CUM ERAU INVENTAȚI“EROII” IN MOLDOVA SOVIETICĂ

  Afis sovietic. Снайпер бьет издалека… (Lunetistul trage din depărtare, dar întotdeauna doboară ţinta.)

CUM SE FABRICAU “EROII” IN MOLDOVA SOVIETICĂ

MINCIUNI CRIMINALE

Pe timpul lui Ştefan cel Mare, Prutul era un râu de mijloc de ţară. Ţinuturile Ţării Moldovei erau aşezate pe ambele părţi ale aceluiași râu.
Apoi, la 1812, au venit „eliberatorii” şi au pus graniţă între Sculeni şi Sculeni, între Zberoaia şi Zberoaia, între Grozeşti şi Grozeşti, între Răducani şi Răducani, între Petreşti şi Petreşti, între Medeleni şi Medeleni, între Ungheni şi Ungheni, între Măcăreşti şi Măcăreşti, între Costuleni şi Costuleni, între Drânceni şi Drânceni, între Pogăneşti şi Pogăneşti ş.a., localităţi aşezate pe un mal şi celălalt al Prutului.

Când un moldovean dorea să treacă la fratele său (sau sora sa, sau tatăl său, sau mama sa) dintr-o parte a ţinutului Iaşi, spre exemplu, în cealaltă, erau opriţi numaidecât de soldaţi cu vorbă străină, care le puneau arma în piept şi le strigau: „Nelzea!” („Interzis!”).

Aceştia erau grăniceri ruşi, câinii de pază ai Imperiului.

De cum încerca cineva să traverseze Prutul, ei deschideau foc: pe conştiinţa lor zac mii şi mii de concetăţeni de-ai noştri.

 La Fântâna Albă, în Bucovina de Nord cotropită, grănicerii sovietici au cosit cu mitralierele, la 1 aprilie 1941, peste 3000 de oameni, care au vrut să se ducă în România.

 După două luni, drept pedeapsă, la 13 iunie 1941, sovieticii au deportat în Siberia, din localitatea Fântâna Albă şi satele din preajmă, 13 000 de familii de români bucovineni

În anii 1944-1950, mii de basarabeni, care au intenţionat să evadeze peste Prut, ca să scape de deportări, au fost masacraţi fără milă de grăniceri.
Acum ni se spune că acei ucigaşi ar fi eroi şi că ar trebui să le mulţumim pentru faptul că ne-au apărat graniţa (De cine? Pentru cine? De ce?).

Comunistii şi şleahta lor mai afirmă că ar urma să le fim recunoscători acelora care au aşezat garduri de sârmă ghimpată între fraţii de acelaşi sânge şi de aceeaşi limbă şi că ar trebui să-i declarăm izbăvitori pe care cei care ne-au scufundat rudele în copcile de gheaţă ale apelor de granita.

Care dintre ei ne sunt mai rude: cei care au tras sau cei în care s-a tras?

Este total greşit ca un ucigaş ca ”eroul” Vetcinkin, să fie şi în continuare dat drept exemplu de patriotism pentru grănicerii statului independent Republica Moldova.

În iulie 1941 pichetul lui Vetcinkin n-a fost atins de nici un glonţ românesc, după război însă, clădirea nouă a acestuia a fost afumată, i s-a răzăluit tencuiala ca să pară că trecuse prin focul bătăliilor si  aici erau aduşi copiii din satele din jur, fiind îndemnaţi să prindă spioni români şi să depună flori la monumentele celora care le mitraliaseră rudele care încercaseră să scape de ”raiul” bolşevic.

Aşa-zisa educaţie „patriotică” bazată pe exemplele „grănicerilor eroi”, care şi-au dat viaţa ca să-i apere pe moldoveni de români, nu e decât o minciună sfruntată.

În satul Chetriş din raionul Făleşti, există un pichet care poartă numele lui Efim Stebleţov, erou al Uniunii Sovietice.
Legenda spune că, la 22 iunie 1941, acesta împreună cu încă opt ostaşi sovietici au ţinut nouă zile piept atacurilor trupelor româneşti.
Până la urmă, după ce au respins atacurile oştirilor lui Antonescu, ei au luptat cu baionetele contra tancurilor româneşti, căzând ca nişte eroi.

Detaşamentele de octombrei, unităţile de pioneri, organizaţiile de comsomolişti din acele sate de frontieră, se întreceau care mai de care pentru dreptul de a purta numele eroului Efim Stebleţov.

La pichet se păstrau mormintele celor nouă ”eroi”!, dar şi patul pe care a dormit Stebleţov, baioneta cu care i-a respins pe duşmani, cana străpunsă de un glonţ în ultimul lui atac ş.a.

Iată însă că în 1985, doamna Raisa (Pavlovna) Jurceak, diriginta clasei a IV-a de la şcoala rusă din oraşul Ungheni, a decis să caute rudele „eroului”.

A găsit o soră de-a lui Stebleţov în Ucraina, care a anunţat-o că… „eroul” trăieşte.

Şi atunci toată clasa a IV-a i-a făcut o vizită lui Stebleţov, la Doneţk.

Peste un an clasa l-a invitat pe „erou” la Ungheni. Dar, lucru ciudat, Direcţia politică a armatei i-a interzis categoric „eroului” să-şi viziteze pichetul care-i purta numele, motivând că Ungheniul este un oraş de frontieră.

Profesorii şi elevii insistă, în ajutorul lor sare securitatea raională în frunte cu Vasile Calmoi, a cărui soţie era profesoară la aceeaşi şcoală, şi „eroul” soseşte la Ungheni: un bătrânel mărunţel, gârbov, cu ochelari, alcoolizat…

Poate nu-i el?, se întrebau securiştii. Poate e doar cineva care poartă acelaşi nume cu eroul?

Dar curând s-au convins că el era cel căutat.

Când a sosit cu pionierii din clasa a IV-a la pichetul din Chetriş care-i purta numele, el a descris camerele dinăuntru înainte de a le vedea, iar o băbuţă l-a recunoscut, amintindu-şi că dansase cu el la seratele de la pichet, unde fetele moldovence din Chetriş veneau să asculte „patefonul”.

A doua zi, ziarul raional din Ungheni a publicat un articol cu titlul „Decoraţia şi-a găsit eroul”: Stebleţov nu ştia că e erou, că e decorat, că-şi are mormântul la Chetriş, unde pe o colină i se înalţă şi un monument la care grănicerii moldoveni mai depun şi azi jurământul, că are muzeu, că pichetul îi poartă numele, că detaşamentele de pioneri din patru raioane fac competiţii pentru a se numi „Stebleţov” ş.a.m.d.

Seara, la hotel, doi profesori de la şcoala rusă, Tudor Butnaru, care le preda elevilor milităria, şi Vladimir Lebedev, profesor de tehnologie (azi acesta predă la Liceul Rus din Ungheni), i-au făcut o vizită la hotel.

Aveau cu ei şi o damigeană cu vin, care i-a dezlegat limba „eroului”.
De la el au aflat, că la primele salve de tun pe Prut, grănicerii s-au retras la Centrul Militar din oraşul Bălţi, iar comandantul a lăsat nouă soldaţi în frunte cu plutonierul Stebleţov să păzească pichetul.

Dar ostaşii români au ocolit pichetul, şi cei nouă au rămas „nesolicitaţi”, departe în spatele frontului fără să tragă un singur foc de armă.

 Peste câteva zile, când li s-au terminat proviziile, aceştia au pornit şi ei către Bălţi, unde s-au întâlnit cu camarazii lor de arme.

Dar comandantul raportase deja la Moscova că ei au purtat lupte crâncene la frontieră, unde cei nouă ostaşi au căzut eroic.

Stebleţov a ajuns ulterior cu frontul la Stalingrad, apoi a înaintat prin toată Europa până la Balaton, în Ungaria, unde l-a găsit ziua de 9 mai 1945.

– Câţi duşmani aţi lichidat în timpul războiului?, l-au întrebat cei doi comeseni pe „erou”.
– Vreo două mii, a răspuns el.
– Două mii de nemţi?
– Nu, două mii de lepădături de-ale noastre („naşih svolocei”).

S-a dovedit că Stebleţov a făcut parte din trupele de represalii SMERШ („Smerti șpionam!”, „Moarte spionilor”), un fel de SS sovietic, a căror misiune a fost să-i împuşte pe toţi cei care rămâneau de linia întâi a frontului.

Cu alte cuvinte, Stebleţov, cât a ţinut războiul, a împuşcat doar ruși de ai lui.

După război, la pichetul din Chetriş i-au făcut mormânt, şi lui şi celorlalţi opt ortaci, care mai erau vii în 1945…
Din acest motiv, grănicerii sovietici n-au vrut să se întâlnească cu idolul lor, dar nici să-i distrugă locul de veci.

 După independenţa din 1991, grănicerii moldoveni au chemat preoţii să sfinţească mormântul gol, cu numele derbedeului săpat în piatră.

Exemplul de mai sus vorbeşte de faptul că eroismul sovietic a avut dintotdeauna drept suport crima şi minciuna.

Propaganda imperială reuşise să facă din nişte lichele şi laşi – eroi. Ne întrebăm: este logic oare ca şi grănicerii statului independent Republica Moldova să se închine în continuare la aceste pramatii?

Pentru comunistii de azi  Voronin, Mişin, Tkaciuk şi Petrenco (care au declarat  în Parlament că noi, cei care am semnat Memorandumul prin care cerem ca pichetul de la Stoieneşti să nu mai poarte numele ucigaşului Vetcinkin, am fi „neofascişti”), aceştia ar fi eroi, pentru poporul nostru, însă, ei sunt nişte călăi ordinari, de-o mie de ori mai răi ca fasciştii.

La ora actuală pe teritoriul Republicii Moldova mai sunt 1165 de monumente sovietice dedicate cotropitorilor şi ucigaşilor neamului nostru.

Conform deciziei Parlamentului din 23 august 1991 ele urmau sa fie demolate.

Între timp, acestea nu numai că n-au fost demolate, dar numărul lor a sporit, cu fel de fel de Lenini şi Stebleţovi.

 Afis sovietic

Monumentele sovietice aparţin unui stat care a dispărut de pe hărţile lumii de douăzeci de ani.
De ce Voronin şi banda lui apără cu atâta vehemenţă nişte bandiţi (Lenin a ucis câteva zeci de milioane, Kotovski a omorât zeci de evrei şi sute de ţărani din regiunea Tambov)?!

Să fie şi aici aplicabil proverbul: „Corb la corb (sau „Cioroi la cioroi…”) nu scoate ochii”?!

Nicolae Dabija

Basarabia literara md.

 

CITIȚI ȘI :

CUM A AJUNS GRIGORII KOTOVSKI DIN BANDIT, EROU BOLSEVIC…