DEZVĂLUIRI: UNELE DINTRE CELE MAI MARI MINCIUNI SPUSE VREODATĂ ȘI CUM AU FOST ELE FOLOSITE DE-A LUNGUL TIMPULUI

E deja o banalitate afirmația că atât în istorie cât şi în ştiinţă falsurile abundă. Vorbim de teorii greşite cu intenţie, de artefacte, obiecte din piatră, os, sau metal, din aur şi argint, vorbim de texte de tot felul, de hărţi şi chiar de.. oameni şi animale născocite cu scopul de a prezentate ca dovezi pentru a justifica anumite creaţii ale imaginației, în istorie sau ştiinţă. Multe dintre ele au fost dovedite, dar şi mai multe aşteaptă să fie dovededite de cineva că sunt imposibile.

Există şi o serie de obiecte, scrieri şi hărţi care nu au nici o logică, sau care contravin întregii noastre cunoaşteri. Dacă primele sunt scoase în faţa reflectoarelor, introduse ca obiect de studiu ştiinţific şi şcolar, cea de a doua categorie este ascunsă şi ignorată.

Fiecare dintre noi a simţit nu o dată falsitatea unor teorii sau dovezi, uneori elaborate, alteori pline de naivitate, numai că, întrucât ne plac poveştile, misterele şi tainele ne şi bucură un strop de falsitate, mai ales dacă ea pare inofensivă.

Uneori, din lipsa oricăror altor dovezi, teorii adevărate sunt probate prin falsuri, dar în cea mai mare măsură, dovezile false nu „probează” decât teorii false.

În alte situaţii, nevoia de celebritate, sau pur şi simplu pecuniară, îi îndeamnă pe oameni să fabrice documente și probe mincinoase.

Iar exemplele sunt extrem de numeroase…

Această bătălie, împreună cu un eveniment despre care s-a spus că s-ar fi petrecut atunci, stau la baza cursei olimpice numită în timpurile noastre „maraton”.

Numele acestei competiții vine din antichitate din timpurile în care oștile regelui Persiei, Darius I, au făcut încercarea de a cuceri Grecia, înfruntând armatele ateniene pe câmpia de la Marathon.

Legenda relatează că Pheidippides, un mesager atenian, a alergat distanţa de 42 de kilometri de la câmpul de luptă din oraşul Marathon până la Atena, pentru a anunţa victoria asupra Persiei în bătălia de la Marathon. În momentul în care a ajuns, acesta ar fi spus cu ultimele puteri cuvântul Nenikikamen (Am învins!), după care a murit pe loc.

Atunci când se caută sursa acestei povestiri este citat Herodot, însă în lucrarea sa „Istorii” (440 î.Hr) el nu aminteşte nici un cuvinţel despre Philippides.

Această poveste nu este decat o scriere romanţată a unui anume Luciano di Samosata, care făcuse un melanj din mai multe mituri antice. Se pare că totuși a existat un alergător celebru pentru rezistenţa sa, numit Philippdes, dar care nu are nicio legătură cu bătălia de la Marathon şi care evident, nu a murit atunci.

Mai târziu, Plutarh a reluat mitul alergătorului care vesteşte victoria şi i-a adaugat moartea mesagerului pentru a-i spori dramatismul.

În epoca modernă, deşi se spune că era la curent cu adevărul istoric, Pierre de Coubertin şi-a dat acordul cu privire la folosirea acestei legende în justificarea cursei de maraton la Jocurile Olimpice .

„Donatio Constantini” (Dania lui Constantin cel Mare) – un fals celebru menit să justifice pretenţia papilor de conducători ai lumii creştine.

Foto: Fresca anonimă din secolul al XIII-lea reprezentând „Dania lui Constantin” (Roma, Biserica Celor Patru Sfinte Coroane)

Despre „Donatio Constantini” (Dania lui Constantin cel Mare)

Timp de peste 600 ani (respectiv între secolele 9-15) Papii s-au servit de un document falsificat, cunoscut sub numele Donatio Constantini (Dania împaratului Constantin cel Mare), spre a-si justifica pretentia de de a avea un rol conducator in lumea creștină.

 Conform acestui document, Sfântul Împărat Constantin cel Mare i-ar fi acordat papei Silvestru, un drept de întâietate asupra Bisericii de Răsărit.

Rafael- Donatio Constantini

Constantin cel Mare a fost primul împarat roman care s-a convertit la creștinism și drept recunoștință pentru faptul ca papa Silvestru l-ar fi vindecat de lepra (acest episod al vindecarii imparatului Constantin de lepra de catre papa Silvestru este pus la indoiala de istorici), ar fi acordat printr-un document scris in anul 315, dreptul de domnie a papei Silvestru (si a viitorilor papi) asupra Romei, Italiei si provinciilor romane din estul bazinului mediteranean.

Așadar, conform acestui ”document”, Sfântul Împărat Constantin cel Mare i-ar fi acordat papei Silvestru, un drept de întâietate asupra Bisericii de Răsărit și ar fi recunoscut primatul spiritual al Sfântului Scaun asupra tuturor bisericilor lumii.

Ciudat, dar Donatio Constantini (cuprinzand cca 3.000 cuvinte), a fost menționat pentru prima data abia in secolul al IX- lea.

Caracterul apocrif al documentului a reprezentat una din cauzele Marii Schisme din 1054, în urma căreia Biserica Catolică s-a separat de Biserica Ortodoxă.

Cercetările ulterioare au confirmat faptul că acesta este un fals istoric, intocmit probabil in jurul anului 760, cu scopul de a sustine primatul papal.

Acest fals a constituit timp de 600 de ani o armă veritabilă de lupta în disputele aprinse privind întâietatea dintre Biserica Romei şi cea a Constantinopolului, iar apoi în lupta pentru învestitură între papi şi împăraţii romano-germani, nefiindu-i pusă la îndoială autenticitatea pe parcursul celor şase secole.

De-a lungul timpului au crescut indoielile că  acest document a fost inventat pentru a ajuta Biserica de Apus (catolică) să iși impuna autoritatea în fața celei de Rasarit (ortodoxe).

Dramaticele consecinţe ale falsului edict împărătesc

În celebra „Aurea Roma”, din 1001, împăratul german Otone al III-lea, după ce spune că Roma este capitala lumii şi mama Bisericilor, denunţă ambiţia de putere a papilor spunând că „Donatio Constantini” este un fals făcut de Curie.

În 1075, papa Grigore al VII-lea a emis Edictul „Dictatus Papae”, prin care se afirma că drepturile şi prerogativele papalităţii sunt deasupra oricărei puteri temporale, iar de-a lungul veacurilor, cine punea la îndoială „Donaţia lui Constantin” avea să fie considerat eretic şi trimis pe rug fără nici un fel de milă.

Despre consecinţele acestui fals, Dante, în geniala sa „Divina comedie” scrisă între anii 1308- 1320 , spune: „O, Constantine, de cât rău ai fost în stare, nu convertirea ta, ci zestrea ce-a luat-o de la tine primul papă”.

Mai târziu, în 1440, umanistul italian Lorenzo Valla (1407–1457), analizând limba în care a fost redactat documentul în discuţie, arată că în conţinutul lui apar anumite formulări şi titluri imperiale care nu existau pe vremea lui Constantin cel Mare, dovedind că donaţia acestuia făcută papei Silvestru este un fals grosolan.

La rândul său, cardinalul Nikolaus Krebs of Kues (1401 – 1464), cunoscut și sub numele de Nicolaus Cusanus, filosof și teolog, jurist, astronom și matematician, considerat drept cea mai importantă personalitate în cultura europeană a secolului al XV-lea, a făcut public falsul în Declaraţia prezentată la Conciliul din Basilea în 1433, observând pentru prima dată că edictul „Donatio Constantini” nu fusese amintit niciodată în lucrările istorice ale episcopului Eusebiu de Cezareea, contemporanul şi biograful lui Constantin cel Mare, care l-a şi botezat pe împărat pe patul de moarte.

Cercetările ulterioare au confirmat că respectivul document este un fals istoric întocmit mult mai târziu, probabil în jurul anului 760,cu scopul de a susţine primatul papal. Data aproximativă a elaborării acestei donaţii este considerată „vremea lui Ştefan al II-lea, poate imediat după 757, pe vremea papei Paul I (757-767)”.

Mai târziu s-a demonstrat şi faptul că vindecarea împăratului Constantin cel Mare de lepră de către papa Silvestru a fost o legendă.

Biserica Romano-Catolică a recunoscut oficial caracterul apocrif al textului (precum şi al Decretaliilor pseudo-isidoriene), abia în secolul al XIX-lea.

Istoricul Vlad Protopopescu din Australia, scria despre acest document  în revista „Neamul românesc”:

„În virtutea acestui fals, papii şi-au afirmat dreptul de a decide în toate treburile bisericeşti, trecând peste toate deciziile luate prin consens de către întreaga Biserică, fabricându-şi şi un drept canonic nou, complet opus celui al Bisericii universale, cu scopul de a se consacra abuzurile papilor…

În virtutea acestor falsuri, papii şi-au arogat dreptul de a numi episcopi în tot locul, de a unge regi şi împăraţi, de a trece peste orice lege, de a declara ce este dreaptă credinţă şi de a condamna pe oricine li se opunea…

În 1239 ajungea la Paris coroana cu spini a Mântuitorului. Cu amendamentul că erau deja mai… multe! Grigore din Tours, Sf. Germain, Carol cel Mare şi catedrala din Pisa aveau câte una!

Până în anul 1969, Academia Pontificală de Arheologie (!!!) făcea precizări cu privire la venerarea unui …scaun!

Era vorba de scaunul lui Sfântul Petru despre care în acel an a fost nevoită să îi recunoască adevărata provenienţă și anume tronul încoronării din 875 a lui Carol cel Mare. Scaunul Sf. Petru (în latină Cathedra Petri ) este un tron de lemn, pe care legenda medievală îl identifica cu scaunul episcopal care a aparținut Sfântului Apostol Petru, primul episcop al Romei și Papă.

În realitate, ceea ce se păstrează este un artefact al secolului al IX-lea, donat în 875 de regele francilor Carol al II-lea cel Pleșuv (n. 13 iunie 823 d.Hr. – d. 6 octombrie 877 d.Hr.), Papei Ioan al VIII-lea, cu ocazia venirii sale la Roma pentru încoronarea sa ca împărat.

Tronul lui Carol cel Pleșuv s-a identificat apoi cu scaunul Sf. Petru și a fost păstrat ca o relicvă în Bazilica Sf. Petru din Vatican.

O copie a scaunului de lemn este, de asemenea, expusă în Muzeul de Istorie a Artei – Tesoro di San Pietro , cu intrare din interiorul bazilicii. Numele „cathedra” derivă din termenul latin cathedra , care indică scaunul episcopului (scaunul pe care se așează episcopul).

 În 2012, Papa Benedict al XVI-lea a descris scaunul ca „un simbol al misiunii speciale a lui Petru și a succesorilor săi de a îngriji turma lui Hristos, păstrând-o unită în credință și în caritate”.

În anul 1940, Papa Pius al XIII-lea a ordonat efectuarea de săpături ample în catacombele de sub Basilica San Pietro unde este descoperit scheletul .. Sfântului Petru, însă în 1950 totul va fi retractat, pentru ca 18 ani mai târziu să se precizeze faptul că, sub San Pietro au fost găsite două schelete…ale Sfinţilor Petru Pavel!!

Aventurierul, omul de afaceri și arheologul amator extrem de controversat Heinrich Schliemann, era fascinat de Homer, a învăţat greaca veche, convins că Iliada vorbește despre fapte care s-au întâmplat cu adevărat, că Războiul Troian a existat, cum a existat și cetatea Troia.

Foto: Heinrich Schliemann

Și chiar dacă oamenii de știinţă ai vremii l-au desconsiderat, a dovedit lumii uluite că, mergând pe urmele lui Homer, poate descoperi tezaure de neimaginat, cetăţi măreţe și însăși Troia, chiar dacă Troia lui Schliemann s-a dovedit altă Troie, iar Troia lui Homer a fost în mare parte distrusă tocmai de săpăturile brutale ale lui Schliemann.

A facut-o luând ca repere indicaţiile lui Homer din Iliada şi Odiseea şi norocul îi surâde, reușind una dintre cele mai celebre descoperiri arheologice din istorie.

Cu toate că nici până astăzi nu poate fi atestată ca fiind Troia, cetatea descoperită de Schliemann a fost şi încă este o adevărată mină de aur pentru arheologi.

Au fost identificate mai multe straturi de locuire ( Troia I – Troia IX), bogate în construcţii şi obiecte. Nici nu se putea alfel, fiind vorba de un spaţiu tracic, locuit din vremuri imemoriale. Arheologul amator Schliemann avea însă fixaţiile sale legate de opera lui Homer.

Nu l-a mulţumit descoperirea oraşului, aşa cum credea el cu certitudine, ci a vrut să găsească şi mormintele eroilor homerici.

În anul 1876 a reluat săpăturile şi a descoperit şase morminte cu un bogat inventar de obiecte şi podoabe scoțând la lumina zilei faimoasele măşti de aur, împreună cu adevărate tezaure.

După aceea închide şantirul arheologic şi se întoarce în Europa.

Despre falsurile ce demonstrau prezenţa vikingilor în America înainte de Columb, despre fabricarea unor cranii din cristal, devenite mai apoi ..artefacte extrem de valoroase, despre inventarea unui trib întreg în 1971 de către un filipinez care dorea să îşi demonstreze astfel o teorie antropologică și despre altele şi altele, vom vorbi cu altă ocazie.

Surse:

“Stăpânii timpului” de Dan Elias apărut la editura ELIAS EXPRES 2010

Marian Coman, Dominium şi Ecclesia în Occidentul Medieval, Bcurești, Editura Universității din București

https://www.voci.ro/falsuri-ale-istoriei-si-stiintei/

Publicitate

CUM ERAU INVENTAȚI“EROII” IN MOLDOVA SOVIETICĂ

  Afis sovietic. Снайпер бьет издалека… (Lunetistul trage din depărtare, dar întotdeauna doboară ţinta.)

CUM SE FABRICAU “EROII” IN MOLDOVA SOVIETICĂ

MINCIUNI CRIMINALE

Pe timpul lui Ştefan cel Mare, Prutul era un râu de mijloc de ţară. Ţinuturile Ţării Moldovei erau aşezate pe ambele părţi ale aceluiași râu.
Apoi, la 1812, au venit „eliberatorii” şi au pus graniţă între Sculeni şi Sculeni, între Zberoaia şi Zberoaia, între Grozeşti şi Grozeşti, între Răducani şi Răducani, între Petreşti şi Petreşti, între Medeleni şi Medeleni, între Ungheni şi Ungheni, între Măcăreşti şi Măcăreşti, între Costuleni şi Costuleni, între Drânceni şi Drânceni, între Pogăneşti şi Pogăneşti ş.a., localităţi aşezate pe un mal şi celălalt al Prutului.

Când un moldovean dorea să treacă la fratele său (sau sora sa, sau tatăl său, sau mama sa) dintr-o parte a ţinutului Iaşi, spre exemplu, în cealaltă, erau opriţi numaidecât de soldaţi cu vorbă străină, care le puneau arma în piept şi le strigau: „Nelzea!” („Interzis!”).

Aceştia erau grăniceri ruşi, câinii de pază ai Imperiului.

De cum încerca cineva să traverseze Prutul, ei deschideau foc: pe conştiinţa lor zac mii şi mii de concetăţeni de-ai noştri.

 La Fântâna Albă, în Bucovina de Nord cotropită, grănicerii sovietici au cosit cu mitralierele, la 1 aprilie 1941, peste 3000 de oameni, care au vrut să se ducă în România.

 După două luni, drept pedeapsă, la 13 iunie 1941, sovieticii au deportat în Siberia, din localitatea Fântâna Albă şi satele din preajmă, 13 000 de familii de români bucovineni

În anii 1944-1950, mii de basarabeni, care au intenţionat să evadeze peste Prut, ca să scape de deportări, au fost masacraţi fără milă de grăniceri.
Acum ni se spune că acei ucigaşi ar fi eroi şi că ar trebui să le mulţumim pentru faptul că ne-au apărat graniţa (De cine? Pentru cine? De ce?).

Comunistii şi şleahta lor mai afirmă că ar urma să le fim recunoscători acelora care au aşezat garduri de sârmă ghimpată între fraţii de acelaşi sânge şi de aceeaşi limbă şi că ar trebui să-i declarăm izbăvitori pe care cei care ne-au scufundat rudele în copcile de gheaţă ale apelor de granita.

Care dintre ei ne sunt mai rude: cei care au tras sau cei în care s-a tras?

Este total greşit ca un ucigaş ca ”eroul” Vetcinkin, să fie şi în continuare dat drept exemplu de patriotism pentru grănicerii statului independent Republica Moldova.

În iulie 1941 pichetul lui Vetcinkin n-a fost atins de nici un glonţ românesc, după război însă, clădirea nouă a acestuia a fost afumată, i s-a răzăluit tencuiala ca să pară că trecuse prin focul bătăliilor si  aici erau aduşi copiii din satele din jur, fiind îndemnaţi să prindă spioni români şi să depună flori la monumentele celora care le mitraliaseră rudele care încercaseră să scape de ”raiul” bolşevic.

Aşa-zisa educaţie „patriotică” bazată pe exemplele „grănicerilor eroi”, care şi-au dat viaţa ca să-i apere pe moldoveni de români, nu e decât o minciună sfruntată.

În satul Chetriş din raionul Făleşti, există un pichet care poartă numele lui Efim Stebleţov, erou al Uniunii Sovietice.
Legenda spune că, la 22 iunie 1941, acesta împreună cu încă opt ostaşi sovietici au ţinut nouă zile piept atacurilor trupelor româneşti.
Până la urmă, după ce au respins atacurile oştirilor lui Antonescu, ei au luptat cu baionetele contra tancurilor româneşti, căzând ca nişte eroi.

Detaşamentele de octombrei, unităţile de pioneri, organizaţiile de comsomolişti din acele sate de frontieră, se întreceau care mai de care pentru dreptul de a purta numele eroului Efim Stebleţov.

La pichet se păstrau mormintele celor nouă ”eroi”!, dar şi patul pe care a dormit Stebleţov, baioneta cu care i-a respins pe duşmani, cana străpunsă de un glonţ în ultimul lui atac ş.a.

Iată însă că în 1985, doamna Raisa (Pavlovna) Jurceak, diriginta clasei a IV-a de la şcoala rusă din oraşul Ungheni, a decis să caute rudele „eroului”.

A găsit o soră de-a lui Stebleţov în Ucraina, care a anunţat-o că… „eroul” trăieşte.

Şi atunci toată clasa a IV-a i-a făcut o vizită lui Stebleţov, la Doneţk.

Peste un an clasa l-a invitat pe „erou” la Ungheni. Dar, lucru ciudat, Direcţia politică a armatei i-a interzis categoric „eroului” să-şi viziteze pichetul care-i purta numele, motivând că Ungheniul este un oraş de frontieră.

Profesorii şi elevii insistă, în ajutorul lor sare securitatea raională în frunte cu Vasile Calmoi, a cărui soţie era profesoară la aceeaşi şcoală, şi „eroul” soseşte la Ungheni: un bătrânel mărunţel, gârbov, cu ochelari, alcoolizat…

Poate nu-i el?, se întrebau securiştii. Poate e doar cineva care poartă acelaşi nume cu eroul?

Dar curând s-au convins că el era cel căutat.

Când a sosit cu pionierii din clasa a IV-a la pichetul din Chetriş care-i purta numele, el a descris camerele dinăuntru înainte de a le vedea, iar o băbuţă l-a recunoscut, amintindu-şi că dansase cu el la seratele de la pichet, unde fetele moldovence din Chetriş veneau să asculte „patefonul”.

A doua zi, ziarul raional din Ungheni a publicat un articol cu titlul „Decoraţia şi-a găsit eroul”: Stebleţov nu ştia că e erou, că e decorat, că-şi are mormântul la Chetriş, unde pe o colină i se înalţă şi un monument la care grănicerii moldoveni mai depun şi azi jurământul, că are muzeu, că pichetul îi poartă numele, că detaşamentele de pioneri din patru raioane fac competiţii pentru a se numi „Stebleţov” ş.a.m.d.

Seara, la hotel, doi profesori de la şcoala rusă, Tudor Butnaru, care le preda elevilor milităria, şi Vladimir Lebedev, profesor de tehnologie (azi acesta predă la Liceul Rus din Ungheni), i-au făcut o vizită la hotel.

Aveau cu ei şi o damigeană cu vin, care i-a dezlegat limba „eroului”.
De la el au aflat, că la primele salve de tun pe Prut, grănicerii s-au retras la Centrul Militar din oraşul Bălţi, iar comandantul a lăsat nouă soldaţi în frunte cu plutonierul Stebleţov să păzească pichetul.

Dar ostaşii români au ocolit pichetul, şi cei nouă au rămas „nesolicitaţi”, departe în spatele frontului fără să tragă un singur foc de armă.

 Peste câteva zile, când li s-au terminat proviziile, aceştia au pornit şi ei către Bălţi, unde s-au întâlnit cu camarazii lor de arme.

Dar comandantul raportase deja la Moscova că ei au purtat lupte crâncene la frontieră, unde cei nouă ostaşi au căzut eroic.

Stebleţov a ajuns ulterior cu frontul la Stalingrad, apoi a înaintat prin toată Europa până la Balaton, în Ungaria, unde l-a găsit ziua de 9 mai 1945.

– Câţi duşmani aţi lichidat în timpul războiului?, l-au întrebat cei doi comeseni pe „erou”.
– Vreo două mii, a răspuns el.
– Două mii de nemţi?
– Nu, două mii de lepădături de-ale noastre („naşih svolocei”).

S-a dovedit că Stebleţov a făcut parte din trupele de represalii SMERШ („Smerti șpionam!”, „Moarte spionilor”), un fel de SS sovietic, a căror misiune a fost să-i împuşte pe toţi cei care rămâneau de linia întâi a frontului.

Cu alte cuvinte, Stebleţov, cât a ţinut războiul, a împuşcat doar ruși de ai lui.

După război, la pichetul din Chetriş i-au făcut mormânt, şi lui şi celorlalţi opt ortaci, care mai erau vii în 1945…
Din acest motiv, grănicerii sovietici n-au vrut să se întâlnească cu idolul lor, dar nici să-i distrugă locul de veci.

 După independenţa din 1991, grănicerii moldoveni au chemat preoţii să sfinţească mormântul gol, cu numele derbedeului săpat în piatră.

Exemplul de mai sus vorbeşte de faptul că eroismul sovietic a avut dintotdeauna drept suport crima şi minciuna.

Propaganda imperială reuşise să facă din nişte lichele şi laşi – eroi. Ne întrebăm: este logic oare ca şi grănicerii statului independent Republica Moldova să se închine în continuare la aceste pramatii?

Pentru comunistii de azi  Voronin, Mişin, Tkaciuk şi Petrenco (care au declarat  în Parlament că noi, cei care am semnat Memorandumul prin care cerem ca pichetul de la Stoieneşti să nu mai poarte numele ucigaşului Vetcinkin, am fi „neofascişti”), aceştia ar fi eroi, pentru poporul nostru, însă, ei sunt nişte călăi ordinari, de-o mie de ori mai răi ca fasciştii.

La ora actuală pe teritoriul Republicii Moldova mai sunt 1165 de monumente sovietice dedicate cotropitorilor şi ucigaşilor neamului nostru.

Conform deciziei Parlamentului din 23 august 1991 ele urmau sa fie demolate.

Între timp, acestea nu numai că n-au fost demolate, dar numărul lor a sporit, cu fel de fel de Lenini şi Stebleţovi.

 Afis sovietic

Monumentele sovietice aparţin unui stat care a dispărut de pe hărţile lumii de douăzeci de ani.
De ce Voronin şi banda lui apără cu atâta vehemenţă nişte bandiţi (Lenin a ucis câteva zeci de milioane, Kotovski a omorât zeci de evrei şi sute de ţărani din regiunea Tambov)?!

Să fie şi aici aplicabil proverbul: „Corb la corb (sau „Cioroi la cioroi…”) nu scoate ochii”?!

Nicolae Dabija

Basarabia literara md.

 

CITIȚI ȘI :

CUM A AJUNS GRIGORII KOTOVSKI DIN BANDIT, EROU BOLSEVIC…

Generalul francez Henri Mathias Berthelot și misiunea sa în România

Henri Mathias Berthelot (n. 7 decembrie 1861, Feurs, Franța – d. 29 ianuarie 1931) a fost un general al armatei franceze. În Primul Război Mondial a fost șef de stat major al comandantului suprem al trupelor franceze pe Frontul de Vest, mareșalul Joseph Joffre. În a doua parte a războiului, începând cu luna octombrie 1916 a fost detașat în România, ca șef al Misiunii Militare Franceze.

Pe toată durata misiunii în România generalul Berthelot a asigurat și rolul de consilier militar al regelui Ferdinand, comandantul de căpetenie al Armatei României.

În semn de recunoștință pentru meritele sale deosebite, generalul H. M. Berthelot a fost decorat cu cele mai înalte distincții ale statului român, a fost declarat cetățean de onoare al României și a fost ales membru de onoare al Academiei Române.

Generalul Berthelot, șeful Misiunii Militare Franceze din România în timpul Primului Război Mondial, a devenit o figură legendară în țara noastră, scrie Dumitru Popa în https://ziarulnatiunea.ro.

Și aceasta pentru că, prin faptele sale, el a știut să întruchipeze într-o singură persoană două idealuri – cel francez și cel român – și să contribuie, astfel, la izbânda lor.

Prezența Misiunii Berthelot timp de 18 luni în România, începând cu 15 octombrie 1916, a însemnat un important sprijin moral, politic și material pentru războiul de eliberare și întregire declanșat în vara aceluiași an de armata și națiunea română.

Decizia Franței de a trimite pe frontul român o misiune militară, ca urmare a cererii exprimate de Guvernul Brătianu, fusese luată din luna septembrie 1916.

Formată din oameni temeinic pregătiți profesional, curajoși, pătrunși de simțul datoriei, cu o bogată experiență de luptă, Misiunea l-a avut în frunte de la început pe generalul Berthelot.

Potrivit caracterizării transmise la București, acesta reunea „un ansamblu excepțional de cunoștințe de stat-major unite cu practica războiului modern” și se bucura de încrederea absolută a comandantului-șef francez, generalul Joseph J.C. Joffre, al cărui locțiitor eminent fusese în timpul hotărâtoarei Bătălii de pe Marna, din toamna anului 1914.

S-a născut la 7 decembrie 1861, la Feurs, în departamentul Loire, în familia unui căpitan de jandarmi din Nervieux.

Nu i-a fost niciodată rușine de originea sa modestă și va avea în firea sa multe trăsături caracteristice ale țăranului din Burgundia.

După temeinice studii clasice gimnaziale și liceale, a urmat cursurile celebrei Școli militare de la Saint-Cyr (1881-1883). Tânăr sublocotenent de infanterie, la cererea sa, fusese repartizat în trupele coloniale din Algeria; apoi va pleca în Indochina, fiind numit comandant al unui post de graniță. Aici s-a distins prin decizie și stăruință în executarea misiunilor, fiind citat pe armată.

Reîntors în țară în 1887, Berthelot absolvea cu succes Școala Superioară de Război din Paris, doi ani mai târziu intrând în corpul de stat-major în cadrul Statului Major General francez. Aici calitățile native și puternica sa personalitate s-au întărit prin studii serioase, valorificate, mai târziu, în anii Primului Război Mondial.

Nu s-a căsătorit niciodată, dedicându-se educației nepotului său de frate, Georges, rămas orfan de mic. Toți cei care l-au cunoscut i-au apreciat omenia, căldura sufletească și camaraderia.

Dotat cu o mare putere de gândire și cu o inteligență vie – după cum îl caracteriza însuși Joffre -, Berthelot avea un înalt simț al datoriei și al disciplinei, dublat de un optimism tonifiant, chiar în clipele cele mai dramatice, redând astfel încrederea colaboratorilor și subordonaților săi.

Toate aceste calități aveau să-l impună în Marele Război și mai ales în misiunea pe care a îndeplinit-o pe frontul român, probabil cea mai strălucită etapă a lungii și bogatei sale cariere ostășești.

Iată cum îl descrie unul dintre apropiații săi colaboratori și prieteni români, generalul Radu R. Rosetti:

„Ca fizic, o namilă de om, atât de înalt – încât nu se băga de seamă cât de gros era și atât de gros încât înălțimea sa părea mai mică decât era în realitate. În proporție cu talia saera și pofta sa de mâncare neegalată, după cunoștința mea, decât de aceea a generalului (Traian) Moșoiu. Un cap mare, rotund, cu ochi albaștri și un mic barbișon completau înfățișarea sa.

Atât mâinile, cât și labele picioarelor erau foarte mari. Era înzestrat cu o memorie fenomenală și cu o judecată rece. Muncitor, era de o meticulozitate deosebită și cerea preciziune în toate. Subșef de stat-major al lui Joffre în 1914, trecuse la comanda unei divizii și apoi a unui corp de armată dovedind destoinicie și tenacitate în bătăliile din Champagne (1915) și mai ales de la Verdun (1916). […] Berthelot, au recunoscut contemporanii, avea să ne fie un real și prețios colaborator, fără a înceta să pună la inimă cauza țării sale. Scopul misiunii sale (misiuni similare aumai fost trimise în Serbia și Rusia) era astfel definit prin ordinul din 28 septembrie 1916: generalul Berthelot reprezenta pe lângă M.C.G. român pe generalul Joffre, tratând în numele acestuia și potrivit instrucțiunile sale „toate problemele interesând războiul de coaliție dus în prezent împotriva Puterilor Centrale și a aliaților lor”; el urma să țină la curent M.C.G. francez asupra situației materiale și morale a armatei române, asupra operațiilor în curs, ca și a proiectelor sale de manevră; totodată, el trebuia să asigure legătura necesară între Înaltul Comandament român și generalul Maurice Sarrail, comandantul-șef al Armatei aliate de la Salonic, Misiunea Militară Franceză din Rusia și Stavka; generalul Berthelot era pus la dispoziția Înaltului Comandament român în funcția de «consilier tehnic»”, în timp ce rolul ofițerilor francezi urma să fie stabilit În acord cu Statul Major General român.

Inițial, „Misiunea Berthelot”, care părăsea teritoriul Franței la 1 octombrie 1916, avea să fie alcătuită din 21 ofițeri.

După ce au traversat Marea Britanie, Marea Nordului, Norvegia, Suedia și Finlanda, aceștia au ajuns la 9 octombrie la Petrograd, fiind primiți de țarul Nicolae al II-lea, de președintele Consiliului de Miniștri și ministrul afacerilor străine, Boris Vl. Stürmer, ca și de principalele autorități militare, în frunte cu generalul Mihail V. Alekseev, șeful Statului Major rus.

Generalul Berthelot sesiza cu această ocazie o anumită iritare a Comandamentului Suprem țarist față de prezența Misiunii Franceze în România. Convingerea sa că dificultățile cooperării ruso-române vor dăuna efortului militar aliat în Răsărit era accentuată chiar în momentul despărțirii de generalul Alekseev, acesta indicându-i că singura linie de apărare posibilă pentru români nu putea fi decât cursul Siretului.

Stupefiat, el și-a păstrat calmul, căutând în lunile următoare să aducă o îmbunătățire în relațiile dintre Rusia și România.

Foto: Misiunea Militară Franceză trimisă în sprijinul logistic și militar al Armatei Române în timpul Primului Război Mondial. In primul rând, în centru, generalul Berthelot.

Pășind pe pământul țării noastre la 2/15 octombrie și primit a doua zi la gara Periș (unde era sediul Marelui Cartier General (M.C.G.) de înaltele oficialități române, Berthelot va acționa cu energie în scopul impulsionării rezistenței românești în fața amplei contraofensive a Puterilor Centrale. Vizitele pe front, contactul cu comandanții și cu ostașii români i-au arătat situația și nevoile reale ale frontului ce trebuia apărat.

Cu toate insuccesele ei, Berthelot și-a afirmat neîncetat încrederea în armata română, iar ofițerii și soldații francezi (peste 1.500 în februarie 1917), împărțind umăr lângă umăr primejdiile luptelor cu camarazii lor români, mai târziu înfruntând și flagelul epidemiilor din iarna anului 1917, s-au putut convinge de vrednicia, de curajul și de abnegația acestora. Asperitățile, inerente oricărui început, generate și de atitudinea mai distantă uneori, de superioritate a ofițerilor francezi, aveau să dispară, consolidându-se în schimb o exemplară frăție de arme între români și francezi, pecetluită prin jertfa de sânge comună.

Bătălia de la porțile Bucureștilor, de la sfârșitul lunii noiembrie 1916, a fost o probă elocventă a colaborării Misiunii Militare Franceze cu Secția Operațiilor din Marele Cartier General român; această operație a clătinat un moment planurile armatelor inamice ce invadaseră dinspre vest și dinspre sud țara.

Dar apatia aliatului rus și o întâmplare nefericită – capturarea unor documente operative de către inamic – au făcut ca situația strategică să nu poată fi totuși restabilită. Pierderea Capitalei, retragerea spre Moldova continuă să rămână episodul cel mai tragic al războiului României.

În acele momente, în care însăși soarta statului român independent era pusă în joc, când două treimi din teritoriul național se aflau sub ocupația inamică, prezența Misiunii Berthelot a însemnat un factor de întărire a poziției guvernului român în raporturile cu Rusia.

Susținând ideea continuării rezistenței pe propriul teritoriu și a refacerii aici, în colțul liber al Moldovei, a forțelor armate române, generalul Berthelot va avea serioase conflicte cu Comandamentul rus, fiind acuzat chiar de a fi „mai român decât românii”.

În realitate, așa cum a afirmat fostul său șef de stat-major, francezii nu erau mai români decât românii, ci susțineau energic, prin acțiunea lor, interesele franceze pe Frontul de Est.

Iar aceste interese ale Franței nu erau numai de moment, ci vizau dezvoltarea relațiilor cu România pe toate planurile, implicit dobândirea unui rol și a unui loc preferențial în afacerile externe postbelice ale acestuia.

Subliniind că „este de cel mai mare interes pentru Coaliție ca armata română să se reconstituie cât mai rapid și să prezinte cea mai mare valoare militară posibilă”, Înaltul Comandament francez avea să intervină energic cu toate că a căutat să menajeze susceptibilitățile aliatului rus, pentru menținerea și întărirea Misiunii Berthelot, considerând că aceasta era singura soluție care putea să ducă la un rezultat pozitiv în procesul de refacere a armatei române.

Aprecierile și încrederea acordată de Franța aliatei sale, având la bază rapoartele și activitatea lui Berthelot și ale ministrului de Saint-Aulaire, se vor dovedi corecte, tocmai, România fiind elementul care a salvat interesele Antantei în Est, în 1917, în condițiile dezangajării armatei ruse sub impactul revoluției.