CUM SE SĂRBĂTOREA PAȘTELE pe timpul foametei organizate de haitele sovietice în Basarabia

„Ți l-am adus pe Hristos în trăistuță”.

Cum se sărbătorea Paștele pe timpul foametei? Cu păscuțe sfințite cu roua dimineții, cu mămăligă și tescovină, cu câteva boabe de grâu sau câteva semințe ascunse anume pentru această zi. Era anul 1946 și în Basarabia nimănui nu-i ardea a sărbătoare, pentru că foametea organizată de sovietici secera, la rând, mai ales viețile bătrânilor și ale copiilor. În 2023, în ajun de Paște, am decis să ne amintim de acele timpuri și să descoperim diferențele.

Din 2022, în urma unei decizii a Parlamentului, în cea de-a treia zi de sâmbătă a lunii aprilie este marcată Ziua comemorării victimelor foametei organizate.

Pe 15 aprilie se împlinesc 76 de ani de la acele evenimente tragice, în care peste 200 de mii de oameni și-au pierdut viața în urma înfometării organizate de regimul comunist sovietic.

Așa cum în acest an Ziua comemorării victimelor foametei este în sâmbăta Paștelui, ne-am propus să abordăm acest subiect prin prisma amintirilor celor trecuți prin foamete și deportări – probe vii ale cercetărilor Ludmilei Cojocaru, doctor în istorie, conferențiară universitară, șefa filialei „Muzeul Victimelor Deportărilor și Represiunilor Politice” a Muzeului Național de Istorie a Moldovei, editoarea și coeditoarea volumelor „Exercițiul memoriei”, „Arhivele memoriei: recuperarea şi valorificarea istorică a memoriei victimelor regimului totalitar comunist din RSSM”, „Românii în Gulag”, dar și a altor cercetări ce țin de trecutul sovietic al Basarabiei. Ani la rând, Ludmila Cojocaru a adunat în pagini de carte memorii prețioase despre acele timpuri și viața în condițiile ocupației sovietice din Basarabia.

„Cum sărbătoreau Paștele, când ei abia de reușeau să supraviețuiască”

Ludmila Cojocaru: Când am început cercetarea, ne-am gândit să mergem pe urmele celor trei valuri de deportări. Însă, la unul dintre primele interviuri pe care l-am avut, Elena Catelea, din zona Bălților, a insistat să ne vorbească, de rând cu deportările și despre ceea ce a îndurat ea în perioada foametei.

Atunci am înțeles că avem o datorie morală și față de oamenii foametei.

În cadrul acestor interviuri nu-i întrebam și dacă serbau Paștele sau alte sărbători creștine, deoarece ni se părea puțin alogic să-i întrebi pe oameni cum sărbătoreau, atunci când ei abia de reușeau să supraviețuiască. Dar tot timpul am avut deschidere pentru tot ce trăiau ei acolo în deportări și ei făceau și astfel de mărturii. Vorbeam despre sărbătorile de Paște, despre Crăciun… Printre supraviețuitori am întâlnit oameni care ne-au povestit cum reușeau să ascundă câte ceva pentru sărbători de ochii zbirilor sovietici, ca să adune de o păscuță. Cum reușeau să o sfințească, e altă istorie, dar e o lecție de curaj și demnitate cum reușeau acei oameni să-și respecte tradițiile neamului. Alte mărturii vorbesc despre faptul cum reușeau să se ajute unii pe alții să treacă prin aceste sărbători cu demnitate.

MĂRTURII: „Paștele din timpul foametei l-am întâlnit cu mămăliguță și cu tescovină”

Ludmila Cojocaru: Este o mărturie dintr-o sursă memorialistică care aparține Liubei Triboi din Vorniceni, Strășeni. „Să nu ajungă nimeni la așa viață. Țin minte cum Paștele din timpul foametei l-am întâlnit cu mămăliguță și cu tescovină”, mărturisește ea. Noi, cercetătorii, vorbim de fiecare dată și despre alte contexte prin care au trecut basarabenii. Prin foamete și înfometare au trecut și cei din deportare, și cei din lagărele de concentrare, și cei care au trecut prin muncă forțată. Avem o serie de mărturii care spun că în lagăre, anume în acea zi de Paște nu le dădeau mâncare.

Vasile Frunză din Recea, Strășeni, deportat în Kurgan, și nu doar el, ne-a mărturisit despre cum era respectat ritualul de Paște în zona lor de detenție. Inițial, am crezut că e vorba de o metaforă, o metamorfoză a memoriilor trăite atunci, dar astfel de mărturisiri apăreau repetat, mai ales la deportații din raioanele de nord ale R. Moldova. Ei ne vorbeau că de Paște, atunci când era cu putință ca mamele să coacă o păscuță, și pentru că nu aveau biserici în preajmă, dar nici nu aveau voie să iasă de pe teritoriile așezărilor speciale, mamele sfințeau pasca cu roua dimineții și cu Tatăl Nostru.

Avem numeroase mărturii care reconfirmă această practică de a păstra tradițiile de Paște. Îi întrebam din ce făceau pasca, că nu aveau cum să o facă din făină albă, acest lucru fiind posibil abia după 1953. Îmi amintesc că Maria Romanencu din Puhăceni, Anenii Noi, spunea că a făcut pască din griș, deși era greu să o faci. A mers special la Tomsk să facă rost de puțin griș, ca să plămădească o păscuță…

Nadejda Crigănuță din Țipala, Ialoveni, a insistat mult să ne spună despre Paștele de acolo, din deportare…, ne-a spus că de fiecare dată, de sărbători – lucrau, îi scoteau la lucru, chiar și atunci când încercau să facă norma în ajun, oricum îi scoteau. Își amintește cum într-un an mama i-a trimis merinde, iar printre merinde – și o fărâmă de pască sfințită, pentru fiul mai mare, care lucra pe tractor, la aratul câmpurilor într-o gospodărie vecină. Ea a memorat cum i-a zis mama să-i spună fratelui: „Ți l-am adus pe Hristos în trăistuță”.

Lecțiile tăcute ale foametei

Ludmila Cojocaru ne spune cât de valoroase sunt lecțiile traumatizante ale celor care au trecut prin foametea organizată de sovietici:
Lecția pe care ne-au dat-o de fiecare dată e să nu ne fie teamă să vorbim despre adevăruri așa cum au fost, iar dacă sfintele sărbători au rezistat vremurilor cumplite de atunci, chiar că e foarte important să ne amintim de cei prin care aceste sărbători au rezistat.

Mesajul celor care nu au supraviețuit terorii, dar și al celor care au trecut prin acest calvar, e să nu renunțăm la tradiții, să nu ne uităm rădăcinile și să ținem la ele – și nu doar la cele de neam, dar și la cele spirituale, așa cum au făcut-o ei chiar și atunci când era nu doar imposibil, dar și la limita de a plăti cu viața pentru aceste acte curajoase. Altă lecție e despre cinstirea memoriei – să ne cunoaștem trecutul, să cinstim memoria celor care au avut de suferit de pe urma acelui regim criminal care a atentat la trecutul și valorile noastre etnoidentitare și spirituale. Decizia Parlamentului din 2022 de a comemora victimele foametei organizate, decizie care nu a fost susținută și de parlamentarii socialiști și comuniști, este una care ne permite să cunoaștem mai bine cauzele acelui calvar, adevărurile ascunse până acum despre cele întâmplate în 1946-1947. Foametea a fost o temă tabu până la destrămarea imperiului. Seceta invocată de sovietici ca fiind singurul motiv al foametei, nu are nimic cu adevărul.

Cum comemorăm victimele foametei?

Ludmila Cojocaru: Gândul meu se îndreaptă spre ucraineni, spre actul lor de curaj și de demnitate, or ei vorbesc despre „golodomorul” lor de mai bine de 30 de ani, cu multe dezbateri publice. De la ei avem de învățat că nu e neapărat să intrăm în acțiuni comemorative, pentru că despre astfel de tragedii ar trebui să ținem minte și să vorbim zilnic, ca să nu uităm și să nu lăsăm spațiu ca cineva să ne spună că toate astea sunt povești, invenții – ca odată cu trecerea timpului, oamenii să uite ce au trăit pe când erau copii.
Ținând cont de parcursul politicilor comemorative din R. Moldova, poate e mai bine ca eforturile să fie îndreptate mai mult spre cunoaștere, pentru că ne-au scăpat foarte multe în documentarea acestei tragedii.

Să cunoaștem, să vorbim și să diseminăm aceste informații, să le facem publice prin acțiuni oficiale, prin acțiuni culturale. Avem în ultimul timp spectacole de teatru, publicații, expoziții de fotografii documentare, care la tema foametei sunt greu de realizat, dar ne-am convins că dacă depunem anumite eforturi, cu mai multe reveniri, putem identifica mărturii, artefacte. Recent, Ștefan Driga, un om cu suflet mare și cu demnitate de urmat de către noi, ne-a spus că părinții săi, revenind din Gulag, aici au avut alte greutăți de înfruntat, trecând inclusiv și prin foamete.

L-am întrebat cum a fost, cum au supraviețuit, fiind mai mulți copii. El ne-a spus că mama, o dată în săptămână, de dimineață, lua desagii în spate și mergea la o cumnată a sa în altă localitate, că rudele erau mai înstărite. Cu ceea ce îi puneau în desagi au supraviețuit. L-am întrebat ce o mai fi fost cu desagii. A zis că sunt, că se gândeau cu familia să facă un muzeu în casa bunicului care a fost împușcat la 25 august 1937 la Tiraspol, în timpul „marii terori staliniste”.

Ștefan Driga a zis că dacă Muzeul Național de Istorie a Moldovei este interesat, atunci va vorbi cu familia și le va aduce la muzeu. Așa s-a întâmplat să avem în muzeu această achiziție prețioasă care face dovada acelor timpuri – desagii pentru merinde care i-au salvat de la moarte.
În continuare, trebuie să facem eforturi continue pentru a documenta ceea ce s-a întâmplat, pentru că nici pe departe nu avem o situație definitiv clară, nu cunoaștem toate crimele care s-au întâmplat. Mai mult de 10% dintre basarabeni au fost supuși înfometării forțate. E o cifră foarte mare.

Traumele înfometării forțate

Ludmila Cojocaru: Colegii noștri care studiază aceste procese vorbesc despre o traumă care revine peste generații. O traumă care explică pe alocuri unele comportamente până în a treia generație. La nivel de descendenți direcți, pot să aduc un exemplu din propria mea familie. Eu nu am avut, spre norocul meu, nu am avut deportați… De fapt, am avut pe linia mamei, din păcate, fapt despre care nu am știut decât hăt încoace.

Ceea ce figura în ambele familii, dar nu era explicat pentru noi, copiii, fiind trecut ca un fapt, erau constatările despre cum anumiți membri din familiile noastre obișnuiesc să strângă fărâmiturile de pe masă. Cu vremea, în urma lecturilor, s-au așezat toate astea în mintea mea și am înțeles ce a fost.

Și atunci când am început să caut, era prea târziu, nu-i mai avem în viață pe cei care au supraviețuit, dar mama a asamblat aceste memorii trăite de ea și împreună am depănat foametea și deportarea prin care au trecut mătușile și unchii ei. Este vorba despre a doua generație și specialiștii constată că uneori trauma bunicilor are mai multă deschidere în cazul nepoților și strănepoților.

Uneori, descendenții acestor victime ne găsesc, după decesul părinților și al buneilor, își găsesc urmașii în a doua, a treia generație și ne roagă să le vorbim despre cum ne-am întâlnit cu ei și ce am vorbit. Noi le punem la dispoziție nu doar cărțile în care le-am publicat memoriile și pe care deja le au în familie, dar le oferim și înregistrările audio, atunci când acest lucru este posibil. În cazul generației nepoților și strănepoților, noi constatăm o deschidere pentru această temă.

Noi îndemnăm în continuare ca aceste lucruri să fie împărtășite. Uneori, în teren, constatăm că persoanele în cauză nu mai sunt în stare să vorbească despre aceste lucruri, dar acolo unde ei își asumă statutul de martor, lucrurile acestea, peste generații, încep să se manifeste altfel și e mai ușor să înțelegem ce se întâmplă astăzi în societate. La o bună parte dintre dilemele, întrebările, nedumeririle cu care ne confruntăm noi astăzi ca societate, acolo găsim răspunsurile.

Canibalismul

CANIBALISM: Deprinderea sălbaticilor de a se hrăni cu carne de om; antropofagie, cruzime, sălbăticie, ferocitate, sete de sânge (dexonline.ro).

Ludmila Cojocaru amintește că primele atestări ale canibalismului în Basarabia au fost înregistrate de către procuratură în august 1946. Potrivit ei, atunci pentru prima dată s-a vorbit despre acest fenomen. „Apropo, toate procesele de judecată asupra celor cercetați pentru canibalism s-au produs cu ușile închise. Din câte cunosc, există câteva zeci de cazuri, până la 50, dar cum s-au desfășurat procesele atunci, pe ascuns, în tăcere, nu dă certitudine că acest număr este unul incontestabil”, explică Ludmila Cojocaru.

ZdG: Cum s-a ajuns la canibalism?

Ludmila Cojocaru: Foametea duce la degradarea creierului uman, la o îmbătrânire dramatică, radicală a aspectului. Elena Catelea, mama ei fiind profesoară de clasele primare, ne povestea că maică-sa insista să vină copilașii la scoală, pentru că acolo primeau câte o bucățică de pâine.

Ea împărțea aceste felioare chiar și celor care nu trebuiau să le primească. Elena ne vorbi cum într-o zi veni un copil pe care nu-l mai recunoșteai. Era vorba despre un elev din clasă care de ceva timp nu fusese la școală și arăta ca un moșneguț, așa ne povestea ea. Numai pielea și oasele erau din acești oameni. Într-un moment, foametea cauza pierderea rațiunii. Mulți ne vorbesc despre faptul că oamenii pur și simplu pășteau troscot.

De fapt, tot ce intra în alimentația lor vorbește despre această degradare. Au început cu ce au mai avut prin ascunzișuri, s-a trecut la coajă de stejar, ghindă, tot ce putea fi transformat într-un praf comestibil. Uneori, această masă era amestecată cu niște lapte, tărâțe, acolo unde aveau o văcuță sau niște capre și s-a ajuns până la vrăbii, câini, țistari, guzgani. Îmi amintesc acum, din memorie, de mărturia Evei Cojocaru din Hăncăuți, Edineț.

Ea ne-a spus că în localitate era cineva care prindea țistari, guzgani… Lumea în sat ține minte cât de senină era privirea acelui copil care spunea că sunt animăluțe curate, că sunt gustoase. Îi prindea, îi prăjea, îi prelucra și îi mânca. Cei care au ajuns la limita acestei degradări umane – și în asta constă crima regimului totalitar comunist, că ne-a adus la această limită – dar care au supraviețuit, totuși au avut și o traumă a rușinii, amintindu-și ce au făcut și prin ce au trecut. Larisa Turea vorbește despre o supraviețuitoare care și-a mâncat copilul. Acestor oameni nu le-a fost ușor să trăiască, chiar dacă au supraviețuit cu acest păcat în continuare și cu această rușine.

— Și cum erau condamnați acești oameni?
—- Nu prea aveau pe cine condamna. Până ajungeau la actul judecății și aceste lucruri sunt consemnate, acești oameni își ieșeau din minți cu totul, fie mureau, pentru că erau la limita suferințelor. Veronica Grișcenco vorbește despre o fetiță care a fost salvată în ultimul moment – un adolescent, având ceaunul pe foc alături, o dezbrăcase și aștepta să fiarbă apa. Tânărul a fost arestat. El niciodată nu s-a mai întors în sat. Soarta acestor oameni rămâne necunoscută.

— Ulterior, după destrămarea URSS, au existat procese în care să fi fost condamnați organizatorii foametei?
— Societatea din R. Moldova nu a ajuns la acest lucru până în acest moment în parcursul ei de cunoaștere a traumei marii foamete. În fiecare familie, dacă căutăm mai bine, îi găsim pe cei care au suferit în timpul foametei. Până în prezent însă nu avem astfel de procese înregistrate. A fost făcută o adresare către Guvern, Parlament, Președinție, semnată de foarte mulți savanți, oameni simpli, prin care se cere recunoașterea statutului de victimă a celor care au trecut prin foamete și condamnarea acestor atrocități.

Adresarea a fost depusă în ianuarie, curent și la moment avem doar două răspunsuri – de la Ministerul Culturii și Ministerul Educației, dar ministerele care ar trebui direct să se implice în a recunoaște oficial, prin lege, acest statut de victimă, ezită sau evită să se pronunțe. Înțelegem că avem un context internațional care ne distrage atenția, dar nu e cazul să ne acoperim cu aceste probleme, care ar trebui să ne facă mai vigilenți, să ne facă să învățăm niște lecții. Au fost foarte multe acte de solidaritate în timpul foametei, solidaritate între rude, între vecini, între oameni care nici nu se cunoșteau. Prin acte de solidaritate am reușit să supraviețuim.

Publicitate

Fenomenul glorificării trecutului sovietic și manifestarea sindromului Stockholm în rândurile cetățenilor R.Moldova

Dacă urmărim comportamentul unei bune părţi a moldovenilor de peste Prut după 1991, anul declarării Independenţei R. Moldova, atitudinea lor faţă de fostul imperiu sovietic şi comunişti, faţă de atrocităţile şi crimele fostului regim, care i-au afectat în bună măsură şi pe ei, cred că suntem în drept să vorbim despre un aşa-zis „sindrom basarabean”. Ca să înţelegem ce înseamnă şi cum se manifestă acest „sindrom basarabean”, este nevoie să revenim la un alt sindrom, numit „sindromul Stockholm”. 

Fenomen numit „sindromul Stockholm”,al cărui nume provine dintr-un caz real de jaf la o bancă din capitala Suediei când jefuitorii au ţinut ostatici angajaţii băncii timp şase zile (între 23 şi 28 august 1973). În acest răstimp, victimele s-au ataşat emoţional de răpitori şi chiar s-au solidarizat cu ei, luându-le apărarea înainte ca aceştia să-i elibereze… Termenul a fost pus în circulaţie de Nils Bejerot, criminologul şi psihiatrul care a asistat poliţia suedeză în timpul crizei ostaticilor de la bancă şi care s-a referit la acest sindrom în cadrul unei emisiuni de ştiri din acele zile.

Psihologii explică „sindromul Stockholm” drept comportamentul unei victime răpite sau captive care, după o anumită perioadă de timp, se solidarizează şi simpatizează cu răpitorul, ba chiar începe să se identifice cu el. Din teama de violenţă, se declanşează un mecanism defensiv care se manifestă prin aceea că victima devine hipervigilentă în privinţa nevoilor răpitorului şi neştiutoare în privinţa propriilor nevoi. „Micile atenţii” şi „gesturi umane” din partea răpitorilor fac separarea de aceştia tot mai dificilă pentru victimă, întrucât ea ar pierde singura relaţie pozitivă formată – cea cu răpitorul.

Tradiţional, se consideră că „sindromul Stockholm” apare numai în cazul unor persoane luate aparte – îndeosebi, al copiilor abuzaţi emoţional, ori a unor grupuri restrânse de oameni (membrii sectelor religioase, prizonierii de război şi deţinuţii lagărelor de concentrare).

 Despre efectul „sindromului Stockholm” putem vorbi şi în cazul unor comunităţi sociale, chiar a unor popoare întregi scrie jurnalistul Constantin Tănase în publicația https://timpul.md. de la Chișinău.

Cazul basarabenilor este edificator în acest sens: teama de Stalin (gulaguri, deportări) a rămas în sângele basarabenilor şi de aceea, în limbajul „sindromului Stockholm”, ei se identifică şi simpatizează cu răpitorul.

Cel mai edificator exemplu în contextul dat este comportamentul unor foşti deportaţi şi al unor urmaşi ai acestora: fiind deportaţi de comunişti, ei votează cu comuniştii… La nivel de psihologie colectivă, funcţionează „mecanismul defensiv” – aceştia se conduc de principiul „să uităm ce a fost, mai rău să nu fie…”.

Asistăm astfel la fenomenul blocării memoriei istorice, care conduce şi la blocarea viziunilor de viitor – moldovenii nu vor să fie mai bine, ei vor să nu fie mai rău. Nostalgiile moldovenilor pentru „raiul din URSS” sunt o manifestare a „sindromului Stockholm”, devenită cu timpul parte a psihologiei naţionale.

Într-adevăr, cu un trecut în care sute de mii de oameni au murit în timpul deportărilor staliniste și a foametei organizate, în Republica Moldova încă se mai manifestă nostalgia trecutului, iar o parte a societății de aici regretă dispariția Uniunii Sovietice.

Disonanța cognitivă a devenit tot mai evidentă de la începutul războiului din Ucraina, în condițiile în care unele voci chiar au susținut agresiunea Rusiei în țara vecină.

La toate acestea se adaugă și miile de moldoveni care au participat pe 9 mai la o paradă în care simboluri propagandistice imperiale rusești interzise prin lege, au fost puse la loc de frunte.

Istoricul Ion Xenofontov explică într-un articol publicat de https://agora.md,cum poate fi interpretat acest fenomen.

Esența regimului sovietic a fost una de sorginte totalitară. Toate regimurile totalitare își legitimează puterea printr-un discurs militar propagandistic, despre cetatea asediată- statul sovietic care, așa cum spunea și Stalin, are adversari, adică se luptă întotdeauna cu cineva: „Tovarăși avem dușmani interni, tovarăși avem dușmani externi”.

Dacă în regimurile fasciste sau naziste se pune accentul pe a căuta dușmani în afara cetății, în regimul totalitar sovietic se punea accent și pe a căuta dușmani în exterior, „imperialiști” le spuneau ei, dar și dușmani în interior”, spune istoricul Ion Xenofontov. 

Frica și propaganda erau instrumentele cu care cetățenii erau manipulați să trăiască și să procedeze în modul în care le dicta regimul. 

„Acest sindrom Stockholm, când victima îndrăgește călăul, este descris de psihologi în contextul unei situații individuale, care poate fi extinsă și asupra unei întregi populații. Un popor întreg poate să sufere de acest sindrom de venerare a răufăcătorului care ți-a distrus valorile, viața”, a menționat istoricul. 

„Cine uită istoria, riscă să o repete”

Un alt fenomen răspândit la nivel de societate este memoria selectivă, atunci când anumite acțiuni ale regimului sovietic sunt elogiate, făcându-se abstracție de crimele care au avut loc în aceeași perioadă.

Moscova, 23 august 1939. Ministrul de externe sovietic Veaceslav Molotov și omologul său german Joachim von Ribbentrop, semnează Pactul Ribbentrop-Molotov (foto).

În mod oficial prezentat ca un pact de neagresiune, acordul includea de asemenea, un protocol secret care împărțea Europa de Nord și de Est în sfere de influență germană și sovietică.

Drept urmare, regiunile Basarabia și Bucovina de Nord din România au fost ocupate de sovietici. 

Circa 70 de mii de basarabeni au decedat în timpul celui de-al doilea război mondial, însă și după încheierea acestuia, populația a fost supusă represaliilor, deportărilor și foametei organizate care au luat viețile a sute de mii de oameni. 

Numărul celor care au murit în RSS Moldovenească de foame și boli în perioada decembrie 1946 – august 1947 variază, unele surse dau un minim de 115.000 de oameni care au decedat, altele menționează că ar fi decedat circa 300 de mii de oameni. 

„Stalin, dar implicit și statul totalitar sovietic, a știut că își poate menține puterea în contextul în care genera frică, umilință, nesiguranță. Chiar în perioada de apogeu și relativă stabilitate a statului sovietic se alimenta aceasta frică.

Foametea din RSS Moldovenească în anii 1946-1947, a fost organizată pentru a băga frica în oameni: „Uitați-vă nu avem siguranță și așteptăm ajutorul autorității supreme”, în cazul de față a lui Stalin, a spus istoricul. 

Totodată, populația din Basarabia a fost supusă deportărilor, care au avut loc în trei valuri. Nu se cunoaște o cifră exactă a celor care au avut de suferit de pe urma acestui tip de represiune, estimările ridicându-se la câteva sute de mii de persoane, deportate în perioada 28 iunie 1940 – 5 martie 1953.

În primul val au fost deportați moșierii, comercianții, polițiștii și jandarmii, primarii, în cel de-al doilea – oamenii înstăriți și activiștii partidelor românești, iar în cel de-al treilea val, din 1951 – elementele religioase considerate a fi un pericol potențial la adresa regimului comunist stalinist.

„Scopul era de a elimina elementul social înstărit, oameni care cât de cât aveau o demnitate, o verticalitate, care pot gândi, pot pune întrebări, nu le trebuiau autorităților sovietice cei din categoria socială care venea în contrasens cu ceea ce anunța mesajul oficial”.

Rusificarea forțată

 Imediat după război, Stalin a declanșat o acțiune masivă de colonizare și rusificare a Basarabiei. Conform statisticii oficiale, în perioada sovietică, peste un milion de oameni , în majoritate ruși, s-au stabilit în RSS Moldovenească.

Accesul localnicilor la pozițiile înalte din administrație sau economie a fost limitat, creând antagonisme în cadrul populației. 

În RSS Moldovenească, autoritățile sovietice au deschis, în special în orașe, numeroase școli cu predare în limba rusă, mai multe chiar decât cele cu predare în limba „moldovenească”, și un număr de școli mixte, cu clase cu predare în limbile “moldovenească” și rusă.

Alfabetul chirilic a fost impus încă de la intrarea trupelor sovietice în 1940 .

Copiii deportaților din Basarabia și Bucovina de nord, care au rămas în Siberia sau Kazahstan, au studiat exclusiv în limba rusă.

„Propaganda sovietică a fost una dintre cele mai bune propagande din toate timpurile istorice și de aceea a fost și cu bătaie lungă. Suntem de peste trei decenii de la destrămarea URSS și mai sunt nostalgici care visează la epoca de aur a acestei perioade sumbre”, crede Ion Xenofontov. 

Efectele propagandei sunt vizibile și astăzi, întrucât experții au constatat de nenumărate ori caracterul divizat al societății. O demonstrează și datele studiilor. 

Potrivit recensământului din 2014 din R. Moldova, două milioane de persoane se considerau etnici moldoveni, 192 de mii – români, iar 111 mii – ruși. De notat că numărul etnicilor moldoveni și ruși a scăzut în comparație cu recensământul din 2004, iar cel al românilor – a crescut. 

Limba vorbită a fost și ea în mijlocul dezbaterilor de-a lungul timpului. În 2014, 1,5 milioane de persoane declarau că vorbesc „moldoveneasca”, iar 639 de mii – româna. 

Punctul final pe acest subiect l-a pus Curtea Constituțională în 2013, când a constatat că limba de stat în Republica Moldova este româna, întrucât textul Declaraţiei de Independenţă prevalează în raport cu textul Constituţiei. 

Despărțirea de trecutul sovietic. Modelul Țărilor Baltice

La sfârșitul anilor 1980, a început o campanie masivă de rezistență civilă împotriva dominației sovietice. La 23 august 1989, cetățenii din Țările Baltice au format un lanț uman de două milioane de oameni, care s-a întins pe o distanță de 600 km, de la Tallinn la Vilnius. Drept urmare, Gorbaciov a concluzionat că plecarea republicilor baltice devenise inevitabilă. Acest proces a contribuit la dizolvarea Uniunii Sovietice, creând un precedent pentru ca și celelalte republici sovietice să se separe de URSS. 

Estonia, Letonia și Lituania fac parte dintr-o categorie de tranziție post-comunistă separată de fostele republici ”populare” din Europa Centrală și de Est.

În calitate de republici ale URSS, statele baltice au fost pe deplin integrate în sistemul politic și economic sovietic, fără a avea practic nicio posibilitate de a-și exercita autonomia în elaborarea politicilor.

Controlul centralizat al lui Moscovei a fost evident în toate fazele vieții, în special în politica socială de promovare a imigrației masive, care a dus la schimbări radicale în compoziția lor etnică pe parcursul deceniilor de guvernare sovietică. 

Potrivit unor analize istorice, la momentul independenței, exista o teamă generalizată că, după 50 de ani de apartenență sovietică, limba și cultura celor trei națiuni baltice se vor reduce, chiar vor dispărea, în decurs de o generație sau două.

Din acest motiv, toate cele trei țări baltice au introdus politici menite să asigure renașterea limbii și culturii naționale. Aceasta a inclus elaborarea unei noi narațiuni istorice: condamnarea ocupației sovietice din 1940 ca fiind ilegală și comemorarea suferințelor poporului, în special a represiunilor și deportărilor prin care atrecut din 1940-1941 și 1945-1953.

Fiecare dintre cele trei țări a declarat restaurarea națiunii suverane care a existat între 1918 și 1940, subliniind că „dominația sovietică asupra statelor baltice în perioada Războiului Rece a fost o ocupație și o anexare ilegală”.

La mai mult de 30 de ani de la redobândirea suveranității lor, Estonia, Letonia și Lituania au devenit membri stabili din punct de vedere politic și prosperi din punct de vedere economic ai comunității europene. Procesul de reconstruire a națiunii a fost înglobat într-o agendă mai largă de europenizare, care a implicat, de asemenea, respingerea moștenirii sovietice.

Freedom House clasfică toate cele trei state baltice în rândul societăților libere, cu scoruri combinate pentru drepturile civile și politice de 94 (Estonia), 89 (Letonia) și 90 (Lituania) – cu mult înaintea Rusiei (20), depășind totodată Republica Moldova (62) și Ucraina (61).

În mod similar, indicele de democrație liberală Varieties of Democracy le clasează printre cele mai democratice țări din lume.

Estonia ocupă locul 6, Letonia – 30, Lituania – 27, Țările Baltice fiind cu mult înaintea Rusiei, care se clasează pe locul 151, dar și a Ucrainei (locul 99) și Republicii Moldova (locul 47). 

Avizul istoricilor „Cu privire la semnificaţia datei de 28 iunie 1940”

---

Evenimentele care s-au derulat cu 82 de ani în urmă pe malurile Nistrului, în special între 26 şi 28 iunie 1940, revin astăzi cu o nouă forţă şi semnificaţie în atenţia opiniei publice din Republica Moldova şi din exteriorul statului nostru, reclamând o clarificare documentată ştiinţific şi răspunsuri temeinic argumentate.

Ştiinţa istorică a acceptat drept punct de plecare al acestor evenimente Tratatul de neagresiune sovieto-german şi Protocolul adiţional secret, semnate la 23 august 1939 la Moscova de comisarul sovietic de externe, V. M. Molotov, şi ministrul de externe al Germaniei, Ioachim von Ribbentrop.

Foto: Moscova, 23 august 1939 – Semnarea pactului sovieto-german 

Înţelegerile confidenţiale sovieto-naziste au jucat un rol fatal în destinul păcii mondiale: cele două forţe ireconciliabile până la acea dată – regimul comunist sovietic şi cel nazist – şi-au asumat statutul de arbitri ai păcii şi şi-au împărţit „sferele de interese” în Europa de Est.

În punctul trei al Protocolului adiţional secret se arăta că „în ceea ce priveşte Europa de Sud-Est partea sovietică insistă asupra interesului ei pentru Basarabia”, partea germană manifestând „o totală lipsă de interes faţă de aceste teritorii”.

Recunoaşterea „sferelor de interese” pentru o parte sau alta la înţelegerile din capitala sovietică presupunea acordarea „dreptului” de ocupaţie asupra unor ţări întregi sau porţiuni din teritoriul unor ţări aparte.

Pactul sovieto-german de neagresiune şi Protocolul adiţional secret au deschis porţile celui de-al Doilea Război Mondial, au predeterminat distrugerea şi dispariţia statului polonez, a Ţărilor Baltice independente, precum şi o serie de anexări şi amputări teritoriale din contul unor ţări suverane ca Finlanda şi România.

Primele semnale privind intenţia guvernului U.R.S.S. de a redeschide „cazul Basarabiei” datează din noiembrie-decembrie 1939, atunci când României i s-a sugerat ideea încheierii unui acord de ajutor reciproc cu Moscova, după modelul celor semnate de Ţările Baltice, însă împotmolirea Armatei Roşii în războiul împotriva Finlandei a avut drept efect renunţarea la acest scenariu.

Guvernul sovietic a revenit asupra acestui subiect la 29 martie 1940, după încheierea păcii cu Finlanda.

Începând cu luna aprilie, comandamentul militar sovietic a dispus redislocarea unor importante trupe de pe frontul de operaţiuni finlandez la locurile de amplasare permanentă şi concentrarea unor unităţi noi în districtele militare Kiev şi Odesa.

În mai 1940, în urma ocupării de către Germania hitleristă a unor ţări europene şi a atacului asupra Franţei, conducerea sovietică a început preparativele concrete pentru „rezolvarea” chestiunii Basarabiei.

La 3 iunie şeful statului major al districtului militar Kiev, N. F. Vatutin, a elaborat şi a transmis comisarului sovietic al apărării, S. C. Timoşenko, un memoriu strict secret privind operaţiunea militară împotriva României. Scopul strategic al acestei operaţiuni era distrugerea statului român, ocuparea Turciei europene şi stăpânirea Dardanelelor.

La 13 iunie la Kremlin a avut loc o consfătuire a conducerii supreme politice şi militare sovietice, la care au participat I. Stalin, V. Molotov, S. Timoşenko, B. M. Şapoşnikov, şeful marelui stat major, comandanţii celor două districte militare Kiev şi Odesa – Jukov şi Boldin şi alţii, la care s-a discutat operaţiunea împotriva României.

În consecinţă, a fost emisă directiva comisarului apărării şi şefului marelui stat major nr. 101396/ss, conform căreia trupele sovietice plasate la frontiera cu România trebuiau, la data de 24 iunie, ora 22.00, „să fie gata de ofensiva hotărâtoare cu scopul de a distruge armata română şi de a ocupa Basarabia”.

 Cele trei armate (a 5-a, a 9-a şi a 12-a), care urmau să atace teritoriul României, erau reunite în cadrul Frontului Sud, sub comanda generalului Jukov.

 La 23 iunie Jukov raporta comisarului apărării imposibilitatea încheierii concentrării de trupe la 24 iunie, din cauza dificultăţilor de transport, estimând pregătirea efectivului pentru luptă către dimineaţa zilei de 27 iunie.

La 21 iunie, şeful Direcţiei Politice a Armatei Roşii, L. Z. Mehlis, a emis directiva nr. 5285/ss cu privire la activitatea politică şi de propagandă în perioada operaţiunii împotriva României.

Pe plan diplomatic, urmărind realizarea pretenţiilor sale asupra Basarabiei, conducerea sovietică a urmat linia înţelegerilor secrete cu Germania, din 23 august 1939. Astfel, imediat după căderea Franţei, la 23 iunie 1940, Molotov i-a comunicat ambasadorului german la Moscova, von Schulenburg, intenţiile sovietice de „soluţionare pe cale paşnică” a problemei Basarabiei. Bucovina era inclusă în „rezolvarea” chestiunii basarabene.

Dacă România nu accepta o soluţie paşnică, U.R.S.S. era decisă să aplice forţa armată. Răspunsul părţii germane a fost prezentat la 25 iunie. Germania îşi „onora” înţelegerea în privinţa Basarabiei, opunându-se însă pretenţiilor sovietice asupra Bucovinei, care nu făcuse obiectul discuţiilor anterioare sovieto-germane. Pentru moment, U.R.S.S. se va limita să pretindă doar partea de Nord a Bucovinei.

La 26 iunie, la ora 22.00, comisarul poporului pentru afacerile externe, V. Molotov, l-a convocat pe ministrul plenipotenţiar al României la Moscova, Gheorghe Davidescu, pentru a-i înmâna textul notei ultimative prin care U.R.S.S. pretindea Basarabia şi Nordul Bucovinei. Nota sovietică era plină de falsuri.

În primul rând, în 1918 România nu s-a folosit de slăbiciunea Rusiei pentru a „desface” Basarabia. Parlamentul de atunci al Republicii Democratice Moldoveneşti (Basarabia), Sfatul Ţării, a decis în mod democratic să unească Basarabia cu România.

În al doilea rând, România nu putea să desfacă de la Uniunea Sovietică nimic, deoarece aceasta s-a constituit abia în 1922.

În rândul al treilea, în nota ultimativă autorităţile sovietice au insinuat că Basarabia ar fi „populată în principal cu ucraineni” şi că România ar fi călcat în 1918 „unitatea seculară a Basarabiei” cu R.S.S. Ucraineană, „unitate” care nu a fost atestată niciodată în istorie.

În plus, Guvernul U.R.S.S. a cerut drept „despăgubire” pentru „dominaţia” de 22 de ani a României în Basarabia partea de nord a Bucovinei a cărei populaţie ar fi fost „legată în marea sa majoritate cu Ucraina Sovietică”, un teritoriu care nu a aparţinut vreodată Imperiului Rus sau Rusiei Sovietice.

Sfidând realităţile istorice şi etnice din Basarabia şi Nordul Bucovinei, precum şi o serie de angajamente asumate de guvernul U.R.S.S. pe plan internaţional, ultimatumul sovietic era o mostră a mentalităţii şi conduitei imperiale sovietice în sfera relaţiilor internaţionale, un exemplu de dictat şi ameninţare cu recurgerea la forţa armată la adresa României.

Izolate pe plan internaţional, strâmtorate de propriile resurse militare şi economice, strivite de presiunea colosului din Răsărit şi incapabile de un efort de luciditate şi curaj politic, autorităţile României au cedat în faţa ameninţării sovietice şi au decis evacuarea Basarabiei şi Nordului Bucovinei fără a opune rezistenţă.

La 28 iunie 1940 Basarabia şi Nordul Bucovinei au fost invadate de trupele sovietice. Zeci de mii de oameni – funcţionari publici, fruntaşi ai partidelor politice, preoţi şi intelectuali, profesori şcolari şi oameni simpli au fost nevoiţi să ia drumul exodului peste Prut, pentru a se salva de urgia stalinistă.

Foto: Moment de reculegere pentru pământurile românești cotropite de ruși

În Basarabia, Nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţa s-a instaurat un regim sovietic de ocupaţie, opresiv şi represiv.

Transplantul de sistem sovietic în teritoriile ocupate şi impunerea cu forţa a regimului totalitar comunist a tras o linie neagră sub firava democraţie interbelică şi a produs o serie de consecinţe, unele mai dramatice decât altele.

Numai în intervalul 1940-1941 regimul sovietic de ocupaţie:

(1) a anulat dreptul la cugetul liber şi la orice libertăţi democratice;

(2) a aplicat teroarea în masă împotriva fruntaşilor vieţii publice, intelectualilor, slujitorilor cultelor, puţinii rămaşi între Nistru şi Prut, dar şi a oamenilor simpli;

(3) a comis nenumărate asasinate din motive de ură de clasă;

(4) a impus zeci de mii de oameni, intelectuali, în primul rând, să ia calea exodului forţat; (5) a deposedat de bunuri şi proprietăţi mii de cetăţeni;

(6) a format abuziv R.S.S. Moldovenească la 2 august 1940 prin sfârtecarea teritorială a Basarabiei şi desconsiderarea Constituţiei sovietice care prevedea doar dreptul Uniunii Sovietice de a admite noi republici în cadrul U.R.S.S., nu şi de a le forma cu de la sine putere;

(7) a extins asupra teritoriului din dreapta Nistrului conducerea administraţiei şi a organizaţiei de partid din R.A.S.S.M. şi legislaţia ucraineană;

(8) a promovat o politică fiscală de strangulare economică şi socială a ţărănimii libere;

(9) a interzis alfabetul şi limba română şi a impus alfabetul rusesc, prin Hotărârea Consiliului Comisarilor Poporului al U.R.S.S. din 11 noiembrie 1940;

(10) a închis şi profanat locaşe de cult;

(11) a anulat pe nedrept cetăţenia română prin Decretul Prezidiului Sovietului Suprem al U.R.S.S. „Cu privire la restabilirea cetăţeniei sovietice de către locuitorii Basarabiei şi la dobândirea ei de către locuitorii Bucovinei de Nord”, din 8 martie 1941;

(12) a deportat, la 13 iunie 1941, în regiunile îndepărtate ale U.R.S.S., zeci de mii de oameni nevinovaţi, de unde mulţi nu s-au mai întors;

(13) au fost mobilizaţi forţat zeci de mii de tineri pe şantierele de muncă (FZO) din U.R.S.S. şi în Armata Sovietică;

(14) a promovat o politică şi o propagandă de deznaţionalizare şi dezumanizare a fiinţei umane;

(15) a interzis organizaţiile politice şi obşteşti din Basarabia, inclusiv organizaţia comunistă şi comsomolistă basarabeană etc. Aceste nelegiuiri au continuat şi după 1944.

Toate acestea s-au derulat sub lozinca „eliberării” oamenilor muncii de sub povara asupririi „burghezo-moşiereşti române”.

Pe teza strâmbă a „eliberării sovietice” din 28 iunie 1940 s-a edificat ulterior un întreg eşafodaj istoriografic sovietic – la fel de fals şi mincinos.

Documentele de arhivă, cercetările istoricilor din Republica Moldova şi din alte ţări atestă de o manieră indubitabilă că actul din 28 iunie 1940 este o consecinţă directă a tranzacţiei sovieto-naziste din 23 august 1939 privind partajul „sferelor de influenţă” între cele două regimuri totalitare ale secolului XX.

Anexarea Basarabiei şi a Nordului Bucovinei a fost concepută şi realizată de comandamentul politic şi militar sovietic ca o operaţiune militară de ocupare a acestor teritorii, iar regimul terorii în masă instaurat în urma acestui act a fost unul al ocupantului şi nu al „eliberatorului” sovietic.

Prin urmare, data de 28 iunie 1940 consemnează o pagină neagră în istoria noastră. Această zi este începutul ocupaţiei sovietice, începutul unor drame şi tragedii fără precedent în trecutul nostru istoric.

În numele unei pretinse „eliberări” sociale, regimul totalitar comunist instalat prin forţa baionetelor sovietice, a comis crime abominabile care trebuie făcute publice şi condamnate, iar victimele regimului stalinist trebuie să fie onorate.

Acesta este adevărul istoric care trebuie asumat fără ură şi părtinire, ca bază pentru o reconciliere civică profundă şi durabilă.

Cunoaşterea şi asumarea adevărului istoric trebuie să consolideze societatea noastră, să contribuie la buna informare a cetăţenilor şi la calmarea spiritelor, la întărirea încrederii în argumentele ştiinţei academice.

Comisia de experţi:

academician Andrei EŞANU, preşedinte

membru corespondent Demir DRAGNEV

dr. Ion JARCUŢCHI

dr. hab. Anatol PETRENCU

dr. Anatol ŢĂRANU

dr. Gheorghe NICOLAEV

dr. Gheorghe COJOCARU

dr. Mihai TAŞCĂ