Paul Goma vorbește despre simțul libertății la români

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Cum să-i ceri românului să aibă simțul libertății când el n-a cunoscut niciodată adevărata libertate?
A avut el vreodată – vorbesc de ceea ce se numește cetățeanul de pe stradă – sentimentul că votul lui, cuvântul lui, dorința lui sunt luate în seamă, că și el poate schimba sau determina ceva?

Niciodată.

Fiindcă libertatea se însușește treptat, se învață, ca abecedarul, ca o limbă străină, în timp, prin practicarea ei, nu se cucerește, nu se intră în stăpânirea ei dintr-o dată, ca o bucată de pământ sau un obiect. […]

Inși liberi sunt destui și la noi. Dar, în cazul lor, e vorba de libertatea interioară, deci individuală. Restul…turmă supusă.

O bați, o umilești, dar când îi ordoni să înalțe osanale celui care-o umilește și o bate, nu se lasă rugată. <<Și-așa nu putem noi schimba nimic.>> […]

Desigur, ciobanul poate fi înțelept – fiindcă e liber. Fiindcă ERA liber. Dar unde e ciobanul român?

Ciobanul a coborât de la munte, acum face naveta, zilnic, la un șantier, la o fabrică, în loc de traistă umblă cu servietă de mușama, în loc de toiag cu un capăt de sârmă pe care înșiră pâinile cumpărate la oraș, în loc de fluier are televizor, în locul oilor numără zilele rămase până la chenzină…

Dar tot mioritic a rămas. Ba, într-un fel, a căzut cu câteva trepte – azi e o oaie, și nu păstor; (Paul Goma – Gherla).

 

 

Paul Goma, biografie

 

 

 

 

 

 

Paul Goma, militant și scriitor  anticomunist român basarabean

 

Poate cel mai cunoscut disident din timpul României comuniste și unul dintre cei mai cunoscuți scriitori postbelici, Paul Goma s-a născut în Basarabia la  2 octombrie 1935 în satul Mana, comuna Vatici, județul Orhei, Basarabia, ca al doilea fiu al unei familii de învățători români, scrie Dan Stîncă în Istoria md.

Odată cu cedarea Basarabiei fostei U.R.S.S., în urma Pactului Molotov-Ribbentrop, familia Goma s-a refugiat în România.

Paul Goma s-a arătat din tinerețe animat de un spirit contestatar, declarînd că persecutarea sau escamotarea unui cetățean rentează pentru putere, numai dacă rămîne necunoscut. În mai 1952, elev în clasa a zecea a liceului ”Gheorghe Lazăr” din Sibiu, Goma a fost convocat la Securitate și reținut opt zile, după care a fost exmatriculat din toate școlile din țară, deoarece susținuse în școală cauza unor persoane anchetate și arestate sub acuzația de anticomunism.

A reușit totuși să se înscrie la liceul ”Radu Negru” din Făgăraș, pe care l-a absolvit în iunie 1953.

În 1954 a susținut simultan examene de admitere la Universitatea din București la filologie română și la Institutul de literatură și critică literară ”Mihai Eminescu”. A reușit la amîndouă, dar a ales Institutul.

A apărut pentru prima dată ”cazul Goma”. După înfrîngerea revoluției maghiare din 1956 de către trupele sovietice, în luna noiembrie a aceluiași an, Paul Goma și-a predat în semn de protest carnetul de membru UTM.

A fost arestat în noiembrie 1956, acuzat de ”tentativă de organizare de manifestație ostilă”. În martie 1957 a fost condamnat la doi ani de închisoare corecțională, pe care i-a executat la închisorile Jilava și Gherla.

Neputîndu-se reînmatricula în anul III la Institutul ”Mihai Eminescu”, în vara anului 1965 a dat din nou examen de admitere la facultatea de filologie a Universității din București.

În 1971, a fost propus pentru a fi exclus din PCR, din cauza publicării integrale a romanului ”Ostinato” în RFG, la editura Suhrkamp, pe care cenzura i-l ciopîrțise în țară.

În 1977, Goma a reușit să trimită la postul de radio occidental Radio Europa Liberă o scrisoare deschisă în care cerea guvernului României respectarea drepturilor omului in România. Scrisoarea a fost difuzată de postul de radio. În consecință, a fost permanent urmărit, apoi arestat și bătut de Securitate. Însă, fiind bine cunoscut în Occident și repertoriat de organizația neguvernamentală împotriva încălcării drepturilor omului, Amnesty International, Goma nu mai putea fi judecat și condamnat fără a stîrni proteste în străinătate.

La 20 noiembrie 1977, Goma, împreună cu soția și copilul, au fost decăzuți din cetățenia română și expulzați în Franța. Ajunși la Paris, au cerut azil politic. Aici Goma și-a continuat lupta împotriva regimului comunist de la București și a conducătorului lui, Nicolae Ceaușescu. Ca reacție la activitatea sa anticomunistă, a fost ținta unui atac cu colet-capcană și a unei tentative de asasinat puse la cale de regimul de la București.

Paul Goma și familia locuiesc în continuare în Franța. Nu este membru al Uniunii Scriitorilor, din care a fost exclus în 1977 de conducerea de atunci.
Goma este în prezent apatrid. Lupta sa împotriva comunismului a luat cu timpul un aspect din ce în ce mai naționalist și sceptic față de Occident, Goma începînd prin a refuza în 1980 oferta de a primi cetățenia franceză, primită în același timp de scriitorul ceh Milan Kundera.

A publicat la Editura de Stat pentru Literatură și Artă romanul Ostinato și a debutat la revista Luceafărul cu povestirea Cînd tace toba (1966). În vara anului 1967 a trimis în occident prima variantă, necenzurată, a romanului Ostinato.

După 1989 i s-au publicat și în România o parte din cărți. I-au apărut articole în revistele Vatra, Familia, Timpul, Jurnalul literar.

În 2002, Paul Goma a publicat eseul Săptămîna roșie 28 iunie-3 iulie sau Basarabia și Evreii, în care descrie ”atrocități comise de populația neromână (în special, evrei) în timpul retragerii trupelor și administrației române din Basarabia și Bucovina, de după ultimatumurile sovietice din iunie 1940.”

Paul Goma a făcut parte pentru opt zile din Comisia Prezidențială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, din care a fost îndepărtat din considerentele de mai sus de către șeful comisiei, Vladimir Tismăneanu.

”Îl iubesc pe Paul Goma, pe şleau spus, fiindcă i-a înjurat pe toţi. De la un anumit moment încolo capacitatea lui de nuanţare a încetat să mai funcţioneze, sila i s-a urcat în creier şi nu a mai pregetat. Îl mai iubesc pe Paul Goma deoarece nu a venit niciodată în ţară după decembrie 1989.[…]”

 

 

Bibliografie:

 

1. http://www.romanialibera.ro;

2. http://www.paulgoma.free.fr;

3. Elvira Iliescu, Paul Goma – 70, Ed. Criterion, 2005;

4. http://www.ro.wikipedia.org.

5. Istoria.md

 

 

 

 

Publicitate

Românii din Polonia – Goralii. VIDEO

 

Goralii, românii din Polonia

În Munții Tatra din sudul Poloniei trăiesc români care au venit acolo în urmă cu sute de ani.

În pofida trecerii timpului, goralii, una dintre cele mai puțin cunoscute grupări românești din afara hotarelor ţării noastre, nu și-au uitat obiceiurile.

Goralii din Polonia trăiesc azi în jurul orașelor Zywiec, Zakopane și Nowy Sacz.

Obiceiurile, îmbrăcămintea, casele, înfățișarea și firea lor îi arată că nu sunt slavi, ci români!

În fapt, aceşti gorali sunt urmașii păstorilor valahi (români) care practicau transhumanţa încă din secolul al XII-lea.
Pe la 1600, documentele poloneze aminteau existența a peste 500 de sate românești, parte a acestora fiind locuite de urmașii lui Dragoș Vodă prin nepoții săi, Drag și Sas.

Păstorii români au populat în Polonia culmile munților, aducând cu ei civilizația Carpaților și învățându-i pe polonezi să trăiască la munte.

Azi, tot ce se păstrează în Polonia drept tradiție a muntelui, păstoritului, lemnăritului sau plutăritului, este o moștenire româno-valahă.

Spre deosebire de muntenii noștri, goralii polonezi de azi își păstrează tradițiile cu smerenie.

În curtea fiecărei pensiuni turistice luxoase (zona este de prim rang în domeniu), se păstrează și vechea căsuță de lemn moștenită din bătrâni, utilată complet în stil ancestral și uluitor de apropiat de ceea ce numim tipul tradițional: totul, începând de la laiți și până la țoluri, cuptor sau cofe, aduc aminte de satul transilvănean de odinioară.

Goralii știu că sunt români, se proclamă ca atare (cu mândrie), iar cel mai celebru grup folcloric din acei munți se numește, în traducere, „Capela Valahă”, și e condus de violonistul Zbyszec Walach.

Unele mâncăruri sunt „ca pe la noi”, brânza se identică cu cea din Transilvania, iar țuica (la gust și ca metodă de preparare), este aceeași ca horinca noastră.

Goralii s-au stabilit acolo între veacurile XII-XVI, ultimul sat românesc fiind întemeiat în 1509.

Sursa: catar.ro 

 

ADDENDA: Avea Papa Ioan Paul al II-lea rădăcini româneşti ?

 

 Consul al Româ­niei în Polonia, erudit cunoscător al relaţiilor româno-poloneze şi traducător al scrierilor Papei în limba română, domnul Mareş, a dedicat multă energie pentru a clarifica rădăcinile familiei Woj­tyla.

Când această idee era doar o ipoteză pentru domnia sa, a fost primit în audienţă de însuşi Papa Ioan Paul al doilea.

– Domnule Nicolae Mareş, aţi avut fericirea de a fi primit, în februarie 1993, la Vatican, de Papa Ioan Paul al II-lea. V-aţi dus acolo pentru a clarifica o ipoteză, cea a originilor sale româ­neşti. Cum a decurs întâlnirea? Aţi primit un răspuns edificator?

– Am avut bucuria de a fi primit în audienţă la Vatican, pentru a-i înmâna Suveranului Pontif vo­lumul său de Poeme, pe care îl tradusesem şi publica­sem în limba română.

Îmi propusesem să-l întreb, fără prea mari ocolişuri, dacă real­mente este român la ori­gine.

Audienţa a fost destul de lungă pentru o asemenea oca­zie. În marea şi cople­şi­toarea sa bunătate, bucurân­du-se că pu­tem con­ver­­sa în limba lui Mickiewicz, Sfân­tul Pă­rinte s-a intere­sat, în primul rând, de mobi­lul care m-a de­ter­mi­nat de a-i trans­pune creaţiile literare în lim­ba română, do­vedind un interes cu to­tul apar­te, atunci când a aflat că nu nu­mai poe­mele respec­tive le tra­dusesem, ci şi o piesă de teatru, dragă inimii Sale.

Îmi voi aminti în­totdeauna cu plăcere că emoţionanta con­vorbire s-a prelungit cu mult peste limitele acordate la intrare de monseniorul Dziwisz, azi episcop, deoarece a trebuit să îi răspund Sfântului Părinte la o întrebare care mi-a tăiat respiraţia:

„Ce se mai aude prin Româ­nia noastră?”.

Sin­tag­ma astfel formu­lată m-a străful­gerat, deoarece între­ba­rea în sine conţinea chiar răs­punsul la în­treba­rea cu care ve­ni­sem de fapt, cea le­ga­tă de originile sale ro­mâ­neşti.

– În afară de a­cest răspuns diplo­matic al Pa­pei, aţi pu­­blicat mai multe stu­dii în care aţi pre­zentat şi alte argu­mente concrete des­pre originile sale ro­mâneşti. Vă rog să amintiţi câteva dintre ele.

– Într-unul dintre ace­le sute de sate în­temeiate de valahii români în Po­lonia şi în care a funcţio­nat, până în secolul al XVIII-lea, dreptul va­lah, s-a născut – la 1826 – străbunicul Pa­pei, Fran­ciszek Woj­tyla.

Localita­tea identificată se numea Czaniec (Ţaniec), era lo­cuită de valahi, fapt de­monstrat de profesorul Universităţii Jagiellone, Sta­nislaw Lukasik, încă din 1938, în mono­grafia Pologne et Roumanie, precum şi mai recent, de alţi cercetători, printre care şi Jozef Szczypka.

Locali­tatea respectivă era condusă de un jude al comu­nităţii (Iudex commu­nitatis) ce l-a desemat pe Fran­ciszek Woj­tyla liber no­tarum, acesta ajutându-l pe jude în dezba­terile asupra unor cauze ale semenilor lor valahi care, în ciuda fap­tului că locuiau pe teritoriu polonez, aveau asigurat dreptul sau privilegiul de a fi judecaţi nu­mai potrivit nor­melor din Jus va­lachicum (Dreptul valah).

A­ceas­ta era o cu­tumă specifică trans­hu­manţei ro­mâ­neşti pe teri­to­riul Polo­niei. Se cunoaşte, de ase­menea, că Fran­ciszek Woj­ty­la  a ajuns ceva mai târziu un fel de sfet­nic al judelui.

Nu­mele de Woj­tyla, cu anumite defor­maţii de scri­ere, sigur, şi de pro­nunţie, sunt des­tul de des în­tâl­nite în docu­men­tele din Evul Mediu polonez, în zonele în care au trăit coloniştii valahi, după cum sufixul ila sau ilă se remarcă printr-o frecvenţă mare în numele româ­neşti cu o largă răs­pândire, pe o arie importantă din România, pre­cum: Voicilă, Voitilă, Mihăilă, Vintilă.

Aceasta poate duce uşor la concluzia că pentru numele sau prenumele de Wojtyla, cel mai apropiat ar putea fi un astfel de ape­lativ tipic ro­mânesc, sufixul respectiv ne­întâlnindu-se, din câte cu­noaş­tem, în alte limbi din zonă.

În afară de aceste ar­gumente, trebuie ţinut cont şi de contextul mi­graţiei – am putea spune chiar colo­nizării – destul de însemnate a anu­mitor zone din Polo­nia, de că­tre ro­mâni.

Aceas­ta este însă o istorie lungă şi, din păcate, foarte puţin popu­larizată (http://www.formula-as.ro/2013).

 

 (Foto: Agerpres) 

Nicolae Mareş

scriitor, diplomat, traducător de limba polonă

 

 

 

PĂSTORITUL ŞI ISTORIA ROMÂNILOR (clarificarea unor probleme socio-istorice).VIDEO

 

 

 

„Strămoşii noştri au fost până prin secolul VIII păstori şi numai păstori... introducându-se apoi o brumă de plugărie, care a sporit treptat până prin secolul XIV, când agricultura începe a intra într-o rivalitate mai pronunţată cu stâna”.

 

B.P.Hasdeu 1973 p 137 

Etnogeneza românilor, confundata de regula de istorici cu geneza statului român, a fost adesea un subiect nu prea clar abordat de oamenii de ştiinţă sau de cei interesaţi.

Noţiunile de vorbitor de o anumita limbă, de grup etnic, de stramoş comun, nu sunt adesea corect corelate, deşi probabil prima este majoră social şi chiar etnogenetic.

Notăm ca existenta şi structura existenţei vorbitorilor de limba româna – a romanilor- din SE Europei se pierde în negura vremurilor.

Istoricii, ce işi bazeaza afirmatiile pe date scrise asupra trecutului,leagă inceputul lor de venirea si prezenta armatei romane in ea.

De fapt situatia pare a fi mai complicata.

Cum  sesiza si Dima (2013), aprobându-l de fapt si pe Haşdeu,”vechea civilizatie romaneasca nu poate fi corect inteleasa fără raportare ei la cadrul  vietii pastorale”.

Se mentin astfel unele semne de intrebare. Printre ele se poate numara existenta sau nu a unor deosebiri etno-lingvistice intre romani si traco-geto-daci si existenta unor profesi, cum este pastoritul,specifice vietuirii intr-o anumita zona eco-climato-geografice, cam legata de VLAHI si de teritoriul Romaniei.

Notam ca 14 din cele 20 regiuni ecologice ale tarii (corespunzatoare celor 4 zone si 10 domenii agro-ecologice),reprezentand cca 70 % din suprafaţa tarii,au pajisti normale,potrivite pastoritului;numai 6 regiuni ecologice au pajişti stepizate, mai puţin potrivite păstoritului.

Aicea se afla probail si o baza a dificilei sesizari istoricilor, care in gândirea lui L.I. Cuesdean, ii remarca pe români drept o „mare enigma a românilor antici” (Marea Enciclopedie Britanica, citată de G.l.Ionita, p14).

Se vorbeşte şi de un caracter semilatin al limbii geto-dacice (Ioniţă).

 

1. Păstoritul-domeniu iniţial al agriculturii şi al rezistenţei socio-naţionale a protoromânilor.

 (clarificarea unor probleme socio-istorice).    

Denumirea este strecurată în însăşi denumirea etnică a românilor (valah = pastor = român).

Oile se numară dealtfel printre cele mai răspândite specii de animale domestice (59 rase FAO 2007).

Creşterea  lor a fost, si de fapt si este, o ocupaţie importantă a românilor, însă niciodată exclusivă şi nesedentară. 

Atât cât poate asigura nevoile casei, pastoritul a fost si este,o ocupaţie a micilor crescatori de oi , legaţi de o anumita localitate, dar si a marilor crescatori- mocanii- – beneficiari ai productiei spontane de furaje pe zone geografice mari, cu perioade de vegetatie – furajare – complementare, corelate cu relieful, clima, plantele ce cresc in arie.   

Notăm ca sunt patru sisteme de pastorit; trei, care cuprind si astăzi cca 95 % din oi (cca 75% în trecut), sunt sedentare (40 % local în zona arabila si cca 40 % în zona nearabilă ).

Transhumanţa, al patrulea sistem, a avut în trecut o pondere mai mare (cca 25 %-4-6 milione oi), dar persistă şi astăzi.

Capacitatea de suport a teritoriului pentru oi a fost estimata la 15-16 milioane (Draganescu, 1998); încarcatura pe pastor profesionist a fost de 100-200 oi timp de 6-11 luni pe an.

Ţăranii care nu erau pastori posedau 1-20 oi.

 

 

 

În România au fost maximum 100 000-150 000 păstori profesionişti, revenind cam unul la 10-20 ţărani posesori de oi. 

 Mai notăm o observaţie lingvistică interesantă. O analiză a asemănării cuvintelor din diferite limbi folosite în SE Europei în productia ovine, în păstorit, atrage atenţia că terminologia este în mare masură româneasca, foarte rar sunt folosite cuvinte de origine latină.

Tot interesantă este şi o anumită frecvenţă a denumirii „Valahe”, data  unor rase de oi din aceasta zona a Europei, denumire ce atestă prezenta oilor dar şi a românilor.

Dicţionarul mondial al raselor de animale (I.L.Mason 1951), menţiona  rasele Steppe Volosian in Caucazul de Nord si S-W Siberiei,dar numele ei -Vlaska vitoroga era cunoscut in  Iukoslavia, Voloshian in URSS, Moravia, Vlovaci,Vasojevika in Montenegro, Vlakico in Grecia, Voloshian in Ucraina, Wallachian, Kutsovlaska etc.

 

 

 

 

Studiul păstoritului la români a cunoscut un loc important în cercetarile de etnografie, geografie, filologie, sociologie, poate  mai putin de istorie.

Triburile Daco-Geto-Tracice au fost dispersate pe un vast teritoriu în Balcani, Carpati, Bazinul Panonic, Stepa Nord-Pontice, fapt atestat de rasa lor de oi -Valahă=Zackel, existent şi astăzi, deşi posibil venirea Romanilor italici după anul 100 i.H. a mai introdus şi alte rase (Ţigaia, Valaha cu coarne în tirbuşon), creaţii ale omului dar şi ale mediului din zonă.

In relativ indelungata existenţă a vorbitorilor de limba română din aceasta parte a Europei, apar si astazi trei momente istorice.

Primul, probabil cel mai veche, a fost acela al „fărâmiţării”,-rupturii unei vechi populaţii româneşti , ce fusese iniţial  relativ unitară, cum o dovedeşte limba ei.

Sub influenţe eco-geografice, dar mai ales  sub presiunea  unor imigranţi cotropitori, ea s-a fărâmiţat în subpopulaţii , „insule” pe  teritoriul României şi în SE Europei.

Pe internet, si nu numai, se duce o intensa propaganda antiromâneasca, cred subtil coordonata de un anumit for.

Cel mai grav suntem prezentati ca având origine obscură, ca si ţigani, că am apărut în Europa, ca şi ei,  în secolul 10 e.n.

Există şi astăzi o demonstraţie clară de acţiune disruptivă a imigranţilor cotropitori. 

Este cazul Basarabiei, impus Moldovei,  implicit României drept ţară independentă  de Rusia.

  Cel de al doilea moment istoric al romanilor, priveste raspandirea initiala a populatie lor in SE Europei.

Au fost şi sunt încercări  de a scădea la maximum numărul şi  suprafaţa de teritoriu pe care o ocupa initial populaţia română.

Poate cea mai „documentată” lucrare cu acest scop este cea a lui   Alain Du Nay  „Romanii si Maghiari in vartejul istoriei”( 2008).

În ea se aduc agumente care vor sa demonstreze căstramoşii românilor nu mai erau în nordul Dunării dupa retragerea romanilor şi venirea unui popor imigrant…

Se trece însă de fapt cu vederea ca „imigrantii”sunt stiintific demonstrat, cam 50% slavi maghiarizati, vreo 30%  români maghiarizati, iar restul de 20% sunt germani, ţigani si uralici.

„Imigranţii” au asimilat clar si români găsiţi de ei chiar şi în Câmpia Panonică (CAVALLI-SFORZA ).

 Cel de al treilea moment istoric este sesizarea si recunoastrea unitatii etnice a comunitatilor romanesti din Romnia si SE Europei, inceputa practic in ultimele secole si al carui apogeu pe care il traim si  sarbatoririm astazi prin „ centenarului unirii”. 

3.”Ţări”… în România 

   (Epatanta unitate in diversitate !)

0amenii din o localitate sau grup de localităţi apropiate teritorial, ecologic, economic au tendinţa şi de fapt sunt obligaţi prin însăsi existenţa lor, de a stabili relaţii comune de viaţa.

Se fomeaza astfel in orice populatie, popoconomice r o structura de comunităţi,“insule”, cu relaţii deosebite în cadrul lor şi intre ele.

Gradul si timpul lor de izolre conteaza asupra rezultatului final, ce poate merge de la grade nesemnificative pana la diferente mari.

Unica si unita  de secole (sau milenii!) prin limba, populatia României si de fapt SE europeana, a avut , datorita diversitatii eco-geografico-istorice, o structura sociala insulara normala.

Ea este, ca orice populatie din lume,  un ansamblu de comunitati sociale-relativ distincte. 

Fiecare „comunitate” are o viata interna-(inrudiri, economie,  inclusiv pastoritul)  mai mult sau mai putin specifica. 

Faptul este vizibil, recunoscut.

Uneori aceste comunităţi au şi la noi  o denumire clara, consacrata -„ţări”.

Cocean Pompei (-2011) sesizeaza geografic in România existenţa a 18 asemenea comunităţi locale numite „ţări”, pe care le grupează prin particularitatile lor eco-socio-economice in”4 branduri”- distincte. Printre ele se numara Tara Haţegului, Tara Oaşului, Tara Năsăudului Tara Almăjului, Tara Vrancei, Tara Lăpusului, Ţara Maramuresului,Tara Severinului,Tara Barsei, etc”….

Denumirea de “ţară” este, folosită şi in alte ţări si este  aceptata in limbajul românesc comun, chiar in lucrari stiinţifice (teze du e doctorat).

Ele  reflecta ceva din trecuta particularitatea eco-antroplogica, a zonei. Sunt “regiuni geografice si spatii mentale”.

4. Comunitati (“Ţări”) romanesti in tari din Balcani,Panonia, Nord- Pont 

 

          Românii au fost diseminaţi , din timpuri imemoriale, cum  mentionează si Dictionarul Oxford si am precizat si noi,  in tot S-E Europei.  Marea Unirea  a dus insa abia in 1918 la formarea unui stat Roman. Situatia  impune insa si o minima vizualizare istorica.

Doua mari evenimente istorice trebue retinute:

(1) imigratia navalitorilor si (2)  formare de catre navalitori a unor state nationale.   

Epoca imigratiei slavilor, maghiarilor, poate si grecilor,si perioada secolelor 19-20,când imigranţii au insistat pe  formarea de state nationale (a caror necesitate istorica,umana, ética nu o discutam), a avut in SE Europei si unele efecte discutabile, daca nu incorecte.

Majoritaea populatiilor locale romanest au fost spontan sau deliberat asimilate (Matley (1968), Malcom (1996, 1999), Winnifrth (1985)}. Vechea populatie romana, a fost pusa initial in situatia de a se retrage in zone geografice si profesii mai greu accesibibile (pastoritul)si de a asimila limba imigrantilor.

Denumirea de pastor a devenit adesea sinonima, chiar pana astazi, cu cea de vlah sau valah. Se urmareste uneori deliberat ştergerea urmelor foştilor locuitori “valahi” in foste lor tari.

Fostele populatii române locale au scazut numeric si a cresut pericolul disparitiei lor. 

    Opinia publica internationala si chiar legislatia europeana au tendinta de a ignora denaturarea istoriei si asimilarea acestor natiuni.

Recunoaşterea adevărului istoric, o necesítate practica, nu numai ética,impune o clarificare sociológica, culturala, chiar genética a structurii populatiei statelor din zona.

Studiile noastre referitoare la pastorit si istoria romanilor in spatiul Nord-pontic, Balcanic, Panonic,Nord-carpatic cauta sa aduca o modesta contributie la aceasta clarificare.

Ele, in mare masura publicate, nu sunt decat un inceput, ce poate merita a mai fi analizat.

Se pare ca de fapt limba vorbită si etnia declarată la popoarele balcanice,nord-pontice, panonice nu este un indicator etnic clar.

 Notăm că in Panonia, Balcani, Sudul Ucrainei si Rusiei, unde slavii,maghiarii, poate chiar grecii sunt imigranti tarzi, vechia populatie, retrasa in zone geografice mai greu accesibibile, s-a cam ocupat mult cu pastoritul (..exista si astazi in muntii Caucaz o rasă de oi numita Valahă.); denumirea de pastor a fost adesea sinonima cu cea de vlah sau valah. 

Se pare ca de fapt limba vorbită si etnia declarată sunt relative, deosebirile dintre popoare fiind mult mai mici. 

 

 

 

Foto: Aromâni (vlahi) din Peninsula balcanică

Mai notăm ca zona Tesaliei, Macedoniei şi părţile dunărene ale Bulgariei deveniseră prin secolul XII-lea terenuri de pasunat pentru cirezile valahilor, find numita “Magna Valahia” (Chirot 2004) 

5.Există o noncompetivitate socio-economică actuala a păstoritului traditional ?

Viata socio-economica a tarilor romane a suferit transformari importante si intersnte in secolele 19 si 20, cum mentioneaz Chirot, in „Originile inapoierii in Europa de Est”.

Dupa primul Razboi Mondial a fost pusa in practica nu o reforma agrara cu scopuri”cosmetice”ci o masiva redistibuire a pamanturilor in urma careia mari latifundiari au incetat sa mai existe ca o clasa. 

Pastoritul ,ce a ramas practic cu  baza sa materiala si piata de desfacere, si-a pastrat, se pare ponderea, chiar si in ani mai grei.

Se spune ca in perioada anilor 1970-1980 singurii milionari cunoscuti erau mocani. Productia ovina a pierdut „piata” bani, dar se pare ca isi pastreaza un onorabil loc doi in modesta pondere de 34 %, la care a decaut productia animala din România în venitul agricol după anul 1990. 

Apare insa o complicatie. Conjunctura politico-economica actuala a tinde sa transforme pe tarani in  in mici propietari de pamant, neviabili  economic.  Problema este cam complicata nu numai pentru pastorit,  ci pentru productia de alimete, chemata sa faca fata exploziei demografice si de consum actual.

Agricultura intensiva , dezvoltata cam costisitor si in romania anilor 1970-1980, , nu a antrenat suficient si cresterea ovinelor, pastoritul. Dupa 1990, justificarea  noilor reforme a fost adesea mai mult etica decat economica.

Obiectivul a fost returnarea bunurilor vechilor proprietari, mai exact descendentilor lor, multi dintre ei locuind deja în orase. Se intrevede uneori, chiar o scadere treptata a pastoritului ca mijloc de subzistenta economica.

Notam, cum scrie şi Davidescu (2010),  că „ din 1990  efectivele de animale şi producţiile  animaliere au înregistrat un declin permanent …marcata clar de desfiintarea celor 196 de complexe intercooperatiste  de creştere industriala a porcilor, taurinelor, păsărilor, am spune noi si ovinelor.”

  In faţa acestui pericol, a aparut necesitatea de găsi căi de integrare a păstoritului în agricultura ştiintifică, si intensiva. 

Comunitatea Agricola Europeana s-a sesizat deja si acordă actualmente o atenţie, chiar un suport material şi păstoritului extensiv.

Se vizeaza trecerea deciziilor în acest domeniu pe o baza stiintifice si adaptarea lui la competiţia socio-economică actuală.

Structura patrimoniului natural,a diversitatii peisajului si vegetatiei, piata de desfacere impun deja cautarea unor tehnologi moderne de pastorit intensiv, unei severe integrari verticale si orizontale. 

5.PĂSTORITUL – component al patrimoniului cultural

Pastoritul, o veche ocupatie traditionala romaneasca, este efectul structurei geografico-ecologico- vegetale a teritoriului romanesc, al existentei pajistilor naturale, dar si al traditiilor,al conditiilor istorice de viata ale oamenilor.

Sistemele de paststorit locale, traditionale au fost mult timp un mestesug, o „arta”si în mica masura subiecte de studii si recomandari stiintifice. Unele detalii practice erau cunoscute numai de pastori. Momentul economico-social actual impune o reconsiderare a problemei.

Reamintim totusi (Drăgănescu, 2001) ca în uni anii grei (1980) singurii milionari cunoscuti pe plan national erau mocani.

Secretul lor economic era transhumanţa şi folosirea resurselor marginale (pastoritul alpin vara, pastoritul „la drum” toamna si primavara, pastoritul terenurilor agricole sau marginale – iarna). 

Se pare ca în faţa dezvoltării agro-economice a secolului 2000, pastoritul, în mod deosebit transhumanta, este în declin. O serie de factori acţioneaza împotriva ei.

Pastorii au o viaţă dificilă şi au de infruntat antipatia agricultorilor cauzată şi de trecerea turmelor pe drumurile agricole.

Sunt însa şi argumente în favoarea păstoritului: este un sistem adaptat naturii, integrat atât în sistemele semi-natural cât si naturale ecologice agricole  si chiar conservarea terenurilor alpine si subalpine ar fi dificila în absenta pstoritului.

Pastoritul, chiar numai al oilor, produce bunuri de calitate cerute pe piaţă.

 Terenul muntos al României, istoria şi cultura ei impun şi recomandă mentinerea pastoritului, care de fapt se face deocamdată prin acţiunea spontană a oamenilor.

Comisia Europeană pentru Agricultura cauta prin subcomisiile sale, a caror activitate si recomandari ar fi util a fi cunoscute si la noi,încurajarea, sprijinirea şi dezvoltarea păstoritului. 

Se impune în primul rând a se organiza asociatii ale crescatorilor de oi,economic puternic integrate vertical.

Un suport statal organizatoric, tehnic, finaciar şi moral este necesar cel putin pentru început.

În al doilea rând, trebuie asigurate conditii de viata mai bune ciobanilor si, în al treilea rând, evitarea conflictelor pastoritului cu agriultorii.

Pastoritul a fostşi rămâne un componet al patrimoniului cultural românesc şi el trebuie considerat ca atare. 

Pentru a avea o ţară puternică, fiecare petec de pământ trebuie sa fie acoperit cu o activitate economică prin care să nu fie distruse  în nici un fel mediul înconjurător, apele, flora, fauna şi nici tradiţia străbună.

Evident, pajiştile naturale din zonele montane reprezinta o bogaţie  importantă, care se poate valorifica şi conserva în folosul ţării noastre, prin creşterea oilor.

Sursa:

Prof.Dr. USAMV Bucuresti C. Draganescu, membru ASAS

––––––––––––––––––––––––

Documentare Suplimentara

1. Draganescu , C. Gwyn Jones 2001(Canada}

C. Drăgănescu – PASTORITUL  SI  ISTORIA ROMANILOR.

 1. AROMANII VECTOR AL UNEI VECHI CULTURI PASTORALE.. Revista de Zootehnie  Nr. 4/Dec..2005

C,Draganescu . PASTORALISM AND THE ROMANIANS HISTORY 2. PEOPLE, LANGUAGES, GENES AND THE LOCAL SHEEP BREEDS, IN NORTH-EASTERN BLACK SEA STEPPE  Scientific Papers Series Management , Economic Engineering in Agriculture and Rural Development Vol. 13 Issue 1, 2013)    C.Dr?g?nescu P?storitul ?i istoria românilor: 2. rasele de oi din stepa nord-est pontic?. Revista de Zootehnie III. ¤ :28-33

(C.Draganescu -PSTORALISM AND THE ROMANIAN HISTORY. 3. SHEEP BREEDS PEOPLE, LANGUAGES, GENES IN NORTHERN CARPATHIANS Scientific Papers Series D Animal ScienceVol L.VI ISSN 2285-5750, ISSN CDROM

2285-5769; ISSN-L 2285-5750)),

    C. Dăgănescu.- Păstoritul şi istoria românilor: III. Viaţa pastorală în Balcani şi în Europa de sud-est – trecut, present,viitor. Revista de Zootehnie IV.3

C. Drăgănescu  2007 On the pastoral life în Balkans and South Eastern Europe Past, present, future Third Joint Meeting of Universities and Research Institutions for Animal Science Of Balkan Countries February 10-12 2007 Thessaloniki-Greece

Show original message

 

 

 

CITIŢI ŞI:

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/10/04/ziua-de-4-octombrie-in-istoria-romanilor/

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/10/04/ziua-de-4-octombrie-in-istoria-romanilor/