CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Datini şi credinţe bisericeşti şi lumeşti la români. Moşii, Dragobetele, Mărţişorul şi începutul Postului Mare.

 

 

 

 

 

SPAȚIUL MĂRȚIȘORULUI, poate fi un alt nume pentru spațiul carpato-balcanic, leagănul etnogenetic al românilor, scrie Vlad Cubreacov pe cubreacovblog.wordpress.com preluat de Romanian Global News.

Obiceiul arhaic românesc al mărțișorului există la toți dacoromânii, meglenoromânii și aromânii, fiind transmis și populației bulgarofone din Peninsula balcanică. L-au împrumutat și alții, dar nimeni nu l-a generalizat ca noi.
Dacă există un Imperiu al Crizantemei, iată că vedem aici imaginea unei posibile Împărății a Mărțișorului….


Un proiect de lege privind instituirea Zilei Mărțișorului,  asumat de mai mulți deputați din diverse grupuri parlamentare, a fost depus în anul 2019 în Parlamentul României.

 

 

 

 

 

 

 

 

Motto: „Cel ce prin adâncul înţelepciunii, cu iubirea de oameni, toate le chiverniseşti, şi ceea ce este de folos tuturor le dăruieşti; Unule, Ziditorule, fă odihnă, Doamne, sufletelor adormiţilor robilor Tăi; că spre Tine nădejdea şi-au pus, spre făcătorul şi ziditorul şi Dumnezeul nostru”
(Tropar la Sâmbăta Lăsatului sec de carne, Sâmbăta morţilor – Moşii de iarnă)

A fost odată ca niciodată, cândva, demult foarte… A fost o vreme pe când, în lumea satului tradiţional românesc, şezătorile şi clăcile constituiau tot atâtea prilejuri pentru tineri de a se cunoaşte, de a se îndrăgosti şi de a se iubi, chiar şi în perioadele posturilor, atunci când jocurile şi hora satului erau oprite. Iată că se sfârşeşte şi luna lui Făurar şi se apropie începutul Postului Mare; tot acum se încheie şi şezătorile, care au constituit motive de distracţie şi de îndrăgostire pentru tineri, în serile şi nopţile lungi de iarnă. Dar, până atunci…

În cea de a două sâmbătă din perioada Triodului (notă: etimologic, cuvântul triod provine din grecescul triodion/ τριώδιον, format din cuvintele tria/ τρια, trei, şi odi/ ώδή, odă, însemnând cântare în trei ode/strofe; practic, în viaţa liturgică, Triodul are două semnificaţii:

a) cartea de cult care cuprinde slujbele din această perioadă şi

b) una dintre cele trei perioade ale anului liturgic), respectiv în sâmbăta dinaintea Duminicii Lăsatului sec de carne – a Înfricoşătoarei Judecăţi, sâmbătă care este cunoscută, în popor, şi sub denumirea de Moşii de iarnă, Biserica a rânduit să se facă pomenirea generală a morţilor, a părinţilor, moşilor şi strămoşilor noştri adormiţi întru Domnul, în nădejdea Vieţii celei veşnice.

În data de 24 februarie, în calendarul ortodox este consemnată Întâia şi a doua aflare a capului Sfântului Proroc Ioan Botezătorul, o prăznuire care aminteşte de cele două descoperiri minunate ale cinstitului şi de îngeri mult-preţuitului cap al Înaintemergătorului Domnului, relevată şi prin texte liturgice de o aleasă valoare duhovnicească. Avem în vedere atât Troparul: „Din pământ răsărind capul Înaintemergătorului, aruncă credincioşilor Razele Nestricăciunii tămăduirilor.

De sus adună mulţimea îngerilor, de jos cheamă împreună neamul omenesc, ca să înalţe cu un glas Slavă lui Hristos Dumnezeu”, precum şi Condacul:

„Prorocule al lui Dumnezeu şi Înaintemergătorule al Harului, aflând capul tău ca un trandafir Preasfinţit din pământ, tămăduiri luăm totdeauna; pentru că iarăşi propovăduieşti, ca mai înainte, pocăinţa în lume”.

 

 

 

 

 

 

 

 

Imagini pentru dragobete photos

Tot în 24 februarie, spiritualitatea populară consemnează şi ziua lui Dragobete, cel care este simbolul tinereţii, al dragostei şi al bucuriei.
Dragobetele, „care sărută fetele”, este văzut fie sub chipul personalizat al unui „tânăr voinic, frumos şi bun” (Romulus Vulcănescu), fie ca o zi dedicată „iubirii şi aflării perechii, atât la oameni cât şi la păsări şi animale” (Simeon Florea Marian).

Zis şi „Ioan Dragobete”, „Drăgostiţele”, „Sântion de primăvară”, „Cap de primăvară”, considerat fiu al Babei Dochia şi asemănat cu un flăcău chipeş şi iubăreţ, Dragobetele simbolizează şi „nunta păsărilor” sau ziua când ele se strâng în stoluri, zboară, se împerechează şi încep a-şi construi cuiburile.

Se spune că cele rămase acum fără pereche vor sta stinghere până anul următor. Asemenea păsărilor, fetele şi băieţii trebuie să se întâlnească şi „să ţină Dragobetele”, prin cântec şi veselie, pentru a fi îndrăgostiţi şi fericiţi întregul an.
Iubirea (atât cea împărtăşită, plină de bucurie şi de fericire, cât şi cea nefericită, uneori cu final tragic), ca şi dorul, sunt exprimate, în alcătuirile poetico-melodice ale doinelor şi cântecelor de dragoste româneşti, prin trăsături stilistice marcate de o profundă expresivitate şi naturaleţe. Ele relevă însuşirile specifice şi comune ale genurilor lirice, atât de speciale pentru spiritualitatea tradiţională românească.

De aceea, iubirea, aşa cum este cântată în folclorul muzical românesc, întruneşte valenţe multiple: iubirea-n adierea primăverii, iubirea-bucurie, iubirea-adevăr, iubirea-libertate, iubirea ca miracol, prospeţime, gingăşie, iubirea-armonie, iubirea ca o frumuseţe a celebrării vieţii, a înnoirii firii.

Anul 2020 este, după cum se ştie, an bisect; în calendarul bisericesc, ziua de 29 februarie este dedicată Sfinţilor Cuvioşi Ioan Casian şi Gherman din Dobrogea. În tradiţia populară circulă o povestioară legată de această zi:

„Odată, Sfântul Casian, cel ce-şi are hramul la 29 februarie în anii bisecţi, s-a dus la Dumnezeu şi a început să se plângă Ziditorului că oamenii nu-l cinstesc şi pe dânsul, cum cinstesc pe ceilalţi sfinţi. Dumnezeu îl întrebă însă: «Ai făcut vreo faptă bună în lumea aceasta?

Ceilalţi sfinţi au făcut şi de aceea au în fiecare an câte o zi de ţinere». Nesfârşindu-şi încă vorba, iată că vine acolo Sfântul Nicolae ud leoarcă. «Sfinte Nicolae, de ce eşti ud?» «Uite de ce – răspunse sfântul. Din pricina vântului mare era gata, gata să se înece o corabie şi, cum am văzut-o, m-am aruncat în apă şi am scăpat-o de primejdie, iar pe oameni de la moarte.»

Atunci Dumnezeu se întoarse către Sfântul Casian şi zise: «Auzi cum fac fapte bune cei ce au ţinere? Fugi de aici şi la fiecare patru ani să vii şi tu o dată».

Şi de atunci luna februarie are câte 29 de zile la fiecare patru ani” (Tudor Pamfile, Sărbătorile de toamnă şi postul Crăciunului, Academia Română, Colecţia „Din viaţa poporului român”, Bucureşti, Editura Socec, 1914, p. 172).

Cu această ultimă zi a lunii Făurar  se face trecerea către luna martie, cunoscută şi ca Mărţişor sau Germinar (cu trimitere spre trezirea la viaţă a naturii şi încolţirea seminţelor semănate). În unele zone etnografice româneşti, martie se mai numeşte şi luna lui traistă-n băţ sau, mai rar, Dochia.

Numele derivă din cel al Sfintei Cuvioase Muceniţe Evdochia (prăznuită la 1 martie), care a trăit şi a primit cununa muceniciei în al doilea veac creştin în cetatea Heliopolis (azi Baalbek, Liban).

Legendele Dochiei din spaţiul culturii tradiţionale româneşti plasează, fără excepţie, naraţiunile dedicate acestui personaj mitologic, în context pastoral.
Dar, despre Mărţişor (element înscris în anul 2017 de România, în comun cu Republica Moldova, Bulgaria şi Macedonia de Nord pe Lista Patrimoniului Cultural Intangibil al Umanităţii al UNESCO.

Să nu uităm că se apropie perioada Postului Mare, pe care Biserica a rânduit-o pentru a ne curăţi sufletele şi trupurile, prin post şi rugăciune, prin credinţă, milostenie şi fapte bune, aşteptând, cu inimile, cugetele, sufletele şi trupurile curate, Învierea Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, ca un urcuş duhovnicesc spre propria noastră înviere, din somnul păcatului şi al morţii.
În ultimii 30 de ani şi, cu atât mai mult astăzi, conştientizând cu tot mai multă durere că Ţara a încăput pe mâinile ticăloase ale prădătorilor şi jefuitorilor, se vădeşte cu atât mai pregnant că trebuie să ne punem nădejdea doar în Dumnezeu:

„Nădejdea mea este Tatăl, scăparea mea este Fiul, acoperământul meu este Duhul Sfânt, Treime Sfântă, slavă Ţie!” (Rugăciunea Sfântului Ioanichie). De asemenea, în aceste zile de Post, să ne înălţăm cu smerenie inimile către Domnul şi să (re)descoperim actualitatea şi frumuseţea duhovnicească a Rugăciunii Sfântului Efrem Sirul, care se rosteşte, însoţită de metanii şi închinăciuni, în toată perioada Sfântului şi Marelui Post, rugăciune pe care ar trebui să o rostim şi noi, cât mai des, cu multă umilinţă:

„Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert nu mi-l da mie. Iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei, dăruieşte-l mie, slugii Tale.

Aşa, Doamne, Împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd greşalele mele şi să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin”.

Fie să ne păstrăm trează grija faţă de sufletele noastre, faţă de Neam şi Ţară, şi să nu uităm: Tradiţia este în noi, Tradiţia suntem noi!

  

 

http://www.condeiulardelean.ro/articol/mosii-dragobetele-martisorul-si-inceputul-postului-mare-datini-si-credinte-bisericesti

01/03/2020 Posted by | CREDINTA | , , , , , , , , , , , | 2 comentarii

DESCOPERIRI BULVERSANTE CARE POT RĂSTURNA ISTORIA OFICIALĂ A POPORULUI NOSTRU

 

 

În cadrul Muzeului Câmpiei Boianului din Drăgăneşti-Olt, a fost finalizat, pe 18 septembrie 2010, un proiect unic în Europa care a constat în reconstituirea unui sat, după tipul aşezărilor neolitice specifice culturii Gumelniţa, ale căror urme au fost descoperite în Oltenia, la Drăgăneşti.

Satul neolitic este format din şase colibe, de mărime naturală, ridicate în aer liber, pe un teren împrejmuit cu un şant de apărare şi un gard din nuiele împletite.

Intrarea se face pe o punte din lemn.

Fiecare colibă este reprezentativă pentru o îndeletnicire specifică vremurilor respective: agricultură, pescuit, olărit etc.

Colibele expun în interior obiecte  sau reconstituiri ale unor obiecte neolitice, mese, altare de cult, unelte pentru gospodărie şi practicarea unor ocupaţii din acele vremuri.

 

În cadrul acestui arheoparc , este reliefat modul de viaţă al unei populaţii care a trăit cu cinci mii de ani î.e.n., populaţie care avea obiceiul să se aşeze în zonele inundabile, pe nişte mici insule care, odată cu trecerea timpului, s-au transformat într-un fel de măguri sau teluri scrie https://visitromanati.wordpress.com/ /arheoparcul-de-la-draganesti-olt/

ISTORIA OFICIALĂ A ROMÂNIEI ESTE RĂSTURNATĂ! DESCOPERIRI BULVERSANTE! …Din ce în ce mai multe probe vin să conteste dogmele istoriei noastre. 
Chiar în incinta Muzeului Național de Istorie a României, în cadrul expoziției „Radiografia unei lumi dispărute – 2015” (istoria unei aşezări de acum 6000 de ani, Sultana –Malu Roşu, astăzi în judeţul Călăraşi), a putut fi citită următoarea prezentare, cu referire la culturile Boian și Gumelnița:

“Analizele efectuate pe ADN-ul mitocondrial au relevat faptul că populaţiile Boian şi Gumelniţa sunt foarte apropiate genetic de populaţia contemporană din România, prin comparaţie cu alte populaţii din Europa sau Asia”.

Este semnificativ  că, la deschiderea expoziţiei,  directorul general al Muzeului Național de Istorie a României, dr. Ernest Oberlander-Târnoveanu, a spus:

„Prin venele multora dintre dumneavoastră curge sângele acelor oameni”.

Prin urmare, “sentința” pe care o dau specialiștii care au organizat această expoziție în legătură cu acest studiu de paleogenetică, este aceea că oamenii care au trăit aici, acum peste 5- 6.000 de ani, sunt strămoșii noștri direcți.

Aceasta este interpretarea lui “foarte apropiată genetic”.  Vorbim așadar de un lucru excepțional, despre o continuitate a locuirii acestor pământuri veche de peste șase milenii.

Muzeul Campiei Boianului, sat neolitic, cultura Gumelnita, obiective turistice Olt (5)

Revenind la subiectul acestui articol, trebuie subliniat că această strânsă înrudire a populației actuale a României cu oamenii de acum peste 6.000 de ani NU NEAGĂ celelalte influențe genetice pe care le găsim astăzi la români, ca urmare a interacțiunii cu populațiile migratoare, cu Imperiul Roman sau cu cel Austro-ungar, spre exemplu…

Dar ne vorbește despre o legătură genetică pe care doar noi o avem așa de puternică cu populațiile din culturile Boian și Gumelnița.Desigur, acest studiu de paleogenetică nu este singurul care vorbește despre o continuitate de milenii a poporului român pe teritoriul țării noastre.

În urmă cu  puțini ani, profesorul Alexander Rodewald, directorul Institutului de Biologie Umană al Universității din Hamburg, în colaborare cu doamna dr. Georgeta Cardoș, au efectuat un alt studiu de paleogenetică care a dovedit că actuala populație a României este înrudită și cu populațiile de acum 4.000-5.000 de ani de pe teritoriul țării noastre, încă o dovadă a unei continuități milenare.

Peste toate, bogăția de simboluri și tradiții populare ne trimite, de asemenea, fără niciun studiu de paleogenetică, tot la rădăcini vechi de mii de ani – la geto-daci (port popular, tradiții, simboluri, sărbători precreștine) sau chiar mai departe în timp.Vă dau doar exemplul conservării pe SUTE de case din Bucovina a unor simboluri solare care vin tocmai din cultura Turdaș-Vinca (cu o vechime de 7.500 de ani), de pe celebrele plăcuțe de la Tărtăria.

Priviți acest simbol complex, incizat pe una dintre tăblițele de la Tărtăria și pe care îl găsim aproape identic, astăzi, pe casele tradiționale din Bucovina:

În concluzie, de aceste dovezi ale unei continuități de peste 7.000 de ani ar trebui să se ocupe cu maximă seriozitate și responsabilitate Academia Română, marile universități, reprezentații statului român, de la cele mai înalte nivele!

De asemenea, presa centrală, în loc să-i ridice osanale unui individ precum Lucian Boia (care pretinde în cărțile sale că nu avem drepturi istorice în Transilvania), ar trebui să aducă în prim plan dovezile nenumărate ale continuității, ca argument suprem al drepturilor noastre ISTORICE asupra întregului teritoriu al țării.

Indiferent însă de ceea ce vor face incompetenții, indiferenții și cozile de topor din conducerea instituțiilor statului român, adevărul va ieși la lumină tot mai mult, cu ajutorul istoricilor, arheologilor, ziariștilor și oamenilor politici onești.

Să fim optimiști! Istoria noastră este excepțională și se pare că a venit vremea să o cunoaștem și să ne-o asumăm în fața tuturor!

Daniel Roxin

Vizionaţi mai jos două filme documentare care te vor îmbogăți sufletește, două filme pe care le-am realizat în colaborare cu mai mulți arheologi și istorici români:

 

ȘASE MILENII DE CONTINUITATE 

 

 

 

FABULOASA ISTORIE STRĂVECHE DIN CARPAȚI:

 

08/10/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

O MINCIUNĂ URIAȘĂ: Componentele costumului național românesc ar avea nume… împrumutate de la străini !

 

   Imagini pentru badea cârţan photos

 

Moştenit de câteva milenii, portul popular românesc îşi are originile în negura timpurilor, în vremea ilirilor şi geto-dacilor…

Specialiştii spun că româncele de azi au moştenit de la aceste triburi portul catrinţelor şi fotei, iar bărbaţii – portul cămăşii lungi şi a cioarecilor.

Reconstituirile au fost posibile în special pe baza reprezentărilor de pe Columna lui Traian, dar şi pe monumentul de la Adamclisi.

Totodată, există şi opinii care coboară originile portului popular, acum câteva milenii.

Statuetele incizate, aparţinând Culturii Cucuteni, au dus adesea cu gândul fie la tatuajele ritualice sau ”body-painting”, fie la veşminte frumos decorate şi colorate, cu motive care s-ar regăsi mai apoi, în portul tradiţional românesc.

 

 

Imagine similară

 

 

 

Cea mai veche reprezentare a portului românesc, aşadar după formarea etniei române, apare în Cronica Pictată de la Viena din 1358, care descrie bătălia de la Posada între regele Ungariei, Carol Robert de Anjou cu  voievodul muntean Basarab I. (foto sus).

În acele imagini se observă clar portul autentic al bărbaţilor valahi ( adică români).

Aveau cămăşi lungi, strânse la mijloc cu brâu sau centură, iţari, opinci şi căciuli din pielicele de oaie pe cap.

Costumul popular respectiv nu avea ornamente sau elemente spectaculoase pentru decor.

Este simplu.

V-ați întrebat vreodată ce fel de etimologii or fi având, conform DEX-ului, piesele componente ale costumului nostru național ? 

           Imagine similară

Dacă ar fi avut măcar un pic de imaginaţie, autorii DEX-ului s-ar fi jenat ei înşişi de absurditatea ce o impuneau.

Numele pieselor din costumul național românesc sunt toate ,,împrumutate”?…

Etimologiile DEX-ului par „normale”, când sunt rupte de întreg. Dar când analizăm întregul, ele devin mai mult decât absurde: sunt antiştiinţifice.

Poţi să împrumuţi de la vecini numele unui fel de mâncare (ciulama, gulaş, pizza) sau al unei băuturi (vodka, wisky, coca-cola), al unei arme (iatagan, katiuşa, kalaşnikov), al unui aparat inventat de curând (sputnic, lunohod,computer, mouse).

M-am gândit să desenez o pereche de români îmbrăcați în straie tradiționale, pe care să atârn, ca pe un pom de Crăciun, etimologiile instrumentului nostru ,,științific”.

Ştiţi la ce mă gândesc, când mă uit la acest desen?

costum de femeie

Da, nu majoritatea pieselor de port naţional care, la toate popoarele, vin din timpuri imemorabile.Uitați-vă atent la ţăranca specialiştilor în răsfoit dicţionare.
Bunda[1] din piele de oaie şi catrinţa[2] de lână le-au inventat strămoaşele noastre din neolitic, când au domesticit oile.

Pe spatele bundelor românii brodează și azi simboluri geto-dacice vechi cât lumea, cum ar fi Pomul Vieții și pasărea-suflet.

Catrința o ţeseau la stativele alcătuite dintr-un băţ sprijinit pe două crăci înfipte în pământ, iar urzeala era întinsă de pietre legate de fire. Dar, conform DEX-ului, ele n-au fost în stare să inventeze și nume pentru hainele lor. Mii de ani le-au arătat cu degetul.

Au venit legionarii, apoi slavii, dar nu știu de ce nu le-au luat de la aceștia. I-au așteptat pe maghiari, ca sa se producă alt miracol lingvistic în stil DEX: deși vedeau pentru prima dată o catrinţă, maghiarii le-au dat româncelor numele fustei lor tradiţionale. Deși e mai logic să admiți că femeile maghiare, dupa ce au învățat să țeasă, au luat de la dace catrința și, pocind niţel cuvântul dac, au ajuns la katrinca.

Este absurd să afirmi că pentru piese vestimentare străvechi românii au împrumutat nume de la ultimii migratori veniți lângă noi.Iia [3], bluza femeiască, dacă ar putea vorbi, ar spune că nu-i luată de la romani.

O purtau femeile de la Cucuteni când desenau pe oalele lor aceleaşi semne ca cele de pe mâneca sa. În fața iei, toată suflarea europeană trebuie să se închine adânc.

Pe mânecile sale a păstrat, în formă de ornamente, pictogramele celei mai vechi scrieri din lume.

Femeile traco-dace scriau pe altiţă[4] formule magice, care îndepărtau duhurile rele de la persoana ce o purta.

Din păcate acestea n-au putut îndepărta duhurile respective și din etimologiile DEX-ului.

Conform lui, când au venit legionarii, strămoaşele noastre n-au avut altă treabă decât să umble pe sub gardurile castrelor cerșind cuvinte, inclusiv pentru cămaşa lor. DEX-ul afirmă că legionarii le-au dat linea, care, printr-o minune lingvistică, s-a transformat în ie.Când mă uit la picioarele ţărăncii îmbrăcate în etimologiile „specialiştilor” de la Academie, mă copleşeşte mila pentru biata femeie.

Pentru ciorapi[5]a aşteptat turcii ca să le dea un nume. Iar pentru colţuni închipuiţi-vă că s-a dus tocmai în Grecia. La limba neogreacă.

Dar când, cu ce mijloc de transport şi în ce regiune a Greciei au mers strămoaşele noastre după numele unor simple obiecte de îmbrăcat pe picioare, specialiştii în confecţionat etimologii tac mâlc.

Cu opincile şi nojiţele le-a fost mai uşor. Au tras o fugă la bulgari.Pentru brâu [6] au făcut o drumeţie lingvistică în Albania. Conform răsfoitorilor de dicţionare, alte popoare importau mirodenii, mătase, cafea. Noi importam cuvinte.Să nu uităm de traistă [7].

Geanta tradiţională de lână ţesută la stative. Strămoaşele noastre o purtau pe umăr din străvechime. Dar numele ei, aţi ghicit, l-au împrumutat. De la cine? Tot de la albanezi.

Când, cum, în ce împrejurări? Ce întrebări dacomanice? Răsfoitorii de dicţionare trebuie crezuţi pe cuvânt. Altfel se supără şi te fac dacoman, dacopat, promotor de teorii nocive.

Acum uitați-vă la țăranul român. N-are în costumul tradițional niciun cuvânt de la geto-daci !

costum de barbat


NOTA (Daniel Roxin): Este incredibil! Până și OPINCA ROMÂNEASCĂ, aia pe care o puteți vedea pe Columna lui Traian, purtată de strămoșii noștri încă de acum 2.000 de ani, cică are un nume împrumutat din BULGARĂ, de la migratorii care au venit după veacuri de la războaiele dintre Decebal și Traian.

Ce mizerie! Ce mistificatori!!!Sumanul [8], paltonul dacic din lână bătută la piuă, gluga [9], opincile, nojițele cică au nume bulgărești. Cojocul[10] l-ar fi  luat de la slavi.

Dar dacă ar putea vorbi, această haină dacică ar spune că originea numelui său vine dintr-o rădăcină proto-indo-europeană -koug’, care însemna ,,coajă”, ,,înveliș”. O piele uscată, ca o coajă, ce învelea trupurile dacilor când bătea crivățul de nord.

Dovada: acest radical lingvistic există în mai multe limbi indo-europene.

Evident, lingviștilor oficiali le tremură barba, când un Mihai Vinereanu sau alți cercetători de bună credință fac paralele între limba română și limbile indo-europene…

Cât de autentice sunt de fapt straiele populare de astăzi: adevăratul costum popular românesc nu mai există de peste 100 de ani

Altfel, nu se poate face etimologie științifică.

N-au demonstrat chiar autorii DEX-ului că, răsfoind dicționarele vecinilor, obții acest tablou monstruos: costum național românesc, cu numele pieselor exclusiv de împrumut?!

Pălăria, fiindcă nu au găsit-o nicăieri, au dat-o cu ,,et. nec.”

Dar culmea cinismului e că autorii DEX-ului nu se sinchisesc să spună despre cioareci, pantalonii dacici strânși pe picior, că au ,,etimologie necunoscută”.

Am observat că susținătorii romanizării au frică de lucrurile clare.

Metoda comparativă, principiile ferme, găsirea unor echivalente în limbile indoeuropene vechi nu sunt în favoarea romanizării.

De aceea în DEX nu veți găsi nici principii ferme, nici metodă, nici criterii științifice. Totul este arbitrar. De aici și masa compactă de etimologii bizare.

Asta se vede foarte bine când ne uităm la feluritele etimologii prin care a fost purtat cuvântul ,,cioareci”. Cihac îl considera împrumutat din maghiarul szövelèk ,,țesătură”.

Lingvistul Șăineanu îl lua din turcă, čarek ,,cisme orientale”, Capidan din aromână, cioară ,,șireturi pentru picioare”.

Observați intenționata încâlceală.

Dacă ar fi mers, ca domnul Mihai Vinereanu, pe linia unui radical proto-indo-european, cum fac și alți etimologi serioși de pe alte meridiane, ar fi dat de (s)keu- ,,a acoperi”.

Acestui radical i s-a adăugat, în limba veche traco-dacă, sufixul –iko-s, obținându-se keuriko-s. În traco-dacă se zicea k’uriko-s. În străromână ciorecu. Iar în română cioarec(i).

Prin geto-daci, cuvântul a ajuns la noi. Metoda urmată de Vinereanu se cheamă comparativ istorică.

Și ea chiar îl duce pe cercetător la originea cuvintelor. Spre deosebire de răsfoitorii de dicționare, care vor să ne convingă că cuvintele nu evoluează în decursul a mii de ani, ci sar pârleazul, ca niște găini, de la un vecin la altul.

Dar mai ales că au sărit pârleazul de la toți vecinii în limba noastră. Asta te face să pui la îndoială corectitudinea celor de la DEX.

Până și unealta principală de muncă a țăranului român are denumiri numai de la migratori: de la legionari securea[11], de la slavi toporul[12], de la maghiari barda[13], de la turcibaltagul[14].

Nici pleata[15] nici chica[16] nu-i a lui. Și pe acestea le-a împrumutat de la slavi.

Da poate nici trupul[17] nu-i al lui? parcă-l aud întrebând pe un cititor inimos.

Firește că nu. Conform DEX-ului, l-a luat din vechea slavă.

Dar măcar sufletul[18] îi al lui?

Ce întrebare dacomanică! Firește, că nu. Conform DEX-ului l-a luat din latină. De la unsuflitus cu asterisc, adică el nu există în limba latină, dar răsfoitorii de dicționare presupun că ar fi existat. De ce? Ca să provină din el românescul suflet, pe care ei nu l-au găsit nicăieri.

Dar măcar capul, creierul, mintea, amunci, agândi sunt ale lui?

Nu, nici vorbă. Capul, mintea și creierul i le-au dat legionarii. Iar a munci și a gândi l-au învățat maghiarii.

Citind etimologiile DEX-ului, ai senzația că te afli în lumea acelor ,,trolls” de pe internet care neagă totul.

Cu un cinism și o lipsă de logică demnă de un balamuc, românului i se neagă adevărata identitate. Are în vocabular cuvinte de la toți vecinii și străinii. Numai de la strămoșii săi reali, geto-dacii, nici unul. Îți vine greu să crezi în profesionismul celor ce au alcătuit un asemenea ,,instrument științific”.

Întrebarea este: ,,Cui folosește el?”

Un articol de Iulia Branza Mihaileanu

Nota : Bulversant acest articol al Iuliei Brânză Mihăileanu! Simplul bun simț este suficient pentru a ne da seama că DEX-ul este o catastrofă științifică, un instrument de menținere a falsului istoric.

Cum e posibil ca un popor cu vechimea noastră, cu rădăcini clare în spațiul geto-dac (costumul popular românesc seamănă bine cu cel al dacilor de pe Columna lui Traian), cu tradiții care se pierd în negura timpului, să nu poată păstra nici măcar o denumire geto-dacă din costumul pe care îl poartă de peste 2.000 de ani? Cine ar putea crede așa ceva?

În concluzie, putem spune că dicționarul Explicativ al Limbii Române este o mizerie iar faptul că Academia Română îl girează este foarte grav.

Ar fi interesant să se facă o cercetare pentru a vedea câți dintre autorii DEX-ului, în ultimul secol și jumătate, au fost români. Din informațiile mele, majoritatea au fost de altă etnie…

Oameni buni, acest articol trebuie să circule, trebuie răspândit pentru ca toți românii să înțeleagă minciuna în care trăiesc. Dați-i Share, trimiteți-l pe e-mail, publicați-l pe blogurile voastre. Măcar atât!!! 

 

Daniel Roxin

(http://www.cunoastelumea.ro/uriasa-minciuna-din-dex-conform-acestuia-toate-piesele-componente-ale-costumului-national-romanesc-au-nume-luate-de-la-straini-nimic-de-la-geto-daci/).

 

 

CITIŢI ŞI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/09/11/o-istorie-a-zilei-de-11-septembrie-video-4/

 

 

 

 

 


             

(adev.ro/pbchwr).

   [1] Din fondul pre-latin. Cf. MihaiVinereanu, Dicționar Etimologic al Limbii Române pe baza cercetărilor de indo-europenistică, București, Alcor Edimpex, 2009, p. 166.

                [2] Din fondul indo-european. Cf. Mihai Vinereanu, op. cit., p. 188-189.

                [3] Din radicalul proto-indo-european lino, care definește inul. Cf. Mihai Vinereanu, op. cit., p. 431; p. 434.

                [4] Din radicalul proto-indo-european al- ,,a crește”. Cf. Mihai Vinereanu, op. cit., p. 74; p. 445.

                [5] Origine traco-dacă. Cf. Mihai Vinereanu, op. cit., p. 230.

                [6] Origine traco-ilirică. Cf. Mihai Vinereanu, op. cit., p. 155.

                [7] Origine dacică. Cf. Mihai Vinereanu, op. cit., p. 843.

                [8] Din fondul prelatin. Cf. Mihai Vinereanu, op. cit., p. 798.

                [9] Origine traco-ilirică. Cf. Mihai Vinereanu, op. cit., p. 398-399.

                [10] Din radicalul proto-indo-european keug’-, koug’– ,,coajă”, înveliș”. Cf. Mihai Vinereanu, op. cit., p. 253.

                [11] Din fondul pre-latin. Cf. Mihai Vinereanu, op. cit., p. 754.

                [12] Din fondul indo-european. Cf. Mihai Vinereanu, op. cit., p. 842.

                [13] Din fondul pre-latin. Cf. Mihai Vinereanu, op. cit., p. 116.

                [14] Din fondul pre-latin. Cf. Mihai Vinereanu, op. cit., p. 113.

                [15] Din fondul pre-latin. Cf. Mihai Vinereanu, op. cit., p. 647.

                [16] Origine traco-ilirică. Cf. Mihai Vinereanu, op. cit., p. 217.

                [17] Din fondul pre-latin. Cf. Mihai Vinereanu, op. cit., p. 850.

                [18] Din radicalul proto-indo-european bhel-, bhle- ,,a (se) umfla, sufla”. Cf. Mihai Vinereanu, op. cit., p. 796.

11/09/2018 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

%d blogeri au apreciat: