CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Originea sărbătoririi ANULUI NOU

Sărbătoarea Anului Nou este una din cele mai vechi și mai răspândite sărbători din intreaga lume.

Anul Nou babilonian era un eveniment foarte important, care se sărbătoarea în prima zi de primăvară astronomică, acest lucru fiind perfect logic, daca ne gândim ca primavara este anotimpul renașterii naturii, al florilor si momentul insamânțării pământului pentru recoltă, la mijlocul lunii martie.

Această sărbătoare a Anului Nou a fost consemnata încă din timpul regelui Gudeia, în jurul anului 2400 î.H., în cele 11 table ale eposului Ghilgameș, în care se vorbea despre mese sărbătoreşti opulente la care oamenii beau must, bere, ulei si suc de struguri, care curgea râuri.

https://www.caleacrestina.ro, scrie că în The World Book Encyclopedia se spune că oamenii credeau că, „la acea dată, zeul Marduk decidea destinul ţării pentru anul următor”, iar sărbătoarea Anului Nou ţinea 11 zile şi includea jertfe, procesiuni şi rituri ale fertilităţii.

La romani, după calendarul vechi, anul nou începea la 1 martie şi cel vechi se termina la 23 februarie, ultima zi a acestei luni. Abia în anul 153 î.H. se fixează la Roma oficial data anului nou la 1 ianuarie.

De fapt, la romani, anul nou începea odată cu intrarea în funcţie a noilor consuli. Aceasta data a oscilat în timpul republicii. Prima reforma a calendarului pare a fi avut loc in secolul VI î.H., adică la sfârşitul regalităţii.

La 46 d.H., Iulius Caesar introducea calendarul pe care îl folosim şi noi astăzi, în forma modificată de Papa Grigore al XIII-lea, în 1582 d.H.

După o săptămâna de la Saturnalii urma cea mai vestita sărbătoare în lumea romană: Calendele lui Ianuarie. Sărbătoarea era dedicata lui Ianus, cel cu doua feţe, una spre trecut şi alta spre viitor, zeul luminii şi deschizătorul anului. Romanii petreceau în fiecare zi diferit. Prima zi era încărcată cu numeroase practici rituale şi ceremoniale: se trimeteau daruri, petreceau sărbătoarea cu jocuri, cântece şi glume.

A doua zi era dedicata petrecerilor în cadrul restrâns al familiei. Se jucau zaruri, se consumau multe dulciuri, se făceau pronosticuri meteorologice. A treia zi era dedicata alergărilor de cai şi continuau ospeţele. A patra zi entuziasmul şi plăcerile scădeau treptat, iar în a cincia zi se relua activitatea obişnuita.

Ciclul păgân al sărbătorilor romane de iarna, al cărui nucleu îl constituiau Calendele lui Ianuarie, a devenit cu siguranţa popular şi în Dacia datorita intensei circulaţii a oamenilor: legionari în armata romana, negustori, funcţionari. Sărbătoarea legată de Calendele lui Ianuarie a fost foarte cunoscută în Dacia romană şi nu poate fi pusa sub semnul îndoielii, de vreme ce aceasta se desfăşura sub directa supraveghere a autorităţilor civile şi militare, Anul Nou fiind sărbătorit în întregul imperiul.

Trebuie precizat că, ajunul, noaptea şi cele trei zile ale Crăciunului cuprind numeroase elemente saturnalice: ospeţe îmbelşugate, de unde zicala: „Crăciunul sătulului şi Paştele fudulului”, tăierea porcilor la Ignat, data apropiata de începerea saturnaliilor romane, abundenţa darurilor; identificarea principalei măşti care apare în cetele de colindat (ţurca, capra, cerbul, brezaia) cu regele Saturnaliilor.

Numeroase motive de tipul Calendele lui Ianuarie au fost transmise până spre zilele noastre. Deşi unele practici specifice Calendelor lui Ianuarie au migrat la sărbătorile în vecinătate (Crăciun, Boboteaza), cele mai multe au rămas aici: uratul de viaţă lungă şi noroc; colindatul, al cărui mobil principal este uratul (Pluguşorul din ajun, Semănatul, Sorcova si Vasilca din dimineaţa Anului Nou).

Deprinderea de a saluta cu mare bucurie venirea anului nou, de a-l întimpina cu urări, daruri, petreceri, cântece şi jocuri este străveche şi cunoscuta tuturor popoarelor europene. Caracterul esenţial al sărbătorii este bucuria şi încrederea cu care omul întimpina trecerea de la anul vechi la anul nou, începutul unei noi perioade de vegetaţie, al unei noi etape în viaţa lui şi a sătenilor săi, a colectivităţii în care trăieşte.

Sărbătoarea anului nou nu a fost celebrată de primii creştini și ea nu este nici Biblică.

Creatorul a poruncit lui Israel, poporului Său din vechime ca luna Nissan să fie prima lună a anului.

În Exod 12:2, Dumnezeu le spune evreilor următoarele: „Luna aceasta [Nisan] va fi pentru voi cea dintâi lună; ea va fi pentru voi cea dintâi lună a anului”. 1 Nisan = martie-aprilie (Anul Nou menţionat în Tora), era prima zi cu lună nouă după echinocţiu de primăvară (21 martie). Luna Nisan este prima a calendarului în legea lui Dumnezeu.

Este şi logic ca anul nou să începă cu ziua care marchează începutul unui anotim, repectiv primăvara!

Data de 1 Ianuarie nu este începutul iernii, această dată nu are nici o logică, nu are nici un suport biblic, sau ştiinţific!!!

De ce s-a ales această dată de popoarele ce se consideră „creştine de două mii de ani”, nu pentru a-L onora pe Domnul, ci pentru a urma păgânii, conform cu The World Book Encyclopedia:

Împăratul roman Iulius Cezar a decis în anul 46 e.n. ca ziua de 1 ianuarie să devină cea dintâi zi a anului. Romanii i-au dedicat această zi lui Ianus, zeul porţilor, al intrărilor şi al începuturilor. Ianuarie provine de la Ianus, care avea două feţe, una îndreptată înainte, iar alta înapoi”.

Aşadar, obiceiurile de Anul Nou au la bază tradiţii păgâne!!!

Primii creştini erau separaţi de religiile şi sărbătorile păgâne, şi deoarece anul nou era legat de zeul Ianus, un zeu fals, creştinii în primele secole nu au celebrat o astfel de sărbătoare. Însă ce s-a întâmplat ulterior?

În The World Book Encyclopedia (1982), vol. 14, pagină 237, se spune, cu privire la data când s-a introdus în creştinism anul nou:

În Roma antică, prima zi a anului era dedicată onorării lui Ianus, zeul porţilor şi al uşilor, al începuturilor şi al sfîrşiturilor (. . .) Ziua de Anul Nou a devenit în Biserica creştină o zi sfîntă în anul 487 e.n.”

 Deci reţineţi, s-a introdus sărbătorea anului nou doar în anul 487 în creştinătatea apostată, care s-a abătut de la credinţă încă de la începutul secolului IV.

Însă chiar şi atunci, anul nou era celebrat pe 25 decembrie, doar ulterior s-a trecut la data de 1 ianuarie. Conform cu Enciclopedia Wikipedia: «Stabilirea religioasă a datei de 1 ianuarie ca început de an a avut loc pentru prima dată în 1691 prin papa Inocenţiu al XII-lea. Înainte Crăciunul avea rolul începutului de an nou.

În liturghia romano-catolică 1 ianuarie reprezintă o octavă de la Crăciun, astfel această zi este dedicată Fecioarei Maria. În acelaşi timp în a opta zi de la naştere sunt amintite în Evanghelie (Luca 1:2,Luca 1:21) Circumcizia şi denumirea pruncului Isus – la fel şi în bisericile evanghelice. În biserica ortodoxă la 1 ianuarie este şi ziua Sfântului Vasile, episcop de Cesarea.

Iulius Caesar a introdus un nou calendar bazat pe mișcarea Soarelui, o formă revoluționară de măsurare a timpului pentru acele vremuri, care instituia data de 1 ianuarie ca obligatoriu început de an nou.

În Evul Mediu era considerată păgână sărbătorirea anului nou pe 1 ianuarie. Astfel, în 567 Conciliul de la Tours a interzis 1 ianuarie Anul Nou fiind serbat pe 25 decembrie, ziua nașterii lui Isus ,sau în martie, când se serba Paștele, Învierea Domnului.

Calendarul gregorian, după 1582, impune din nou 1 ianuarie. Marea majoritate a țărilor catolice adoptă această dată, dar serbarea nu se generalizează. Britanicii vor adopta data după 1752, dar coloniile Imperiului au ignorat această dată. Calendarul gregorian este varianta de calendar cu cea mai mare răspândire. O modificare a calendarului iulian a fost propusă pentru prima oară de doctorul și astronomul napolitan Aloysius Lilius și a fost decretată de papa Grigore al XIII-lea (al cărui nume l-a primit acest calendar) la 24 februarie 1582.

Introducerea calendarului gregorian a fost necesară deoarece, în cazul calendarului iulian, anul mediu era ceva mai lung decât anul astronomic, făcând ca echinocțiul de primăvară să se mute ușor înapoi în anul calendaristic.

Dezvoltarea unei gândiri laice, generalizarea reperului gregorian, au condus la stabilirea convențională a datei de 1 ianuarie ca start al unui nou ciclu temporal pentru toate țările lumii.

În Regatul României calendarul pe stil nou a fost introdus în anul 1919. Astfel, în Vechiul Regat data de 1 aprilie 1919 a devenit data de 14 aprilie 1919. În Transilvania calendarul gregorian fusese introdus în anul 1590, iar în Bucovina în anul 1773. În Grecia acest calendar a fost adoptat în 1924.

Această măsură nu a fost adoptată și de bisericile ortodoxe răsăritene. În loc de aceasta, în mai 1923, a fost propus un calendar iulian revizuit care tăia 13 zile ale acelui an și adopta o nouă regulă pentru anii bisecți care făcea ca să nu fie nici o diferență între cele două calendare până în anul 2800. Bisericile ortodoxe din Grecia, Bulgaria, România, Polonia și altele din zona est-mediteraniană (Constantinopol, Alexandria, Antiohia și Cipru) au adoptat calendarul iulian revizuit.

Aceste biserici, care folosesc noul calendar, vor sărbători Crăciunul împreună cu bisericile occidentale pe data de 25 decembrie a calendarului gregorian până în anul 2800.

Bisericile ortodoxe din Rusia, Serbia, Ierusalim și câțiva episcopi din Grecia nu au acceptat calendarul iulian revizuit și vor continua să sărbătorească Nașterea lui Cristos pe data de 25 decembrie a calendarului iulian – 7 ianuarie în calendarul gregorian, până în anul 2100.

Toate celelalte biserici răsăritene, care nu sunt ortodoxe, (bisericile coptă, etiopiană, nestoriană, siriacă și armenească), vor continua să folosescă propriile lor calendare. Toate bisericile răsăritene continuă să sărbătorească Paștele iulian, cu excepția Bisericii Ortodoxe Finlandeze, care a adoptat paștele gregorian.

În zilele noastre, Anul Nou este întâmpinat în noaptea de 31 decembrie spre 1 ianuarie – noaptea de Revelion (din limba franceză: Réveillon, ceea ce înseamnă aproximativ „veghe”, aici cu sensul de ospăţ la miezul nopţii) – cu petarde şi artificii; la rude, prieteni şi cunoştinţe se fac urări de noroc şi sănătate, se urează „La mulţi ani!” »

Azi în lume se folosesc aproximativ 40 de calendare din care cele mai importante sunt calendarul gregorian, calendarul islamic şi calendarul iudaic. În primul, anul are 365 de zile, cât Pământul face o rotaţie în jurul Soarelui, al doilea se construieşte în funcţie de mişcarea Lunii în jurul Pământului fără să ţină cont de mişcarea Pământului în jurul Soarelui, iar al treilea combină în construirea calendarului mişcarea de rotaţie a Pământului în jurul Soarelui cu mişcarea de rotaţie a Lunii în jurul Pământului.

Când se mai sărbătoreşte Anul Nou?Ţări fără Revelion.

Luna decembrie înseamnă pentru noi sfârşitul anului, prilej de petreceri şi bilanţ. Însă nu toată lumea sărbătoreşte Revelionul, nu pentru toată lumea începe un nou an pe 1 ianuarie, scrie https://www.caleacrestina.ro/-sarbatoarea-anului-nou-o-sarbatoare-pagana

Există culturi care încheie mai devreme socotelile cu vechiul an, sau culturi care încep în ianuarie ori februarie unul nou.

Românii, alături de majoritatea popoarelor, măsoară timpul după calendarul gregorian, care are 12 luni şi 365 de zile (sau 366, în anii bisecţi). Pentru noi, anul începe la data de 1 ianuarie şi se termină la 31 decembrie. Alte culturi, însă, urmează calendare solare, lunare sau unele combinate.

Anul Nou chinezesc

Chinezii, de exemplu, vor începe noul an în data de 28 ianuarie, an ce se va încheia pe data de 15 februarie şi se va desfăşura sub semnul Cocoşului de foc. Cocoşul este cel de-al zecelea semn al zodiacului chinezesc; conform tradiţiei, ordinea zodiilor este inspirată din ordinea în care animalele s-au înfăţişat în faţa lui Buddha.

La chinezi, Anul Nou este sărbătorit cu mare fast, după calendarul lunar. De fapt, sunt mai multe sărbători, una după alta. Totul începe cu „Sărbătoarea Primăverii”, o zi de mulţumire şi recunoştinţă pentru lucrurile bune primite în anul care s-a încheiat – o tradiţie cu o istorie de circa 4.000 de ani. Apoi, în ziua de 15 a primei luni, vine „Sărbătoarea Lampioanelor”. Punctul culminant este, desigur, ultima seară a anului şi prima zi a primei luni din Anul Nou.

Masa din seara de Revelion este numită “Masa Reîntregirii” şi reprezintă un moment important pentru fiecare casă. Indiferent unde se află, toţi membrii familiei încearcă să se întoarcă la casa părintească, pentru a fi împreună la ultima masă a anului. Există consemnări istorice potrivit cărora chiar şi cei aflaţi în închisoare erau eliberaţi în noaptea de Revelion, pentru a fi alături de familie.

Fiind atât de importantă, această masă este bogată şi copioasă, cuprinzând de obicei peste 10 feluri de mâncare, din care nu lipsesc brânza de soia şi peştele. Cel mai important este, însă, colţunaşul cu o monedă în interior, pentru că cel care o găseşte va avea noroc în anul ce începe.

În prima zi a Noului An, oamenii se îmbracă cu haine noi, fac vizite rudelor şi prietenilor sau primesc invitaţi şi îşi urează reciproc Xin Nian Hao (“La Mulţi Ani!”).

Anul Nou coreean

Anul Nou pentru coreeni este sărbătorit tot după calendarul lunar şi se numeşte Seollal. Ziua  Anului Nou coreean cade, de obicei, atunci când apare a doua lună nouă după solstiţiul de iarnă – în 2018, coreenii vor sărbători din 28 şi până în 30 ianuarie. Este vorba despre o sărbătoare foarte importantă, astfel că ea ţine trei zile şi are un întreg ritual. Familiile se reunesc pentru a-şi cinsti, în primul rând, strămoşii: în prima zi se merge la casa părintească, în a doua zi se sărbătoreşte, iar în ultima zi urmează întoarcerea acasă.

Mâncarea este foarte importantă, pentru că face parte din ritual; masa trebuie să fie bogată, felurile de mâncare variate şi colorate. Se fac o mulţime de cumpărături în acest sens, cu toată agitaţia şi cheltuielile aferente. Prin urmare, perioada Seollal-ului reprezintă cel mai aglomerat (şi cel mai profitabil) sezon pentru magazine. În ajunul sărbătorii, membrii familiei se adună împreună şi gătesc pentru Seollal.

Mâncărurile pentru ritualurile ancestrale sunt pregătite cu grijă, întrucât coreeni cred că spiritele strămoşilor se întorc din lumea cealaltă ca să guste din bucate, care trebuie să aibă şi un aspect atrăgător. Cel mai important fel de mâncare de Seollal este “tteokguk”, iar de obicei se găsesc, pe lângă acesta, alte 20 feluri, ce includ legume, carne, clătite coreene, peşte şi fructe.

În dimineaţa sărbătorii se îndeplinesc ritualurile specifice, iar membrii familiei au şi haine tradiţionale. Toate mâncărurile se pun pe masă, alături de o tăbliţă comemorativă, se fac rugăciuni şi plecăciuni în cinstea strămoşilor.

Pentru că toată lumea vrea să ajungă acasă la părinţi, aglomeraţia este foarte mare în perioada respectivă. Traficul duce la întârzieri de câteva ore, astfel că majoritatea coreenilor preferă trenul – iar rezervările pentru acest mijloc de transport se fac din timp, cu cel puţin o lună înainte de Seollal.

Anul Nou balinez

Anul Nou balinez marchează prima zi din calendarul Saka, unul lunar, după care se ghidează majoritatea comunităţilor din Bali şi Java. Spre deosebire de toate celelalte popoare, care întâmpină un an nou cu muzică, zgomot, artificii, mese întinse, balinezii se închid, la propriu, în casă, şi meditează. Anul Nou al acestei culturi se numeşte Nyepi şi este un prilej de reflecţie şi odihnă.

Cea mai mare parte a insulei este închisă, inclusiv turiştii având restricţii în a ieşi din hoteluri. Se întrerupe şi curentul electric, totul este închis – inclusiv magazinele, aeroporturile, toată lumea stă acasă, nu emit nici posturile de radio, nici cele de televiziune. În schimb, ajunul Anului Nou este sărbătorit cu ritualuri ce implică focuri mari, peste tot, în care sunt arşi „demonii”. Totodată, oamenii ies în stradă şi oferă ofrande bogate zeilor pentru a-i proteja de spiritele rele.

Insula Bali se află în centrul arhipelagului indonezian, şi este singura cu o populaţia majoritar non-musulmană, din cele peste 17.000 de insule. Peste 93% dintre balinezi sunt adepţi ai hinduismului balinez, o formă unică a hinduismului, influenţată de-a lungul veacurilor de credinţele locale. Pentru că pe insulă se regăsesc peste 20.000 de temple, iar ritualurile şi credinţele balinezilor se regăsesc în fiecare aspect al vieţii, Bali este cunoscută şi sub numele de Insula Zeilor.

Anul Nou iranian

Iranienii sărbătoresc Anul Nou sau Anul Nou Persan pe 21 martie şi îl numesc Nowruz („noua zi”). Cu câteva săptămâni înainte de această dată, oamenii pun seminţe de grâu la încolţit, în vase speciale. Până la sosirea anului nou, grâul creşte şi simbolizează primăvara şi viaţa nouă care începe.

Nowruz este o sărbătoare comemorată de peste trei milenii de ani, extrem de iubită de iranieni – de aceea, UNESCO a înscris sărbătoarea drept ”aspect intangibil al moştenirii culturale de origine persană”. Calendarul iranian în uz începe anul cu această sărbătoare, ţinută în prima zi a primăverii (la echinocţiul de primăvară), ce simbolizează renaşterea naturii. În Iran şi alte regiuni care au făcut parte din Imperiul Persan antic (Azerbaijan, Pakistan, Turcia, Afganistan, Tajikistan şi Uzbekistan) oamenii sărbătoresc venirea primăverii prin jocuri, cântece şi dansuri.

Iranienii primesc două săptămâni libere, care încep în ziua sărbătorii. În acest interval se fac vizite şi excursii, oamenii îşi cumpără haine noi şi fac curăţenie în case.

Anul Nou în Asia

Anul Nou în Tibet se numeşte Losar şi se sărbătoreşte la sfârşitul lui ianuarie sau începutul lui februarie, când este lună nouă. Ultimele două zile ale vechiului an se numesc Gutor şi se petrec făcându-se pregătiri pentru noul an. Prima zi din Gutor este folosită pentru curăţarea casei, în special a bucătăriei, cea mai importantă încăpere.

Există anumite feluri de mâncare speciale pentru Anul Nou precum “supa nouă” preparată din 9 ingrediente (carne, grâu, orez, cartofi dulci, brânză, mazăre, ardei verzi, fidea şi ridichi).

A doua zi de Gutor se practică ceremonii religioase. Se merge la mănăstiri şi se dau daruri la călugări, se aruncă pocnitori şi se folosesc torţe pentru a alunga spiritele rele din preajma caselor.

În ziua de Anul Nou, oamenii se trezesc devreme, se îmbăiază, se îmbracă, apoi onorează zeii în sanctuarele din casele lor şi le oferă ofrande. De asemenea, în această zi se fac cadouri în familie.

În Cambodgia, sărbătorirea Anului Nou (denumit Chaul Chnam Thmey, care în traducere ar însemna “intrarea în noul an”) începe pe data de 12, 13 sau 14 aprilie (conform calendarului gregorian) şi durează trei zile, fiecare zi având ritualuri specifice. În cinstea acestui eveniment oamenii îşi fac curăţenie în case şi apoi le decorează.

Se realizează un altar pentru spiritul lui Tevada Chnam Thmey care se presupune că vine pe Pământ în această perioadă a anului. Altarul este realizat dintr-o statuie a lui Budha, flori, lumânări, tămâie, un bol cu apă parfumată, mâncare şi băutură. În timpul reuniunilor de familie, se oferă cadouri mai ales celor vârstnici, în semn de respect.

Festivalul Anului Nou în Thailanda este numit Songkran, durează trei zile şi se sărbătoreşte tot în luna aprilie. Obiceiurile diferă de la regiune la regiune, dar cea mai interesantă este aruncarea cu apă. Oamenii se stropesc fără să ţină cont de diferenţa de vârstă sau de superioritatea adversarului, acest obicei având loc de sute de ani, pentru ca anul care vine sa fie ploios.

În Vietnam, Anul Nou este numit “Tet Nguyen Dan”, sau, mai simplu, “Tet”. El începe pe 21 ianuarie sau 19 februarie, în funcţie de an. Vietnamezii cred că un zeu stă în fiecare casă, iar în ziua de Anul Nou se duce la cer. Acolo, el spune cât de bun sau rău a fost fiecare membru al familiei în anul care a trecut. Zeul călătoreşte pe spatele unui crap, de aceea vietnamezii obişnuiesc ca de Anul Nou să cumpere un crap viu, căruia îi dau drumul în râu.

Anul Nou Evreiesc

Sărbătoarea evreiască de Anul Nou se numeşte “Rosh Hashanah”, iar data acesteia variază în fiecare an, întrucât calendarul evreiesc este lunisolar. Anul Nou soseşte în primele două zile ale lunii a şaptea, data Anului Nou fiind fixată astfel pentru ca fermierii să poată merge la Ierusalim înainte de sezonul ploilor. Primele zece zile ale acestei luni sunt cele mai sfinte.

Tradiţia vorbeşte despre o carte a Raiului în care se spune că sunt scrişi cei care au făcut lucruri bune şi rele şi, la sărbătoarea de Rosh Hashanah, toată lumea trebuie să dea socoteală în faţa lui Dumnezeu pentru comportamentul lor în timpul anului care a trecut. Totuşi, tuturor oamenilor li se dau zece zile între Anul Nou şi Ziua Judecăţii, “Yom Kipur”, pentru a se căi, în cazul în care au făcut rele.

Dacă sunt sinceri, se presupune că Dumnezeu îi iartă şi, la Yom Kipur, El scrie soarta viitoare a tuturor, în carte. De aceea, oamenii îşi trimit unul altuia felicitări cu mesajul tradiţional “Fie să ţi se scrie un an bun”. Ei schimbă aceleaşi urări în ajunul sărbătorii Rosh Hashanah, când merg la sinagogă înainte de a se întoarce la casele lor, pentru cina specială de Anul Nou.

Anul Nou hindus

Hinduşii sunt împărţiţi în mai multe grupuri şi comunităţi şi sărbătoresc noul an la dat diferite şi în moduri diferite. În Bengalul de Vest, oamenii se împodobesc cu flori, pe care le colorează în roşu, roz, violet sau alb. Femeile poartă haine galbene, culoarea primăverii. În schimb, în sudul Indiei, mamele pun mâncare, flori şi daruri într-o cutie specială, pentru copii. În dimineaţa Anului Nou, copiii trebuie să ţină ochii închişi, până când sunt conduşi de mână la cutia cu daruri.

În India Centrală, steagurile portocalii împodobesc toate clădirile în ziua de Anul Nou. În provincia Gujarat, în vestul Indiei, Anul Nou este celebrat la sfârşitul lunii octombrie, în acelaşi timp cu festivalul Diwali, când pe acoperişuri se pun mici lămpi cu ulei aprinse. Pentru hinduşii din nord, Diwali este sfârşitul anului vechi şi începutul celui nou.

Timp de 3 zile la sfârşitul lui octombrie sau începutul lui noiembrie, toate satele şi oraşele strălucesc în mii de lumini. Casele lor sunt împodobite cu mici lămpi cu petrol numite diwa. Aceste mici lumini se găsesc în temple, case, de-a lungul pervazelor ferestrelor şi aleilor din grădini. În oraşe se folosesc lumini electrice pentru a lumina clădirile.

Acestea se folosesc pentru a alunga răul şi a-l înlocui cu binele. Oamenii încearcă să finalizeze toate treburile neterminate, pentru că Diwali marchează sfârşitul anului.

Locuitorii din Sri Lanka încep să sărbătorească Anul Nou în aprilie, când Soarele se mişcă din Casa Peştilor în Casa Berbecului. Acesta cade, de obicei, pe 13 sau 14 aprilie. Hinduşii obişnuiesc să facă desene din pudră colorată în faţa casei, la începutul noului an, pentru a întâmpina rudele sau prietenii.

Vă urăm, faţi români, un An Nou plin de bucurii şi de împliniri !

La mulţi ani România !

Publicitate

31/12/2022 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

PRĂPASTIA DE NETRECUT ȘI CELE MAI IMPORTANTE diferențe dintre ucraineni și ruși (-II-)

Continuarea articolului https://timpul.md/uriasele-si-esentialele-diferente-dintre-ucraineni-si-rusi-identitatea-etnica-si-nationala-a-ucrainenilor (I)

Satele sunt sufletul Ucrainei

Toponimia sau toponomastica. Este o subramură a onomasticii, o ramură a lingvisticii care studiază toponimele, originea acestor denumiri, sensul semantic, dezvoltarea, structura, ortografia și pronunția lor. De notat că toponimia e o disciplină științifică aflată la confluența a trei științe: geografie, istorie și lingvistică. 

Stabilite de populațiile autohtone, denumirile diverselor locuri sau localități comportă o anumită semnificație semantică. Ele încastrează informații aduse din cele mai vechi timpuri, analiza lor ajutând istoricii să studieze caracterul și dominantele vechilor civilizații. E motivul pentru care unii cercetători spun că toponimia este un fel de ”limbă”, o ”arhivă” sau o ”cronică a pământului”

Aceste denumiri ne vorbesc, peste ani și ani, despre particularitățile grupului etnic, despre spiritualitatea și nivelul de civilizație ale băștinașilor, toate raportându-se, în mod direct, la o identitate de sine.

Tocmai de aceea, atunci când o altă populație acaparează anumite teritorii, începe imediat să redenumească așezările, străzile și diversele regiuni, înlocuindu-le cu denumirile dorite de noii stăpânitori, care înalță monumente pentru personalitățile lor.

Câteva exemple ilustrative: așa au făcut rușii cu satele Ilyicha, Oktyabrskoye, Kalinin, Kirov, Voroshilov și Lenin, cu toate străzile redenumite ”Karl Marx” sau cu orașele Dnepropetrovsk și Kirovohrad. Asta a fost situația până de curând, dar și acum au mai rămas câteva rămășițe.  

Odată modificate de puterea cotropitoare, aceste toponime devin instrumente de propagandă și deznaționalizare. Un exemplu sugestiv: 80% dintre toponimele de origine tătărească din Crimeea au fost redenumite, procesul brutal de rusificare începând încă din 1944, după deportarea tătarilor. 

În general, oiconimele (numele așezărilor) ucrainene au fost afectate semnificativ și în diverse forme de rusificarea din secolul al XVIII-lea. Multe localitățile au fost redenumite cu numele unor personalități rusești – de exemplu ”Dnepropetrovsk”, în cinstea lui Grigory Petrovsky, sau ”Ekaterinoslav”, pentru a o onora pe Ecaterina a II-a, vechiului nume – Polovitsa – fiind prohibit). Totodată au fost impuse structurile morfemice rusești, de exemplu prefixul ”-sk”.

Firește, orașele ucrainene poartă nume frumoase, însă trăsăturile esențiale ale grupului etnic s-au păstrat cel mai bine în denumirile satelor noastre, deoarece orașul ca atare presupune un eclectism al diferitelor culturi, o imagine a noastră parcă destinată celorlalți, în timp ce satul e sufletul nostru, e lăuntrul identității ucrainene. 

Ucraina are 27.163 de sate. Dacă le veți citi numele, veți afla că, de multe ori, acestea conțin motive animale și vegetale. Denumirile se află într-o strânsă legătură cu natura înconjurătoare. Multe dintre acestea indică, în mod cert, un stil de viață sedentar și ocupațiile de factură agricolă (bunăoară, îngrijirea unei grădini de legume sau fructe). Nu este neobișnuit ca numele să trimită și la culori (ceea ce denotă un anumit tip de tandrețe, de afecțiune pentru loc).

Alte denumiri presupun o variație de adjective pozitive al căror caracter este descriptiv, de exemplu: ”vesel”, ”liber”, ”amabil”, ”însorit”, ”liniștit”, ”pașnic”, ”iubit”, ”curat”. Iată câteva exemple: Abrikosivka (adjectiv al cuvântului „caisă”), Borș (mâncare națională ucraineană), Velyka Yablunya (”Măr mare”), Vesela Dolyna (”Valea veselă”), Vilna Ucraina (”Ucraina liberă”), Vilne Zhytta (”Viață liberă”), Galyshky (”Găluște”), Didova Gora (”Muntele bunicul”), Dobra Krinitsa (”Fântână bună”), Dubovy Gay (”Livadă de stejari”), Zhyvopysne (”Pitoresc”), Zhutni Gory (”Munții de secară”), Zhaychiki (”Iepurașul”), Zolota Lypa (”Teiul auriu”), Medove (”Mierea”), Myluvannya (”Admirând”), Mriya (”Vis”), Mudre (”Înțeleptul”), Nove Zhyttya (”Viața nouă), Oselya (”Acasă”), Pryvitne (”Prietenos”), Pshenychne (”Grâu”), Radisne (”Vesel”), Ray (”Raiul”), Rubky (”Peștele”), Ridne (”Nativ”), Svoboda (”Libertate”), Syrnyky (”Plăcinte cu brânză”), Troyandove (”Trandafirul”), Hlibne (”Pâinea”), Charivne (”Vraja”), Chereshenka (”Cireș”), Chystenke (”Curat”), Chernozemne (”Pământul negru”), Schaslyve (”Fericit”) etc.

În Rusia există aproximativ 150.000 de sate. În locul altor comentarii, vă prezint o serie de nume ale unor sate rusești, chiar dacă unele sunt greu traductibile:

Musorka (cu sensul de loc murdar, de gunoi), Drochevo (face trimitere la masturbare), Galimiy (rău) Nedomerki (ceva umil, insignifiant), Zhadiny (lacom), Svinogorye (purcel), Svinosovkhoz (face trimitere la starea de a fi porc/porcos), Tupitsa (prost), Durakovo (prost), Durkino (prostălău), Durnoye (prost), Bukhalovka (beat), Boduni (mahmureală), Hrenovo (sensul e că te simți rău fizic), Shiryaevka (în slang-ul rușilor, „shirka” are sensul de injecție cu heroină), Lokhovo (prostie), Bolshoe Lokhovo (prostie mare), Maloe Lokhovo (prostie mică), Tatarskaya Bezdna (pustiiciune tătărească), Mutniy Materik (ținuturi noroioase), Deshovka (lipsit de valoare), Matyukovo (cuvinte rele/urâte), 

Mă opresc aici, deși lista ar putea fi uriașă. Adaug câteva nume rusești de râuri: Tukhlyanka (putred), Musorka (gunoi), Pyana (beat) sau Shavka (”cățea” cu sensul de ”curvă”, ”om de cea mai joasă speță”).

Toate aceste denumiri sunt derivate din cuvinte ce denotă oameni leneși, învinși, inculți, oameni lipsiți de valori morale. Pe lângă un stil de viață depravat și agresiv, remarcăm trimiterea la murdăria de toate tipurile, trimiterea la organe genitale și înjurături. 

Evident, nu spun că toate satele rusești au astfel de nume, însă există un procent semnificativ al denumirilor ce comportă o evidentă conotație negativă.

Așadar, odinioară au existat și numeroși ruși care și-au numit locul de reședință cu denumiri ce corespundeau viziunii lor asupra lumii și asupra semenilor. Pe o parte dintre acestea le-am prezentat mai sus. Omenirea se schimbă, populațiile se schimbă, însă toponimele rămân.

Denumiri cum sunt cele analizate de noi conțin adevărate relicve, perfect conservate ce rămân mărturie privind obiceiurile și apucăturile locale din cele mai vechi timpuri. 

Surse: podul.ro și https://timpul.md.

Autor: Anna Neplii

25/10/2022 Posted by | ANALIZE | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

PRĂPASTIA DE NETRECUT ȘI CELE MAI IMPORTANTE diferențe dintre ucraineni și ruși (-I-)

EXCLUSIV Uriașele și esențialele diferențe dintre ucraineni și ruși. Identitatea etnică și națională a ucrainenilor. Partea 1: prăpastia de netrecut dintre două tradiții populare / Anna Neplii

Jurnalista și analista politică Anna Neplii de la publicația KYIVPOST, scrie in https://www.podul.ro despre identitatea etnică și națională a ucrainenilor, uriașele și esențialele diferențe dintre ucraineni și ruși și prăpastia de netrecut dintre două tradiții populare.

Astăzi vom vorbi despre diferențele esențiale dintre ucraineni și ruși.  Vom folosi date istorice și cercetări științifice cu scopul de a analiza cele două paradigme. 

Cea mai mare parte a Rusiei moderne a fost ocupată, de-a lungul timpului, de popoare precum Murmuri, Chud, Meshcheri, Mari, Merya, Vede și Mordovieni – adică ugro-finlandezi. Sufocate de puhoiul ungro-finlandez, elementele identitare slave din partea de Sud a Rusiei fie au dispărut, fie s-au păstrat într-o proporție minimală. 

Psihologia etno studiază caracteristicile naționale ale proceselor cognitive, emoționale și volitive. Precum și trăsăturile de stat și de personalitate ale reprezentanților unor națiuni specifice. Și varietatea proceselor și a fenomenelor socio-psihologice care apar în interiorul unor națiuni, a unor popoare specifice.

Printre altele, această disciplină științifică examinează conștiința etnică și conștiința de sine, valorile și orientările naționale, imaginarul societății respective, obiectivele, personajele și, nu în ultimul rând, factorii socio-psihologici ai etnogenezei.

Cele patru criterii principale pe care cercetătorii le folosesc atunci când studiază mentalitatea diferitelor popoare sunt:

a) viziunea asupra vieții sociale,

b) religia,

c) atitudinile în raport cu natura înconjurătoare și d) atitudinile față de femei. Analizând folclorul pe baza acestor criterii generale, putem observa cu ușurință cât de diferiți sunt ucrainenii de ruși. 

Timp de secole, rușii le-au impus ucrainenilor mitul „leagănului comun al celor trei popoare fraterne”, conform căruia Rusia era „Fratele cel Mare” (apropo, această narațiune a fost amplificată de ideologia șovină specifică perioadei lui Petru I, ideologie a cărei justificare pseudoștiințifică se bazează pe ipotezele nedovedite ale lui M. Pogodin, O. Sobolevsky și mai târziu O. Shakhmatov). 

Produsul propagandistic și mincinos al ”leagănului” așa-zis ”comun” este fantezia numită ”Russkiy Mir”, obiectivul fiind preluarea ilegitimă a moștenirii culturale și politice a Rusiei Kieviene din vremea Bizanțului (chiar și numele statului e furat – cuvântul ”rusia” provine din limba greacă).

Cu toate acestea, istoria reală și argumentele cercetătorilor demonstrează că dintotdeauna au fost diferențe esențiale și majore între ucraineni și ruși – e vorba despre două națiuni diferite.  

Nomazii ruși 

Din cele mai vechi timpuri, ucrainenii au dus un stil de viață sedentar, în timp ce rușii erau nomazi. Nu este un secret că multe dintre mentalitățile prezentului sunt înrădăcinate în modul de viață al strămoșilor noștri. 

Fiind obișnuit să rătăcească de acolo-acolo, un nomad nu se raportează la niște valori permanente și nu are nici cea mai vagă idee despre practicile democratice (în consecință, orânduirea lor a fost una autoritară).

Transformarea haosului și a dezordinii în ordine a fost o capacitate a societăților care se ocupau cu agricultura. Nomazii nu erau capabili de așa ceva, pentru ei nu exista opțiunea staționării în aceeași zonă bine determinată, ei nu prindeau rădăcini. La urma urmei, de ce să lucrezi pentru a-ți subordona spațiul, dacă este temporar? Așa gândeau nomazii. 

Cultul tâlharilor 

Imaginile și mentalitățile vieții de odinioară se reflectă în arta populară orală (cântece, basme, tradiții, activități domestice cotidiene). În Rusia remarcăm un ciclu aproape interminabil de cântece și balade ale tâlharilor, cruzimea reprezentând o dominantă a acestora. Tematica amintită e încă la mare căutare în Rusia zilelor noastre. 

Colindele rusești

În condițiile în care ucrainenii s-au ocupat cu agricultura, fiind sedentari, pământul deținut și locuințele familiei au ocupat un loc central în toate tradițiile păstrate. De exemplu, colindele ucrainene îl laudă pe proprietar și îi urează o recoltă îmbelșugată, astfel conturându-se imaginea unui gospodar priceput și al unei gospodării căreia nu-i lipsește nimic.

În schimb, în unele colinde rusești se pune accentul pe solicitarea unor daruri bogate, uneori proferându-se amenințări brutale în vederea obținerii acestora. În Ucraina sărbătorim dintotdeauna unitatea diferitelor generații, Sărbătorile de Iarnă au avut mereu și o astfel de componentă. Avem cântecele și datinile noastre despre recoltă, despre începutul unui nou an agricol, despre înființarea propriei gospodării. „Shchedrivki”  e unic doar la ucraineni.

Apoi, în primăvară, ucrainenii au cântat „gaivki”„vesnyanki” și „obzhinki”. Repet, toate acestea sunt despre recoltă, casă și despre gospodărie ca atare. Spre deosebire de paradigma ucraineană, stilul de viață nomad al rușilor nu a avut nimic al său, totul a fost la comun și totul putea fi savurat.

original-800x520

”O bate pentru că o iubește” – percepția tradițională rusească asupra relației dintre un bărbat și o femeie

În Ucraina, atitudinea față de o femeie a presupus întotdeauna și o idealizare a feminității. Tradițional, un bărbat și o femeie au drepturi egale (exemplu: traducere din ucraineană – ”căsătorește-te cu ea”  (adică un bărbat și o femeie consimt reciproc să facă acest pas); din rusă – ”căsătorește-te pe ea” (”ea”  cu sensul de obiect, de lucru). În general, atitudinea față de o femeie în Rusia este o atitudine față de un obiect de uz intern care își îndeplinește îndatoririle.

Atitudinea rușilor este întotdeauna pragmatică, în timp ce atitudinea a ucrainenilor este etică și estetică.

 „O bate pentru că o iubește”  – în general aceasta este percepția tradițională rusească asupra relației dintre un bărbat și o femeie. 

Nunțile 

Un exemplu ilustrativ – dacă în Ucraina o nuntă începea cu un cântec de binecuvântare al părinților, o nuntă rusească debuta cu ritualurile arcurilor pentru țari și familiile acestora, în timp ce nunta ca atare – motivul pentru care comunitatea se aduna – dispărea în fundal. 

Din cele mai vechi timpuri, nunțile ucrainene au fost pline de cântec și amuzament de calitate, dar și de momente solemne cu diverse încărcături ritualice pentru tinerii căsătoriți. După nuntă, noua familie căuta să își construiască o casă și să fie pe picioarele ei. 

Asta în timp ce în Rusia locuiau și câte 3-4 generații sub același acoperiș. Tot în Rusia, o lungă perioadă a existat (larg răspândit) și obiceiul „snohatstvo”  – când un tată locuiește cu soția fiului său în timp ce acesta din urmă lucrează). „Snohatstvo”  indică fără dubii puternicele influențe de proveniență asiatică. 

Basmele. De la eroii ucraineni la putorile rusești 

Haideți să analizăm puțin și basmele populare. În cele ucrainene, personajul principal trebuie să muncească, să fie inteligent și să facă o fapte bune pentru a fi ajutat sau pentru a primi un anumit premiu. 

În Rusia însă, Emelya zace pe aragaz și așteaptă cu pasivitate un miracol, recompensa fiind primită fără pic de efort și fără alte motivații. În basmele ucrainene, eroul învinge creaturi demonice numai datorită înțelepciunii, curajului, ingeniozității și a altor calități de invidiat. Astfel de eroi modelează comportamentul unei națiuni. În basmele rusești nu există un comportament activ și bine articulat al personajelor principale, însă există o permanentă încredere în puterea țarului. 

Dizolvarea în ”lume”. Negarea individului 

Viața socială în Ucraina este emanată de comunități funcționale – suma indivizilor. La ucraineni se pune accentul pe individualitatea fiecăruia, însă știm și ce ne unește, ce ne face să fim o societate. În schimb, rușii au o vorbă – „Toți suntem unși cu o singură lume” , or expresia asta denotă tocmai dizolvarea în ”lume”, astfel încât nu mai există individualitate, ci doar o masă abstractă.

Cu alte cuvinte, în Rusia nu înseamnă mai nimic persoana și realizările ei. Până la o limită, nici statutul în societate nu înseamnă mare lucru.  

Țarul, tiparul asiatic și natura despotică a Rusiei 

În Ucraina, hatmanul (conducător de oști – n. red.) nu putea fi venerat și umilit în același timp. Asta spre deosebire de Rusia, unde cel mai de preț premiu pentru un hatman victorios a fost ”o haină de blană de pe umărul Țarului/Domnului”  – adică i s-a dăruit îmbrăcăminte uzată, ceea ce la ucraineni ar fi trecut drept o insultă, o umilință.  

Paradigma europenismului înseamnă onorarea persoanei și a libertății sale, în timp ce tiparul asiatic al Rusiei presupune natura despotică a guvernării. 

Până la mijlocul secolului al XX-lea au fost culese și atestate aproximativ 20.000 de cântece și melodii populare ucrainene. „Cântecele populare ucrainene vorbesc despre starea reală a lucrurilor, istoria reală, oricât de neplăcută ar fi aceasta. În schimb, cântecele rusești vorbesc despre stări de fapt exagerate și distorsionate”, punctează Mykola Kostomarov, istoric ucrainean. Rușii au rescris complet toate evenimentele istorice care îi interesează într-un fel sau altul. Spre deosebire de ucraineni, rușii nu participă în mod activ la existența istorică a grupului lor etnic și, în consecință, nu e nevoie să o reproducă cu adevărat. Rușii s-au format ca Ulus al Hoardei de Aur și din când în când „observatorii” veneau la ei pentru a colecta tribut, așa că trebuiau să le facă pe plac.

Ilja_Jefimowitsch_Repin_-_Reply_of_the_Zaporozhian_Cossacks_-_Yorck

În final, de dragul comparației, voi face o trimitere la celebrul tablou al lui Ilya Repin – „Cazacii scriu o scrisoare sultanului turc” –, devenit un fel de simbol al spiritului cazac. Pictorul, care a călătorit în Ucraina și a comunicat personal cu descendenții cazacilor, a fost într-atât de impresionat de iubirea de libertate a băștinașilor, încât a exclamat: 

„La naiba, oameni buni! Nimeni în lume nu a simțit vreodată atât de profund libertatea, egalitatea și fraternitatea. Zaporojia a rămas liberă toată viața, nu s-a supus la nimic!”

CONTINUAȚI LECTURA ARTICOLULUI ACCESÂND:

25/10/2022 Posted by | CULTURA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: