel „războiul ar fi inevitabil”.

De la Roma, ambasadorul german îl informa pe Joachim von Ribbentrop că guvernul italian a reafirmat că „optează pentru o soluţionare paşnică a problemei Basarabiei şi îşi oferă serviciile pentru a exercita o anumită influenţă asupra Bucureştilor”.

Prin urmare, cei „trei mari”, care controlau atunci viitorul statelor Europei, îşi „dăduseră mâna” şi deciseseră sfârtecarea României, care nu putea conta nici pe sprijinul aliaţilor din Înţelegerea Balcanică.

– Reliefând contextul internațional nefavorabil, Gheorghe Tătărescu, prim-ministrul țării, avea să noteze ceva mai târziu: „Astfel, în noaptea de 26 spre 27 iunie ne-am găsit singuri în fața amenințării. Singuri”.

În acest context, seara târziu, la orele 22.00, ambasadorul român la Moscova, Gheorghe Davidescu, este chemat de V.M. Molotov la Kremlin, care îi înmânează, în numele guvernului sovietic, o Notă ultimativă prin care se cerea guvernului român „să înapoieze cu orice preţ Uniunii Sovietice Basarabia” şi să „transmită”, tot Uniunii Sovietice, partea de nord a Bucovinei. Răspunsul era aşteptat în cursul zilei de 27 iunie 1940.

– Pe harta înmânată, „noile frontiere” erau marcate printr-o linie groasă, trasată cu creion roşu, urma acestuia acoperind, aşa cum releva Alexandru Cretzianu, o porţiune corespunzătoare „unui teritoriu de 7 mile”, astfel încât era foarte greu de stabilit în care parte urmau să rămână unele localităţi. Mai mult, linia trecea şi peste un teritoriu (regiunea Herţa) care nu era menţionat în ultimatum.

După ce precizează că „argumentele înșirate în Notă sunt lipsite de temei”, Gheorghe Davidescu expune „drepturile istorice, entice și politice care formează temelia reunirii Basarabiei cu patria” și declară că „România nu a profitat de slăbiciunea militară a U.R.S.S.”, că „unirea a fost un act al majorității populației basarabene a cărei voință s-a exprimat în hotărârea Sfatului Țării”.

– Apoi expune „modul în care a fost răpită Bucovina și împrejurările în care această provincie, care nu a cunoscut niciodată dominația rusească, a hotărât să se unească cu Patria Mamă”, reamintește faptul că după 1918 România „a făcut tot ce i-a stat în putință pentru a avea raporturi de bună vecinătate cu U.R.S.S. în convingerea că guvernul sovietic își dă seama că o Românie puternică, unită în granițele ei entice este o garanție de securitate pentru toți vecinii ei”.

– V.M. Molotov nu acceptă argumentele ministrului român, apreciind că acestea nu corespundeau „nici evoluției istorice, nici situației de fapt”. Argumentează cererea sovietică privind nordul Bucovinei ca „despăgubire pentru dominația română în Basarabia timp de 22 de ani”.

– Gheorghe Davidescu mai precizează că termenul de 24 de ore era „insuficient pentru ca guvernul român să poată lua o hotărâre într-o problemă atât de importantă pentru viitorul neamului nostru”.

– Şi aceste argumentele se dovedesc a fi inutile, V.M. Molotov atrăgând atenția că dacă România nu va răspunde afirmativ în termenul fixat, atacul sovietic se va produce în seara următoare.

De la Moscova, Friedrich Werner von Schulenburg face cunoscut că trupele sovietice „trec mâine dimineață granița României dacă guvernul român nu dă încă azi răspuns afirmativ la pretențiile U.R.S.S.”. Informând pe români despre acest lucru, Wilhelm Fabricius precizează că „acceptarea este în interesul bineînțeles al României”.

În acel moment, Uniunea Sovietică dispunea, în apropierea graniţei estice a României de 40 de divizii, 14 brigăzi, 30 de regimente şi patru divizioane de artilerie independente.

– Cu toate că Germania se străduia să „ţină în frâu” Ungaria şi Bulgaria, presiuni/pericole evidente se manifestau şi la graniţa de sud şi de vest a României.

Publicitate

Tupeu de cotropitor bolșevic: Ministerul de Externe Rus a numit invadarea Poloniei „campanie de eliberare”!

Ministerul rus de Externe a postat anul trecut pe Twitter un videoclip dedicat invadării Poloniei de către armatele sovietice, din 17 septembrie 1939, relatează https://podul.ro.

Oficialii moscoviți au numit acest tragic eveniment istoric drept o „campanie de eliberare” și nu o cotropire a unei țări învecinate, reperul fiind ”aniversat” și nu comemorat de către urmașii invadatorilor bolșevici din anii 40.

Invazia a fost necesară, deoarece „Polonia a încetat de fapt să existe ca stat”, a asigurat Ministerul de Externe, iar Moscova nu ar fi făcut altceva decât să nu-i permită lui Hitler să pună mâna pe toată Polonia.

De asemenea, pe pagina sa de Facebook, reprezentanții Ministerului rus de Externe se plâng de faptul că invazia armatei sovietice în Polonia „este interpretată ambiguu” și „destul de des sunt difuzate în mod deschis teze de propagandă pentru a prezenta URSS ca un agresor la egalitate cu Germania lui Hitler”.

Cum rescrie istoria mecanismul de propagandă al lui Putin

”Pe 17 septembrie 1939 Armata Roșie a început o operațiune de eliberare pe teritoriul Poloniei. Trupele sovietice au ajuns la linia Kerzonului, fără a permite Wehrmachtului să se apropie de Minsk. Popoarele din Belarusul de Vest și Ucraina de Vest au sărbătorit întâlnirea cu cu soldații sovietici (…)

În comunitatea științifică și mass-media (în special cele străine), acest eveniment este interpretat ambiguu, fiind difuzate adesea teze de propagandă pentru a prezenta URSS ca agresor, pe picior de egalitate cu Germania lui Hitler.

Totodată, multe fapte și circumstanțe sunt ținute sub tăcere, fiind astfel imposibil să-ți imaginezi situația politică obiectivă a timpului”, se arată în comunicatul Ministerului rus de Externe, cel care recunoaște, totuși, că invadarea Poloniei a fost dictată de nevoia de a fi asigurată securitatea propriilor teritorii:

”Au existat două opțiuni: fie trupele germane ajung la granița sovieto-polonă, fie se reușește oprirea acestora la o distanță considerabilă (…) Cu cât erau ținute mai departe avanposturile Wehrmachtului de Moscova și de alte orașe mari ale Uniunii Sovietice, cu atât Armata Roșie avea mai multe avantaje strategice și tactice”. 

La ceas ”aniversar” pentru mecanismul de marketing politic al lui Putin, cel cunoscut pentru strategia de a transforma operațiunile militare sovietice, chiar și cele criminale, în instrumente de propagandă, Ministerul rus de Exeterne ofensează fără probleme memoria polonezilor, spunând despre ”Republica Polonă” că aceasta a eșuat, finalmente, în propria sa viziune politică, Varșovia ”arătându-și sprijinul pentru politicile naziste agresive care au fost responsabile pentru planurile sale expansioniste”.

Realitatea istorică, ignorată de oficialii Moscovei

Invadarea Poloniei de către URSS a început pe 17 septembrie 1939, la nici o lună de la semnarea Pactului Molotov-Ribbentrop (după ce germanii furaseră startul în prima zi a lui septembrie), și s-a încheiat pe 6 octombrie, odată cu ocuparea întregii Polonii de agresorii germani și sovietici. 

Armata Roșie a atacat regiunile răsăritene ale Poloniei în cooperare cu Germania. Sovieticii ocupau zonele convenite în anexa secretă a Pactului Molotov-Ribbentrop, care împărțea Europa Răsăriteană între sferele de influență sovietică și nazistă. Trebuind să facă față luptei pe două fronturi, guvernul polonez a decis că apărarea în zona capului de pod românesc nu mai era posibilă și a ordonat evacuarea trupelor și tezaurului Băncii Naționale prin România neutră.

Până pe 1 octombrie, trupele germane și sovietice au ocupat în totalitate teritoriul polonez, dar guvernul polonez nu s-a predat niciodată. În plus, o mare parte din soldații armatelor terestre și aeriană poloneze au fost evacuați în România și Ungaria. Numeroși militari polonezi evacuați au emigrat pentru a se alătura nou create Armate poloneze din Franța, din Siria sub mandatul francez și din Regatul Unit.

Ca urmare a înfrângerii în Campania din septembrie, s-a format Statul secret polonez. Lupta Poloniei în al doilea război mondial nu a încetat, nou creata sa armată continuând să contribuie la operațiunile militare ale Aliaților de-a lungul întregii conflagrații. Germanii au cucerit sectorul ocupat de sovietici și au invadat Uniunea Sovietică pe 22 iunie 1941, pierzând mai apoi întregul teritoriu în fața înaintării Armatei Roșii în 1944. În timpul războiului, Polonia a pierdut cam o cincime din populația antebelică datorită ocupației care a marcat sfârșitul celei de-a doua republici poloneze.

Masacrul de la Katyń, consecința ”operațiunii de eliberare” serbate de regimul Putin

Masacrul de la Katyń (cunoscut și ca incidentul de la Katyń sau masacrul din pădurea Katyń) a fost o execuție în masă a unor cetățeni polonezi de către forțele poliției secrete sovietice în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Masacrul a avut loc în pădurea de lângă actualul sat Katin din Rusia, sat situat la 20 de km vest de orașul Smolensk.

În timpul acestei acțiuni aproximativ 22.500 (potrivit cercetătorului rus Victor Zaslavsky) de cetățeni polonezi au fost executați în trei locuri diferite în primăvara anului 1940. Majoritatea celor uciși erau ofițeri capturați ca prizonieri de război în timpul războiului polonez de apărare din 1939, dar printre cei executați se aflau și numeroși civili.

Cum sistemul polonez de recrutare cerea tuturor absolvenților unei universități să devină ofițeri în rezervă, sovieticii au reușit prin acele asasinate să distrugă o mare parte a intelectualității poloneze, ca și a evreilor polonezi și a bielorușilor polonezi. 

Din documentele cercetate îndeosebi în perioadele guvernărilor Gorbaciov și Elțîn reiese că poliția politică NKVD a selecționat cu premeditare pentru execuție ofițeri și oameni cu pregătire, ingineri, profesori, avocați, funcționari înalți, latifundiari, aristocrați, preoți. NKVD-ul a aplicat o epurare pe criterii de „clase sociale” (subliniază, bazat pe documente, cercetătorul Zaslavsky).

Ordinul de execuție, a fost emis de NKVD la 5 martie 1940 și a fost semnat și de Nikita Hrușciov, potrivit unei mărturii documentate din partea șefului NKVD-ului, Lavrenti Beria. 

Descoperirea de către naziști în 1943 a uneia dintre gropile comune, după ce armata germană ocupase în 1941 zona respectivă a precipitat ruperea relațiilor diplomatice dintre Uniunea Sovietică și guvernul polonez în exil de la Londra. 

Deși, chiar înaintea prăbușirii URSS-ului, autoritățile rusești au recunoscut rolul sovieticilor în masacru (procuratura militară sovietică a început ancheta în 1989), există anumite resentimente în Rusia în legătură cu aceste probleme, guvernele rusești succesive refuzând să numească masacrele crime de război sau acte de genocid, ceea ce ar duce la necesara urmărire în justiție a făptașilor aflați încă în viață.

Mulți ruși continuă să creadă ca fiind adevărată versiunea propagandei guvernamentale sovietice de până în anul 1989, conform căreia naziștii, care invadaseră Uniunea Sovietică în 1941, ar fi fost autorii masacrelor. 

Gorbaciov și-a cerut scuze în octombrie 1990 față de poporul polonez, însă nu a permis publicarea ordinului de execuție. Acel document sovietic a fost înmânat președintelui Poloniei, de președintele Elțin, abia în 1992.

În 2005, autoritatea rusă de competență pentru anchetarea cazului (în locul fostei procuraturi militare sovietice) a dispus, fără o evaluare juridică clară, închiderea cazului și declararea a 116 dintre 183 de dosare privind masacrul de la Katyń drept secret de stat. 

Pe data de 26 noiembrie 2010, parlamentul rus a recunoscut oficial că masacrul a fost comis la ordinul direct al lui Stalin.

CITIȚI ȘI:

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/o-crima-odioasa-masacrul-de-la-katyn

POVESTEA SOVIETELOR – UN FILM CARE TREBUIE VĂZUT DE TOȚI ROMÂNII – UN FILM ZGUDUITOR, CARE DEZVĂLUIE RĂDĂCINLE POLITICII BARBARE RUSEȘTI PERPETUATĂ ÎN ULTIMA SUTĂ DE ANI, PÂNĂ ÎN ZILELE NOASTRE

UN FILM CUTREMURĂTOR

Documentarul „The Soviet Story”, creație a regizorului lituanian Edvins Snore, este „povestea sovietelor”, povestea masacrelor politice puse la cale în numele unor utopii dictatoriale criminale, cu suportul și la cererea unor membri ai Parlamentului Uniunii Europene, care își doresc ca Europa sa nu uite niciodata prin ce a trecut, și istoria sa nu se mai repete.

 In acest sfâșietor documentar, este analizata similitudinea dintre ideologiile care au facut cele mai multe victime în istoria omenirii: cea a nazismului și cea a comunismului, Lenin, Stalin si Hitler fiind „actorii” principali.

Uniunea Sovietică a ucis peste 20 de milioane de nevinovaţi, bărbaţi, femei, copii. Zeci de milioane de oameni au fost asasinaţi deoarece nu s-au adaptat rigorilor „revoluţiei sociale” şi ale formării „omului nou”.

Ideea crearii „omului nou” a stat la baza comunismului dar și a nazismului, iar principala  asemănare dintre aceste ideologii , este aceea că liderii acestor regimuri doreau de la populație supunere totală.
Cei care se opuneau erau exterminați.

Exterminarea ucrainenilor din iarna anului 1932-1933, a atins cifre înfiorătoare: 7 milioane de ucraineni au murit încetul cu încetul, într-un proces de ÎNFOMETARE PLANIFICATĂ fără precedent.

Grânele și în general toată hrana existentă în gospodăriile oamenilor au fost confiscate de NKVD-ul lui Stalin si exportate in Vest.Ofiterii NKVD, actuali KGB, foști participanți la atrocități, sunt decorati și mândri de ceea ce „au realizat”.
„Ce a facut Vestul, în schimb?”, se intreaba realizatorii documentarului… „Nimic”, răspund tot ei.
 N-a protestat nimeni din Occident, deşi se cunoştea situaţia.
Zeci de milioane de oameni au fost asasinaţi deoarece nu s-au adaptat rigorilor „revoluţiei sociale” şi ale formării „omului nou”. 
Marx vorbea de „holocaustul revoluţionar”, el e creatorul genocidului politic, el a scris primul despre necesitatea exterminării rasiale, subliniază filmul.
Lenin i-a desăvârşit opera.

De-a lungul vremii,Rusia nu a condamnat niciodată atrocitățile comise.

Mai mult, tartorul de la Kremlin, fostul ofițer KGB Vladimir Putin, a declarat cu nostalgie că destrămarea URSS a fost cea mai mare tragedie geopolitică a secolului XX !

Documentarul aduce în prim plan și actuala mentalitate a rușilor.

Faptul că în Rusia de azi încă există simpatizanti ai nazismului și ai comunismului, că încă sunt folosite metode NKVD-iste pentru exterminarea opozanților puterii (vezi cazul jurnalistei Ana Politkovskaya, n.r.) și că se practică genocidul populației civile în războiul din Ucraina, nu arata o Rusie dornică să se dezbrace de vechea sa haină a barbariei și cruzimii politice și să îi dea foc în piata publică.

Documentarul este în limba engleză, cu intervenții ale martorilor în limba rusă sau ucraineană și este dedicat memoriei tuturor victimelor comunismului!

Nimeni nu poate să scape de judecata istoriei!

VIZIONAȚI ȘI:

https://filmehd.se/mhiBtO95Wlyzs1Fiaw00d5bxZ/677qUyrRwJJ8anZV61wJuc