Românii din Polonia – Goralii. VIDEO

Goralii, românii din Polonia
În Munții Tatra din sudul Poloniei trăiesc români care au venit acolo în urmă cu sute de ani.
În pofida trecerii timpului, goralii, una dintre cele mai puțin cunoscute grupări românești din afara hotarelor ţării noastre, nu și-au uitat obiceiurile.
Goralii din Polonia trăiesc azi în jurul orașelor Zywiec, Zakopane și Nowy Sacz.
Obiceiurile, îmbrăcămintea, casele, înfățișarea și firea lor îi arată că nu sunt slavi, ci români!
În fapt, aceşti gorali sunt urmașii păstorilor valahi (români) care practicau transhumanţa încă din secolul al XII-lea.
Pe la 1600, documentele poloneze aminteau existența a peste 500 de sate românești, parte a acestora fiind locuite de urmașii lui Dragoș Vodă prin nepoții săi, Drag și Sas.
Păstorii români au populat în Polonia culmile munților, aducând cu ei civilizația Carpaților și învățându-i pe polonezi să trăiască la munte.
Azi, tot ce se păstrează în Polonia drept tradiție a muntelui, păstoritului, lemnăritului sau plutăritului, este o moștenire româno-valahă.
Spre deosebire de muntenii noștri, goralii polonezi de azi își păstrează tradițiile cu smerenie.
În curtea fiecărei pensiuni turistice luxoase (zona este de prim rang în domeniu), se păstrează și vechea căsuță de lemn moștenită din bătrâni, utilată complet în stil ancestral și uluitor de apropiat de ceea ce numim tipul tradițional: totul, începând de la laiți și până la țoluri, cuptor sau cofe, aduc aminte de satul transilvănean de odinioară.
Goralii știu că sunt români, se proclamă ca atare (cu mândrie), iar cel mai celebru grup folcloric din acei munți se numește, în traducere, „Capela Valahă”, și e condus de violonistul Zbyszec Walach.
Unele mâncăruri sunt „ca pe la noi”, brânza se identică cu cea din Transilvania, iar țuica (la gust și ca metodă de preparare), este aceeași ca horinca noastră.
Goralii s-au stabilit acolo între veacurile XII-XVI, ultimul sat românesc fiind întemeiat în 1509.
Sursa: catar.ro
ADDENDA: Avea Papa Ioan Paul al II-lea rădăcini româneşti ?
Consul al României în Polonia, erudit cunoscător al relaţiilor româno-poloneze şi traducător al scrierilor Papei în limba română, domnul Mareş, a dedicat multă energie pentru a clarifica rădăcinile familiei Wojtyla.
Când această idee era doar o ipoteză pentru domnia sa, a fost primit în audienţă de însuşi Papa Ioan Paul al doilea.
– Domnule Nicolae Mareş, aţi avut fericirea de a fi primit, în februarie 1993, la Vatican, de Papa Ioan Paul al II-lea. V-aţi dus acolo pentru a clarifica o ipoteză, cea a originilor sale româneşti. Cum a decurs întâlnirea? Aţi primit un răspuns edificator?
– Am avut bucuria de a fi primit în audienţă la Vatican, pentru a-i înmâna Suveranului Pontif volumul său de Poeme, pe care îl tradusesem şi publicasem în limba română.
Îmi propusesem să-l întreb, fără prea mari ocolişuri, dacă realmente este român la origine.
Audienţa a fost destul de lungă pentru o asemenea ocazie. În marea şi copleşitoarea sa bunătate, bucurându-se că putem conversa în limba lui Mickiewicz, Sfântul Părinte s-a interesat, în primul rând, de mobilul care m-a determinat de a-i transpune creaţiile literare în limba română, dovedind un interes cu totul aparte, atunci când a aflat că nu numai poemele respective le tradusesem, ci şi o piesă de teatru, dragă inimii Sale.
Îmi voi aminti întotdeauna cu plăcere că emoţionanta convorbire s-a prelungit cu mult peste limitele acordate la intrare de monseniorul Dziwisz, azi episcop, deoarece a trebuit să îi răspund Sfântului Părinte la o întrebare care mi-a tăiat respiraţia:
„Ce se mai aude prin România noastră?”.
Sintagma astfel formulată m-a străfulgerat, deoarece întrebarea în sine conţinea chiar răspunsul la întrebarea cu care venisem de fapt, cea legată de originile sale româneşti.
– În afară de acest răspuns diplomatic al Papei, aţi publicat mai multe studii în care aţi prezentat şi alte argumente concrete despre originile sale româneşti. Vă rog să amintiţi câteva dintre ele.
– Într-unul dintre acele sute de sate întemeiate de valahii români în Polonia şi în care a funcţionat, până în secolul al XVIII-lea, dreptul valah, s-a născut – la 1826 – străbunicul Papei, Franciszek Wojtyla.
Localitatea identificată se numea Czaniec (Ţaniec), era locuită de valahi, fapt demonstrat de profesorul Universităţii Jagiellone, Stanislaw Lukasik, încă din 1938, în monografia Pologne et Roumanie, precum şi mai recent, de alţi cercetători, printre care şi Jozef Szczypka.
Localitatea respectivă era condusă de un jude al comunităţii (Iudex communitatis) ce l-a desemat pe Franciszek Wojtyla liber notarum, acesta ajutându-l pe jude în dezbaterile asupra unor cauze ale semenilor lor valahi care, în ciuda faptului că locuiau pe teritoriu polonez, aveau asigurat dreptul sau privilegiul de a fi judecaţi numai potrivit normelor din Jus valachicum (Dreptul valah).
Aceasta era o cutumă specifică transhumanţei româneşti pe teritoriul Poloniei. Se cunoaşte, de asemenea, că Franciszek Wojtyla a ajuns ceva mai târziu un fel de sfetnic al judelui.
Numele de Wojtyla, cu anumite deformaţii de scriere, sigur, şi de pronunţie, sunt destul de des întâlnite în documentele din Evul Mediu polonez, în zonele în care au trăit coloniştii valahi, după cum sufixul ila sau ilă se remarcă printr-o frecvenţă mare în numele româneşti cu o largă răspândire, pe o arie importantă din România, precum: Voicilă, Voitilă, Mihăilă, Vintilă.
Aceasta poate duce uşor la concluzia că pentru numele sau prenumele de Wojtyla, cel mai apropiat ar putea fi un astfel de apelativ tipic românesc, sufixul respectiv neîntâlnindu-se, din câte cunoaştem, în alte limbi din zonă.
În afară de aceste argumente, trebuie ţinut cont şi de contextul migraţiei – am putea spune chiar colonizării – destul de însemnate a anumitor zone din Polonia, de către români.
Aceasta este însă o istorie lungă şi, din păcate, foarte puţin popularizată (http://www.formula-as.ro/2013).
scriitor, diplomat, traducător de limba polonă