CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Previziuni Stratfor. Cum va arata lumea peste 10 de ani

Russia will collapse ...

 
 
Cum va arăta lumea în următorii 10 ani. Rusia se va PRĂBUȘI, iar Statele Unite vor interveni în FORȚĂ.

 

La inceputul acestui an, agentia privata  de  Prognoze  strategice, Stratfor, a publicat previziunile sale asupra Deceniului, în care se proiectează   următorii 10 ani de evoluții  politice și economice globale.

Stratfor crede a identificat tendințele majore ale următorilor 10 ani,  care vor fi  mai periculosi, cu o putere în scădere a SUA și a altor țări, care se vor confrunta cu o perioadă de haos și de declin.

Gruparea jihadistă Statul Islamic a aruncat lumea în aer în ultimul an. Atentatele sângeroase comise de aceasta organizatie  au făcut Rusia să intervină cu armata în Siria iar acest lucru a stanit nemulțumiri din partea Alianței Nord – Atlantice, iar întreagă planetă a trăit sub amenințarea unui război între armata lui Putin și alianța condusă de Statele Unite ale Americii.

Stratfor a făcut predicții pentru următorii 10 ani, iar concluzia a fost că nu Statul Islamic este principalul pericol ce ne pândește, scrie Business Insider.

Analiștii Stratfor îi dau o veste proastă lui Putin. Aceștia sunt de părere că „Rusia se va prăbuși”.

Argumentele ar fi că sancțiunile Occidentului, scăderea prețului petrolului dar și conflictele interne vor fi elementele care vor duce la prăbușirea Rusiei.

Atfel, țara  condusă de Putin va fi imparțită din mai multe regiuni semi-autonome, care s-ar putea să nu se înțeleagă între ele.

„Este puțin probabil că Federația Rusă să supraviețuiască în actuala formula”, spun analiștii Stratfor.

De asemenea, Rusia va lucra intens la dezvoltarea armamentului nuclear, ceea ce va spori tensiunile.

 

 

 

... and the US will have to use its military to secure the country's nukes.

 

„Controlul asupra armamentului nuclear va fi mult mai dificil de făcut dat fiind că Rusia va fi împărțită în mai multe regiuni semi-autonome. Răspândirea stocului de armament nuclear va fi cea mai mare criză a următorului deceniu”, mai spune Stratfor.

Această situație va duce la o intervenție a Statelor Unite ale Americii.

Nici viitorul SUA nu sună bine. Se pare că puterea Statelor Unite va fi în scădere în perioada următoare.

Stratfor  considera că SUA vor fi mult  mai atente în momentul când își vor alege bătăliile, chiar dacă vor rămâne principal putere economică, politică și militară.

O altă putere, Germania, nu va fi scutită de probleme.

 

 

 

Germany is going to have problems ...

 

 

 

Economia Germaniei este dependentă de exporturi, însă o criză a monedei europene le va crea nemților mari probleme.

Germania a beneficiat mult de pe urma  liberalizarii  comerțului pe continent prin intermediul UE și a  moneda euro, dar asta înseamnă  si ca aceasta  țara are cel mai mult de pierdut dintr-o criză a  euro agravata  și a valului de   euroscepticism care va  rezulta.

Consumul intern al țării nu poate compensa acest tip în economie de export specific  Germaniei  care se confrunta si cu  un declin al  populației. Rezultatul va fi  o stagnare asemanatoare cu cea prin care a trecut Japonia..

Ne asteptam Germania să sufere inversări economice grave în următorul deceniu„, prevede Stratfor .

În schimb,  marea surpriză a Europei va fi Polonia care va deveni una dintre cele mai solide țări din Europa, influență Poloniei fiind atât economică, cât și politică.

 

 

 

 

 

 

... and Poland will be one of Europe's leaders.

 

 

 

 

 

Peste 10 ani, Europa se va împărți în patru entități care vor avea puține lucruri în comun.

Cele patru părți vor fi: Vestul, Estul, Scandinavia și Insulele britanice.

 

 

 

 

 

 

 

There will be four Europes.

 

 

 

 

 

 

„Uniunea Europeană ar putea supraviețui într-o oarecare formulă, dar relațiile economice, politice și militare vor fi guvernate în special de relații bilaterale sau într-un număr restrâns ce vor avea scopuri reduse”, spun analiștii Stratfor.

Se  prevede și o alianța între SUA și Turcia. Țările arabe sunt într-un declin continuu și situația nu se va rezolva nici peste zece ani, anticipează Stratfor.

Marele beneficiar va fi însă Turcia.

În aceste condiții, SUA și Turcia vor avea un parteneriat puternic, în schimbul căruia turcii vor primi ajutorul americanilor de a ține Rusia departe.

China se va confruntă cu probleme din cauza ritmului scăzut al economiei, ceea ce va provoca conflicte interne.

 Partidul Comunist își va menține ideologiile și va avea o singură opțiune pentru a controla haosul: creșterea opresiunii interne.

Cum capacitatea de producție va scădea pe fondul crizei economice din China, alte țări vor avea de câștigat.

Este vorba despre Mexic, Nicaragua, Republica Dominicană, Peru, Etiopia, Uganda, Kenya, Tanzania, Bangladesh, Mianmar, Sri Lanka, Laos, Vietnam, Cambodgia, Filipine și Indonezia.

 

 

 

 

 

Japan will be Asia's rising naval power.

 

 

 

 

 

În ceea ce îi privește pe japonezi, Stratfor anticipează că niponii vor deveni cea mai mare putere năvală din Asia peste 10 ani, pentru a nu mai fi dependenți de SUA.

 

 

 

activenews.ro – preluare de pe Business Insider

01/01/2016 Posted by | POLITICA | , , , , , , , , , | 7 comentarii

Mişcarea de renaştere naţională din Moldova sovietică şi contrareacţia Rusiei

 

 

 

Harta RSS.Moldovenesti, parte a URSS dupa ocupația sovietică a Basarabiei din data de 2 august 1940, pana la 27 august 1991, cand s-a declarat stat independent sub numele de  Republica Moldova

 

 

 

 

Contrareacţia Rusiei la transformările naţionale şi democratice din Basarabia

Principalele transformări naţionale din R.S.S. Moldovenească, cum ar fi impunerea „limbii moldoveneşti” ca limbă oficială şi revenirea la grafia latină, adoptarea Tricolorului ca drapel de stat, proclamarea unilaterală a suveranităţii şi, apoi, a independenţei de stat, s-au realizat într-un context politic deosebit de tensionat, determinat de rezistenţa dură la aceste schimbări opusă de cele mai reacţionare forţe interne (P.C.M. şi rusofonii), manipulate de cercuri interesate de la Moscova.

Ciocnirile cele mai grave şi violente s-au produs între mişcarea de renaştere naţională, reprezentată de F.P.M. şi minorităţile naţionale rusofone – preponderent ruşi, ucraineni, găgăuzi şi bulgari.

Confruntarea dintre valul naţionalist – mişcarea de renaştere naţională – şi minorităţile naţionale rusofone a dat naştere „frontului internaţionalist” sau „interfrontului”, care s-a organizat cu sprijinul activ şi direct al aripii conservatoare a regimului totalitar de la Kremlin.

În zilele în care au avut loc dezbateri în Sovietul Suprem privind legislaţia lingvistică, directorii de întreprinderi industriale din Tiraspol, Bender (Tighina), Râbniţa şi Comrat, sprijiniţi de organele de partid şi sovietele locale, au mobilizat muncitorii la greve.

Emisarii de la Tiraspol instigau populaţia rusofonă la nesupunere, destabilizând situaţia internă.

Greviştii cereau conferirea statutului de limbă de stat limbii ruse sau cel puţin de limbă de comunicare interetnică, în caz contrar, ameninţând cu declararea autonomiei teritoriului R.S.S.M. din stânga Nistrului şi alipirea acestuia la R.S.S. Ucraineană.1

Zilnic, pe adresa Prezidiului Sovietului Suprem soseau din Transnistria şi din zonele locuite de găgăuzi şi bulgari telegrame de protest, învinuiri, ultimatumuri şi cerinţe de anulare a sesiunii parlamentare.

Revendicările Consiliului muncitorilor din Transnistria, înfiinţat de „directorii roşii” de întreprinderi, erau susţinute în Sovietul Suprem de deputaţii transnistrieni, găgăuzi şi bulgari, care se opuneau adoptării proiectelor noilor legi lingvistice, considerate de aceştia „discriminatorii” pentru minorităţile rusofone.

Cei mai activi deputaţi rusofoni erau L. Ţurcan, V. Iakovlev (ideologul „interfrontului”), B. Palagniuk, V. Kudreavţev, I. Blohin, Vladimir Solonari, I. Bugugi (reprezentantul mişcării „Găgăuz-halcî”), M. Paşalî, I. Mutcoglu, N. Barinov (reprezentantul bulgarilor din Taraclia), V. Glebov, P. Ţâmai şi alţii. Unii dintre aceştia erau şi deputaţi în Sovietul Suprem al U.R.S.S.

Deputaţii rusofoni îşi coordonau acţiunile cu liderii P.C.M., S. Grossu, prim-secretar, şi V. Pşenicinikov, secretar doi, precum şi cu I. Feklisov, reprezentantul C.C. al P.C.U.S., trimis la Chişinău pentru a urmări evoluţia evenimentelor.

Aceştia susţineau eliminarea din proiectele de lege a prevederii privind funcţia de limbă de comunicare atribuită „limbii moldoveneşti” şi conferirea acestui atribuit limbii ruse.

Propunerile liderilor P.C.M. erau susţinute şi de Ivan Calin, preşedintele Consiliului de Miniştri, şi de renumitul scriitor Ion Druţă.

În paralel, se exercitau presiuni directe de către Moscova asupra conducerii Sovietului Suprem al R.S.S.M., fie pentru modificarea proiectelor legislaţiei lingvistice în sensul dorit de „interfront”, fie pentru amânarea sesiunii parlamentare consacrată dezbaterilor şi aprobării acesteia.

Reprezentantul C.C. al P.C.U.S., I. Feklisov, l-a acuzat pe Mircea Snegur că a scăpat situaţia de sub control şi că o să plătească scump pentru aceasta.

În urma demersurilor rusofonilor din Basarabia, M. Snegur a fost invitat în Sovietul Suprem al U.R.S.S., pentru a fi „convins” de necesitatea schimbării proiectelor respective de lege. E. Primakov, avocatul rusofonilor, care dorea menţinerea neschimbată a politicii lingvistice sovietice, a încercat să-l convingă pe acesta că proiectele de lege „strâmtorau folosirea limbii ruse”.2

M. Gorbaciov însuşi a transmis, prin S. Grosu, rugămintea ca Sovietul Suprem al R.S.S.M. să examineze toate problemele „la rece” şi să adopte hotărâri rezonabile. V. Babicev, secretar al C.C. al P.C.U.S., l-a avertizat telefonic pe M. Snegur, cerându-i să ţină seama de sugestiile colegilor la votarea legilor, altfel urmând să fie aspru pedepsit. „Eram ameninţat zilnic, inclusiv în pauzele sesiunii”3, recunoştea M. Snegur.

Moscova suspecta conducerea R.S.S.M. de atitudine ezitantă faţă de F.P.M. şi de instaurarea unei dualităţi a puterii, cel puţin în procesul legislativ, lucru neadevărat, dacă avem în vedere şi faptul că noua legislaţie lingvistică răspundea numai parţial obiectivelor fundamentale ale mişcării de renaştere naţională.

În ciuda presiunilor interne şi a celor de la Centru, precum şi a grevelor interminabile ale rusofonilor, noua legislaţie lingvistică a fost adoptată fără nicio modificare.

După votarea legilor respective, deputaţii rusofoni au părăsit sala Sovietului Suprem, în semn de protest, ameninţând cu depunerea mandatelor.

Tensiunile au continuat în stânga Nistrului, grevele ţinându-se lanţ.

Noua legislaţie lingvistică nu a fost recunoscută şi, ca urmare, nici aplicată vreodată de către Tiraspol.

Pentru a potoli spiritele, puterea sovietică de la Moscova a trimis, în perioada 5-7 septembrie 1989, o comisie specială a Sovietului Suprem al U.R.S.S., condusă de E. Aulbekov, având ca sarcină medierea conflictului dintre Comitetul de grevă de la Tiraspol şi conducerea R.S.S.M.

Din nefericire, unii membri ai Comisiei au devenit susţinători pe faţă ai greviştilor, pronunţându-se pentru convocarea unei sesiuni a Sovietului Suprem în vederea anulării legilor deja aprobate.

Grevele au încetat la 25 septembrie 1989, activitatea în întreprinderi fiind reluată. La greve au participat peste 60% (circa 150.000) dintre muncitorii de la 177 de întreprinderi.

Prejudiciile economice au depăşit 184 milioane de ruble. Pierderile politice au fost însă şi mai mari, întrucât în timpul acestora au apărut germenii separatismului în stânga Prutului, grevele fiind doar un pretext.

Încetarea grevelor nu a însemnat şi încetarea conflictului dintre rusofoni şi autorităţile de la Chişinău, ci, dimpotrivă, acesta a intrat într-o nouă fază de organizare, îmbrăcând forme noi, mai avansate, de manifestare, îndeosebi cu caracter politic.

Realizând că procesul transformărilor impuse de mişcarea de renaştere naţională nu mai putea fi oprit şi având în faţă spectrul evenimentelor din 1918, aripa conservatoare (ortodoxă) a puterii de la Moscova şi rusofonii din R.S.S.M. au apelat la un experiment istoric deja verificat în practica politică diversionistă, respectiv crearea unei entităţi statale, separatiste în Transnistria, similară R.A.S.S.M., înfiinţată de regimul sovietic în 1924.

Ca urmare, au început demersurile în acest sens. Astfel, au fost convocaţi, la Tiraspol, la 25 septembrie 1989, reprezentanţii oraşelor şi raioanelor din stânga Nistrului, inclusiv cei din Tighina (Bender).

Cu acest prilej, s-a hotărât crearea unei comisii care, chipurile, avea sarcina să elaboreze argumentele politice, economice şi juridice ale înfiinţării unei „republici autonome nistrene”, de data aceasta în componenţa R.S.S.M.

S-a propus, chiar, organizarea unui referendum în problema autonomiei. Un astfel de plebiscit a avut loc la Râbniţa, la 3 decembrie 1989. Rezultatele acestuia, favorabile majoritar autonomiei, au fost anulate de Prezidiul Sovietului Suprem al R.S.S.M.

În acţiunile separatiştilor transnistrieni au fost angrenaţi şi rusofonii găgăuzi. La Comrat a fost convocat, la 12 noiembrie 1989, un congres asemănător celui de la Tiraspol, la care s-a hotărât, de asemenea, constituirea „republicii sovietice socialiste autonome găgăuze”, tot în componenţa R.S.S.M.

În acelaşi timp, găgăuzii au adresat un apel S.S. al R.S.S.M. şi Congresului al II-lea al deputaţilor din U.R.S.S., cerând să aprobe decizia Comratului. Şi deciziile congresului găgăuzilor au fost declarate anticonstituţionale şi lipsite de temei juridic de Prezidiul S.S. al R.S.S.M.

Acesta a recunoscut totuşi dreptul la autodeterminare a poporului găgăuz, cerând comisiei constituite în acest scop să grăbească elaborarea documentaţiei necesare.

Spiritele găgăuzilor au fost potolite, însă acordarea statutului de autonomie acestora avea să mai aştepte încă cinci ani4.

Conflictul dintre Chişinău şi Tiraspol nu a rămas fără consecinţe în plan politic. Centrul nu putea tolera desfiinţarea statutului de limbă oficială şi de comunicare interetnică a limbii ruse şi înlocuirea acesteia cu un glotonim, culmea, creat artificial tocmai în laboratoarele istoriografiei şi propagandei sovietice.

Totodată, Moscova dorea şi o întărire a rolului P.C.M. pentru a face faţă valului de revendicări tot mai radicale ale mişcării de renaştere naţională.

În consecinţă, la 15 noiembrie 1989, a sosit la Chişinău V. Babicev, secretar al C.C. al P.C.U.S., care a convocat o plenară a C.C. al P.C.M., a doua zi, unde a anunţat că primul-secretar, S. Grosu, „a depus cererea de plecare din funcţie”5, în locul acestuia fiind numit Petru Lucinschi, fost secretar al C.C. al P.C.M. şi prim-secretar al comitetului orăşenesc de partid Chişinău, care în acel moment era secretar doi al P.C. din Tadjikistan. La scurt timp după plenară, a demisionat din funcţie şi Ivan Calin, preşedintele Consiliului de Miniştri, în locul căruia P. Lucinschi l-a adus, tot de la Moscova, pe P. Pascari.

Acţiunile „interfrontului”, rebotezat între timp „Unitate-Edinstvo”, au continuat şi în 1990, fără a fi abandonate tezele despre legislaţia lingvistică „discriminatorie” şi învinuirea conducerii comuniste că execută comenzile F.P.M.

La 28 ianuarie 1990, „Uniunea unificată a colectivelor de muncă”6, sprijinită de „internaţionaliştii de la Chişinău, precum şi de către organele locale ale partidului comunist, a organizat un referendum pentru acordarea statutului de autonomie oraşului Tiraspol şi teritoriilor aflate în subordinea administrativă a acestuia în componenţa viitoarei „republici sovietice socialiste nistrene”.

Prezidiul S.S. al R.S.S.Moldovenesti  a declarat referendumul anticonstituţional şi fără efecte juridice.

Adoptarea Tricolorului ca drapel de stat şi a celorlalte simboluri naţionale a determinat o escaladare a conflictului dintre Chişinău şi Tiraspol. Deputaţii transnistrieni şi găgăuzi au convocat sesiuni ale sovietelor locale, în cadrul cărora au fost luate hotărâri de nerecunoaştere a noilor simboluri naţionale şi a modificărilor efectuate în Constituţia sovietică. Sovietele din Tiraspol, Bender, Râbniţa, Comrat şi alte localităţi au refuzat să arboreze Tricolorul. S-au consemnat ciocniri violente, soldate cu pângărirea drapelului de stat şi maltratarea celor care au dorit să-l arboreze.

La 21 mai 1990, s-a făcut o încercare de arborare a Tricolorului pe sediile oficiale ale sovietelor din Tighina, care a eşuat, deoarece participanţii la mitingul organizat, cu acest prilej, în Varniţa, o suburbie a oraşului, erau aşteptaţi de „detaşamentele paramilitare” trimise în ajutor de către liderii separatişti din Tiraspol.

Pe lângă dezbaterile din S.S., evenimentele din Varniţa au avut ca urmări imediate organizarea unor „detaşamente de apărare” la Tiraspol, Bender şi chiar în Chişinău, din iniţiativa directorilor întreprinderilor de subordonare unională. Mai mult, la 22 mai 1990 au început, în Chişinău, înscrierile în aşa-zisa „gardă naţională”.

În aceeaşi zi „gardiştii” au început să-i atace verbal şi, uneori, fizic pe deputaţii rusofoni la ieşirea din sediul S.S. Incidentul a fost exploatat din plin de parlamentarii transnistrieni şi găgăuzi, care au adresat de la tribuna Legislativului un apel către „poporul moldovenesc”, congresele deputaţilor din U.R.S.S. şi R.S.F.S.R., sovietele supreme ale celorlalte republici unionale şi lui M. Gorbaciov, în care informau despre incidentul petrecut.

Totodată, deputaţii rusofoni au părăsit lucrările S.S. şi au declarat că vor reveni doar în cazul în care vor fi asigurate condiţii normale de activitate. Acest lucru s-a produs la 20 iunie 1990. Evenimentul respectiv a fost privit ca o criză parlamentară de mici dimensiuni, însă cu tentă separatistă.

Presa unională sovietică, îndeosebi publicaţiile „Pravda” şi „Krasnaia Zvezda”, au venit în sprijinul separatiştilor printr-o mediatizare amplă a evenimentului respectiv şi prin acuze dure la adresa F.P.M., făcut responsabil de incidentul în cauză7.

În plan politic, urmarea directă a tensionării situaţiei a fost demisia ultimului premier sovietic, P. Pascari, şi a întregului Consiliu de Miniştri, la 24 mai 1990, precum şi „retragerea” la Moscova a preşedintelui Comitetului securităţii de stat, Gh. Lavranciuc, şi a ministrului afacerilor interne, Vladimir Voronin8.

Grupul de deputaţi rusofoni şi-au multiplicat demersurile la Moscova în vederea creării unei structuri paralele ale puterii în R.S.S.M., pe malul stâng al Nistrului, folosind ca pretext „pericolul unirii” Basarabiei cu România.

Acţiunile acestora şi-au găsit un sprijin puternic din partea lui N. I. Lukianov, mâna dreaptă a lui M. Gorbaciov, cunoscut ca un susţinător înfocat al separatiştilor, precum şi la presa unională centrală, care mediatiza pe larg situaţia din R.S.S.M. şi avertiza asupra „pericolului românesc”.

La 20 iunie 1990, din iniţiativa deputaţilor transnistrieni, a fost organizat în localitatea Parcani, de pe malul stâng al Nistrului, un nou congres al deputaţilor de toate nivelurile din Transnistria, la care s-a pus problema dezvoltării economice separate a regiunii şi alegerea unui Consiliu coordonator.9

Acesta urma să fie, de fapt, un organ de stat paralel, căruia să-i revină toate prerogativele puterii în regiune.

Mergând pe calea delimitării până la separare de Chişinău, sesiunile extraordinare ale sovietelor orăşeneşti din Tiraspol, Bender şi Râbniţa au declarat, la 21 iunie 1990, nevalabile pe teritoriile lor legile privind simbolistica naţională.

La 27 iulie 1990, a avut loc un eveniment echivalent cu o intervenţie directă a Moscovei în treburile interne ale R.S.S.M., devenită între timp stat suveran.

Astfel, în timpul dezbaterilor din S.S. pe marginea proiectului de „Decret cu privire la puterea de stat”, a sosit la Chişinău comandantul Districtului militar sovietic Odesa I. Morozov10, deputat al poporului din U.R.S.S., ales într-o circumscripţie din R.S.S.M., cunoscut prin tendinţele şovine.

Acesta a ţinut să i se dea cuvântul şi de la tribuna Legislativului a criticat mişcările politice „informale” din R.S.S.M. şi, îndeosebi, F.P.M., pe care l-a acuzat de escaladarea confruntării în societate şi de influenţă în adoptarea legislaţiei lingvistice „discriminatorie” pentru minorităţile naţionale.

În a doua jumătate a anului 1990, tendinţele separatiste ale rusofonilor au cunoscut un curs mult mai accelerat.

La 19 august 1990, a avut loc, la Comrat, un nou congres al deputaţilor găgăuzi şi al conducătorilor sovietelor locale, care a proclamat „republica sovietică socialistă găgăuză”, încălcându-se hotărârile anterioare în materie ale S.S. al R.S.S.M., care nu permiteau autonomia teritorială.

Acesta a fost urmat, la 2 septembrie 1990, de congresul al II-lea al deputaţilor de toate nivelurile din Transnistria, care, la rândul său, a proclamat „republica sovietică socialistă moldovenească nistreană”.

Un fapt ieşit din comun, care reflectă, încă o dată, sprijinul direct al Moscovei acordat separatiştilor, a fost că lucrările congresului din Transnistria au fost „protejate” de un batalion al regimentului ministerului de interne unional, dislocat în Chişinău, care s-a deplasat la Tiraspol din ordinul lui V. Bakatin, adjunct al ministrului de interne al U.R.S.S.11.

În ciuda nerecunoaşterii hotărârilor celor două congrese de către S.S. al R.S.S.M., liderii separatişti, sprijiniţi de formaţiunile paramilitare proprii şi de unităţile militare sovietice, au continuat marşul dezmembrării Basarabiei şi al constituirii unor entităţi statale separatiste.

La 28 octombrie, liderii găgăuzi au organizat alegerea „sovietului suprem al R.S.S. Găgăuze”, iar între 22 şi 25 noiembrie 1990 au făcut acelaşi lucru şi separatiştii din Transnistria. La 29 noiembrie 1990, au fost deschise lucrările sesiunii primului „soviet suprem” al „r.s.s.m.n.”12.

Separatismul devenise, astfel, un fapt real în Basarabia.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Cele două republici secesioniste au primit legitimitatea necesară de la mentorii lor de la Moscova, prin Decretul „Despre măsurile de normalizare a situaţiei din R.S.S. Moldova”, emis de M. Gorbaciov, preşedintele U.R.S.S., la 22 decembrie 1990.

Liderul sovietic garanta integritatea teritorială a R.S.S.M. numai în interiorul graniţelor U.R.S.S. şi cerea Chişinăului să abroge noua legislaţie lingvistică şi să renunţe la supremaţia legilor proprii în favoarea celor sovietice, lucruri inacceptabile pentru noua putere din Basarabia.

Se impune de precizat faptul că, în contextul „transformărilor” cu caracter separatist, au avut loc şi primele confruntări violente între forţele paramilitare transnistriene şi organele de poliţie ale R.S.S.Moldoveneasca, pentru apărarea puterii de stat legitime din oraşul Dubăsari, soldate cu primele victime umane.

Acest eveniment avea să se înscrie în şirul altor numeroase ciocniri armate între forţele de pe cele două maluri ale Nistrului, care au culminat cu declanşarea conflictului militar, din primăvara anului 1992, dintre Federaţia Rusă şi Republica Moldova.

 

Limitele mişcării de renaştere naţională

 

Rolul mişcării de redeşteptare naţională a fost esenţial în realizarea transformărilor democratice care au avut loc în Basarabia, în perioada 1989-1991, precum şi în desprinderea, chiar dacă nu totală, a acesteia de imperiul sovietic, care o subjugase timp de aproape 50 de ani.

Cu toate acestea, mişcarea de renaştere naţională a avut şi unele limite care nu i-au permis să se impună, precum cea din Ţările Baltice, ca principala forţă politică din Basarabia şi să-şi ducă la îndeplinire în totalitate programul său.

Aceste limite au fost determinate, în principal, de următorii factori:

– controlul transformărilor naţionale şi democratice de către aripa moderată, naţionalistă, a partidului comunist, care a făcut fiecare pas pe linia reformelor numai după consumarea proceselor similare din Ţările Baltice şi din Rusia, pentru a evita represaliile din partea forţelor conservatoare ale regimului sovietic de la Moscova;

– duplicitatea, lipsa de curaj şi teama de măsurile de intimidare ale Centrului manifestate de elita intelectuală a mişcării de renaştere naţională, care au făcut ca, mai ales, revendicările de ordin lingvistic şi istoric să fie realizate doar pe jumătate şi în conformitate cu interesele aripii naţionaliste a p.c.m.;

– semilegitimitatea F.P.M., conferită de rezultatele primelor alegeri libere din 1990, care nu i-au permis să obţină puterea deplină, fiind nevoit să guverneze cu un Parlament format în proporţie de 83% din comunişti, mulţi dintre aceştia regăsindu-se inclusiv în rândurile sale;

– lipsa sprijinului din partea Bisericii Ortodoxe, subordonată canonic Moscovei, care, spre deosebire de Biserica Catolică din Ţările Baltice, s-a situat pe poziţii prosovietice;

– rezistenţa dură faţă de transformările naţionale, îndeosebi faţă de cele privind legislaţia lingvistică şi simbolistica de stat, opusă de aripa conservatoare a p.c.m., „interfront” şi de populaţia rusofonă din stânga Nistrului şi Sudul Basarabiei;

– confiscarea mişcării de renaştere naţională de către un grup de tineri în frunte cu Iurie Roşca şi transformarea acesteia în partid politic (F.P.M., F.P.C.D., P.P.C.D), care a devenit, ulterior, unul dintre instrumentele aflate în mâna Moscovei, prin care aceasta a controlat, o bună perioadă de timp (până în 2005, odată cu realegerea lui Vladimir Voronin în funcţia de preşedinte – n.n.), evoluţia vieţii politice din Republica Moldova şi a menţinut treaz „pericolul românesc”, atât pentru Transnistria, cât şi pentru populaţia rusofonă din Basarabia.

Limitele mişcării de renaştere naţională s-au manifestat, în special, în problemele identitare ale Basarabiei şi au avut, şi încă au, urmări negative şi în ziua de astăzi, atât pentru noul stat Republica Moldova, cât şi pentru relaţiile acesteia cu România.

Repunerea în drepturi a limbii române doar pe jumătate, prin înlocuirea grafiei chirilice cu cea latină, în condiţiile păstrării glotonimului „limba moldovenească” şi apoi al statuării acestuia în prima Constituţie democratică, adoptată în 1994, nu a însemnat o reparaţie istorică sau o respectare a adevărului ştiinţific. Acelaşi lucru este valabil şi în cazul etnonimului „popor moldovenesc”.

Jumătăţile de măsură luate de comuniştii naţionalişti din R. S. S. Moldovenească, cu concursul nemijlocit al moderaţilor din mişcarea de renaştere naţională, prin adoptarea legislaţiei lingvistice din 1989, au servit, şi continuă să o facă, interesele Rusiei şi ale falsificatorilor istoriei Basarabiei.

Pseudoistoricii sovietici şi promotorii ideologiei moldovenismului ar fi mândri să vadă astăzi, dacă ar mai trăi, că ideile lor oculte despre populaţia majoritară din Basarabia şi limba vorbită de aceasta s-au materializat în apariţia pe harta Europei a unei noi ţări, Republica Moldova, a unui nou popor, „poporul moldovenesc”, şi a unei noi limbi, „limba moldovenească”, care nu au existat niciodată în istoria bătrânului continent.

Basarabia nu a fiinţat niciodată ca stat de sine stătător şi nu a avut o altă identitate naţională decât cea românească. Ca urmare, nu se poate construi o identitate naţională reală pe baza unei istorii falsificate, fabricată în laboratoarele regimului comunist totalitar sovietic.

Recunoaşterea adevăratei identităţi naţionale, respectiv româneşti, nu presupune neapărat o revenire a Basarabiei la România, ci înlăturarea unei crize identitare cu care se confruntă Republica Moldova, încă de la apariţia sa ca stat, în 1991, şi care nu va dispărea decât atunci când adevărul istoric va fi repus în drepturi.

România nu a dorit şi nu a forţat unirea cu Basarabia, după implozia imperiului sovietic, deşi are un drept istoric de necontestat asupra acestui vechi teritoriu românesc. Aceasta a lăsat ca evenimentele din stânga Prutului să se desfăşoare normal, ca şi în 1918, fără a interveni în derularea lor.

De altfel, România a fost prima ţară care a recunoscut independenţa Republicii Moldova şi a chemat „…parlamentele tuturor statelor din Europa şi din lume să facă demersurile necesare pe lângă guvernele lor pentru recunoaşterea independenţei Republicii Moldova”13.

Pe de altă parte, România nu poate admite ocultarea sau mistificarea istoriei Basarabiei, pe care le promovează şi astăzi unele forţe politice proruse din Republica Moldova, şi consideră că între cele două state româneşti pot exista relaţii sincere şi bazate pe o totală încredere numai în condiţiile respectării adevărului istoric şi ştiinţific.

Sursa: limbaromana.md

Dorin CIMPOEŞU

 

 

https://i0.wp.com/limbaromana.md/products_pictures/offer_1084_0_mare.jpg

 

 

Aspect abordat şi în volumul de autor Republica Moldova între România şi Rusia, 1989-2009, editat de Casa Limbii Române, 2010.

 

Note

1 „Patriot”, din 25 august 1989.

2 M. Snegur, Labirintul destinului, Memorii, vol. I, Chişinău, 2007, p. 580.

3 Ibidem, p. 582.

4 Abia în 1994, primul Parlament al Republicii Moldova, ales în mod democratic, a votat legea privind UTA „Găgăuz-Yeri”, ceea ce a fost o mare greşeală politică, întrucât era constituită în interiorul graniţelor Basarabiei o formaţiune statală pe baze etnice, cu drept de autodeterminare completă în cazul unei eventuale schimbări a statutului de independenţă a teritoriului dintre Prut şi Nistru (eventuala revenire la România – n.n.).

5 M. Snegur, op. cit., p. 646-647.

6 „Obidineonâi soiuz trudovâh kolektivov”.

7 M. Snegur, op. cit., p. 785.

8 Viitorul preşedinte al Republicii Moldova, din perioada 2001-2009.

9 M. Snegur, op. cit., p. 790-791.

10 M. Snegur, op. cit., p. 820-821.

11 Ibidem, p. 844.

12 Ioan Scurtu şi colaboratorii, Istoria Basarabiei de la începuturi şi până în 1998, Editura Semne, Bucureşti, 1998, p. 309-311.

13 Declaraţia Parlamentului României în legătură cu proclamarea independenţei Republicii Moldova, din 3 septembrie 1991 („Monitorul Oficial” al României, partea a II-a, nr. 202/4 septembrie 1991).

 


 

01/01/2016 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Ziua de 1 ianuarie în Istoria Românilor

– 1432 –

Se stinge din viaţă Alexandru cel Bun, domnul Moldovei

Alexandru cel Bun, domn al Moldovei, fragment frescă de la mănăstirea Suceviţa

Alexandru cel Bun, fragment frescă de la mănăstirea Suceviţa

După domnia acestuia, Moldova cunoaşte o perioadă de lupte între pretendenţii la domnie (1433-1457), sprijiniţi de fracţiunile boiereşti, ceea ce duce la slăbirea capacităţii de apărare a ţării.

Conflictele interne sunt agravate de intervenţiile  armate ale Poloniei şi Ungariei.

1766: In Moldova este introdusa, prin așezămîntul agrar al domnului Grigore al III-lea Ghica, norma zilnică de lucru (nartul).

1831: În Basarabia ţaristă este introdusă structura  ghildelor.

După aplicarea, începând cu 1 ianuarie 1831, a Regulamentului ghildelor din 26 septembrie 1830,se ajunge la stratificarea tuturor comercianţilor în diferite categorii şi la impunerea de a declara capitalul comercial pentru înscrierea în ghildele comerciale, ceea ce a constituit o lovitură puternică dată tradiţiilor autohtone seculare moldovenesti, care acordau tuturor categoriilor de negustori libertatea şi egalitatea deplină de a se încadra în comerţ.

1832: A început aplicarea Regulamentului Organic în Moldova.

 

La 1 ianuarie 1838 – 25 iunie 1838 apare la Braşov, Transilvania, publicaţia „Foaie literară „, supliment al „Gazetei de Transilvania „.

 

1847: Compozitorul maghiar Franz Liszt, unul dintre cei mai renumiti pianisti ai tuturor timpurilor,  susține la București al treilea concert, invitat de domnitorul Gh.Bibescu. 

În timpul călătoriei sale prin Transilvania spre Muntenia, Liszt, care, în fiecare seară, în locurile unde a poposit, a fost întâmpinat de lăutari, şi-a notat doinele, horele, baladele, cântecele de petrecere şi de jale. Ajuns la Bucureşti la 16 decembrie 1846, a fost întâmpinat de călăreţi purtători de făclii, îmbrăcaţi în costume de gală, care l-au însoţit până la palatul banului Mihail Dimitrie Ghica. Îmbrăcat în straie turceşti şi împodobit cu bijuterii, banul îl invită să se aşeze lângă el pe divanul turcesc acoperit cu covoare scumpe. Iniţial, Liszt trebuia să dea un singur concert la Bucureşti, la 22 decembrie 1846. Acesta s-a desfăşurat în sala Momolo, care putea primi 300 de spectatori, dar sala s-a dovedit neîncăpătoare, deşi un bilet costa două monezi de aur.

În program au figurat fantezii după melodii de opere cunoscute, piese de Chopin şi Weber, şi variaţiuni pe melodii ungureşti. Succesul a fost atât de răsunător, încât domnitorul Gheorghe Bibescu l-a rugat să mai ţină un concert pentru curtea domnească. Acesta a avut loc la 31 decembrie 1846, la palatul domnitorului.

În afara programului susţinut la primul concert, Liszt a prezentat şi variaţiuni pe două melodii româneşti. A mai dat şi un al treilea concert, după ce, în „Curierul românesc”, Cezar Bolliac a amintit că biletele au fost prea scumpe şi la concert n-au putut veni decât cei bogaţi. Liszt a dat ascultare cererii publicului şi a mai cântat la un concert unde intrarea a fost gratuită.

De la Bucureşti, compozitorul a plecat la Iaşi. Aici a fost întâmpinat şi găzduit de Alecu Balş, boier amator de literatură şi artă, cu un salon literar. Liszt a făcut cunoştinţă cu intelectualii de frunte ai Moldovei, în primul rând cu Gheorghe Asachi şi Costache Negri. Succesul a fost imens.

Domnitorul Dimitrie Sturdza a bătut o monedă de aur comemorativă în cinstea evenimentului. Legenda spune că Liszt l-ar fi cunoscut şi pe Vasile Alecsandri, care l-ar fi invitat pe moşia lui de la Mirceşti. Aici ar fi petrecut mai multe zile, s-ar fi întâlnit cu Barbu Lăutaru, căruia i-a spus că este un artist pe care Dumnezeu l-a înzestrat cu un mare talent.

Cercetările de mai târziu, au indicat faptul că Liszt l-a cunoscut pe Barbu Lăutaru în timpul turneului său din Iasi, iar pe Vasile Alecsandri, care în ianuarie 1847 se afla în Italia, abia în primăvara lui 1847, când a revenit la Iaşi, întorcându-se din Ucraina.

În urma contactului sau cu muzica populară românească, Franz Liszt a compus si  o Rapsodie română.

1848: Intră în vigoare Convenția dintre principatele romane Moldova si Muntenia, privind desființarea vămii dintre cele două țări, excepție făcând sarea.

Astfel se va forma o singură piață, protejată de un singur cordon vamal.

La 1 / 13 ianuarie 1855 – 3 / 15 decembrie, apare săptămînal la Iaşi, in Moldova, revista ştiinţifică, istorică şi literară „România literară „, editată de Vasile Alecsandri.

În paginile acestei  reviste, Alecu Russo publică (în versiune proprie) poemul „Cîntarea României „.

1861: Începe Conferința națională românească de la Sibiu,Transilvania, în cadrul căreia s-a cerut recunoașterea politică a națiunii române, independența sa și oficializarea limbii române.

1866: Este introdus în România sistemul metric.

1868: S-a nascut scriitorul român Ioan Alexandru Brătescu-Voinești; (d. 1946).

1868:  Apare la Braşov (1868-1881) şi apoi la Sibiu (1881-1945) revista „Transilvania”, organ al „Asociaţiunii transilvănene pentru literatură română şi cultura poporului român”.

Revista a fost condusă între anii 1868-1893 de George Bariţiu.

 1873: Se deschide la Bucureşti, in  România, prima expoziţie de pictură şi sculptură organizată de nou înfiinţata „Societate a amicilor bele-artelor „.

 Participarea lui Nicolae Grigorescu cu 144 de lucrări are un ecou considerabil în epocă.

1874: Se înființează la București Banca Marmorosch Blank.

 1878: Apare la Sibiu, Transilvania, ziarul „Observatorul „, sub conducerea lui George Bariţiu. Ziarul va apărea pînă la 27 iunie 1885.

1883: Se constituie la Paris, Franţa, grupul revoluţionar român, compus din Vintilă C.A.Rosetti, Alexandru A.Bădăran, Constantin Mille, Vasile G.Morţun, etc.

 1888: Apare lunar la Blaj revista muzicală şi literară „Muza română”, editată de Iacob Mureşanu. Revista apare cu intermitenţe: seria I – 1 ianuarie 1888 – 31 decembrie 1889; seria II – 1 ianuarie 1894 – septembrie 1895; seria III – 1 martie 1906 – 14 martie 1907.

1893: Apare la Iaşi, România, „Revista critic-literară „, sub conducerea lui Ion Luca Caragiale şi Anton Bacalbaşa.

 1894: Apare bilunar la Bucureşti, România, revista literară „Vatra„, condusă de Ioan Slavici, Ion Luca Caragiale şi George Coşbuc. Revista va apărea pînă în august 1896.

1897: S-a nascut Ana Aslan, medic roman de renume international; (d. 1988)

 

 

 

1904: Apare lunar, la Cernăuţi şi Suceava, revista literară şi ştiinţifică  „Junimea literară„, sub conducerea lui I.Nistor. Revista apare cu intermitenţe: seria I – 1 ianuarie 1904 – 1914; seria II – 1923-1939.

 1907: Apare bilunar la Bucureşti, in România, revista literară „Convorbiri „, sub conducerea lui Mihail Dragomirescu. După un an revista va fi redenumită „Convorbiri critice” şi va apărea pînă la 25 decembrie 1910 şi în 1935.

1907: Este editata  la Bucureşti, in România, lunar, apoi săptămînal, revista „Floarea darurilor „, sub conducerea lui Nicolae Iorga. „Floarea darurilor ” a fost prima revistă românească de popularizare a literaturii străine. Revista a apărut pînă la 30 decembrie 1907.

 1923: In România recent unita sunt lichidate zemstvele de voloste (de plasă) existente  în Basarabia ca ramasite ale vechii administratii rusesti.

 

1925 : Se infiinteaza Legaţia româna de la Tirana,in  Albania.

1927: România ratifică Convenţia de la Berna, Elveţia, pentru protecţia operelor literare şi artistice. Această convenţie a fost completată şi revizuită în mai multe rînduri.

 1936 : Apare bilunar la Iaşi,  revista „Însemnări ieşene” (pînă la 1 octombrie 1940), sub conducerea lui Mihail Sadoveanu, George Topîrceanu, Mihai Codreanu şi Grigore T.Popa.

1936: Este  publicata  la Bucureşti, revista „Preocupări literare„, sub direcţia lui P.Haneş. Revista va apărea pînă în aprilie 1943.

1937: Intră în vidoare Codul penal şi Codul de procedură penală din România.

 1939: Apare la Iaşi, România, „Jurnalul literar „, foaie săprămînală de critică şi informaţie literară, sub conducerea lui George Călinescu. Publicaţia va apărea din 1 ianuarie la 31 ianuarie 1939 şi a doua serie la Bucureşti în 1947-1948.

 1939: Legaţiile române din Belgrad, Ankara şi Atena sunt ridicate la rangul de ambasadă.

 

 

2007: România și Bulgaria devin membre ale Uniunii Europene.

 

 

 

  2011: A decedat Marin Constantin, dirijor, fondator si conducator al  renumitului cor  Madrigal; (n. 1925).

 

 

 

 

 

 

 

 

Bibliografie (surse):

  1. Acad. Dan Berindei, Istoria românilor, cronologie, editura Cartex, Bucureşti 2008;

  2. Dinu Poştarencu, O istorie a Basarabiei în date şi documente 1812-1940, Editura Cartier Istoric.

  3. Istoria md.

01/01/2016 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , | 2 comentarii

%d blogeri au apreciat: