CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

CUM ERAU INVENTAȚI“EROII” IN MOLDOVA SOVIETICĂ

  Afis sovietic. Снайпер бьет издалека… (Lunetistul trage din depărtare, dar întotdeauna doboară ţinta.)

CUM SE FABRICAU “EROII” IN MOLDOVA SOVIETICĂ

MINCIUNI CRIMINALE

Pe timpul lui Ştefan cel Mare, Prutul era un râu de mijloc de ţară. Ţinuturile Ţării Moldovei erau aşezate pe ambele părţi ale aceluiași râu.
Apoi, la 1812, au venit „eliberatorii” şi au pus graniţă între Sculeni şi Sculeni, între Zberoaia şi Zberoaia, între Grozeşti şi Grozeşti, între Răducani şi Răducani, între Petreşti şi Petreşti, între Medeleni şi Medeleni, între Ungheni şi Ungheni, între Măcăreşti şi Măcăreşti, între Costuleni şi Costuleni, între Drânceni şi Drânceni, între Pogăneşti şi Pogăneşti ş.a., localităţi aşezate pe un mal şi celălalt al Prutului.

Când un moldovean dorea să treacă la fratele său (sau sora sa, sau tatăl său, sau mama sa) dintr-o parte a ţinutului Iaşi, spre exemplu, în cealaltă, erau opriţi numaidecât de soldaţi cu vorbă străină, care le puneau arma în piept şi le strigau: „Nelzea!” („Interzis!”).

Aceştia erau grăniceri ruşi, câinii de pază ai Imperiului.

De cum încerca cineva să traverseze Prutul, ei deschideau foc: pe conştiinţa lor zac mii şi mii de concetăţeni de-ai noştri.

 La Fântâna Albă, în Bucovina de Nord cotropită, grănicerii sovietici au cosit cu mitralierele, la 1 aprilie 1941, peste 3000 de oameni, care au vrut să se ducă în România.

 După două luni, drept pedeapsă, la 13 iunie 1941, sovieticii au deportat în Siberia, din localitatea Fântâna Albă şi satele din preajmă, 13 000 de familii de români bucovineni

În anii 1944-1950, mii de basarabeni, care au intenţionat să evadeze peste Prut, ca să scape de deportări, au fost masacraţi fără milă de grăniceri.
Acum ni se spune că acei ucigaşi ar fi eroi şi că ar trebui să le mulţumim pentru faptul că ne-au apărat graniţa (De cine? Pentru cine? De ce?).

Comunistii şi şleahta lor mai afirmă că ar urma să le fim recunoscători acelora care au aşezat garduri de sârmă ghimpată între fraţii de acelaşi sânge şi de aceeaşi limbă şi că ar trebui să-i declarăm izbăvitori pe care cei care ne-au scufundat rudele în copcile de gheaţă ale apelor de granita.

Care dintre ei ne sunt mai rude: cei care au tras sau cei în care s-a tras?

Este total greşit ca un ucigaş ca ”eroul” Vetcinkin, să fie şi în continuare dat drept exemplu de patriotism pentru grănicerii statului independent Republica Moldova.

În iulie 1941 pichetul lui Vetcinkin n-a fost atins de nici un glonţ românesc, după război însă, clădirea nouă a acestuia a fost afumată, i s-a răzăluit tencuiala ca să pară că trecuse prin focul bătăliilor si  aici erau aduşi copiii din satele din jur, fiind îndemnaţi să prindă spioni români şi să depună flori la monumentele celora care le mitraliaseră rudele care încercaseră să scape de ”raiul” bolşevic.

Aşa-zisa educaţie „patriotică” bazată pe exemplele „grănicerilor eroi”, care şi-au dat viaţa ca să-i apere pe moldoveni de români, nu e decât o minciună sfruntată.

În satul Chetriş din raionul Făleşti, există un pichet care poartă numele lui Efim Stebleţov, erou al Uniunii Sovietice.
Legenda spune că, la 22 iunie 1941, acesta împreună cu încă opt ostaşi sovietici au ţinut nouă zile piept atacurilor trupelor româneşti.
Până la urmă, după ce au respins atacurile oştirilor lui Antonescu, ei au luptat cu baionetele contra tancurilor româneşti, căzând ca nişte eroi.

Detaşamentele de octombrei, unităţile de pioneri, organizaţiile de comsomolişti din acele sate de frontieră, se întreceau care mai de care pentru dreptul de a purta numele eroului Efim Stebleţov.

La pichet se păstrau mormintele celor nouă ”eroi”!, dar şi patul pe care a dormit Stebleţov, baioneta cu care i-a respins pe duşmani, cana străpunsă de un glonţ în ultimul lui atac ş.a.

Iată însă că în 1985, doamna Raisa (Pavlovna) Jurceak, diriginta clasei a IV-a de la şcoala rusă din oraşul Ungheni, a decis să caute rudele „eroului”.

A găsit o soră de-a lui Stebleţov în Ucraina, care a anunţat-o că… „eroul” trăieşte.

Şi atunci toată clasa a IV-a i-a făcut o vizită lui Stebleţov, la Doneţk.

Peste un an clasa l-a invitat pe „erou” la Ungheni. Dar, lucru ciudat, Direcţia politică a armatei i-a interzis categoric „eroului” să-şi viziteze pichetul care-i purta numele, motivând că Ungheniul este un oraş de frontieră.

Profesorii şi elevii insistă, în ajutorul lor sare securitatea raională în frunte cu Vasile Calmoi, a cărui soţie era profesoară la aceeaşi şcoală, şi „eroul” soseşte la Ungheni: un bătrânel mărunţel, gârbov, cu ochelari, alcoolizat…

Poate nu-i el?, se întrebau securiştii. Poate e doar cineva care poartă acelaşi nume cu eroul?

Dar curând s-au convins că el era cel căutat.

Când a sosit cu pionierii din clasa a IV-a la pichetul din Chetriş care-i purta numele, el a descris camerele dinăuntru înainte de a le vedea, iar o băbuţă l-a recunoscut, amintindu-şi că dansase cu el la seratele de la pichet, unde fetele moldovence din Chetriş veneau să asculte „patefonul”.

A doua zi, ziarul raional din Ungheni a publicat un articol cu titlul „Decoraţia şi-a găsit eroul”: Stebleţov nu ştia că e erou, că e decorat, că-şi are mormântul la Chetriş, unde pe o colină i se înalţă şi un monument la care grănicerii moldoveni mai depun şi azi jurământul, că are muzeu, că pichetul îi poartă numele, că detaşamentele de pioneri din patru raioane fac competiţii pentru a se numi „Stebleţov” ş.a.m.d.

Seara, la hotel, doi profesori de la şcoala rusă, Tudor Butnaru, care le preda elevilor milităria, şi Vladimir Lebedev, profesor de tehnologie (azi acesta predă la Liceul Rus din Ungheni), i-au făcut o vizită la hotel.

Aveau cu ei şi o damigeană cu vin, care i-a dezlegat limba „eroului”.
De la el au aflat, că la primele salve de tun pe Prut, grănicerii s-au retras la Centrul Militar din oraşul Bălţi, iar comandantul a lăsat nouă soldaţi în frunte cu plutonierul Stebleţov să păzească pichetul.

Dar ostaşii români au ocolit pichetul, şi cei nouă au rămas „nesolicitaţi”, departe în spatele frontului fără să tragă un singur foc de armă.

 Peste câteva zile, când li s-au terminat proviziile, aceştia au pornit şi ei către Bălţi, unde s-au întâlnit cu camarazii lor de arme.

Dar comandantul raportase deja la Moscova că ei au purtat lupte crâncene la frontieră, unde cei nouă ostaşi au căzut eroic.

Stebleţov a ajuns ulterior cu frontul la Stalingrad, apoi a înaintat prin toată Europa până la Balaton, în Ungaria, unde l-a găsit ziua de 9 mai 1945.

– Câţi duşmani aţi lichidat în timpul războiului?, l-au întrebat cei doi comeseni pe „erou”.
– Vreo două mii, a răspuns el.
– Două mii de nemţi?
– Nu, două mii de lepădături de-ale noastre („naşih svolocei”).

S-a dovedit că Stebleţov a făcut parte din trupele de represalii SMERШ („Smerti șpionam!”, „Moarte spionilor”), un fel de SS sovietic, a căror misiune a fost să-i împuşte pe toţi cei care rămâneau de linia întâi a frontului.

Cu alte cuvinte, Stebleţov, cât a ţinut războiul, a împuşcat doar ruși de ai lui.

După război, la pichetul din Chetriş i-au făcut mormânt, şi lui şi celorlalţi opt ortaci, care mai erau vii în 1945…
Din acest motiv, grănicerii sovietici n-au vrut să se întâlnească cu idolul lor, dar nici să-i distrugă locul de veci.

 După independenţa din 1991, grănicerii moldoveni au chemat preoţii să sfinţească mormântul gol, cu numele derbedeului săpat în piatră.

Exemplul de mai sus vorbeşte de faptul că eroismul sovietic a avut dintotdeauna drept suport crima şi minciuna.

Propaganda imperială reuşise să facă din nişte lichele şi laşi – eroi. Ne întrebăm: este logic oare ca şi grănicerii statului independent Republica Moldova să se închine în continuare la aceste pramatii?

Pentru comunistii de azi  Voronin, Mişin, Tkaciuk şi Petrenco (care au declarat  în Parlament că noi, cei care am semnat Memorandumul prin care cerem ca pichetul de la Stoieneşti să nu mai poarte numele ucigaşului Vetcinkin, am fi „neofascişti”), aceştia ar fi eroi, pentru poporul nostru, însă, ei sunt nişte călăi ordinari, de-o mie de ori mai răi ca fasciştii.

La ora actuală pe teritoriul Republicii Moldova mai sunt 1165 de monumente sovietice dedicate cotropitorilor şi ucigaşilor neamului nostru.

Conform deciziei Parlamentului din 23 august 1991 ele urmau sa fie demolate.

Între timp, acestea nu numai că n-au fost demolate, dar numărul lor a sporit, cu fel de fel de Lenini şi Stebleţovi.

vaca-in-lant

 Afis sovietic

Monumentele sovietice aparţin unui stat care a dispărut de pe hărţile lumii de douăzeci de ani.
De ce Voronin şi banda lui apără cu atâta vehemenţă nişte bandiţi (Lenin a ucis câteva zeci de milioane, Kotovski a omorât zeci de evrei şi sute de ţărani din regiunea Tambov)?!

Să fie şi aici aplicabil proverbul: „Corb la corb (sau „Cioroi la cioroi…”) nu scoate ochii”?!

Nicolae Dabija

Basarabia literara md.

 

CITIȚI ȘI :

Publicitate

07/09/2022 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

DOSARELE ISTORIEI : Mitul lui Pavlik Morozov si propaganda sovietică

 

DOSARELE ISTORIEI : Mitul lui Pavlik Morozov si propaganda sovietică | CER  SI PAMANT ROMANESC

Mitul lui Pavlik Morozov, o minciună mare cât secolul

Când aveam opt ​​ani, cântam în corul de copii, iar dirijorul corului anunța cu mândrie : „Și acum,  un cântec despre Pavlik Morozov, pe versurile  renumitului poet Serghei Mihalkov și muzica comunistului maghiar Ferencz Szabo”.

  Nu doar vocile noastre  il cinsteau pe  eroul Pavlik Morozov... Timp de  o jumătate de secol, întreaga țară a lăudat acest adolescent curajos.

  Dar oare pentru ce fapte  era considerat acest copil, Pavlik Marozov, un erou ?

În 1932 Pavlik Morozov  l-a denuntat pe  tatăl său ca  ar fi  un  „dusman al poporului”.

El l-a dat pe mâna  OGPU (numit mai tarziu  KGB), temuta poliție secretă sovietică,  spunând că tatăl său i-ar fi ajutat pe „chiaburi „, adică pe  țăranii mai instariti care  refuzau să renunțe la terenurile lor și la animale, pentru a intra in gospodariile colective, așa cum era prevazut in Planul Colectivizare a agriculturii, conceput de Partidul Comunist sovietic fiind astfel  un „dușman al socialismului”.

Tatăl lui Pavlik a fost arestat si  trimis intr- un lagăr de concentrare, din care  nu s-a mai intors niciodata.

La scurt timp după procesul tatălui său, Pavlik a fost ucis de „dușmanii statului.”

După moartea sa, el a fost slăvit ca un erou al poporului, și fiecare copil în Uniunea Sovietică a aflat povestea lui și  a fost educat pentru a-i  urma  exemplul.

  Un alt poet   sovietic celebru, Stepan Stcipacev, a publicat  un lung poem epic despre Morozov, iar compozitorul V. Vitlin a scris o cantată pentru cor și orchestră simfonică, în care il proslavea pe Morozov.

Multe dintre cele mai mari talente sovietice au glorificat  fapta eroică a lui Morozov. Cineastii Serghei Eisenstein și Isaac Babel au creat  un film despre el, iar  Maxim Gorki, în discursul său la prima adunare generală a Uniunii Scriitorilor sovietici, a cerut guvernului  sa ii   ridice un monument copilului-erou.

Ca urmare, toată lumea în Uniunea Sovietică tineri și bătrâni deopotrivă, au aflat povestea. Portretele  lui Pavlik  au apărut în muzee de artă, pe cărți  și timbre poștale.

Carti, filme, și picturi au  lăudat curajul lui iar in multe orașe, exista  încă statuile sale in bronz, si granit.

Multe scoli  au primit  numele sau.Statuete  ale  tanarului erou au fost acordate câștigătorilor de competiții sportive. Nave, biblioteci, strazi de orase , ferme colective, și parcuri naționale au fost numite după Pavlik Morozov.

Titlul său oficial este ” Eroul – Pionier al Uniunii Sovietice numărul  unu”.

În 1982, la a cincizecea aniversare a mortii  eroice a lui Pavlik Morozov, presa a numit băiatul „un martir ideologic.”

Locul  mortii sale  a fost descris ca un sanctuar, iar acest copil drept un sfânt.

 Campania era remarcabila pentru presa sovietică atee și a relevat natura teologică a ideologiei comuniste.

În o mie de ani de istorie a  Rusiei, de o astfel de proslavire nu   s-a bucurat  niciodată înainte  un copil.

În acel moment, ma aflam la Moscova, iar povestea lui Pavlik Morozov  m-a facut curios, astfel ca m-am  decis să investighez viata  acestui copil-erou.

A boy murdered in the Stalinist era still divides Russia - Russia Beyond

Am început prin a citi carte după carte si mi s-a parut inca de la inceput ciudat ca  nu a existat nici un acord intre  aceste lucrari dedicate lui, nici chiar și in cazul celor mai simple date istorice.

De exemplu, vedeam ca  vârsta lui Pavlik Morozov, la momentul mortii sale  eroice, varia de la o lucrare la alta intre 11 si 15 ani …

În ceea ce privește satul în care sa născut, Gerasimovka, sursele il  plasau diferit, în provinciile  Tobolsk, Obsko-Irtishsk, și Omsk (în Siberia), dar și în Sverdlovsk în Uralii de Nord.

Fotografiile  sale din diferite publicații, infatisau  persoane complet diferite. În plus, am găsit  mai mult de  zece  persoane diferite identificate ca fiind  asasinii acestuia.

 Un alt lucru care m-a nedumerit, a fost  acela ca uneori era menționat  că fratele mai mic al lui Pavlik, Fedya, ar fi fost  de asemenea  informator si ca a fost ucis împreună cu acesta, insa  nu a fost niciodată explicat de ce nu a devenit  si el  erou.

Surpriza mea a crescut atunci când am încercat să obțin materiale din diverse arhive de stat si am primit mereu același răspuns: „Nu avem documente despre  Pavlik Morozov.”

În final, am reușit să localizez  satul  Gerasimovka în Siberia de Vest.  Dupa o  plimbare cu trenul de 36 de ore, m-am îndreptat spre casa eroului- copil Pavlik, dar chiar și acolo, în Muzeul Memorial  de stat „Pavlik Marozov”, nu am gasit  dovezi sigure, nici de la școală si  nici  de familie. Am vizitat si alte muzee dedicate lui  Pavlik Morozov,dar în loc de documente originale găseam doar schițe ale băiatului, cărți și articole din ziare.

Relicvele  unor  sfinți de acum o mie de ani sunt adeseori  încă existente, iar eu nu găseam urme  ale  acestui ” sfânt” al secolului XX sovietic.

Am început să mă întreb dacă băiatul a existat vreodată, altfel decât ca un personaj fictiv în literatura sovietică.

  Totusi, o ultima legatura cu trecutul ramasese  si anume martorii aflati  inca in viata.  Când am întrebat la muzeul din Gerasimovka dacă  m-as putea întâlni cu oricare dintre martori, am întâmpinat rezistență .

„Turistii nu ar trebui să se întâlnească cu sătenii,” a obiectat ghidul.Țăranii nu înțeleg nimic și ar putea spune  lucruri greșite. Ghidurile muzeului  indica traseele astfel încât să puteți vizita locuri de interes și apoi să părăsiti satul. „

Am terminat vizita oficiala si cu toate acestea nu am plecat, dar oriunde m-am dus am fost însoțit de directorul muzeului, așa că nu am putut vorbi cu oamenii sau sa fac fotografii.

Dupa ce am plecat din sat, am mers intr-un oraș din apropiere și  am venit înapoi  câteva zile mai târziu. Am început să merg  discret  din casă în casă, evitând atenția oficialilor.

Chiar și așa, cei mai multi dintre sătenii care au fost dispuși să vorbească cu mine, au fost reticenți sa răspunda  la întrebări directe.

În ciuda acestor dificultăți, cativa  martori oculari ai evenimentelor din Gerasimovka mi-au dat mai multe informații,  care au confirmat faptul ca textele oficiale s-au dovedit a fi pline de minciuni.

M-am întâlnit cu Elena Pozdnina, profesoara lui  Morozov, care  salvase o fotografie a clasei din anul 1930, in care Pavlik  Morozov aparea printre alte câteva zeci de copii din sat, dintre care unii  încă trăiesc în Gerasimovka.

Când am văzut  fotografia, a devenit clar că imaginile băiatului aparute pe  timbre sau in  enciclopedii, manuale școlare, cărți poștale,  nu prezentau nici  asemănare cu originalul.

Sătenii mi-a spus că evenimente  misterioase a avut loc chiar și după uciderea lui Pavlik Morozov. Casa în care băiatul și familia sa au locuit, a ars din temelii.

Sătenii  credeau că a fost o incendiere, dar niciodată nu s-au facut cercetari pentru aflarea cauzelor.  Chiar si  mormântul lui Pavlik Morozov și al fratelui său a fost mutat în secret pe timp de noapte,  intr-un alt loc.

 Din primele investigatii, am stabilit trei fapte indubitabile :

În primul rând, legendarul Pavlik Morozov a existat.

În al doilea rând, el  fost într-adevăr ucis.

În al treilea rând, înmormântarea sa a avut loc pe 7 septembrie 1932, deși nu se știe când a fost de fapt ucis.

Mi-am dat seama că, pentru a afla ce sa întâmplat dupa aproape cincizeci de ani , era necesar să ma grăbesc. Martorii care au supravietuit tragediei aveau  varste care variau intre  șaizeci și cinci si  sută de ani.

În doar câțiva ani, cei mai multi dintre ei ar fi murit….

Anchete private au fost întotdeauna foarte greu de  facut din Uniunea Sovietică. Si din moment ce acesta a fost un  subiect de neatins, orice cercetare istorica  era riscanta,  fapt pentru care  mi-am impus un maximum de precautie. 

Am călătorit în unsprezece orașe pentru a afla detalii de la participanți și martori ai poveștii. Am înregistrat mărturii de la  foști colegi de școală ai lui Pavlik,  vecini,  de la doi dintre profesorii lui si chiar și de la mama lui, Tatiana Morozova.

De asemenea, am vorbit cu unul dintre principalii actori  ai  tragediei, vărul lui Pavlik, Ivan Potupcik, care a fost informator al organelor de securitate, în 1932. Mai târziu, el a devenit  angajat oficial al OGPU regional si tot el a fost cel care a descoperit cadavrele copiilor.

Din păcate, biografia lui Pavlik Morozov a fost foarte mult infrumusetata de propaganda oficiala  în timpul celor cincizeci de ani de la moartea sa.

Chiar și la  vârsta de optzeci de ani, mama lui mi-a spus lucruri despre fiul ei, care nu au fost publicate, dar  a adăugat ca : „Orice este scris în cărți este corect.”

Nici unul dintre jurnaliștii  care au fost trimisi la Gerasimovka  pentru a scrie povestea lui  Morozov  nu mai  era  în viață, dar am  localizat multe din familiile lor. În unele cazuri, membrii  familiilor acestora mi-au  permis să studiez arhivele lor personale, inclusiv multe documente nepublicate. Și mai târziu, în casele de săteni care au asistat la tragedia sângeroasă, mi s-au arătat documente salvate ca prin minune, care au ajutat  la umplerea golurilor din memoria  contemporanilor.

Dar cu cât  am vorbit mai mult cu martori și am studiat arhivele lor personale, cu atât mai mare a devenit diferența dintre copilul din  fotografia existenta și curajosul tanar pionier, care a luptat cu  dușmanii socialismului. Imaginea mea despre  Pavlik Morozov s-a  împărțit în două.

 Intr-una  vedeam  un elev de la  țară, iar in cealaltă, un erou în bronz. Primul a murit în ziua în care a fost brutal ucis în pădure, iar celalat  era un erou nemuritor, născut în acea zi – un model al omului nou sovietic.

Maxim Gorki l-a numit pe  Pavlik Morozov „un mic miracol al timpurilor noastre”, și Nikita Hrușciov, în prefața la ediția din 1962  a Enciclopediei  pentru copii, l-a numit pe Pavlik Morozov un „nemuritor al acestui veac.”

Sătenii isi aminteau insa de  băiat ca era un huligan, care fuma țigări și caruia îi plăcea să cânte cântece obscene.

Unul dintre profesorii săi, credea chiar ca el era ușor retardat, probabil din cauza problemelor psihice ale mamei sale și a alcoolismului tatălui său. La vârsta de aproximativ doisprezece ani, Pavlik era încă în clasa întâi.

După interviuri ample și o pieptănare amănunțită a arhivelor, am fost capabil sa pun cap la cap povestea adevarata a acestui copil -„erou”.

Imagine de clasă școală

Pionerskaya Pravda

Kolkhosnuye Copii

2

3

4

Tineri Pioneer

Mai mare Enciclopedia sovietică

Ogonyok

Statuia lui Pavlik Morozov

5

6

7

8

Gara Pavlik Morozov

Pavlik Morozov Peak

9

10

  Il chema  Pavel și era numit Pashka. În viața reală, nimeni nu l-au numit vreodată Pavlik. Acest diminutiv   nu l- a  avut până după moartea sa și a apărut pentru prima dată într-un articol în ziarul comunist pentru copii, Pionerskaya Pravda si de  atunci a devenit numele său oficial.

Bunicul adevaratului  Pavlik Morozov  s-a stabilit în Gerasimovka în anul 1910. Împreună cu alți coloniști, a venit din Belarus în căutarea de  pamanturi  disponibile. Fiul său – tatăl lui Pavel, Trofim Morozov – a fost un soldat în Armata Roșie în timpul Războiului Civil. Până la începutul anilor 1930, el a fost președinte al Sovietului Satesc local.

Data exactă a nașterii lui Pavlik este necunoscuta. Enciclopedia sovietică spune că s-a născut pe 18 noiembrie 1918, dar monumentul care se află pe  locul casei sale arse dă drept ziua sa de  nastere – 2 decembrie 1918. Chiar și mama lui nu-și putea aminti data   de naștere reală a copilului.

La început, Planul de Colectivizare nu a afectat  un loc atat de indepartat  ca Gerasimovka situat  în regiunea administrativă Ural, dar la începutul anilor 1930  mii de țărani din partea europeana a Rusiei au fost exilați în Siberia, iar unii dintre acesti exilați s-au  stabilit în Gerasimovka.

Autoritățile regionale au început să – i aresteze pe cei care  rezistau colectivizarii. A fost o ironie tristă faptul că, în același timp  cu  exilații care  ajungeau  în Gerasimovka de prin alte parti, locuitorii bastinasi  ai satului  au fost exilați  in Siberia.  

La momentul acestei tragedii  nationale  care a distrus  milioane de vieți, ce s-a intamplat la  Gerasimovka pare un lucru marunt. Trofim Morozov si-a părăsit soția, Tatyana, pentru o altă femeie.

Acesta a fost un lucru extraordinar  la momentul respectiv in acest sat in care tăranii isi  bateau de obicei soțiile , dar nu le abandonau. Pavel,  avea cam  vârsta de treisprezece ani si  era cel mai mare dintre cei patru fii. Cel mai mic avea aproximativ patru ani.

Colegul de școală, Pavel Dimitrii Prokopenko, isi amintește: 

„Când tatăl a părăsit familia, responsabilitățile sale au căzut pe umerii lui Pavel. Să aibă grijă de o vacă și un cal, sa curățe  grajdul, să taie și să aducă lemne de foc din pădure” Pentru un timp Trofim a ajutat  familia cu  alimente, dar apoi sa oprit.

Pavel și mama lui au crezut că l-ar putea speria pe tatăl său  sa se  întoarca.Dacă Trofim nu si-ar fi  părăsit familia, nu ar fi fost nici denunțul, nici crima si nici … eroul.

Kabina, un alt  profesor al  lui Pavel, a crezut că Tatiana Morozova l-a  încurajat fiul ei cel mare să-l reclame pe  tatăl său la OGPU local.

„A fost o femeie analfabeta, ignoranta”, mi-a spus Kabina, „și ea l-a hartuit pe soțul ei cat a putut, după ce a părăsit-o. Ea l-a învățat pe Pavlik sa se duca la OGPU , gândindu-se că astfel  Trofim se va speria și se  va  întoarce la familie. „

Dar lucrurile  au evoluat diferit. Trofim a fost arestat, iar oficialii OGPU i-au instruit  pe Tatyana și pe fiul ei cum sa  depuna mărturie la proces. Toți martorii cu care am vorbit au fost de acord că băiatul nu parea să înțeleagă ceea ce se întâmplă.

Trofim Morozov a fost condamnat la zece ani de închisoare și a dispărut pentru totdeauna în lagarele de munca fortata. 1

Instanța a dispus, de asemenea, confiscarea tuturor bunurilor sale.  A  doua căsătorie a  lui nu  era legalizata, iar proprietatatile  primei sale  familii au fost confiscate. Tatiana și cei patru fii au fost sărăciți. Sătenii spun că, după arestarea tatălui, copiii Morozov sufereau  în mod constant foame și  erau  recunoscători chiar și pentru o bucată de pâine veche.

După ce a fost în centrul atenției ca martor cheie  la procesul tatălui său, Pavel a devenit un informator regulat. Supraviețuitorii au spus că el  teroriza tot satul si ca  spiona pe toată lumea. După ce a fost folosit  în conflictul de familie, el a devenit un pion în conflictul  sătenilor „cu puterea comunista care ii  forta  pe țărani să intre in kolhoz”. 

Nu a  existat nici o mențiune  privitoare la  eroismul  lui Pavlik Morozov, până la asasinarea sa, dar,  dupa ce acesta a murit, ziarul  ,Pionerskaya Pravda  a scris ca : „Pavlik nu a cruțat pe nimeni …  Cand l-a prins pe tatăl său ca face rău, el la denunțat. L-a denunțat, de asemenea si pe bunicul sau. Curajosul pionier l-a denuntat si pe un chiabur care ascundea arme. Un sătean a vândut  produse pe  piața neagră, iar Pavlik l-a demascat.”

Colegul său de școală,  Prokopenko a declarat ca :”eroismul lui Pavlik este foarte exagerat. Pavlik a fost un huligan, asta-i tot. Pentru a fi  informator, știți, este un loc de muncă serios. Dar el a fost doar un nenorocit mizerabil, un păduche. „

„Zoya Kabanova, un alt  profesor al  lui Pavel:” Pavlik si-a denunțat tatăl si  asta a fost tot. . El nu a încercat să susțină colectivizarea și el nu a înțeles nimic din politica.”

Lazar Baidakov, o rudă a lui Pavel, care a petrecut zece ani în Gulag în 1930, mi-a spus:” Băiatul nu a jucat nici un rol serios . „

La șase luni după procesul tatălui său, Pashka Morozov era încă necunoscut în afara satului său. Apoi insa el și fratele său mai mic, Fedya, au fost  asasinati într-o  pădure, nu departe de casa lor, unde  plecasera sa stranga  afine sălbatice.

Corpurile lor au fost descoperite trei zile mai târziu de către Ivan Potupcik, vărul lui Pavel și un informator al  OGPU local, care a chemat toți sătenii,  declarand că Pavel a fost un „erou-activist-pionier-bolșevic” și a fost ucis de dușmanii poporului –  chiaburii.

În arhivele personale ale Pavel Salomein, primul jurnalist care a fost trimis la Gerasimovka , am dat peste o serie de documente remarcabile date de OGPU ca material de sprijin pentru o carte pe care acesta a fost însărcinat să o scrie despre eroul Pavlik .

Printre ele a fost o copie a Dosarului  No. 374 din anchetă OGPU regional, privind uciderea fraților Morozov.

Acesta conținea, printre altele si un „Memo Special OGPU ” 2  in care se făceau cunoscute numele a zece săteni din Gerasimovka care „cu diferite ocazii au  demonstrat o atitudine anti-sovietica.”

Imediat după asasinarea lui Pavel, toți cei de pe lista – inclusiv bunicii lui Pavel care se aflau  printre ei – au fost acuzați de crimă, arestati, bătuti,  trimisi la închisoare si anchetati  OGPU.

Între timp, un zvon a fost răspândit în mod deliberat în zona,cum  ca  toți cei care s-au opus colectivizării vor fi arestati.

După aceea, OGPU local raporta autorităților de partid centrale de la Moscova, ca o fermă colectivă a fost în cele din urmă creata  în Gerasimovka, satul in care  țăranii rezistasera colectivizarii  o lungă perioadă de timp.

Nu a existat practic nici o investigare a crimelor. Frații au fost îngropati, prin ordin OGPU, chiar înainte ca  anchetatorii sa fi sosit.  Nu s-a stabilit exact data când au fost uciși, și nici o autopsie nu s-a facut vreodata.

Documentele disponibile diferă cu privire la numărul de răni de pe corpul victimelor și natura armei crimei. Principalele elemente de probă au fost un cuțit însângerat și niște haine pătate de sânge, care ar fi  aparținut vărului lui Pavel, pe nume Danila Morozov.

Cu o zi înainte de  disparitia copiilor, Danila  sacrificase un vițel pentru mama lui Pavel.

Danila nu  a făcut nici o încercare de a ascunde cuțitul si hainele insangerate  si nu au fost adusi experti care sa constate daca sangele era de origine umana sau animala.

Două luni mai târziu, în orașul de Tavda din apropiere, a avut loc  un proces deschis   pe  care presa l-a descris ca fiind „procesul  chiaburilor” si  care  a fost mediatizat pe larg  in toata regiunea.

Patru săteni declarati a fi membri ai „bandei anti-sovietice a  chiaburilor”, au fost găsiți vinovați de uciderea lui Pavel și condamnati la moarte, în conformitate cu articolul 58-8 din Codul penal al Republicii Ruse, pentru „terorism împotriva reprezentanților guvernului sovietic . „

 Iata cum  Pavel a devenit un reprezentant al statului sovietic, după moartea sa.

Nici unul dintre cei condamnați nu  a mărturisit crima. Erau toți membrii familiei Morozov: bunicul lui Pavel, Serghei Morozov, 81 de ani, bunica lui, Ksenia, 80, sa nașul și unchiul, Arsenii Kulukanov, 70, și Danila Morozov, 19.

De asemenea, în arhivele ziaristului  Salomein , am dat peste un document misterios   al Departamentului Secret OGPU Ural.  Era procesul-verbal al interogatoriului lui  Ivan Potupcik (care a găsit cadavrul lui Pavel), intocmit de către un investigator OGPU, Spiridon Kartashev.

Potupchik, potrivit documentului, a mărturisit că uciderea lui Morozov a avut un „caracter politic, deoarece Morozov Pavel  era un pionier și un activist care  a vorbit în ședințe publice în numele statului sovietic și  a demascat chiaburii de Gerasimovka.” Mai departe , ” documentul” oferă o prezentare detaliată a faptelor eroice ale pionierului-erou.

Faptul cel mai remarcabil cu privire la acest document, este acela că este datat 04 septembrie 1932, asadar  cu două zile înainte de data la care  se presupune ca Ivan Potupcik  a găsit cadavrele fraților Morozov.

Deci, se pare că în timp ce toți sătenii, inclusiv bunicii lui Pavel, au fost în căutarea  copiilor, gândindu-se că s-au pierdut în pădure, agentii OGPU și informatorul lor descriau  deja crima și  identificasera zece persoane care vor fi mai târziu  acuzate ca   fiind ucigașii lui Pavel Morozov si chiaburi.

Acest document m-a făcut să bănuiesc că  Potupcik  si Kartasev i-au ucis pe copii. Am vorbit cu  ei și, bineînțeles, au negat orice legătură cu crima.

Astăzi, ei sunt  morți, dar avem  mai multe  informații cu privire la  activitatea lor.

După crime, Ivan Potupchik, care   anterior fusese  informator al OGPU local, a fost angajat oficial în execuțiile în masă  ale  chiaburilor.

 Mai târziu, el a fost găsit vinovat de violarea unei adolescente și a petrecut o perioadă scurtă de timp în închisoare, după care a fost eliberat si  a fost din nou angajat de OGPU, dar a primit o misiune departe de Gerasimovka.

Kartasev, un anchetator OGPU , a vorbit de buna voie despre  activitatea sa de   exterminare a chiaburilor.

„După numărătoarea mea, am împușcat treizeci și șapte de persoane și am trimis mai multe  in lagar. Știam cum să-i omor  în liniște. Iată secretul: le-am spus să deschidă gura, și am tras de aproape. M-a  improscat sânge cald, cum ar fi  apa de colonie  și nu s-a produs nici un sunet. Știu cum să fac acest lucru „.

Dar Potupcik și Kartasev, și chiar și cei care au organizat procesul în Tavda și au împușcat rudele lui Morozov, s-au dovedit a fi doar niste  executanti marunti.

Campania de teroare a fost organizata de către persoane  cu mult mai mare plasate in ierarhia statului sovietic. Un număr de rapoarte secrete ștampilate „Terror, Seria K” („K” fiind prescurtarea de la chiaburi),conțin informații despre „uciderea politica” a lui Pavel Morozov și despre proces.

Acestea au fost pregătite de OGPU regional Tavda și apoi trimise la Sverdlovsk, capitala regiunii administrative Ural, și de acolo direct la șeful Departamentului special de secretariat personal al  lui Stalin, Alexander Poskrebishev.

Stalin a ordonat personal ca un monument al lui  Morozov sa fie ridicat la intrarea în Piața Roșie 3 .

Nu există nici o îndoială că Stalin știa tot adevărul.

La scurt timp după proces, Potupcik și Kartasev au fost trimisi să lucreze în unitatea de lichidare  a OGPU. Multe dintre rudele rămase ale lui Morozov au fost trimise în lagăre.

Fratele său mai mic, Alexei, care avea zece ani, când a avut loc a procesul  bunicilor  săi la Tavda,a  petrecut zece ani în închisoare pentru „spionaj”, exact  în timpul perioadei de cea mai mare glorie a  fratelui său mort.

La scurt timp după moartea lui Stalin, în 1953, s-a dat un ordin oficialilor de la Gerasimovka  de mutare a mormântului fraților Morozov „de la cimitir la un loc în fața ferestrelor clădirii administrației colhozului”.

Operațiunea a avut loc în miez de noapte, la lumina  farurilor unei mașini . Oficialii KGB  au pus conținutul vechilor  morminte într-o cutie de lemn, amestecand oasele celor doi frați împreună si au săpat o groapă adâncă in care  au pus  cutia ,dupa care au turnat șase metri cubi  de beton, astfel incat orice exhumare  a devenit imposibilă.

Între timp, Pavlik Morozov a devenit o legendă și modelul „omului nou sovietic.” Băiatul real de la tara , a fost înlocuit de  eroul oficial.

„Merita numele de onoare  de comunist,scria ” Pionerskaya Pravda despre Pavlik Morozov, chiar dacă el nu au fost membru al Partidului Comunist  pentru ca, la acel moment, era prea tânăr pentru a fi unul.

De fapt, la momentul mortii lui Pavlik, in satul Gherasimovka exista nici organizatie de pionieri si nici de Komsomol.

 Colega de școală a lui  Pavel , Elena Pozdnina,a spus: „Nu, Pavel Morozov nu a fost  pionier. Dar trebuie să se înțeleagă ca  pentru a face din el un  erou  a trebuit să fie pionier „.

În notele personale ale jurnalistului  Salomein, am gasit acest comentariu nepublicat: „Pentru a fi corect din punct de vedere istoric, Pavlik Morozov nu numai nu a purtat o cravată de pionier, dar niciodată nu a văzut macar una .”

O altă piesă a mitului Morozov a fost creat la începutul anilor 1950, în timpul campaniei împotriva „cosmopolitismului”, sau influențelor  occidentale și  a ” valorilor burgheze liberale”, asociate cu aceasta.

Presa a început titreze ca Morozov era „un băiat rus,” Eroul sovietic numarul 1, a trebuit să fie rus. În realitate, Morozov și tot restul sătenilor, erau bielorusi.

Practica  turnatoriilor a început în timpul lui Lenin. Unora dintre primii sai camarazi, Lenin le-a cerut să scrie denunțuri anonime despre adversarii săi politici. În calitate de secretar general al Partidului Comunist, Stalin a tras cu urechea în mod obișnuit la colegii săi, cu un dispozitiv de ascultare secret.

  Lenin  l-a numit pe Stalin șef al Comisiei de inspecție muncitorești-țărănești, care strangea  informații compromițătoare despre angajații de stat. Chiar mai devreme, Stalin a început să folosească aparatul OGPU pentru a  colecta informații compromițătoare, atât autentice cat și născocite, cu privire la persoanele care au interferat cu planurile sale.

  Reteaua  de informatori a devenit un instrument practic in mana lui Stalin pentru  distrugerea  adversarilor  săi și  pentru consolidarea propriei poziții.

Și pentru subordonații săi, turnatoria a fost o modalitate de a-si  dovedi loialitatea, pentru a câștiga favoruri.

Noul cetățean sovietic avea datoria de a informa autoritatile despre  concetățenii săi. În acest fel, el isi demonstra  loialitatea  față de marele obiectiv al socialismului, în care mulți informatori au crezut sincer.

Au existat, de asemenea, cei care erau mandri sa fie informatori și  participau cu entuziasm la campania denunțare.

Sub conducerea lui Stalin, a fost creata o agenție de stat pentru centralizarea  denunțurilor, un fel de ureche la nivel national a organelor de represiune sovietice. Informațiile colectate  erau  folosite de către procuratură și OGPU.

Campania de  încurajare a  denunțurilor in  masă, a fost  indeplinită cu mare entuziasm. Denunțul a devenit o caracteristică obișnuită  a presei sovietice.  Critica la  ziar era aproape la fel de  grava  ca și sentința unei instanțe judecatoresti. Comisarul Poporului adjunct al Educației, Nadejda Krupskaia (vaduva lui Lenin), instruia  copiii „să fie atenti  în orice moment, în scopul de a ajuta Partidul la eradicarea dușmanilor.”

Sute de noi Morozovi  au fost lăudati în presă și au fost răsplătiți pentru „munca” lor  cu excursii  la Artek, o tabără de vară  pentru pionieri  la Marea Neagră.

Senzația de neajutorare în fața acestui val național de supraveghere, i-a facut pe unii oameni sa ia legea în propriile mâini. Pe parcursul anilor de teroare a lui Stalin, au existat cel puțin cincizeci și șase de ucideri raportate a unor  tineri informatori.

Acești copii, care il aveau ca model pe Pavlik Morozov, au fost victime ale unei lupte politice  pe care  erau prea tineri pentru a o înțelege.

  Timp de  mai mult de cincizeci de ani, copiii sovietici au fost învățați să priveasca cu ochi vigilenti  dușmanii poporului, chiar și printre vecini și membrii de familie.

Un lider tânăr al  Komsomolului, A. Ksoarev,scria în Pravda, organul Partidului Comunist:  „Noi nu împărtășim o moralitate comună cu restul omenirii … Pentru noi, moralitatea este cea care construiește socialismul. „

  Atasati acestui   tip de „moralitate”, Stalin și guvernul său au convertit cu ușurință milioane de oameni  sa calce pe cadavre.

In cazul Pavlik Morozov, un cadavru a fost transformat într-un simbol viu.

Prin puterea acestei legende, Stalin a ridicat o armata de imitatori ai lui Morozov, iar mitul lui a devenit o realitate de zi cu zi a vieții sovietice.

Imagini:

1. 1970 fotografie de la o broșură de propagandă:. ritual de zi cu zi a copiilor punerea cravatei rosii de pionieri pe un bust al lui Pavlik Marozov. 

  2.  Colegii de clasa,  imagine 1930: Pavel Morozov este în rândul din spate, al treilea din dreapta. Danila Morosov este la stânga lui, care deține un banner. *

3. Prima „fotografie” a lui Pavlik Morozov, care a apărut în Pionerskaya Pravda, la zece zile după moartea lui, care pare să se bazeze pe o  fotografie de clasă luata doi ani mai devreme. *

4. 1932 O fotografie „îmbunătățită” publicată în cartea Kolkhosnuye  *

5. Morozov  in   uniformă de pionier introdusă de Stalin  abia după al doilea război mondial *

6. Portretul lui Morozov   într-o ediție din 1970 a  Marii  Enciclopedii sovietice. *

7.   Pavlik Morozov intr-un numar din 1972 al periodice Ogonyok, într-o  editie publicata la 50-a aniversare a  Organizatiei de Pionieri.

8. O statuie celebra  aa lui  Pavlik Morozov  fluturand un steag, într-un parc  care-i poarta numele  la Moscova, la aproximativ 2 km vest de Kremlin  *

9.  O stație de cale ferată din Urali de sud, Rusia poarta numele lui Pavlik Morozov

10. Imaginea lui Pavlik Morozov  la Nord de Tien Shan in  Kârgâzstan, in  2005.

* Fotografiile 1,2,3,4,5,6,8 din arhivele  lui  Y. Druzhnikov.

Note de subsol:

1. Există unele indicii că el a fost executat într-un lagăr, după asasinarea fiului său.

2. Teroarea  împotriva țăranilor era o politică oficială a Planului de Colectivizare.

3. Mai târziu, Stalin  s-a razgandit  si a ordonat monumentul să fie amplasat pe o strada mica  din Moscova  numita Pavlik Morozov.

Cercetare de Yuri Drujnikov

Sursa: http://www.soniamelnikova.com/id9.html


Despre scriitor:

  Istoricul, jurnalistul si  scriitorul  Yuri Drujnikov, s-a născut la Moscova, în 1933. Este autorul a numeroase romane, cărți de cercetare, colecții de nuvele și povestiri pentru copii.

A fost  membru al Uniunii Scriitorilor sovietici până în 1977, când a fost pus pe lista neagră pentru ca si-a exprimat public îndoielile, cu privire la veridicitatea propagandei sovietice privitoare la copilul-erou Pavlik Morozov.

13/02/2014 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , | 4 comentarii

   

%d blogeri au apreciat: