CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Românii din Polonia – Goralii. VIDEO

 

Imagine similară

Goralii, românii din Polonia

În Munții Tatra din sudul Poloniei trăiesc români care au venit acolo în urmă cu sute de ani.

În pofida trecerii timpului, goralii, una dintre cele mai puțin cunoscute grupări românești din afara hotarelor ţării noastre, nu și-au uitat obiceiurile.

Goralii din Polonia trăiesc azi în jurul orașelor Zywiec, Zakopane și Nowy Sacz.

Obiceiurile, îmbrăcămintea, casele, înfățișarea și firea lor îi arată că nu sunt slavi, ci români!

În fapt, aceşti gorali sunt urmașii păstorilor valahi (români) care practicau transhumanţa încă din secolul al XII-lea.
Pe la 1600, documentele poloneze aminteau existența a peste 500 de sate românești, parte a acestora fiind locuite de urmașii lui Dragoș Vodă prin nepoții săi, Drag și Sas.

Păstorii români au populat în Polonia culmile munților, aducând cu ei civilizația Carpaților și învățându-i pe polonezi să trăiască la munte.

Azi, tot ce se păstrează în Polonia drept tradiție a muntelui, păstoritului, lemnăritului sau plutăritului, este o moștenire româno-valahă.

Spre deosebire de muntenii noștri, goralii polonezi de azi își păstrează tradițiile cu smerenie.

În curtea fiecărei pensiuni turistice luxoase (zona este de prim rang în domeniu), se păstrează și vechea căsuță de lemn moștenită din bătrâni, utilată complet în stil ancestral și uluitor de apropiat de ceea ce numim tipul tradițional: totul, începând de la laiți și până la țoluri, cuptor sau cofe, aduc aminte de satul transilvănean de odinioară.

Goralii știu că sunt români, se proclamă ca atare (cu mândrie), iar cel mai celebru grup folcloric din acei munți se numește, în traducere, „Capela Valahă”, și e condus de violonistul Zbyszec Walach.

Unele mâncăruri sunt „ca pe la noi”, brânza se identică cu cea din Transilvania, iar țuica (la gust și ca metodă de preparare), este aceeași ca horinca noastră.

Goralii s-au stabilit acolo între veacurile XII-XVI, ultimul sat românesc fiind întemeiat în 1509.

Sursa: catar.ro 

 

ADDENDA: Avea Papa Ioan Paul al II-lea rădăcini româneşti ?

 

 Consul al Româ­niei în Polonia, erudit cunoscător al relaţiilor româno-poloneze şi traducător al scrierilor Papei în limba română, domnul Mareş, a dedicat multă energie pentru a clarifica rădăcinile familiei Woj­tyla.

Când această idee era doar o ipoteză pentru domnia sa, a fost primit în audienţă de însuşi Papa Ioan Paul al doilea.

– Domnule Nicolae Mareş, aţi avut fericirea de a fi primit, în februarie 1993, la Vatican, de Papa Ioan Paul al II-lea. V-aţi dus acolo pentru a clarifica o ipoteză, cea a originilor sale româ­neşti. Cum a decurs întâlnirea? Aţi primit un răspuns edificator?

– Am avut bucuria de a fi primit în audienţă la Vatican, pentru a-i înmâna Suveranului Pontif vo­lumul său de Poeme, pe care îl tradusesem şi publica­sem în limba română.

Îmi propusesem să-l întreb, fără prea mari ocolişuri, dacă real­mente este român la ori­gine.

Audienţa a fost destul de lungă pentru o asemenea oca­zie. În marea şi cople­şi­toarea sa bunătate, bucurân­du-se că pu­tem con­ver­­sa în limba lui Mickiewicz, Sfân­tul Pă­rinte s-a intere­sat, în primul rând, de mobi­lul care m-a de­ter­mi­nat de a-i trans­pune creaţiile literare în lim­ba română, do­vedind un interes cu to­tul apar­te, atunci când a aflat că nu nu­mai poe­mele respec­tive le tra­dusesem, ci şi o piesă de teatru, dragă inimii Sale.

Îmi voi aminti în­totdeauna cu plăcere că emoţionanta con­vorbire s-a prelungit cu mult peste limitele acordate la intrare de monseniorul Dziwisz, azi episcop, deoarece a trebuit să îi răspund Sfântului Părinte la o întrebare care mi-a tăiat respiraţia:

„Ce se mai aude prin Româ­nia noastră?”.

Sin­tag­ma astfel formu­lată m-a străful­gerat, deoarece între­ba­rea în sine conţinea chiar răs­punsul la în­treba­rea cu care ve­ni­sem de fapt, cea le­ga­tă de originile sale ro­mâ­neşti.

– În afară de a­cest răspuns diplo­matic al Pa­pei, aţi pu­­blicat mai multe stu­dii în care aţi pre­zentat şi alte argu­mente concrete des­pre originile sale ro­mâneşti. Vă rog să amintiţi câteva dintre ele.

– Într-unul dintre ace­le sute de sate în­temeiate de valahii români în Po­lonia şi în care a funcţio­nat, până în secolul al XVIII-lea, dreptul va­lah, s-a născut – la 1826 – străbunicul Pa­pei, Fran­ciszek Woj­tyla.

Localita­tea identificată se numea Czaniec (Ţaniec), era lo­cuită de valahi, fapt de­monstrat de profesorul Universităţii Jagiellone, Sta­nislaw Lukasik, încă din 1938, în mono­grafia Pologne et Roumanie, precum şi mai recent, de alţi cercetători, printre care şi Jozef Szczypka.

Locali­tatea respectivă era condusă de un jude al comu­nităţii (Iudex commu­nitatis) ce l-a desemat pe Fran­ciszek Woj­tyla liber no­tarum, acesta ajutându-l pe jude în dezba­terile asupra unor cauze ale semenilor lor valahi care, în ciuda fap­tului că locuiau pe teritoriu polonez, aveau asigurat dreptul sau privilegiul de a fi judecaţi nu­mai potrivit nor­melor din Jus va­lachicum (Dreptul valah).

A­ceas­ta era o cu­tumă specifică trans­hu­manţei ro­mâ­neşti pe teri­to­riul Polo­niei. Se cunoaşte, de ase­menea, că Fran­ciszek Woj­ty­la  a ajuns ceva mai târziu un fel de sfet­nic al judelui.

Nu­mele de Woj­tyla, cu anumite defor­maţii de scri­ere, sigur, şi de pro­nunţie, sunt des­tul de des în­tâl­nite în docu­men­tele din Evul Mediu polonez, în zonele în care au trăit coloniştii valahi, după cum sufixul ila sau ilă se remarcă printr-o frecvenţă mare în numele româ­neşti cu o largă răs­pândire, pe o arie importantă din România, pre­cum: Voicilă, Voitilă, Mihăilă, Vintilă.

Aceasta poate duce uşor la concluzia că pentru numele sau prenumele de Wojtyla, cel mai apropiat ar putea fi un astfel de ape­lativ tipic ro­mânesc, sufixul respectiv ne­întâlnindu-se, din câte cu­noaş­tem, în alte limbi din zonă.

În afară de aceste ar­gumente, trebuie ţinut cont şi de contextul mi­graţiei – am putea spune chiar colo­nizării – destul de însemnate a anu­mitor zone din Polo­nia, de că­tre ro­mâni.

Aceas­ta este însă o istorie lungă şi, din păcate, foarte puţin popu­larizată (http://www.formula-as.ro/2013).

 

Vlahul lui Dumnezeu: Papa Ioan Paul al II-lea

 (Foto: Agerpres) 

Nicolae Mareş

scriitor, diplomat, traducător de limba polonă

 

 

 

Publicitate

04/10/2018 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

VIN COLINDĂTORII

 

 

 

 

Vin colindătorii

 

 

„Vin colindătorii, cum veneau odată, leru-i ler,
Să colinde-n seara asta minunată, leru-i ler,
Dar li-i gura-i arsă şi li-s ochii-n lacrimi, leru-i ler
Prea degeaba sânge, prea degeaba patimi, leru-i ler.

Gazdelor creştine să-i primiţi în casă, leru-i ler,
Şi cum se cuvine să-i poftiţi la masă, leru-i ler
Ni-i trimite sfântul să ne-‘ncerce mila, leru-i ler,
Domnii mari de astăzi să-şi deschidă vila, leru-i ler,

Şovăielnic pasul, mâinile plăpânde, leru-i ler,
Tremurat li-i glasul, nu ştiu să colinde, leru-i ler,
Dacă stau la poartă şi nu zic nimica, leru-i ler,
Domnilor de astăzi să v-apuce frica, leru-i ler.

Mută-i întrebarea ce răsună afară, leru-i ler,
Am murit degeaba, ce-aţi făcut din ţară, leru-i ler,
Tot în frig şi-n foame, tot cu mâini întinse, leru-i ler,
Pe la porţi străine ce ne stau închise, leru-i ler.

Vin colindătorii cum veneau odată, leru-i ler,
Să colinde în seara asta minunată, leru-i ler,
Dar li-i gura arsă şi li-s ochii-n lacrimi, leru-i ler,
Prea degeaba sânge, prea degeaba patimi, leru-i ler.”

 Versuri: Tudor Gheorghe

 

 

22/12/2017 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , | Lasă un comentariu

Scurta poveste a tradiţiei Pomului de Crăciun

 

 

Pomul de Crăciun a devenit un simbol mondial al păcii și al sărbătorilor de iarnă si se află în centrul celei mai mari petreceri de familie a anului, iar bisericile mai multor religii recunosc pomul ca pe ceva spiritual și semnificativ.

Totuși, de unde a pornit idea de pom de Crăciun?

Cine a început să-l împodobească și să pună cadouri sub el pentru cei dragi?

 

 

La început…

 

 

Pomii de Crăciun nu au fost întotdeauna asociați cu creștinismul. De fapt, creștinismul a fost una dintre ultimele religii care au acceptat bradul ca un simbol al Crăciunului.

În vremurile antice, iernile erau foarte aspre, iar egiptenii și romanii credeau că zeii lor o duceau la fel de prost ca ei.

Asta fiindcă iarna era asociată cu perioada morții, iar plantele care rămâneau verzi în această perioadă, precum pinii și brazii, erau considerate sfinte.

Mai mult, acestea erau văzute ca semne că zeii lor vor triumfa asupra iernii și vor da viață nouă pământului.

Egiptenii se închinau zeului Ra, zeul soarelui, iar în timpul solstițiului de iarnă, cu cea mai scurtă zi și cea mai lungă noapte, aceștia credeau că Ra s-a îmbolnăvit.

Așadar, in semn de  solidaritate cu zeul lor, egiptenii își decorau casele cu ramuri de palmieri, pentru ca Ra să triumfe asupra morții.

Romanii, în timpul solstițiului, sărbătoreau Saturnalia, în cinstea zeului agriculturii, Saturn si așteptau primăvara, știind că, în curând, totul va prinde viață și va fi verde, decorandu-si  casele cu crengi veșnic verzi.

În nordul Europei, preotii druizi  decorau templele pentru o viață veșnică.

Și vikingii în Scandinavia credeau că plantele veșnic verzi le-au fost date de zeul lor, Balder.

 

Martin Luther – primul care a decorat pomul

 

Abia în secolul al XVI-lea, în Berlin, pomul de Crăciun a început să arate așa ca în prezent.

Creștinii devotați aduceau în casele lor brazi, iar alții construiau piramide din lemn decorate cu crengi de brad și lumânări.

Se presupune că reformatorul religios Martin Luther a fost primul care a decorat bradul cu luminițe.

Istoria zice că, într-o noapte când acesta își scria predica, a fost plăcut uimit de stelele care sclipeau printre crengile brazilor.

Astfel, acesta a adus un brad în casă și a agățat de crengile acestuia lumânări.

Majoritatea puritanilor americani din secolul XVII considerau pomul de Crăciun un simbol al păgânismului.

În mare parte, doar coloniștii germani erau cei care-și decorau casele cu pomi.

Totuși, treptat oamenii au ajuns să recunoască asa zisa  „batjocură păgână” ca sărbătoare.

Mai mult, biserica catolică a fost cea care a adoptat această sărbătoare pentru a atrage de partea sa păgânii.

Așadar, în pofida tuturor eforturilor depuse de puritani, influența coloniștilor germani și irlandezi a copleșit orice încercare de a distruge această tradiție.

 

 

 

 

Modă pornită de suveranii Angliei

 

Totuși, pomul de Crăciun a devenit cu adevărat popular abia în 1846, când regina Victoria și prințul Albert ai Angliei, au fost pictați stând lângă bradul decorat.

Victoria era cu adevărat populară pe atunci, ceea ce a făcut din pomul de Crăciun cea mai la modă achiziție.

De-a lungul timpului, fiecare națiune a început să aibă preferințe referitor la cum trebuie să arate acesta, dar și referitor la cum se sărbătorește Crăciunul.

Dacă în Marea Britanie pomul nu trebuie să fie mai înalt de 1,5 metri, atunci în SUA este preferabil ca acesta să zgârie un pic tavanul.

În Mexic, cel mai important moment al sărbătorii este ieslea în care s-a născut Iisus Hristos, iar pomul este un lux pentru majoritatea familiilor.

În Sydney, unde decembrie este una dintre cele mai călduroase luni, brazii nu lipsesc fiind livrați de peste hotare.

 

 

 

 

 

 

 

 Dacă s-ar face un studiu asupra contestării, de către români, a unor obiceiuri, acuzate de nespecificitate românească, pomul de Crăciun (bradul luminat şi împodobit) ar constitui un capitol semnificativ, pentru că i s-a tăgăduit, timp de vreo şase decenii, între 1882 şi 1940, dreptul de a exista printre obiceiurile de Crăciun ale noastre.

Obiceiul a iscat, la noi, încă din ultimele două decenii ale secolului al XIX-lea, o aprigă discuţie pe tema nespecificităţii lui.

Contestarea lui a fost începută, în chip paradoxal, de scriitorul Petre Ispirescu, care, cum se ştie, a fost culegător de producţiuni populare şi doar într-o mică măsură aplicat spre teoretizări pe astfel de probleme. Şi totuşi, P. Ispirescu a atacat cu înverşunare acest obicei, atât în cadrul unei serate a Junimii bucureştene, în casa lui Titu Maiorescu (acesta ar fi spus:

„Pe mine m-ai convins şi în casa mea nu voi lăsa să se mai facă”), care i-a tipărit textul în Convorbiri literare (1882, nr. 9), cât şi într-o conferinţă ţinută la Societatea „Concordia română”, unde a denunţat originea „barbară” a obiceiului. Textul lui Ispirescu a apărut în broşură în 1886 şi a fost reprodus în Calendariu din Sibiu (1902, p. 127-141).

P. Ispirescu mărturiseşte că a văzut pentru prima dată un brad de Crăciun în copilăria sa (se ştie că s-a născut în ianuarie 1830, la Bucureşti, în mahalaua Pescăria Veche):

„Nu mai văzusem decât pe la morţi – scrie el – un aşa pom împodobit, fiindcă pe la noi de pomul Crăciunului nici pomeneală nu era”. Era obişnuit să vadă brad doar la moartea unui tânăr nelumit sau a unei fete nelogodite, iar la nuntă, adaugă, bradul era neîmpodobit.

Credea că bradul la români era exclusiv simbolul „înmulţirei neamului”. Când a văzut pentru prima dată un brad de Crăciun în casa unui neamţ (celui „din neamurile apusene, fie el catolic, protestant sau orice o fi el acolo, îi zice neamţ”) l-a apucat „o jale de să ferească Dumnezeu”.

Cu trecerea anilor, a constatat că obiceiul se răspândeşte „precum se întinde şi năvălirea în gloată a streinilor de alt neam în oraşele noastre”. Că obiceiul era practicat de cei înstăriţi, era cumva de înţeles pentru P. Ispirescu, dar pericolul cel mare îl vedea în faptul că obiceiul cobora între cei mulţi.

Petre Ispirescu nu face economie de comparaţii infamante pentru a exorciza obiceiul venetic:

„eu îl văz ca o piază rea, ca o cobe, ca unul ce înfăţişează semnul jalei şi se vâră tocmai în sărbătorile educative de veselie ale românului.

„Vinovaţi pentru importarea pomului de Crăciun erau, în opinia lui P. Ispirescu, „cei procopsiţi care au călătorit în Apus”, tinerii care au studiat în străinătate şi au adus cu ei obiceiuri străine, apoi doicile nemţoaice şi franţuzoaice. Face un apel ferm la salvgardarea obiceiurilor neaoşe, la împotrivirea faţă de moda apuseană, la apărarea „osiei românismului”.

Pentru ca pericolul să nu mai vină de la clasele avute, sensibile la modă, ideea salvatoare ar fi – scria P. Ispirescu – ca acestea să adopte tradiţiile populare, spre exemplu, „să se joace în saloane Căluşarii, Bătuta şi Brâul”, adică dansurile naţionale.

Ca exemplu de tărie în păstrarea obiceiurilor străvechi îi dă pe evrei: „Dar rele, dar bune, el şevreulţ le ţine cu toată încăpăţânarea”. Credea că pomul de Crăciun va diminua importanţa obiceiurilor neaoşe.

Steaua, colindele cu Moş Ajunul, cu icoana Naşterii Domnului, cu Vasilică, cu sorcova, cu Vicleimul şi de aceea propunea să se adopte o atitudine severă faţă de străinisme: „să ne împotrivim, făţiş şi pieptiş, năvălirii modei şi să ne mândrim de viţa din care ne tragem”.

Semnificativ este că apelul lui Petre Ispirescu a avut ecou, o serie de publicaţii raliindu-se la punctul său de vedere: Evenimentul (Iaşi), Telegraful român, Revista literară (Literatorul), Familia, Amicul poporului. Calendar, Ţara nouă, Orientul român.

Telegraful român crede că obiceiul a fost adus în ţara noastră de către Zinca Goleasca, în vreme ce Vestitorul românesc propune ca aducătoare a bradului de Crăciun pe Maria Bibescu, în anul 1848. Telegraful român combate „extravaganţa imitativă a mulţimii” şi crede că atunci când copiii se vor mări nu-şi vor mai aminti de Stea şi Vicleim.

Este chemată în sprijinul conservării datinilor o opinie a lui M. Kogălniceanu care a scris, în Revista pentru istorie, arheologie şi filologie, că avem obligaţia de a ne îngriji de „ultimele rămăşiţe ale Irozilor, cari secoli întregi, cu păpuşele, au fost teatrul nostru popular”.

Concluzia este netă: bradul de Crăciun n-are nici o legătură cu Naşterea Mântuitorului, este o datină pernicioasă, care duce la pierderea caracterului „naţional-religionar” (citeşte religios). Se dă şi un citat din T. T. Burada, care în Datinele poporului român. Copacul Crăciunului (1897), a scris: „Introducerea acestui obicei al copacului în bătrâneştile noastre datini nu face decât să răspândească un venin primejdios în neamul nostru românesc”.

Spre sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX, apar şi puncte de vedere mai echilibrate, apar informaţii privind istoria pomului de Crăciun, descrierea unor obiceiuri germanice legate de el: I. Achimescu, Pomul de Crăciun – legendă germană (în Liga literară, 1895, 68-70), Rdt., Aus der Geschichte des Weihnachtsbaumes (Din istoria pomului de Crăciun) (în Sonntagsblatt, 1901, 404), Bod., Pomul de Crăciun, (în Revista populară, 1903, 157).

Petru Şpan, pedagog cu studii de perfecţionare în filozofie şi pedagogie la Viena şi Jena, în Pomul de Crăciun (în Transilvania, 1896, nr. 1-2), încearcă să domolească zelul contestatarilor (nici nu se referă la P. Ispirescu) spunând că obiceiul are origine romană:

„Stând astfel lucrul, noi nu avem să ne zguduim în amorul propriu naţional, în faţa pomului de Crăciun, ci mai vârstos să-l privim cu oarecare linişte şi fără nici o teamă că va altera caracterul nostru naţional. Acest obicei şi aşa e pe cale de a deveni un bun comun al tuturor popoarelor cu oarecare pretenţiuni culturale.”

Cunoscător al unor scrieri în temă din literatura germană, cum este aceea a lui Tille Alexander, Die Geschichte der deutschen Weihacht, evocă legende şi mituri germanice care au condus la constituirea pomului de Crăciun.

„Toată literatura poporală din veacul al XVII-lea este plină de această credinţă” despre pomi care înfloresc în noaptea de Crăciun. Aminteşte, de asemenea, opinia medicului silezian Philip Iacob Sachs despre aceeaşi problemă şi citează o pagină dintr-o predică a predicatorului vienez Ulrich Megerle de la sfârşitul secolului al XVII-lea:

„Pe când s-a născut fiul lui Dumnezeu s-au întâmplat multe lucruri miraculoase. Zăpada cea mare din acel ţinut a dispărut momentan şi deodată s-au arătat pomii cu flori şi frunze; pământul s-a înfrumuseţat şi acoperit cu florile cele mai frumoase”.

Este amintit trandafirul de Ierihon, care deşi în tot timpul anului este uscat, înfloreşte în noaptea Naşterii Mântuitorului. Sunt amintiţi, iarăşi, arbori miraculoşi în Anglia şi Franţa. Până la constituirea deplină a obiceiului bradului de Crăciun, se puneau pe la case, în Germania, smocuri înverzite, crengi de cireş sau de vişin. Mai târziu, ramurile de brad au fost împodobite cu flori de hârtie şi cu panglici.

Telegraful român (23 decembrie 1899/4 ianuarie 1900) crede că primul brad împodobit a fost consemnat în anul 1605 la Strassbourg şi era împodobit „cu bucăţi de hârtie colorată, cu mere, ostii şazimeţ, spumă de aur şi zahăr”. Multă vreme însă n-a fost admis pomul de Crăciun, prin 1642-1645 apărând o carte care denunţa bradul ornat cu păpuşi. Încă în 1785, baroneasa Oberkirch din Strassbourg consemna rezerva bisericii faţă de brazii „decoraţi cu lumini”.

Obiceiul, se precizează, este de origine alsaciană, de unde a pătruns, la începutul secolului al XIX-lea, la restul popoarelor germane. Au fost menţionate câteva date ale atestării pomului de Crăciun: Goethe a văzut primul pom împodobit, în 1765, la Leipzig; la Berlin şi Potsdam a apărut iniţial sub formă de ramuri de pin; la Viena, primul pom luminat a fost semnalat la 1834; în Franţa, primul pom de Crăciun a fost cel din salonul parizian al Elenei de Mecklemburg, soţia prinţului Ferdinand de Orleans; în Anglia, prinţul Albert de Saxa-Coburg, căsătorindu-se, în anul 1840, cu Regina Victoria introduce obiceiul pomului de Crăciun în palatul regal. Obiceiul nu s-a impus îndată, aristocraţia taxându-l ca ţărănesc, iar cei care ornau pomi de Crăciun erau socotiţi trădători de patrie.

Atmosfera aceasta de respingere a făcut ca obiceiul să se impună în Apus spre anul 1880. În fine, să menţionăm o curiozitate, şi anume aceea că în America de Nord pomul de Crăciun nu era un brad, ci un pom mecanic, confecţionat din fier.

Revenind la spaţiul românesc, menţionăm că şi revista Familia (din 15/29 decembrie 1902) încearcă, asemeni lui Petru Şpan, să domolească tonul contestatar la adresa obiceiului spunând că el este de origine romanică, fiindcă germanii numai de când au adoptat, în ianuarie 354, calendarul roman au început să sărbătorească, în biserică, Naşterea Domnului. Obiceiul şi-ar avea sorgintea în datina romană de a pune, la înverzit şi la înflorit, în vase, plante şi rămurele de pomi.

Obiceiul aminteşte că la Naşterea Mântuitorului „pomii înverzesc în livezi şi poartă fructe”. Obiceiul, scrie autorul articolului, Ion Mihăilescu, s-a impus greu: „Un secol a trebuit pomului de Crăciun, după ce şi-a ajuns forma sa tipică, ca să cucerească toată Germania şi numai o altă jumătate de secol ca să se răspândească în tot Apusul Europei şi să se coboare şi în jos de-alungul ţărmurilor Dunării până la noi românii.”

Ne-am referit până acum la articole din presa românească a vremii şi trebuie să privim şi în principalele cărţi de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi din primele decenii ale secolului următor. S. Fl. Marian, în Sărbătorile la români nu menţionează obiceiul, probabil pentru că începe ciclul sărbătorilor cu acelea de la Anul Nou.

Nici Elena Niculiţă Voronca, în Datinele şi credinţele poporului român adunate şi aşezate în ordine mitologică (1903) nu-l consemnează. Abia în 1914, în studiul etnografic Crăciunul, de Tudor Pamfile, se face o scurtă menţiune („Pomul de Crăciun e o datină venită din Apus, încetăţenită pe la oraşe, prin casele slujbaşilor şi moşierilor. Ţăranii n-o cunosc”) şi se dă un citat de câteva rânduri din articolul lui P. Ispirescu. obiceiul va continua să fie contestat până prin 1940.

În 1938, în Revista Asociaţiei învăţătorilor mehedinţeni, se afirma că obiceiul trebuie să fie părăsit nu numai pentru că este alogen ci şi pentru a fi conservate pădurile de brad. În acelaşi an, în Cele trei Crişuri, Gr. Tăuşan, invocând tot motivul protejării pădurilor de brad, propunea să se găsească un substitut tehnic, aşa cum s-a procedat în biserici prin introducerea luminii electrice în locul lumânărilor.

S-a întâmplat însă ceea ce au prevăzut Petru Şpan şi T.T. Burada. Acesta, cu pregătire etnografică superioară şi călător în multe spaţii etnografice de dincolo de graniţele ţării noastre, deşi s-a opus adoptării obiceiului despre care vorbim, a întrevăzut că nu va putea să fie oprită pătrunderea lui şi în spaţiul românesc: „dacă vom merge după cum am început, apoi el va prinde rădăcini adânci în moravurile noastre, deoarece a prins a se introduce şi prin instituţiile noastre publice, ca spitalul de copii, şcoli etc.

Într-adevăr, o broşură, apărută în anul 1901, consemna serbarea pomului de Crăciun la secţiunea normală a Azilului „Elena Doamna” din Bucureşti iar publicaţia Galaţi (1904, nr. 5), apărută în oraşul cu acelaşi nume, scria despre O serbare rară, adică despre serbarea pomului la Şcoala de băieţi nr. 5. „Spaima lui P. Ispirescu şi a acelora care l-au susţinut, că pomul de Crăciun va înlocui obiceiurile tradiţionale la Naşterea Domnului, că va îndepărta tineretul de la acestea, că va clinti osia românismului, a fost cu totul gratuită. Confuzia a fost şi mai deplină atunci când se spunea că pomul de Crăciun este „semnul jalei”. Lumea l-a perceput însă ca un simbol al bucuriei sacre.

Timpul a trecut, a adus altă percepţie asupra obiceiurilor şi sărbătorilor, mentalităţile s-au schimbat, au dispărut încrâncenările, s-a admis, după 1990, că unele sărbători trec graniţele de la unii la alţii.

Alături de Dragobete (Cap de primăvară) se sărbătoreşte şi Ziua îndrăgostiţilor, iar în unele localităţi din Transilvania, la început de noiembrie, se celebrează Halloween-ul american, americanii vin să sărbătorească, în ambianţa Sighişoarei sărbătoarea lor, pe care o leagă de Vlad Ţepeş, pentru ei Dracula. Aceeaşi permisivitate o arată şi alţii, spre exemplu japonezii, care s-au consolat să aibă şi ei carnaval la Tokio.

 

În fine, să ne amintim că românii au trimis, în 2001, de Crăciun, la Vatican, un falnic brad din Carpaţi, sub care, în piaţa San Pietro, au răsunat sfintele colinde româneşti.

In zilele noastre pomii de Crăciun sunt un element important din tradițiile sărbătorilor de iarnă și au trecut deja testul timpului.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Pomul Craciunului

de George Cosbuc

 

Tu n-ai văzut pădurea, copile drag al meu,
Pădurea iarna doarme, c’aşa vrea Dumnezeu.
Şi numai câte-un viscol o bate uneori,
Ea plânge atunci cu hohot, cuprinsă de fiori.
Şi tace-apoi şi-adoarme, când viscolele pier,
În noaptea asta însă, vin îngerii din cer.
Şi zboară’ncet de-alungul pădurilor de brad,
Şi cântă’ncet; şi mere şi flori din sân le cad.
Iar florile s’anină de ramuri până jos
Şi-i cântec şi lumina şi-aşa e de frumos!
Iar brazii se deşteaptă, se miră asta ce-i,
Se bucură şi cântă ca îngerii şi ei.
Tu n-ai văzut pădurea, copile drag al meu,
Dar uite ce-ţi trimite dintr’însă Dumnezeu.
Un înger rupse-o creangă din brazii cu făclii,
Aşa cum au găsit-o, cu flori şi jucării.
Departe într-un staul e’n faţă-acum Isus,
Şi îngerii, o, câte şi câte i-au adus.
Dar el e bun si’mparte la toţi câţi îl iubesc,
Tu vino, şi te’nchină, zi: „Doamne-ţi mulţumesc”.

 

 

 

 

 

 

Surse: historycooperative.org; poezie.ro; www. romlit.ro/tradiii

01/01/2016 Posted by | CREDINTA | , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: