CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Cauzele sfârșitului României Mari analizate de către un jurnalist britanic

Liber TV | Pagini de istorie//Basarabia de la autonomie la gubernie  rusească (1812-1873)

26 iunie 1940: Ultimatumul sovietic pentru cedarea Basarabiei.

Pe 26 iunie 1940, Guvernul Regatului României primea prima notă ultimativă din partea reprezentanților URSS, în ceea ce privește cedarea Basarabiei și a Bucovinei de Nord, scrie publicația de la Chișinău, Timpul md.

Iată textul trimis de ministrul de externe sovietic, Molotov:

„În anul 1918, România folosindu-se de slăbiciunea militară a Rusiei a desfăcut de la Uniunea Sovietică (Rusia) o parte din teritoriul ei, Basarabia, călcând prin aceasta unitatea seculară a Basarabiei, populată în principal cu ucraineni, cu Republica sovietică ucraineană.

Uniunea sovietică nu s-a împăcat niciodată cu faptul luării cu forța a Basarabiei, ceea ce guvernul sovietic a declarat nu o singură dată și deschis în fața întregii lumi. Acum când slăbiciunea militară a URSS este de domeniul trecutului iar situația internațională care s-a creat cere rezolvarea rapidă a chestiunilor moștenite din trecut pentru a pune în fine bazele unei păci solide între țări, URSS consideră necesar și oportun ca în interesul restabilirii adevărului să pășească împreună cu România la rezolvarea imediată a chestiunii înapoierii Basarabiei la Uniunea sovietică.

Guvernul sovietic consideră că chestiunea întoarcerii Basarabiei este legată în mod organic de chestiunea transmiterii către URSS a acelei părți a Bucovinei a cărei populație este legată în marea sa majoritate de Ucraina sovietică prin comunitatea sorții istorice cât și prin comunitatea de limbă și compoziție națională.

Un astfel de act ar fi cu atât mai just cu cât transmiterea părții de nord a Bucovinei către URSS ar putea reprezenta, este drept că numai într-o măsură neînsemnată, un mijloc de despăgubire a acelei mari pierderi care a fost pricinuită URSS-ului și populației Basarabiei prin dominația de 22 de ani a României în Basarabia.

Guvernul URSS propune Guvernului Regal al României:

1. Să înapoieze cu orice preț Uniunii sovietice Basarabia;

2. Să transmită Uniunii sovietice partea de nord a Bucovinei cu frontierele potrivit cu harta alăturată.

Guvernul sovietic își exprimă speranța că Guvernul român va primi propunerile de față ale URSS și că aceasta va da posibilitatea a se rezolva pe cale pașnică conflictul prelungit dintre URSS și România.

Guvernul sovietic așteaptă răspunsul Guvernului Regal al României în decursul zilei de 27 iunie curent.”

Este de remarcat că nota ultimativă a sovieticilor nu are niciun fel de susținere în realitate, din mai multe motive. În primul rând, în Basarabia nu a existat niciodată o majoritate ucraineană și nici nu a avut vreo „unitate seculară” cu Ucraina.

Dimpotrivă, încă de la anexarea din 1812 de către Imperiul Rus, majoritatea etnică a fost mereu românească. Aceeași situație este valabilă și în cazul Bucovinei.

În al doilea rând, Basarabia și-a declarat independența în 1918 față de Republica Federativă Rusia. URSS a fost creată în 1922. Așadar, România nu putea să „desfacă” de la URSS Basarabia pentru simplul motiv că Rusia și/sau Uniunea Sovietică nu existau.

Dacă cineva trebuia să primească o compensație, acela era Regatul României, pentru cei 107 ani de ocupație rusească, nicidecum URSS.

Din păcate, Regatul României era prăbușit în interior, de facto, așa că nu a avut cine să răspundă cum se cuvine acestei note ultimative batjocoritoare din partea URSS. Răspunsul părții române a fost după cum urmează:

„Guvernul U.R.S.S. a adresat guvernului român o notă care a fost remisă la 26 iunie 1940, la ora 10 seara, de către excelența sa d-l Molotov, președintele Comisarilor Poporului și Uniunii Sovietice, comisar al poporului pentru afacerile străine, excelenței sale d-l Davidescu, ministrul României la Moscova.

Fiind însuflețit de aceeași dorință ca și guvernul sovietic de a vedea rezolvate prin mijloace pacifice toate chestiunile care ar putea să producă o neînțelegere între U.R.S.S. și România, guvernul regal declară că este gata să procedeze imediat și în spiritul cel mai larg la discuțiunea amicală și de comun acord a tuturor problemelor emanând de la guvernul sovietic.

În consecință, guvernul român cere guvernului sovietic să binevoiască a indica locul și data ce dorește să fixeze în acest scop.

De îndată ce va fi primit un răspuns din partea guvernului sovietic, guvernul român își va desemna delegații și nădăjduiește că conversațiunile cu reprezentanții guvernului sovietic vor avea ca rezultat să creeze relațiuni trainice de bună înțelegere și prietenie între U.R.S.S. și România”.
Ce a urmat este deja istorie. Cauzele acestei prăbușiri – în doar trei luni -, trebuie însă căutate în interior, nu în exterior.

Cu alte cuvinte, ultimatumurile sovietice și dictatul german din august reprezintă efectele unei crize interne masive, care s-a manifestat prin distrugerea instituției Parlamentului, a credibilității partidelor și a oamenilor politici, aleși și plasarea puterii în mâinile unei singure persoane, sprijinită de instituțiile de forță.

Iată ce scria la 1 martie 1942, corespondentul lui „The Times” în România, Archie Gibson (sublinierile ne aparțin):

„Această situație în care se găsește România astăzi derivă dintr-o succesiune de evenimente care își au originea în decăderea sistemului parlamentar. Obosiți de convulsiile politice și confuzionati de succesul regimurilor totalitare în Germania și Italia, românii au renunțat de bună voie la libertățile lor, acordînd puteri nelimitate regelui Carol al II-lea prin plebiscitul din februarie 1938.

În ora fatală care a lovit România în iunie 1940, regele și-a aplecat capul în fața presiunii rusești, în timp ce un regim parlamentar, responsabil în fața electoratului, n-ar fi făcut probabil același lucru. Cedarea Basarabiei și Bucovinei a fost primul dintr-o serie de dezastre care a rupt coloana vertebrală a României și a tîrît-o în alianță cu Germania,o țară cu care ea nu avea nimic în comun.

Politicienii și presa de partid sînt primii de blamat pentru compromiterea sistemului parlamentar și pentru tîrîrea populației românești spre totalitarism, în Camera Deputaților și chiar în Senat reprezentanții națiunii n-au făcut altceva decît să se injurieze unul pe altul, iar uneori au ajuns la bătaie.

Principala preocupare a presei a fost să proclame cu glas tare bănuiala de corupție a miniștrilor, senatorilor și deputaților.

Parlamentul și presa au reușit să creeze o falsă imagine a administrațiilor succesive prin exagerarea defectelor unor persoane care,deși departe de a fi ireproșabile, reușiseră totuși să facă ceva pentru țară”. (Conform Dennis Deletant, Studies in Romanian History, București, Editura Enciclopedică, 1991, p.243)

13/01/2022 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

ADEVĂRUL DESPRE PACTUL TÂLHĂRESC SOVIETO- NAZIST ȘI NEFASTA ZI DE 28 IUNIE 1940

Imagini pentru pact ribbentrop molotov photos

Foto: Moscova, 23 august 1939 – Semnarea pactului sovieto-german privitor la împărțirea Europei

  ADEVĂRUL DESPRE 28 IUNIE 1940

Astăzi se cunoaște, cu lux de amănunte, descendența tragicului eveniment din tranzacția nelegitimă, odioasă, dintre URSS și Germania hitleristă, denumită “Pactul Ribbentrop-Molotov”.

Este falsă ideea care ar vrea să ne convingă că abia conținutul documentelor secrete încheiate între Stalin și Hitler ar dezvălui esența imperială a actului din 28 iunie, scrie https://www.cuvantul-liber.ro .

Sunt prea multe elemente care ne determină să facem asemenea aprecieri. Ele ne sunt oferite de istoria relațiilor româno-sovietice de după 1918, până în pragul izbucnirii celui de Al Doilea Război Mondial și chiar până la actul baditesc din iunie 1940.

La acestea ne vom referi, pe scurt, pentru ca cititorii să înțeleagă cum s-a ajuns la nefasta zi de vineri, 28 iunie 1940.

Evoluția relațiilor dintre România și URSS în perioada 1918-1940 a cunoscut momente diferite. O primă etapă a acestor relații o constituie perioada 1918-1924.

Adică, de la ruperea relațiilor diplomatice dintre cele două țări și până la Conferința de la Viena, din 1924. În timpul conferinței (28 martie – 2 aprilie), sovieticii au insistat pe organizarea unui referendum în rândul populației din Basarabia, idee respinsă categoric de delegația română, motivând că statele limitrofe cu URSS, al căror teritoriu făcuse parte din vechiul imperiu țarist (Polonia, Lituania, Letonia, Estonia, Finlanda), s-au format cu asentimentul guvernului sovietic, fără a se recurge la referendum.

Conferința s-a încheiat fără vreun rezultat pozitiv. Eșecul conferinței a tensionat și mai mult relațiile româno-sovietice.

Totuși, pentru îmbunătățirea acestor relații, la Conferința de la Geneva (10 aprilie – 19 mai 1922), delegația română a propus ca statele europene să se abțină de la orice acțiune menită să încalce status-quo-ul teritorial și politic existent.

Propunerea a fost respinsă însă de Rusia.

În general, istoriografia sovietică a prezentat mereu denaturat adevărul, arătând cu degetul numai spre România, singura vinovată pentru relațiile încordate dintre cele două țări, datorită participării sale la “agresiunea” antisovietică. Există însă destule dovezi care atestă neparticiparea României la campania de înăbușire a revoluției sovietice.

Între acestea se înscrie și declarația lui Henri Cambon, ministrul Franței la București în acea perioadă, care mărturisește:

Am tatonat guvernul român în vederea unui acord care, lăsând Poloniei toată libertatea de mișcare, ar invita România să se extindă de-a lungul Mării Negre. Guvernul român a respins această ofertă, arătând că nu caută aventuri dincolo de frontierele sale”.

Același lucru reiese clar și din declarația lui V. I. Lenin, care, la 6 februarie 1921, spunea: “Dar au mai rămas unele state, ca România, care nu au încercat să lupte contra Rusiei”.

Unele evenimente petrecute după 1922 s-au înscris, din păcate, în această politică antiromânească dusă de Rusia sovietică de instabilitate între Prut și Nistru. Între acestea și rebeliunea antiromânească de la Tatarbunar, din septembrie 1924, precum și crearea RASS Moldovenești din stânga Nistrului, în octombrie 1924 etc.

Cu toate acestea, datorită eforturilor de îmbunătățire a relațiilor de bună vecinătate, ambele țări au consimțit să semneze, în 1929, Protocolul de la Moscova (aderarea la Pactul Briand-Kellogg).

Sovieticii au ținut însă să precizeze și cu această ocazie că “renunțarea la război nu poate însemna renunțarea la drepturile asupra teritoriului ocupat de români”.

Totuși, după 1929 a început o perioadă de îmbunătățire a relațiilor dintre URSS și România. Promotorii acestor noi relații au fost cei doi miniștri de externe: N. Titulescu și M. Litvinov. Punctul culminant al acestei perioade l-a constituit reluarea relațiilor diplomatice dintre cele două țări, în 9 iunie 1934.

Dar această “topire a gheții” n-a ținut mult, din păcate, deoarece în URSS lucrurile au evoluat înspre o dictatură stalinistă brutală, în care s-a înscris și înlocuirea lui M. Litvinov cu V. Molotov.

După această schimbare, în relațiile cu România au început să se audă, tot mai des, pretențiile asupra Basarabiei, tonul lor devenind din ce mai amenințător și mai grosolan. Înrăutățirea bruscă a relațiilor dintre cele două țări a survenit imediat după sesiunea Sovietului Suprem al URSS, din 3-10 august 1919, când Molotov a amintit că în partea de sud a țării există probleme nerezolvate, care vor fi însă rezolvate în conformitate cu interesele vitale ale Uniunii Sovietice.

În martie 1940, același Molotov a abordat deschis problema Basarabiei, respectiv încorporarea acesteia la URSS.

Apariția pretențiilor față de Bucovina de nord, în nota ultimativă înaintată României, în seara zilei de 26 iunie 1940, i-a luat prin surprindere și pe nemți.

De asemenea, în relațiile diplomatice dintre România și URSS nu se găsește nici un document prin care URSS să fi avut vreodată pretenții asupra Bucovinei de nord.

În cercurile neoficiale, mai ales în Ucraina, ideea a fost însă vehiculată. Ea era întreținută mai ales de comuniștii bucovineni, ca și cei din Basarabia, care doreau desprinderea acestor teritorii din trupul României și încorporarea lor la URSS, respectiv la Ucraina sovietică.

Se pune totuși întrebarea: de ce România a acceptat să cedeze aceste provincii istorice ale sale fără a încerca să se opună, chiar cu forța armelor, pentru păstrarea integrității sale teritoriale?

Răspunsul s-ar părea să fie unul singur: Armata Română nu era pregătită pentru a face față celor 24 de divizii sovietice, sprijinite de brigăzi de blindate, care au fost concentrate spre Nistru.

Dar situația trebuie analizată și în contextul internațional al momentului. Se știe că România se bucura de garanțiile oferite de Anglia și Franța în ce privește integritatea sa teritorială.

Din păcate, înainte de 26 iunie 1940, respectiv înainte de ultimatumul sovietic, aceste garanții nu mai aveau nicio valabilitate.

La acea dată Franța capitulase deja, la 22 iunie 1940, în fața Germaniei hitleriste, în timp ce Anglia, rămasă singură, făcea eforturi disperate pentru a face față unei iminente invazii a armatei hitleriste.

Nici din partea aliaților săi din Mica Antantă, România nu putea spera la vreun ajutor: Cehoslovacia era deja ocupată de armata germană și desființată ca stat, iar Iugoslavia se afla și ea în fața pericolului de a fi ocupată de nemți. Singurul ajutor la care ar mai fi putut spera era cel din partea Germaniei. Aceasta însă era preocupată de evenimentele de pe frontul din vestul Europei, dorind să încheie cât mai grabnic socotelile cu Franța, dar și cu Anglia.

Acesta a fost și motivul pentru care, în mod cu totul neașteptat, s-a încheiat tratatul din august 1939, dintre Germania și URSS. Astfel, aceasta din urmă a putut pregăti în liniște agresiunea asupra României, iar ocuparea militară a Basarabiei și Bucovinei de nord s-a putut elabora după toate regulile de război.

La 19 iunie 1940, la ora 6 dimineața, principalele unități militare sovietice destinate a lua parte la această operațiune, făcând parte din Frontul de Sud, au sosit la locul dinainte stabilit, ocupând poziții de luptă la frontiera de stat a României. Au trebuit să mai aștepte însă aproape zece zile pentru a începe operațiunile militare.

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este image-18.jpeg

Trupele sovietice au trecut Nistrul în 28 iunie, ora 14, după ce încă din 27 iunie s-a început o puternică campanie propagandistică împotriva României

. Au fost difuzate peste 60.000 de foi volante și 25.000 de portrete ale lui Stalin, Molotov, Voroșilor ș.a.

Așadar, totul a fost pregătit din timp și în mod minuțios pentru ca această agresiune să reușească, așa cum a fost pusă la cale de agresorii sovietici.

Ea a avut drept rezultat dezmembrarea teritorială a României, prin ruperea din trupul său a celor două provincii istorice: Basarabia și Bucovina de nord.

28 iunie 1940 – zi de doliu – Neamul Românesc

La șapte iunie 2010, Academia de Științe a Moldovei (AȘM) a declarat “Cu privire la semnificaţia datei de 28 iunie 1940”, că în Basarabia, Nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţa s-a instaurat un regim sovietic de ocupaţie, opresiv şi represiv .

Relaţiile URSS în privinţa României au fost în umbra disputei teritoriale a teritoriului dintre Prut şi Nistru”, a spus istoricul Dorin Dobrincu

.

10/08/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

ANUL 1940 ȘI RĂNILE NEVINDECATE ALE ISTORIEI NOASTRE

 

 

 

 

 

 

 

1940 – Drama României. Rapt, umilinţă, presiuni și amenințări externe

 

 

Presiunile şi ameninţările statelor revizioniste la adresa integrităţii teritoriale a României s-au intensificat după ce Germania și Uniunea Sovietică au încheiat pactul de neagresiune din 23 august 1939, art. 3 al Protocolului secret prevîzând „interesul U.R.S.S. faţă de Basarabia”, respectiv „dezinteresul politic total faţă de aceste regiuni” din partea Germaniei, scrie Col. (r) Prof. univ. dr. Alesandru Duţu în prestigioasa publicație on line https://www.art-emis.ro.

La scurt timp, diplomați germani și sovietici, dar și cei ai puterilor occidentale democratice, au făcut cunoscut (tot mai des) că nu vor interveni în sprijinul României.

Chiar şi numai simpla enumerare a evenimentelor/declaraţiilor este concludentă în acest sens:

– 19 septembrie 1939. Sub impactul agresiunii sovietice în Polonia, România decide concentrarea trupelor pe valea Siretului, Armand Călinescu consemnând: „Avansarea ruşilor schimbă situaţia. Pericolul german s-a îndepărtat. Acum pericolul rusesc este principal”.

– 30 septembrie 1939. Csáky István, ministrul ungar de Externe, cere lui Frederic Villani, ministrului ungar de la Roma, să-l informeze pe Galeazzo Ciano că în cazul în care România ar ceda Basarabia Uniunii Sovietice, producându-se haos şi destrămarea ţării, Ungaria nu ar rămâne neutră, intervenţia sa urmând a fi motivată pentru „pacificare”.

– 14 octombrie 1939. Regele Carol al II-lea continuă să se îmbete cu apă rece: „Astăzi, când Germania e încă puternică, ea poate fi, şi este, o pavăză a noastră contra U.R.S.S.”.

– 3 noiembrie 1939. Sir Reginal Hoare, ministrul Marii Britanii la București, informează pe Grigore Gafencu, ministrul român al Afacerilor Străine, că guvernele englez și francez nu credeau în „posibilitatea de a interveni activ în apărarea României împotriva Rusiei”.

– 4 decembrie 1939. Wilhelm Fabricius, ministrul german la București, declară lui Grigore Gafencu că „dacă războiul se va intensifica în Vest, Rusia Sovietică nu va putea fi împiedicată să-și realizeze anumite planuri”.

– 5 decembrie 1939. V.P. Potemkin, locțiitorul comisarului pentru Afaceri Externe, apreciază, într-o discuție cu ambasadorul Franței la Moscova, că Odessa era „un punct mort” de când a pierdut hinterlandul Basarabiei.

– 8 decembrie 1939. Grigore Gafencu declară lui Kokuliev, însărcinatul cu afaceri sovietic, că România era dispusă să întreţină raporturi directe cu Uniunea Sovietică pentru a înlătura „orice neînţelegeri”.

– 9 decembrie 1939. După ce Numan Rifaat Menemencioglu, secretar de stat în Ministerul de Externe al Turciei, i-a spus lui Alexander Cadogan că „frontiera turcă” începe la granița cu Bulgaria, și nu cu România, diplomatul englez a concluzionat: „Turcii vor arunca România lupilor”.

– 13 decembrie 1939. Carl Clodius, însărcinatul economic al Reich-ului pentru sud-estul Europei, a declarat lui Ernest Urdăreanu, ministrul Palatului Regal, că Germania nu va apăra România „în momentul când Sovietele vor trece Nistru”. Informat, regele Carol al II-lea va consemna: „Aceasta ne arată că există o înţelegere germano-rusă”.

– 19 decembrie 1939. Consiliul Militar ungar discută (până la 22 decembrie) Planul de intervenţie militară în situaţiile în care: armata română s-ar destrăma şi în ţară ar izbucni revoluţia, minoritatea maghiară din Transilvania ar fi în primejdie, România ar face concesii teritoriale Ungariei şi Bulgariei.

– 1 ianuarie 1940. Antal Ullein-Reviczky, şeful presei ungare, declară că politica externă a Ungariei are o singură problemă: Ardealul. Această problemă o rezolvăm în orice împrejurare şi cu orice preţ”.

– 5 ianuarie 1940. La Veneţia, Csáky István, ministrul de Externe al Ungariei, declară lui Galeazzo Ciano că guvernul ungar avea un program maximal (78.000 kmp) şi unul minimal (50.000 kmp) de revendicări teritoriale faţă de România.

– 2-4 februarie 1940. Cu prilejul sesiunii ordinare (şi ultima) a Consiliului Permanent al Înţelegerii Balcanice, desfăşurată la Belgrad, Grigore Gafencu respinge încercările miniştrilor de Externe ai Iugoslaviei şi Turciei de a-l determina să fie mai „”înţelegător” faţă de pretenţiile teritoriale ale Ungariei şi Bulgariei.

– 7 martie 1940. Raoul Bossy, ministrul României la Roma, face cunoscut că ambasadorul german Mackensen i-a declarat „cu titlu personal”: „Noi vrem pacea în sud-est și problema Basarabiei trebuie închisă. Acum câteva luni erați dispuși să stați de vorbă cu rușii, acum refuzați pentru că evenimentele din Finlanda vă încurajează la rezistență. Dar să știți că armata sovietică nu este de disprețuit. Dacă vă atacă, ce faceți?”.

La răspunsul ministrului român („Vom face ca finlandezii. Dacă e să murim, vrem să murim frumos. Dar sunt sigur că nu vom pieri. În afară de rezistența noastră, cred că am fi ajutați de toți cei potrivnici penetrației sovietice în Balcani, în primul rând de Germania, care nu poate avea interese să i se taie drumul spre Strâmtori și Răsărit”), diplomatul german a replicat: „Nimeni nu vrea ca rușii să ajungă în Balcani, în primul rând Germania, care nu poate avea interes să i se taie drumul spre Strâmtori și Răsărit, dar, în general, se socotește că Balcanii încep la Prut” și a precizat: „Pentru Basarabia nu va lupta nimeni. De aceea, cred, personal, că ar trebui să vă înțelegeți cu rușii, dacă ridică chestiunea Basarabiei… Tocmai pentru că România este un element de mare valoare în bazinul dunărean trebuie evitat de a o lăsa să alunece într-o situație primejdioasă. Sau vă simțiți oare apărați de garanția britanică? Englezii vă vor sprijini prin campanii de presă, dar nu prin campanii militare”.

– 29 martie 1940. V.M. Molotov, comisarul sovietic al Afacerilor Străine, declară în ședința Sovietului Suprem al U.R.S.S.: „Printre țările meridionale vecine, pe care eu le-am citat, este una cu care noi nu avem un pact de neagesiune, România. Aceasta se explică prin existența unei chestiuni litigioase nerezolvate, aceea a Basarabiei, a cărei anexare de către România nu a fost niciodată recunoscută de Uniunea Sovietică, cu toate că aceasta nu a pus niciodată chestiunea înapoierii Basarabiei pe cale militară. Altfel, nu există niciun motiv de agravare a relațiilor sovieto-române”.

– 13 aprilie 1940. Pellegrino Ghigi, ministrul Italiei la Bucureşti, informează pe Galeazzo Ciano, că Wilhelm Fabricius a admis „posibilitatea unei acţiuni în Basarabia” din partea Uniunii Sovietice. La rându-i, Atașatul de presă al Legației sovietice la București declară Agenției „Stefani” că dacă România „nu va accepta nici acum propunerea sovietică, de data aceasta va vedea că lucrurile nu mai merg ca în trecut”.

– 15 aprilie 1940. V.M. Molotov îl informează pe Friedrich Werner von Schulenburg, ministrul german la Moscova, că problema Basarabiei nu era închisă.

– 18 aprilie 1940. Armata 4 română primeşte ordin să execute recunoaşteri în vederea organizării de capete de pod la est de Prut pentru „a ajuta retragerea armatei”.

– 19 aprilie 1940. V.M. Molotov convoacă din nou pe Gheorghe Davidescu şi-l avertizează cu privire la incidentele de la frontiera sovieto-română (provocate, de fapt, de trupele sovietice).

– 4 mai 1940. Într-o discuţie avută cu Carl Clodius, împuternicitul german pentru sud-estul Europei, regele Boris al III-lea îşi exprimă convingerea că Bulgaria îşi poate îndeplini „obiectivele naţionale” numai alături de Germania şi speră „ca acest război să nu se termine fără ca Bulgaria să-şi fi realizat cel puţin una din aspiraţiile sale naţionale”. Această tendinţă fusese sesizată din timp de către analiştii militari români care au informat organele de decizie superioară că „nu este exclus ca Bulgaria să pună pe tapet chestiunea revendicărilor teritoriale asupra Dobrogei”.

– 20 mai 1940. Referindu-se la situaţia României în contextul internaţional al epocii, regele Carol al II-lea consemnează:

„Primejdia pentru noi rămâne tot graniţa răsăriteană şi ne găsim în situaţia de a nu putea primi niciun ajutor de nicăieri, deci – dacă nu avem o atitudine binevoitpare din partea Germaniei – suntem complet în aer”.

– 22 mai 1940. Grigore Gafencu atrage atenţia lui Wilhelm Fabricius asupra masivelor concentrări de trupe sovietice de la graniţa cu România şi cere lămuriri cu privire la „politica orientală” a guvernului de la Berlin. Diplomatul german răspunde că „pacea şi liniştea României” depindeau în acel moment, într-o mare măsură de înţelegerea la care ar ajunge România cu vecinul său din est.

Întrebat cum se va putea realiza acest lucru, acesta face cunoscut că Moscova invoca mereu faptul că Odessa era prea aproape de frontiera vestică a Uniunii Sovietice, după care adăugă cu subînţeles: „Cum nu se poate muta Odessa de la locul ei, s-ar putea muta frontiera ceva mai departe”.

– 23 mai 1940. Sesizând pericolul care plana asupra României, generalul Florea Ţenescu prezintă regelui Carol al II-lea un Memoriu în care apreciază: „Pactul ruso-german lasă Rusiei posibilitatea de a ataca Basarabia. Este ultimul moment ca guvernul să comunice Marelui Stat Major dacă Basarabia trebuie apărată sau evacuată. De această alternativă depinde pregătirea dispozitivului de apărare sau de evacuare în timp util a materialului militar şi bunurilor mobile. Răspunsul impune extremă urgenţă”.

Prin urmare, autoritățile de la București au fost informate din timp despre intențiile sovieticilor și despre poziția pe care urmau să o adopte marile puteri și statele aliate. Ce măsuri au luat (dacă au luat) este o altă problemă!

De neconceput este şi faptul că şeful Marelui Sat Major român nu ştia (cu o lună înainte de agresiunea sovietică pe care o intuia) dacă să apere sau nu Basarabia.

 

 

 

 

28 iunie 1940, cedarea Basarabiei. Și totuși, dacă am fi tras ...

 

 

 

 

 

 

 

Bibliografie

 

– Ioan Scurtu, Constantin Hlihor, Anul 1940. Drama românilor dintre Prut şi Nistru, Bucureşti, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, 1992.

– Ion Giurcă, 1940. Drama României Mari, Bucureşti, editura Pro Transilvania, 2000.

– Alesandru Duţu, Maria Ignat, Drama României. Rapt şi umilinţă, Bucureşti, Editura Universal Dalsi, 2000.
– Alesandru Duţu, Armata română de la Prut la Stalingrad şi înapoi la Prut (1941-1944), Chişinău, Editura Lexon-Prim, 2015.

25/05/2020 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: