CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

O descoperire senzațională a oamenilor de știință demonstrează că rușii nu sunt SLAVI, dar au origini TĂTARE și finlandeze

 

Foto: glavpost.com.ua

 

 

 

DESCOPERIRE BOMBĂ: Cercetări ale ADN-ului rușilor  demonstrează CLAR că aceștia nu sunt SLAVI, dar au origini TĂTARE și finlandeze

Cercetătorii ruși au făcut o descoperire senzațională, care va schimba cu siguranță percepția lumii față de etnia și istoria Rusiei. 

Potrivit lor, populația rusă nu ar avea nimic în comun cu slavii estici, ba din contra, aceștia ar fi fino-tătari. Mai mult ca atât, nici belarușii sau ucrainenii nu s-au dovedit a fi slavi, aceștia fiind mai apropiați de polonezi. Textul a fost publicat pe glavpost.com.ua. 

Rezultatele ultimelor cercetări realizate de către oamenii de știință ruși despre genofondul națiunii ruse resping cu vehemență conceptul „slavilor estici”, inclusiv mitul că rușii și belarușii ar fi același popor. Din punct de vedere genetic, belarușii sunt foarte îndepărtați de ruși, fiind în schimb aproape identici cu polonezii și înrudiți cu cehii și slovacii. Pe de altă parte, rușii ar fi mult mai apropiați de finlandezi, de cât de belaruși.

 

Rezultatele vorbesc de la sine: sub aspect genetic, rușii nu sunt „slavi estici”, ci fini. Nici belarușii nu sunt „slavi estici”, ci occidentali. Drept urmare, belarușii practic nu se deosebesc de polonezi, de aceea, ei ar trebui considerați frați cu polonezii nu cu rușii. Mai mult decât atât, grupul „slavilor estici” ar fi fost o invenție de propagandă încă de pe timpurile Rusiei Țariste, pentru a justifica astfel înrobirea popoarelor vecine.

Nici ucrainenii nu au nimic în comun cu „slavii estici” și nici cu slavii în general!
Despre acest studiu senzațional scrie Vadim Rostov, pe gumilev-center.ru

„Cercetătorii ruși se pregătesc să publice primul studiu major despre genofondul poporului rus. Rezultatele pot avea consecințe imprevizibile atât pentru Rusia, cât și pentru ordinea mondială” – anunță revista rusească „Vlasti”.

Rușii s-au dovedit a fi finlandezi

Antropologii au reușit să identifice imaginea tipică a omului rus. El are o înălțime și greutate medie, păr șaten și ochi suri sau albaștri. Concomitent, a fost realizat și portretul ucraineanului tipic. Astfel, un ucrainean se deosebește de un rus prin culoarea pieli, a părului și a ochilor – el este brunet cu piele măslinie și ochi căprui.

În prezent știința practică cele mai exacte metode a biologiei moleculare, care permit citirea tuturor genelor umane, iar cea mai avansată tehnică pentru analiza ADN-ului, este secvențierea (citirea codului genetic) al ADN-ului mitocondrial și ADN-ul cromozomului uman Y.
ADN-ul mitocondrial este transmis genetic pe linia feminină, din generație în generație încă de pe timpurile Evei.

Cromozomul Y îl au doar bărbații și, de asemenea, este transmis din generație în generație fără schimbări, în timp ce restul cromozomilor moșteniți de urmași sunt amestecați ca și cărțile de joc.

Spre deosebire de dovezile indirecte (exteriorul, proporționalitatea corpului) secvențierea mitocondrială ADN-ului explică în mod clar gradul de rudenie dintre oameni, scrie revista „Vesti”.
Mai bine de 20 de ani, geneticii din occident folosesc cu succes această metodă. În Rusia, ea a fost aplicată doar o singură dată, pe la mijlocul anilor 90, pentru a identifica osemintele regale.

Abia în anul 2000 a fost posibilă studierea națiunii titulare rusești. Rezultatele studiului vor fi publicate în curând la editura „Luci”. Revista „Vlasti”, aduce câteva detalii ale cercetării.

Distanța genetică dintre ruși și finlandezi, în funcție de cromozomul Y, nu depășește 30 de unități convenționale (rudenie apropiată), iar apropierea genetică dintre ruși și așa zisele popoare fino-ugrice (marijcami, vepsami, mordvini) care trăiesc pe teritoriul Federației Ruse este egală cu două unități. Cu alte cuvinte, genetic ele sunt identice.

Dacă cele mai apropiate grade de rudenie pentru ruși sunt estonii și ugro-finii, atunci glumele rușilor despre „estonienii lenți” sunt un pic stranii.
O altă problemă destul de gravă pentru Rusia este auto-identificarea lor ca „slavi”, deoarece, genetic, poporul rus nu are nici o atribuție la poporul slav. Geneticii spun cu tărie: „rușii nu au nimic de la slavi”. Chiar și în lexicul rus, circa 60-70 la sută din vocabular nu este slav. De
aceea, rușii nu sunt în stare să înțeleagă limbile slavilor.

Rezultatele studiului au arătat că în afară de finlandezi, rușii au un grad apropiat de rudenie și cu tătarii. Astfel, distanță genetică dintre ruși și tătari e aceeași, de 30 de unități convenționale.

Nu mai puțin senzaționale sunt rezultatele din Ucraina. S-a demonstrat genetic că populația din estul Ucrainei provine de la ugro-fini, ucrainenii estici practic nu se deosebesc de ruși și mordvini.

În schimb, în cazul ucrainenilor din vestul țării rezultatele sunt și mai neașteptate. Aceștia nu sunt nici slavi, nici ruso-fini, ci cu totul altă etnie: între ucrainenii din Lvov și tătari, distanța genetică este doar de zece unități.

O rudenie atât de apropiată dintre ucrainenii din vest cu tătarii poate fi explicată, probabil, cu rădăcinile sarmatice a vechilor locuitori din Rusia Kieveană. Desigur, unele componente slave în sângele ucrainenilor totuși există (genetic ei sunt mai apropiați de slavi decât rușii), cu toate acestea, ei nu sunt slavi, ci mai degrabă sarmați. Trăsăturile lor se exprimă prin pomeții evidențiați, părul închis la culoare și ochii căprui.

Cum rămâne cu mitul potrivit căruia rușii sunt slavi?

Având în vedere aceste rezultate, strategii ruși primesc „o sabie cu două tăișuri”: în acest caz, ei trebuie să revizuiască toată autoidentificarea națională a poporului rus ca „ slav” și să renunțe la concepția de „rudenie” cu belarușii și toată naționalitățile slave, atât la nivel științific, cât și la nivel politic.

Sub aspect geografic, genele rușilor s-au păstrat pe un teritoriu care „coincide cu Rusia de pe timpurile lui Ioan Groznâi”.
Populația din Breansk, Kursk și Smolensk nu este rusă (adică finlandeză), ci belaruso-poloneză, pentru că are gene identice cu ale belarușilor și polonezilor. Este interesant și faptul că în evul mediu hotarul dintre Marele Ducat al Lituaniei și Moscovia – a fost anume granița etnică dintre slavi și finlandezi, (apropo, atunci, acolo trecea și hotarul Europei de Est). În continuare, Imperialismul Moscoviei- Rusiei își alătura teritoriile vecine, depășind limitele etnicilor moscoviți.

Ce este Rusia?

Aceste descoperiri ale cercetătorilor ruși oferă o nouă privire asupra politicii Moscoviei medievale. În concepția istoricilor ruși și a Bisericii Ortodoxe Ruse, așa-zisa „Rusie Sfântă” s-a format după impunerea Moscovei în interiorul Hoardei de Aur, și, după cum a scris Lev Gumilev în cartea „De la Rusia Kieveană până la Federația Rusă” , din același motiv ucrainenii și belorușii au încetat să se considere rusini și să facă parte din Rusia.

Este clar că pe atunci existau două „Rusii” diferite. Una, la vest care mai apoi s-a unit în Marele Ducat Lituanian și Rus. Și cealaltă „Rusie” – de est (mai exact Moscovia – deoarece pe atunci nu putea fi considerată nici Rusia) a făcut parte din Hoarda de Aur timp de 300 de ani. Cea de-a doua Rusie a fost denumită de către istoricii ruși și Biserica Ortodoxă Rusă „Rusia Sfântă”, privând astfel Rusia de Vest de tot ce este rusesc și obligând tot poporul Rusiei Kievene să se identifice nu ca rusini, ci ca ucraineni.

Lupta de secole dintre Marele Ducat Lituanian și Moscovia a fost o confruntare a țărilor cu diferite etnii.

Marele Ducat Lituanian a adunat slavii, pe când Moscovia – finii. Drept urmare, secole de-a rândul, aceste două Rusii și-au opus rezistență.

Acest lucru poate fi explicat și prin faptul că Moscovia niciodată, cât a făcut parte din Hoarda de Aur, nu a vrut să se întoarcă la Rusia, să-și câștige libertatea față de tătari și să intre în componența Marelui Ducat Lituanian.

De altfel și cucerirea Novgorodului a fost menită de a împiedica orașul de a adera la Marele Ducat Lituanian.

Această ruso-fobie a Moscovei și „mazochismul” ei pot fi explicate de diferențele etnice cu originale Rusie și apropierea etnică cu poporul Hoardei de Aur.

Diferență genetică față de slavi explică de ce Moscovia respingea modul de viață european și apropierea de slavi și de ce avea o mare atracție pentru spațiul estic și tradițiile asiatice.

Despre belaruși

Un punct deosebit în această cercetare l-a ocupat identitatea genetică a belarușilor și polonezilor. Faptul identității apropiate dintre polonezi și belaruși nu este surprinzător. Pașaportul lor genetic este atât de apropiat de cel slav, încât este aproape imposibil să găsești deosebirea între genele slavilor, a prusilor și mazurilor. Acest fapt îi unește pe belaruși și polonezi, care sunt considerați urmașii balticilor vestici slavonizați.

Renumitul istoric belarus V. Lastovskii scrie în „Scurt istoric despre Belarus” (Vilnius 2010) că tentativele de înființare a uniunii statului belarușilor și polonezilor au fost întreprinse de cel puțin zece ori: în 1401, 1413, 1438, 1451, 1499, 1501, 1563, 1564, 1566, 1567 și abia încercarea din 1569 a avut succes.

Studiul cercetătorilor genetici ruși ne oferă posibilitatea să privim altfel istoria țării, întrucât multe evenimente politice ale popoarelor europene se explică tocmai prin genetica grupului lor etnic – un element care rămânea ascuns de istorici. Anume genetica și relația de rudenie dintre grupurile etnice erau puterile principale ale proceselor politice în Europa medievală.

Concluzii

Rezultatele studiului efectuat de oamenii de știință ruși despre genofondul poporului rus vor fi asimilate mult timp de către societate, întrucât aceștia resping în totalitate toate cunoștințele noastre de până acum, aducându-le la nivelul unor mituri neștiințifice.

Aceste descoperiri nu necesită atât înțelegerea, cât obișnuința. Astfel, concepția „slavilor de est” este acum absolut neștiințifică.

În urma cercetărilor, poporul rus a fost numit fin, la fel ca ucrainenii din estul Ucrainei. În schimb, populația Ucrainei de vest provine de la sarmați. Adică nici poporul ucrainean nu s-a dovedit a fi de etnie slavă.

Descoperirea cercetătorilor nu este pur și simplu senzațională, ci o adevărată bombă, care poate submina toate cunoștințele existențe despre conceperea popoarelor de până acum.

 

 

Sursa: glavpost.com.ua preluată de http://www.timpul.md/

01/07/2020 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , , , | 2 comentarii

Românii din Polonia – Goralii. VIDEO

 

Imagine similară

Goralii, românii din Polonia

În Munții Tatra din sudul Poloniei trăiesc români care au venit acolo în urmă cu sute de ani.

În pofida trecerii timpului, goralii, una dintre cele mai puțin cunoscute grupări românești din afara hotarelor ţării noastre, nu și-au uitat obiceiurile.

Goralii din Polonia trăiesc azi în jurul orașelor Zywiec, Zakopane și Nowy Sacz.

Obiceiurile, îmbrăcămintea, casele, înfățișarea și firea lor îi arată că nu sunt slavi, ci români!

În fapt, aceşti gorali sunt urmașii păstorilor valahi (români) care practicau transhumanţa încă din secolul al XII-lea.
Pe la 1600, documentele poloneze aminteau existența a peste 500 de sate românești, parte a acestora fiind locuite de urmașii lui Dragoș Vodă prin nepoții săi, Drag și Sas.

Păstorii români au populat în Polonia culmile munților, aducând cu ei civilizația Carpaților și învățându-i pe polonezi să trăiască la munte.

Azi, tot ce se păstrează în Polonia drept tradiție a muntelui, păstoritului, lemnăritului sau plutăritului, este o moștenire româno-valahă.

Spre deosebire de muntenii noștri, goralii polonezi de azi își păstrează tradițiile cu smerenie.

În curtea fiecărei pensiuni turistice luxoase (zona este de prim rang în domeniu), se păstrează și vechea căsuță de lemn moștenită din bătrâni, utilată complet în stil ancestral și uluitor de apropiat de ceea ce numim tipul tradițional: totul, începând de la laiți și până la țoluri, cuptor sau cofe, aduc aminte de satul transilvănean de odinioară.

Goralii știu că sunt români, se proclamă ca atare (cu mândrie), iar cel mai celebru grup folcloric din acei munți se numește, în traducere, „Capela Valahă”, și e condus de violonistul Zbyszec Walach.

Unele mâncăruri sunt „ca pe la noi”, brânza se identică cu cea din Transilvania, iar țuica (la gust și ca metodă de preparare), este aceeași ca horinca noastră.

Goralii s-au stabilit acolo între veacurile XII-XVI, ultimul sat românesc fiind întemeiat în 1509.

Sursa: catar.ro 

 

ADDENDA: Avea Papa Ioan Paul al II-lea rădăcini româneşti ?

 

 Consul al Româ­niei în Polonia, erudit cunoscător al relaţiilor româno-poloneze şi traducător al scrierilor Papei în limba română, domnul Mareş, a dedicat multă energie pentru a clarifica rădăcinile familiei Woj­tyla.

Când această idee era doar o ipoteză pentru domnia sa, a fost primit în audienţă de însuşi Papa Ioan Paul al doilea.

– Domnule Nicolae Mareş, aţi avut fericirea de a fi primit, în februarie 1993, la Vatican, de Papa Ioan Paul al II-lea. V-aţi dus acolo pentru a clarifica o ipoteză, cea a originilor sale româ­neşti. Cum a decurs întâlnirea? Aţi primit un răspuns edificator?

– Am avut bucuria de a fi primit în audienţă la Vatican, pentru a-i înmâna Suveranului Pontif vo­lumul său de Poeme, pe care îl tradusesem şi publica­sem în limba română.

Îmi propusesem să-l întreb, fără prea mari ocolişuri, dacă real­mente este român la ori­gine.

Audienţa a fost destul de lungă pentru o asemenea oca­zie. În marea şi cople­şi­toarea sa bunătate, bucurân­du-se că pu­tem con­ver­­sa în limba lui Mickiewicz, Sfân­tul Pă­rinte s-a intere­sat, în primul rând, de mobi­lul care m-a de­ter­mi­nat de a-i trans­pune creaţiile literare în lim­ba română, do­vedind un interes cu to­tul apar­te, atunci când a aflat că nu nu­mai poe­mele respec­tive le tra­dusesem, ci şi o piesă de teatru, dragă inimii Sale.

Îmi voi aminti în­totdeauna cu plăcere că emoţionanta con­vorbire s-a prelungit cu mult peste limitele acordate la intrare de monseniorul Dziwisz, azi episcop, deoarece a trebuit să îi răspund Sfântului Părinte la o întrebare care mi-a tăiat respiraţia:

„Ce se mai aude prin Româ­nia noastră?”.

Sin­tag­ma astfel formu­lată m-a străful­gerat, deoarece între­ba­rea în sine conţinea chiar răs­punsul la în­treba­rea cu care ve­ni­sem de fapt, cea le­ga­tă de originile sale ro­mâ­neşti.

– În afară de a­cest răspuns diplo­matic al Pa­pei, aţi pu­­blicat mai multe stu­dii în care aţi pre­zentat şi alte argu­mente concrete des­pre originile sale ro­mâneşti. Vă rog să amintiţi câteva dintre ele.

– Într-unul dintre ace­le sute de sate în­temeiate de valahii români în Po­lonia şi în care a funcţio­nat, până în secolul al XVIII-lea, dreptul va­lah, s-a născut – la 1826 – străbunicul Pa­pei, Fran­ciszek Woj­tyla.

Localita­tea identificată se numea Czaniec (Ţaniec), era lo­cuită de valahi, fapt de­monstrat de profesorul Universităţii Jagiellone, Sta­nislaw Lukasik, încă din 1938, în mono­grafia Pologne et Roumanie, precum şi mai recent, de alţi cercetători, printre care şi Jozef Szczypka.

Locali­tatea respectivă era condusă de un jude al comu­nităţii (Iudex commu­nitatis) ce l-a desemat pe Fran­ciszek Woj­tyla liber no­tarum, acesta ajutându-l pe jude în dezba­terile asupra unor cauze ale semenilor lor valahi care, în ciuda fap­tului că locuiau pe teritoriu polonez, aveau asigurat dreptul sau privilegiul de a fi judecaţi nu­mai potrivit nor­melor din Jus va­lachicum (Dreptul valah).

A­ceas­ta era o cu­tumă specifică trans­hu­manţei ro­mâ­neşti pe teri­to­riul Polo­niei. Se cunoaşte, de ase­menea, că Fran­ciszek Woj­ty­la  a ajuns ceva mai târziu un fel de sfet­nic al judelui.

Nu­mele de Woj­tyla, cu anumite defor­maţii de scri­ere, sigur, şi de pro­nunţie, sunt des­tul de des în­tâl­nite în docu­men­tele din Evul Mediu polonez, în zonele în care au trăit coloniştii valahi, după cum sufixul ila sau ilă se remarcă printr-o frecvenţă mare în numele româ­neşti cu o largă răs­pândire, pe o arie importantă din România, pre­cum: Voicilă, Voitilă, Mihăilă, Vintilă.

Aceasta poate duce uşor la concluzia că pentru numele sau prenumele de Wojtyla, cel mai apropiat ar putea fi un astfel de ape­lativ tipic ro­mânesc, sufixul respectiv ne­întâlnindu-se, din câte cu­noaş­tem, în alte limbi din zonă.

În afară de aceste ar­gumente, trebuie ţinut cont şi de contextul mi­graţiei – am putea spune chiar colo­nizării – destul de însemnate a anu­mitor zone din Polo­nia, de că­tre ro­mâni.

Aceas­ta este însă o istorie lungă şi, din păcate, foarte puţin popu­larizată (http://www.formula-as.ro/2013).

 

Vlahul lui Dumnezeu: Papa Ioan Paul al II-lea

 (Foto: Agerpres) 

Nicolae Mareş

scriitor, diplomat, traducător de limba polonă

 

 

 

04/10/2018 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Originea slavilor si apariţia primelor state slave în Europa (secolele VI-XI)

 

 

Complete Map of Europe in Year 700

 

 

 

Europa la  anul 700

 

Discuţia în jurul originii slavilor a fost şi încă este o problemă deoarece izvoarele antice nu conţin referiri exacte aşa cum se întâlnesc în cazul celţilor sau germanilor.

Tacit şi Pliniu cel Bătrân îi numesc venezi locuind în regiunea Vistulei şi la nord de Dunărea de Jos.

Procopiu din Caesarea îi consemnează în secolul al VI-lea cu numele de anţi şi sclavini, iar Iordanes spune că venezii se trag din acelaşi trib care poartă trei denumiri: venezi, anţi şi sclavini.

La rândul său pseudo-Mauricios scrie despre ei că anţii şi sclavinii se aseamănă în ceea ce priveşte modul de viaţă, moravurile şi dragostea de libertate.

Cert este că, slavii în migraţia lor spre vest au ajuns cel mai devreme în secolul al V-lea în zona Cehiei de astăzi, fiind reprezentaţi arheologic de cultura de tip Praga, iar în direcţia sudică ei pătrund, în secolele VII-VIII, până la Marea Adriatică prin triburile slovenilor şi croaţilor. Secolul al VII-lea a fost martorul a două mari valuri migratorii.

E vorba de masiva înaintare a slavilor pe continent, de la o bază de plecare pe care Iordanes o situează, după cum am văzut, la mijlocul secolului al VI-lea, între gurile Dunării, Nistru şi Vistula.

De aici, slavii se răspândesc în trei direcţii: spre nord-vest, spre bazinul fluviulu Volga şi lacul Lagoda; către vest în direcţia Balticii şi a Elbei, dar şi spre Munţii Boemiei şi Alpii Orientali; spre sud, în Balcani, unde constituie grupuri pe care bizantinii le numesc sclavinii.

În noile locuri unde s-au aşezat slavii, agricultura s-a păstrat aproape pretutindeni ca ramură principală a economiei, dar alături de aceasta s-a menţinut şi creşterea animalelor, mai ales în regiunile muntoase, spre exemplu în Bosnia, Serbia şi nordul Macedoniei.

Din punct de vedere al organizării sociale majoritatea triburilor slave se aflau în faza destrămării societăţii gentilice, apărând marile familii patriarhale – zadruge – sau familiile individuale, care mai multe la un loc formau obşti săteşti.

La triburile slave care s-au aşezat în Balcani primele formaţiuni statale au apărut spre sfârşitul secolului al VI-lea şi începutul secolului al VII-lea, prin transformarea, pe de o parte a funcţiei eligibile de jupan (şef de trib) în funcţie ereditară – cneaz -, iar pe de altă parte prin transformarea teritoriilor ce reveneau jupanului într-un fel de mici feude.

Slavii, care au coborât în secolul al VI-lea din nord, din regiunea Vistulei, s-au separat în decursul aşezării lor definitive în trei mari grupuri:

– slavii de est: ruşi, ucrainieni, bieloruşi;

– slavii meridionali (sau sudici): sloveni, croaţi, sârbi, macedoneni, bulgari;

– slavii occidentali (sau de vest): cehi, slovaci, polonezi.

Slavii de răsărit. Rusia kieveană. Slavii de răsărit populau în special teritoriul cuprins între lacul Ilmen, râul Oka şi cursul mijlociu al Niprului, grupul principal fiind localizat pe cursul superior şi mijlociu al Niprului. S-a constatat că între anţii din secolele VI-VII şi triburile slavilor rărsăriteni din secolele următoare există o succesiune culturală şi istorică.

Teritoriul vechii Rusii este considerat de unii cercetători vechea vatră de formare a slavilor şi pe acest teritoriu, triburile slavilor de răsărit, organizate – în timpul unei îndelungate faze tribale – în sate şi târguri de-a lungul Niprului, au fost unificate în urma acţiunii scandinavilor varegi, ce s-au concentrat, datorită activităţii lor preponderent comerciale, în oraşe mari precum Novgorod şi Kiev.

Întregul secol X e marcat de încheierea de contracte comerciale care organizează sosirea convoaielor de monoxile concentrate la Kiev.

Ritmicitatea schimburilor implica stabilitatea politică a acestor regiuni deosebit de ameninţate de învaziile diverselor popoare ale stepei, care căutau să-şi impună puterea între Volga şi Dunăre.

Acţiunea unificatoare a acestor negustori scandinavi nu ar fi fost posibilă fără existenţa unui proces de stratificare socială în rândul triburilor slave de răsărit.

Acest proces a fost generat de apariţia unor conducători de triburi – jupani/cnezi – care, sprijinindu-se pe mici armate personale – drujine – îşi impun autoritatea şi pun bazele unor conduceri ereditare. Apariţia statului kievean are la bază împletirea dintre procesul de stratificare socială şi intervanţia scandinavă.

Descoperirile arheologice au arătat că, o dată cu veacul al VIII-lea, ordinea patriarhală a început să se destrame, constituindu-se grupuri familiale fără legături de rudenie între ele. Pe cursul superior al Niprului aceste comunităţi erau autonome, graţie abundenţei pădurilor ce formau un obstacol de netrecut.

În sud, comunicaţiile mai lesnicioase, precum şi existenţa pericolului invaziilor nomade au făcut necesară agregarea unor sisteme de alianţă între diferitele familii, apoi între uniunile tribale. Numele triburilor ce figurează în Cronica vremurilor trecute reflectă tocmai acest tip de organizare socială.

În secolul al IX-lea varegul Rurik a întemeiat un centru de putere care va deveni ulterior unul dintre cele mai puternice state ale Evului Mediu timpuriu din estul Europei.

Rolul lui Rurik este subliniat doar în vechea cronică rusească, atribuită lui Nestor, scrisă în secolul al XII-lea, deci aproximativ două secole mai târziu, cronică ce nu este confirmată şi de alte izvoare în acestă privinţă.

Harta arheologică a secolelor II-V, pentru regiunile la care se referă Nestor, este aproape în concordanţă cu informaţiile cronicii.

În primul rând ritul de înmormântare descris de el – înhumarea rămăşiţelor corpului ars în urne – corespunde pe deplin ritului de înmormântare atestat de aşa-numitele câmpuri de urne.

În al doilea rând, drevlianii, care locuiau în regiunile păduroase de pe dreapta Niprului, radimicii şi viaticii aveau într-adevăr în perioada menţionată o cultură inferioară polenilor.

Este posibil ca Rurik să fi ajuns prin uzurpare, în a doua jumătate a secolului al IX-lea, în fruntea centrului de putere al slavilor ilmeneni de la Novgorod. Urmaşul său Oleg este confirmat în mai multe izvoare bizantine, ruseşti şi bulgăreşti, ca domnind în Novgorod înrtre anii 879-912, perioadă în care reuşeşte să anexeze cnezatului de la Novgorod oraşele Kiev şi Smolensk, unind triburile slavilor ilmeneni cu cele ale slavilor poleni.

Oleg îşi stabileşte capitala la Kiev şi porneşte construirea unui sistem de fortificaţii care să asigure protecţia şi supravegherea teritoriului noului stat şi totodată intreprinde în 907 o amplă expediţie împotriva Bizanţului, ajungând până la Constantinopol şi impunând în urma tratalui de pace o serie de condiţii economice favorabile negustorilor kieveni.

Creşterea teritorială şi consolidarea Rusiei vechi au continuat sub Vladimir Sviatoslavici (980-1015), în timpul căruia Caucazul de Nord a fos subordonat cnezatului rus. De-a lungul întregului secol al X-lea statul rus, centralizat în jurul Kievului, a fost perfect integrat în politica economică a Imperiului Bizantin.

 

 

 

 

Complete Map of Europe in Year 1000

 

 

 

Europa la  anul 1000

 

Puterea supremă în noul stat creat aparţinea marelui cneaz al Kievului, care-şi baza puterea pe drujină, împărţită în drujina mare (boierii) şi drujina mică (garda cneazului).

Bazându-se pe aceste forţe Rusia kieveană îşi va lărgi posesiunile, influenţa politică şi comercială, bazându-se şi pe legăturile matrimoniale cu curtea bizantină, dar tendinţele expansioniste au fost de foarte multe ori stopate ca urmare a problemelor create în teritoriile cnezatului kievean de populaţiile migratoare târzii, cum au fost pecenegii, uzii şi cumanii.

Împotriva primilor cneazul rus Vladimir Sviatoslavici a fost nevoit să construiască în sudul ţării o linie de fortificaţii pe râurile Stugna, Irpen, Trubej şi să întărească fortificaţiile Kievului.

Religia creştină era bine cunoscută de ruşii secolului al X-lea, negustorii şi mercenarii varegi aduseseră cu ei credinţa creştină de la Constantinopol.

Convertirea ruşilor la creştinism are loc tot în perioada lui Vladimir, care a profitat de excepţionalele împrejurări politice pe care i le oferea războiul civil din Bizanţ ca să negocieze intrarea sa în comunitatea statelor creştine. Vladimir a uşurat introducerea creştinismului, pe de o parte datorită creştinării sale în rit ortodox, dar pe de alta datorită căsătoriei cu Ana, sora împăratului bizantin Vasile al II-lea.

Bizanţul a făcut, astfel, două mari daruri slavilor: un sistem complet de doctrină creştină şi o civilizaţie creştină complet dezvoltată, fără a lua în calcul că, implicit, curtea imperială dădea legitimitate dinastiei rurikizilor.

Rusia kieveană nu s-a convertit complet la creştinism de la bun început, iniţial limitându-se doar la câteva oraşe, în timp ce mare parte din sate au rămas păgâne până în secolul al XIV-lea.

Integrarea definitivă a Rusei kievene în sistemul politic al Europei Evului Mediu timpuriu are loc odată cu căsătoria Anei de Kiev cu Henric I al Franţei, la mijlocul secolului al XI-lea, dar după moartea cneazului Iaroslav (1054), unitatea ţării a fost spulberată; războiul civil care a urmat a dat naştere unor cnezate familiale autonome şi rivale, a căror unitate a fost menţinută doar de Biserică şi de mitropolitul Kievului şi al tuturor Rusiilor.

Această descompunere a statului kievean a uşurat cucerirea mongolă, care a început în anul 1237 împotriva cnezatelor din nord.

Slavii de sud. Bulgaria, Slovenia şi Serbia. Migraţia slavilor într-o nouă regiune şi contactul cu lumea bizantină au influenţat viaţa lor economică şi socială. Acţiunile de jaf şi pradă în Imperiul bizantin au contribuit la o mai mare diferenţiere de avere, destrămând vechea comunitate gentilică.

Aşezarea slavilor în Peninsula Balcanică a intensificat evoluţia slavilor nu numai din punct de vedere socio-economic, ci şi al organizării lor politice. Primele astfel de formaţiuni sunt cunoscute sub numele de Sclavinii.

 

 

 

 

 

Bulgaria.

 

În urma unei lupte îndelungate împotriva Imperiului bizantin, spre mijlocul secolului al VII-lea, slavii au populat o mare parte a Peninsulei Balcanice şi o serie de regiuni învecinate din nord-vestul ei.

Formarea primelor state slave de sud s-a produs în condiţiile luptei continue împotriva Bizanţului, autoritatea care stăpânise teritoriile pe care s-au aşezat triburile slavilor. Dintre toate statele slavilor de sud din perioada Evului Mediu timpuriu, statul bulgar a atins cea mai mare dezvoltare economică şi politică, iar la baza lui a stat Uniunea celor şapte triburi slave din Moesia Inferior.

În istoria formării statului bulgar un rol bine determinat l-a avut tribul türk al bulgarilor, care împins de avari s-a apropiat în secolul al VII-lea de triburile de slavi din sudul Dunării şi au ocupat partea de nord a Sciţiei Mici sub conducerea lui Asparuh.

Aceşti protobulgari[1] vor devenii aliaţii cei mai importanţi ai slavilor în campaniile lor îndreptate împotriva Bizanţului. Din contactul acestor populaţii a rezultat un nou popor în Europa sud-estică, slavii însuşindu-şi de la protobulgari doar denumirile tribale, fenomen ce a avut loc în cursul secolelor VII-VIII.

În urma incursiunii din 681, prin care bulgaro-slavii au ajuns până în Tracia, aceştia au obţinut independenţa faţă de Bizanţ, care s-a obligat să le plătească subsidii. Capitala acestui stat slavo-bulgar a fost stabilită la Pliska; el îngloba în graniţele lui trei etnii: populaţia romanizată, slavii şi protobulgarii.

În cursul secolelor IX-X a avut loc slavizarea triburilor protobulgare şi a început o nouă etapă istorică sub hanul Boris (852-889), care transformă Bulgaria într-un regat creştin iar urmaşul lui, Simion (889-927), va fi primul care va purta titlul de ţar. În timpul ţarului Simion, în anul 924, se încheie o pace între Imperiul Bizantin şi ţaratul Bulgar, pace în urma căreia Bulgaria obliga imperiul la plata unor subsidii.

Cu domnia ţarului Petru (927-969) începe decăderea puterii bulgarilor, proces ce va fi terminat, în 1018, odată cu victoria pe care o reportează Vasile II, ce se va numi după acest moment Bulgaroctonul.

În urma acestei victorii împăratul dispune organizarea a două theme – Paristrion şi Bulgaria -, care să cuprindă teritoriul Dobrogei, respectiv în mare parte cel al fostei provincii Scithia Major; cu aceeaşi ocazie este desfiinţată şi patriarhia independentă a Bulgariei şi până în 1185 la răscoala fraţilor Petru şi Asan statul bulgar şi-a încetat existenţa.

 

Slovenia.

 

Triburile slave de sud au ajuns la începutul secolului al VI-lea şi în regiunea Alpilor răsăriteni şi pe ţărmul nordic al Mării Adriatice, lovindu-se de stăpânirile bavareze, respectiv longobarde.

Primul stat al slavilor în această zonă s-a format în Carantania/Noricum (azi landul Kärnten din Austria), având capitala la Koruşka; stat ce a avut de înfruntat atacurile bavareze, longobarde şi la mijlocul secolului al VIII-lea pe cele ale avarilor. Sub cneazul Borut slovenii au fost creştinaţi în rit latin de misionarii germani, lucru ce i-a şi atras în sfera de influenţă a bavarezilor, de la care vor primi ajutor împotriva avarilor.

Existenţa statului sloven a fost de scurtă durată deoarece în 788 Carantania/Noricum a fost cucerită de Carol cel Mare şi aici au fost organizate două comitate, în care, începând din 843, sub Ludovic Germanicul, a început colonizarea germană. În urma victoriei din 955, asupra maghiarilor, care au emis pretenţii teritoriale asupra Carantaniei, Otto I a reorganizat părţile răsăritene ale imperiului romano-german şi în cadrul acestei acţiuni a creat marele ducat al Carintiei.

 

Serbia.

 

Sârbii de astăzi şi macedonenii, descind din triburile slave care s-au aşezat la sud de cursul inferior şi mijlociu al râului Sava, zonă brăzdată de lanţuri muntoase acoperite de păduri. Triburile slavilor care s-au stabilit aici au fost nevoite să defrişeze porţiunile necesare desfăşurării agriculturii, astfel de lucrări nu puteau fi făcute de familiile mici şi aşa se explică faptul că în Serbia familiile mari patriarhale – zadruge – s-au păstrat într-o măsură cu mult mai mare decât în alte regiuni balcanice ocupate de slavi.

Prin aceasta se explică de ce relaţiile de tip feudal s-au dezvoltat ceva mai târziu decât la bulgari, abia în secolele IX-X această dezvoltare a luat mari proporţii. În afară de aceasta, formarea unor uniuni politice mai largi a fost frânată şi de lupta ce s-a dat pentru aceste regiuni între Bizanţ, kaganatul avar, statul francilor şi Bulgaria.

Primul stat sârb s-a format în secolul al IX-lea sub conducerea cneazului Vlastimir şi a avut capitala la Rascia, fiind confruntat încă de la început cu tendinţele expansioniste manifestate de bizantini şi bulgari. Noul stat nu a putut să-şi păstreze independenţa în aceste condiţii şi sub cneazul Mutimir (872-891) a fost nevoit să recunoască suzeranitatea bizantină; timp de două secole bizantinii şi bulgarii supunând pe rând micul cnezat al sârbilor.

Renaşterea statului sârb are loc abia din a doua jumătate a secolului al X-lea, în condiţiile în care puterea bulgară a scăzut, iar cneazul Vladimir (980-1015) a reuşit să unească sub autoritatea sa mai multe regiuni stăpânite de triburile slave din vestul Balcanilor. În anul 1042 cnezatul sârbilor, sub conducerea cneazului Voislav (1034-1051), devine independent faţă de Bizanţ şi îşi stabileşte capitala la Zeta.

Noua refacere a cnezatului va atrage interesul misionarilor catolici şi prin intermediul acestora are loc creştinarea sârbilor, care vor deveni catolici prin încoronarea cneazului Mihail (1052-1081) de către Grigore al VII-lea ca rege.

Deşi nu a avut o perioadă lungă de existenţă, destrămându-se din cauza disensiunilor interne şi a intervenţiilor externe, primul stat al sârbilor a avut importanţă în procesul de formare a unei identităţi unitare pentru toate triburile slave din vestul Peninsulei Balcanice, termenul de sârbi fiind adoptat pentru toate aceste triburi.

 

Croaţia.

 

Triburile slave ale croaţilor au ajuns în prima jumătate a secolului al VII-lea până la ţărmurile Mării Adriatice, ocupând cea mai mare parte a fostei provincii romane Dalmatia. În secolele VII-VIII triburile croate plăteau tribut avarilor şi ca urmare a acestei stări de dependenţă au fost uşor de atras în campania lui Carol cel Mare împotriva avarilor.

În contextul acestor lupte şi al apropierilor diplomatice între franci şi bulgari se constituie două regiuni în cadrul teritoriului stăpânit de croaţi: Croaţia Dalmatină şi Croaţia Pannonică. În urma unei răscoale ce a avut loc în anul 819, teritoriul croat a fost împărţit între franci şi bulgari, astfel că în partea pannonică a apărut un cnezat autonom sub suzeranitate bulgară ce a existat până în secolul al IX-lea.

Profitând de poziţia strategică mai bună, părţile apusene ale croaţilor au cunoscut o dezvoltare mai rapidă şi în jurul acestor teritorii se va consolida statul croat independent, fenomen ce va avea loc în timpul cneazului Bronimir (879-892). Din secolul al XI-lea statul croat, devenit regat în timpul lu Stjepan Dîrzislav (969-995), va intra în componenţa regatului maghiar iar o parte a coastei dalmate sub dominaţia veneţiană.

Slavii de vest.

Slavii de apus populau un vast teritoriu în bazinul fluviului Elba, Oder şi Vistula şi se împărţeau în numeroase triburi: ţinuturile dintre Elba şi Sala erau populate de slavii ce făceau parte din uniunea triburilor de sârbi luzacieni, cursul mijlociu şi inferior al Elbei era ocupat de uniunea triburilor polabe, mai spre est de aceasta, pe ţărmul Mării Baltice, s-au stabilit triburile slavilor polonezi, iar pe cursul superior al Elbei şi pe râurile Vltava şi Morava s-au aşezat triburile ceho-morave şi cele ale slovacilor.

Statul lui Samo şi Moravia Mare. Teritoriul Cehiei se mărginea la vest şi sud-vest cu un lanţ muntos, denumit Pădurea Cehă, iar la nord-vest cu munţii Metalici. În această zonă ocupaţia economică principală a fost creşterea vitelor, completată de agricultură în zonele de şes. Descoperirile arheologice referitoare la secolul al VI-lea dovedesc că în Cehia şi Moravia se cultivau toate felurile de cereale, în special meiul, orzul.

Obiectele găsite în săpături arheologice, datând din secolele VI-X, atestă folosirea unor mijloace perfecţionate pentru prelucrarea şi arderea lutului, precum şi trecerea la utilizarea roţii olarului. Apariţia timpurie a oraşelor cehe este legată de progresul meşteşugurilor şi comerţului, oraşele fiind la început aşezări întărite – gradî -, locuri destinate reşedinţei cnezilor.

Începând cu 531 dinspre vest au apărut, la graniţele acestui teritoriu locuit de uniunile de triburi ale slavilor ceho-moravieni, francii, iar partea de răsărit a intrat sub influenţa khaganatului avar, care îşi avea centrul în vestul Pannoniei. Uniunile triburilor ceho-moraviene au intrat la sfârşitul secolului al VI-lea sub influenţa francilor şi a avarilor, ajungându-se ca cele două puteri să intre în conflict direct.

Începând cu secolul al VII-lea puterea avarilor a început să decadă şi în anul 623/624 s-a creat prima mare uniune a slavilor de apus, în fruntea căreia s-a aflat Samo – după unii un negustor franc, după alţii un slav moravian.

Una dintre menţiunile documentare cu referire la acest „cneaz unificator” este la cronicarul franc Fredegar, care şi-a scris opera între 640-660, ce spune despre Samo că a fost un negustor franc ce s-a stabilit printre slavi, iar alta provine dintr-un izvor hagiografic, ce se referă al convertirea triburilor carantane şi care consideră că Samo a fost un slav. Oricare ar fi adevărul, sub autoritatea lui s-a aflat Cehia şi Slovacia de vest, o parte din Slovenia, Austria de est şi teritoriile până la Elba.

Conform cronicii lui Fredegar, Samo a domnit 35 de ani, aproximativ până în 658/659, dar nu avem alte ştiri cu privire la evoluţia politico-socială a acestui prim stat al slavilor de apus, menţionându-se doar că, armata sa era formată din cete numite drujine, conduse de o aristocraţie militară.

Prin coroborarea informaţiilor privitoare la vecinii acestui stat se cunosc o serie de atacuri pe care longobarzii şi apoi francii le-au întreprins în cursul secolului al VII-lea. Cele mai periculoase au fost atacurile francilor din timpul domniei regelui Dagobert I (629-639), dar în urma unei victorii obţinută de ceho-moravieni în anul 631 la Wogastisburg, statul lui Samo a obţinut independenţa.

În prima jumătate a secolului al IX-lea, între Dunărea mijlocie şi cursul superior al fluviilor Elba şi Oder s-a format un întins stat al slavilor de vest, cnezatul Moraviei Mari cu reşedinţa la Velehrad. În aceeaşi perioadă a început şi activitatea de creştinare, prin misionarii catolici, a slavilor apuseni.

Primul conducător al Moraviei Mari a fost Mojmir (818-846), care a reuşit să unească triburile slavilor moravieni şi slovaci sub autoritatea sa şi a destrămat alianţa îndreptată împotriva sa, alianţă a francilor cu cnezatul în fruntea căruia se afla cneazul Pribina din Nitra. Ca urmare a campaniilor militare din anii 833-836 Mojmir a anexat teritoriile cnezatului lui Pribina, care se refugiază la franci, fiind un permanent pericol pentru cnezatul moravian.

Ludovic Germanicul a reuşit să-l răstoarne pe Mojmir, profitând de dorinţa nepotului acestuia, Rostislav, de a ajunge la conducerea cnezatului, dar încercarea sa de a impune statului slav dominaţia germană şi de a răspândi credinţa creştină, prin misionari germani, a stârnit protestul slavilor moravieni şi în final chiar al cneazului Rastislav (846-870), care s-a răsculat împotriva regelui german.

În încercarea de a contrabalansa politica de forţă a lui Ludovic Germanicul şi de a stopa expansiunea germană spre răsărit, Rostislav a pus bazele unei organizaţii bisericeşti moraviene şi astfel a încercat o apropiere politică de Bizanţ[2], solicitând misionari din imperiu care să definitiveze organizarea acestei biserici.

În acest context au fost trimişi fraţii Constantin (Chiril) şi Metodiu care au contribuit de o manieră decisivă în crearea la aceste populaţii slave a unei biserici creştine de orientare răsăriteană.

Urmaşul lui Rostislav, Svatopluc (870-894), deşi a obţinut puterea cu ajutorul lui Ludovic Germanicul, a păstrat independenţa cnezatului Moraviei Mari, consfinţită printr-un tratat datat în anul 874, cunoscut ca tratatul de la Forchheim. După acest moment autoritatea Moraviei Mari sa extins şi asupra Pannoniei, unde a domnit Pribina ca vasal al germanilor, dar şi asupra teritoriilor locuite de slavi pe cursurile Elbei şi Oderului.

Sub urmaşii lui Sviatopluc, cnezatul Moraviei Mari va trece printr-o perioadă de lupte interne, care în majoritatea cazurilor au dus la separarea unor triburi slave, lucru ce a slăbit puterea militară a cnezatului şi în anii 905-906 Moravia Mare a căzut sub loviturile triburilor maghiare, ce au cucerit o parte a teritoriilor slovace. Din acest moment are loc separarea drumurilor slovacilor de cele ale cehilor, ultimii constituindu-se în cnezat separat de cel al Moraviei Mari.

Cnezatul slavilor cehi s-a format încă din secolele VII-VIII, dar a fost parte integrantă din cnezatul Moraviei Mari, procesul de separare etnică şi politică având loc la sfârşitul secolului al IX-lea.

Cehii au ieşit din componenţa statului moravian cu zece ani înainte de destrămare şi sub cneazul Bratislav I au reuşit să facă faţă atacurilor maghiare. Boleslav I (935-967) şi Boleslav al II-lea (967-999) au finalizat acţiunea de constituire a statului ceh, prin anexarea teritoriului slavnicilor, ce aveau capitala la Libice şi a unei mari părţi din cnezatul moravian după bătălia de la Lech.

La sfârşitul secolului al X-lea statul ceh şi cnezatul kievean au ajuns să aibă o graniţă comună, care a dus la strângerea relaţiilor politice între cele două state nou create şi cu tendinţe expansioniste în centrul şi estul Europei. Relaţiile politice au fost strânse şi ca urmare a unor căsătorii dinastice ce au avut loc între reprezentanţii ambelor curţi slave.

[1] Sunt numiţi aşa deoarece cu numele de Bulgaria este numită ţara slavilor din sudul Dunării.

[2] Apropierea de Bizanţ s-a produs ca urmare a eşecului misiunii diplomatice a moravienilor la curia papală a lui Nicolae I.

Conform unei surse contemporane Rostislav, în încercarea de a se elibera de dominaţia politică şi religioasă a germanilor a solicitat papei Nicolae I, în anul 860, trimiterea de misionari care să introducă creştinismul în rândul slavilor moravieni, dar datorită faptului că Roma nu a trimis pe nimeni, cneazul s-a orientat spre Bizanţ, ce era una din principalele puteri ale Europei.

 

04/06/2015 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: