CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

TEROAREA SOVIETICĂ DIN BASARABIA COTROPITĂ ÎN AJUNUL RĂZBOIULUI SOVIETO-GERMAN

 

 

 

 

NKVD_Basarabia

 

ÎNTEŢIREA POLITICII SOVIETICE DE TEROARE ASUPRA BASARABENILOR ÎN AJUNUL RĂZBOIULUI SOVIETO-GERMAN.

 

 

 

Pactul dintre Hitler şi Stalin, semnat la 23 august 1939, la Moscova, oferea URSS mână liberă în ceea ce priveşte extinderea posesiunilor.

Deşi pactul a fost încheiat în august, având acceptul Germaniei pentru materializarea revendicărilor faţă de Statele Baltice şi faţă de România, URSS a recurs la nişte acţiuni spontane, punând Berlinul doar în faţa unui fapt consumat scrie Mariana S. ŢĂRANU, doctor în istorie, de la Chișinău, în http://istoriamilitara.org.

 Lichidarea reprezentanţilor administraţiei publice ce au activat în perioada românească.

Politica criminală sovietică avea drept scop şi lichidarea reprezentanţilor administraţiei publice române care, fie nu au reuşit, fie nu au dorit să se refugieze peste Prut.

Din primele ore de ocupaţie a început arestarea acestora. Mulţi erau arestaţi direct din stradă, alţii în timpul nopţii.

Cele mai multe arestări se făceau noaptea, între orele 01.00 şi 03.00, pentru ca efectul moral să fie cât mai mare. Arestările foştilor reprezentanţi ai administraţiei publice nu au contenit pe parcursul întregii perioade de ocupaţie.

În majoritatea cazurilor, cei arestaţi, după o perioadă de detenţie în penitenciarele din Chişinău, din Tiraspol sau din cen trele judeţene, erau trimişi la munci în gulagurile din URSS ori, în rezultatul unor simulacre de judecată, erau lichidaţi fizic. Dacă până la ocupaţia sovietică, în timpul administraţiei române, locuitorii provinciei se simţeau în siguranţă, fiind ocrotiţi de lege, imediat după 28 iunie 1940 erau, zilnic, martorii unor scene îngrozitoare: arestări întâmplătoare, dispariţia fără urmă a unor persoane cu foste posturi de conducere şi chiar a membrilor familiilor lor, fără a li se preciza vinovăţia, nu era dusă evidenţa arestaţilor etc.

Pe parcurs, arestaţii şi rudele lor, în speranţa că noile autorităţi le vor revedea dosarele, adresau cereri diferitor instanţe, solicitând revizuirea acestora. În cadrul Prezidiumului Sovietului Suprem din teritoriile româneşti ocupate a fost creată o Comisie republicană specială împuternicită cu revederea dosarelor.

În componenţa acesteia au fost incluşi doi membri ai Tribunalului Suprem – I. Pratevici şi E. Verlan[1], precum şi E. Kisuli[2], Z. Bondarenko[3], Ia. Mordoveţ[4] şi S. Bondarciuk[5] – persoane fidele puterii sovietice şi dornice de a se afirma. În baza analizei proceselor-verbale ale Prezidiului Sovietului Suprem la care am avut acces, referitoare la amnistia condamnaţilor, ne permitem să constatăm că nicio cerere n-a fost satisfăcută, iar „vinovăţia” tuturor a fost „confirmată”.

Astfel, regimul comunist de ocupaţie nu a eliberat sau cruţat în vreun fel nicio persoană suspectată de neloialitate faţă de puterea sovietică impusă forţat în regiune.

Mai mult, se constată că respectiva comisie a avut o activitate prodigioasă pe parcursul lunilor martie-mai 1941, iar la începutul lunii iunie reviziurea dosarelor cu caracter penal a fost stopată, aceasta limitându-se la cele civile, care le depăşeau numeric pe cele înaintate în perioadele similare ale lunilor precedente.

Este cert că, la un anumit moment, autorităţile ocupante nu vedeau utilitatea condamnării la moarte a reprezentanţilor administraţiei româneşti. Fiind nemijlocit implicaţi în organizarea deportărilor din luna iunie, le atribuiau o mai mare utilitate condamnărilor la munci forţate în diferite regiuni ale URSS. În acelaşi timp, în majoritatea cazurilor, respectiva comisie doar confirma deciziile judecătoriilor din centrele judeţene ce funcţionau la moment.

Cele mai multe dosare au parvenit de la judecătoriile regionale Bălţi, Tighina, Soroca, Orhei şi Chişinău. Mai mult, până a fi supuşi verdictului final, deţinuţii stăteau în penitenciarele din centrele judeţene unde şi-au primit sentinţa.

 

 

Motivele ce li se incriminau acestora erau diverse:

 

  • au fost funcţionari în timpul administraţiei româneşti;

  • poliţişti sau jandarmi;

  • deţineau cărţi româneşti;

  • au desfăşurat activitate contrarevoluţionară;

  • au fost agenţi ai securităţii;

  • au fost membri ai partidelor burgheze;

  • au activat în calitate de feţe bisericeşti.

În consecinţă, se organiza un simulacru de judecată şi funcţionarii administraţiei româneşti arestaţi erau condamnaţi la moarte în conformitate cu art. 54–13 al Codului Penal al RSS Ucrainene. Menţionăm, în acest context, că asasinii niciodată nu au considerat necesar să comunice familiei arestatului informaţii despre soarta acestuia.

Pe parcursul întregului an de ocupaţie sovietică, procese de judecată ale foştilor funcţionari ai administraţiei româneşti erau înscenate atât de Tribunalul Militar Odesa, cât şi de nou-creata Comisie de Stat de la Chişinău. În prima perioadă, majoritatea condamnaţilor erau judecaţi la Odesa, ca, ulterior, centrul de greutate să fie transferat la Chişinău. Guvernarea comunistă a fost neîngăduitoare şi cu reprezentanţii intelectualităţii rămase în provincie.

Acestora li se incriminau diferite motive pentru care erau arestaţi, ca mai apoi să dispară fără urmă.

Zguduitor este cazul lui Ilie Ciocoi din satul Zaim, raionul Căuşeni, judeţul Tighina, care a fost arestat de NKVD în ianuarie 1941 incriminându-i-se că avea în casă mai multe cărţi româneşti.

Acesta a fost ţinut un timp în penitenciarul din Tighina, după care a fost trimis într-un lagăr de corecţie prin muncă din URSS[6].

Relevant este şi cazul lui Ion Cobzarenco, notar, arestat la 18 aprilie 1941 şi împuşcat în regiunea Kazan (din URSS) un an mai târziu. Acestuia, la arestare, nici nu i-a fost comunicat motivul pentru care s-ar fi făcut vinovat[7]. O soartă similară a avut-o Nicolae Holban, notarul satului Petreşti, raionul Ungheni, care, în 1940, a fost arestat împreună cu toată familia. La 5 decembrie 1941 a fost împuşcat într-un lagăr din regiunea Sverdlovsk[8].

Învăţătorul Zinovie Ioncu din Tighina a fost arestat la 6 iulie 1940, în timp ce se afla la Chişinău, şi a fost deportat la Novosibirsk[9]. Sunt doar câteva exemple de lichidare fizică a intelectualităţii de către puterea sovietică ocupantă.

În momentul în care industria grea sovietică necesita în permanenţă forţă de muncă, la iniţiativa maiorului Sazîkin, NKVD-istul principal de la Chişinău, şi, evident, cu confirmarea celor de la Kremlin, mii de funcţionari în timpul administraţiei româneşti au fost transferaţi în lagărele de muncă din URSS. Pe parcursul primului an de ocupaţie, astfel de transferuri au fost organizate de două ori.

 

 

 

 

69 de ani de la cel mai mare val al deportărilor staliniste | RFI Mobile

 

 

 

 

 

 

La sfârşitul lunii august 1940 şi aprilie 1941, NKVD de la Chişinău a organizat, în cea mai mare taină, trimiterea acestora la munci forţate în lagărele de muncă din RSS Kazahă, regiunea Kazan (RASS Tătară), Karaganda, Siberia, RASS Komi[10], lagărele Vâtegorsk, Veatsk, Cerepoveţ. Spre regret, nu cunoaştem deocamdată numărul acestora, însă cert este că majoritatea au murit în chinuri groaznice pe parcursul anilor 1942–1943.

În felul acesta, autorităţile criminale sovietice eliberau locul pentru întemniţarea altor mii de oameni nevinovaţi, pe care regimul de ocupaţie i-a exterminat mai apoi. Genocidul ţărănimii locale. În rezultatul instaurării sistemului colonial sovietic a avut mult de suferit agricultura, ţărănimea locală. În 1940 suprafaţa terenurilor agricole constituia 3,4 mln. ha, dintre care 82% era pământ arabil şi cultivat cu plante multianuale.

La început, tot pământul a fost naţionalizat şi declarat proprietate a statului sovietic. Pentru că expansiunea avusese loc vara, pământul arabil, lanurile de cereale, viile, livezile au rămas de facto fără stăpân, tocmai în perioada în care urmau a fi efectuate muncile agricole de recoltare. Ţăranii, într-adevăr, primeau pământul cu satisfacţie.

Era firesc, mai ales că, pentru pământ nu se plătea, iar majoritatea suprafeţelor cu cereale, viile şi livezile erau cu rod. Ei însă nu-şi puteau imagina dimensiunile impozitului agricol şi ale livrărilor obligatorii de produse alimentare către statul sovietic.

În scopul redării unui tablou veridic al terorii economice la care a fost supusă ţărănimea băştinaşă pe parcursul primului an de ocupaţie sovietică fac referinţă la un studiu de caz elocvent, reprodus din lucrarea istoricilor Elena şi Ion Şişcanu „O gospodărire ţărănească din judeţul Chişinău, având în folosinţă şase ha de pământ, era obligată să furnizeze statului sovietic 960 kg de cereale, dintre care, de regulă, 380 kg de grâu şi 580 kg de porumb, plus la acestea 2 160 kg de floarea-soarelui şi încă 1 920 kg de soia[11].

În total, ţăranul urma să dea statului la un preţ redus recolta obţinută de pe 4,87 ha, adică 81% din totalul recoltei obţinute[12].

În cazul în care nu îndeplinea obligaţiile în termenele stabilite, gospodăria ţărănească era supusă unei amenzi echivalente cu preţul de piaţă al cantităţii de produse nelivrate.

În acelaşi timp, din gospodăria respectivă, odată cu amenda, era luată şi cantitatea de produse agricole neachitată. În cazul în care ţăranii se împotriveau sau nu erau deloc în stare să achite impozitele exagerate, erau condamnaţi.

Arestarea şi judecarea acestora se efectua conform aceluiaşi scenariu ca şi în cazul celor învinuiţi de acţiuni politice.

Arestaţilor li se înscenau procese de judecată în centrele raionale unde aveau vize de reşedinţă. Cele mai multe procese de judecată de accest gen au avut loc în toamna şi iarna anului 1940.

Cei judecaţi de autorităţile comuniste erau învinuiţi de neîndeplinirea planului de livrare a impozitului către stat „postavka” sau neachitarea impozitului în bani, uneori erau judecaţi şi din cauză că nu au îndeplinit planul de stat la semănat.

Drept bază legislativă pentru condamnaţi au servit vestitele articole 46, 58 şi 51-1 ale Codului Penal al RSS Ucrainene, care prevedeau privaţiunea de libertate şi/sau confiscarea averilor. Documentele de arhivă şi sursele orale denotă că ţăranii judecaţi în baza motivelor nominalizate mai sus au fost impuşi la munci forţate în lagărele de muncă din URSS.

 

 

 

 

 

Doliu în Republica Moldova: 6 iulie 1949, al doilea val al deportărilor din  Basarabia | RFI Mobile

 

În scopul asigurării economiei sovietice cu forţă de muncă către începutul lunii ianuarie 1941, în mod clandestin şi bine organizat, deţinuţii au fost transferaţi în lagărele de muncă forţată din Vîtegorsk, Veatsk şi Cerepoveţ.

Documentele la care am avut acces, deocamdată, nu ne permit să ne creăm un tablou amplu al acestor evenimente[13].

După cum s-a demonstrat, regimul comunist, pe tot parcursul perioadei de ocupaţie, a avut un comportament criminal cu toţi cei bănuiţi că ar avea alte viziuni decât cele oficiale, dar teroarea s-a înteţit în momentul în care linia frontului s-a apropiat.

În ultimele zile înainte de retragere, reprezentanţii administraţiei sovietice, paralel cu distrugerea imobilelor, arderea acestora, şi-au finisat şi toate procesele ce le aveau pe rol.

 

 

 

 

 

 

 

NOTE:

[1] Studii medii, preşedintele Judecătoriei Supreme a RSSM.

[2] Studii medii, preşedintele Sovietului Suprem al RSSM.

[3] Studii medii incomplete, primul-secretar al Comitetului Raional Nisporeni, ucrainean.

[4] Studii medii, şeful NKVD-ului de la Chişinău, ucrainean.

[5] Studii medii incomplete, procurorul RSSM.

[6] M. Druc, Al. Chiriac, Persoane deportate din Basarabia după 1940 // Arhivele totalitarismului, 1996, Nr. 10, p. 195.

[7] Ibidem, p. 205

[8] Ibidem, p. 196.

[9] Ibidem, p. 206.

[10] Arhiva Naţională a Republicii Moldova, F. 2918, Inv. 3, dos. 1; M. Druc, Al. Chiriac, Op. cit., p.185–214.

[11] Toate aceste cantităţi trebuiau livrate statului indiferent de faptul dacă ţăranul le va cultiva sau nu.

[12] I. Şişcanu, E. Şişcanu, Sistemul fiscal sovietic privind ţăranii basarabeni, 1940–iunie 1941 // Revista de istorie a Moldovei, 1995, Nr. 3-4, p. 20-21.

[13] La moment, nu cunoaştem nici numărul arestaţilor, nici al condamnaţilor, acest subiect fiind unul prioritar pentru autor.

27/08/2020 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

POVESTEA SOVIETELOR – UN FILM CARE TREBUIE VĂZUT DE TOȚI ROMÂNII

The Soviet Story - Free Minds Film Festival

“The Soviet Story”, în regia lui Edvins Snore, este „povestea sovietelor” – povestea masacrelor politice puse la cale în numele unor utopii dictatoriale criminale.

Povestea sovietelor prezintă detalii șocante din istoria sovietică recentă, așa cum o spun oamenii – cândva cetățeni sovietici – care au cunoscut cel mai bine realitățile de zi cu zi.
Povestea unor experimente sociale diabolice, cu milioane şi milioane de victime nevinovate aruncate în gropi comune, care n-au avut nici măcar dreptul la memorie. Orice rezistenţă era pedepsită.

Ideea crearii „omului nou” a stat la baza comunismului dar și a nazismului.

Principala  asemănare dintre aceste ideologii este aceea că liderii acestor regimuri doreau de la populație supunere totala.

Cei care se opuneau erau exterminati. Exterminarea ucrainenilor din iarna anului 1932-1933, a atins cifre infioratoare: 7 milioane de ucraineni au murit   incetul cu incetul, intr-un proces de ÎNFOMETARE fara precedent. Grânele si toata hrana au fost confiscate de NKVD si exportate in Vest.

„Ce a facut Vestul, in schimb?”, se intreaba realizatorii documentarului… „Nimic”, raspund tot ei.

 N-a protestat nimeni din Occident, deşi se cunoştea situaţia.

Zeci de milioane de oameni au fost asasinaţi deoarece nu s-au adaptat rigorilor „revoluţiei sociale” şi ale formării „omului nou”. 

Marx vorbea de „holocaustul revoluţionar”, el e creatorul genocidului politic, el a scris primul despre necesitatea exterminării rasiale, subliniază filmul.

Lenin i-a desăvârşit opera.

22/08/2020 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Jefuirea și dezorganizarea țării după ”eliberarea”țării de către sovietici (II)

  O istorie a jefuirii României de catre sovietici sub pretextul ...

 

 

 

 

Continuare a părții a I-a a articolului https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2020/06/22/jefuirea-si-dezorganizarea-tarii-dupa-eliberareatarii-de-catre-sovietici/

 

 

”Eliberarea” a însemnat jefuirea și dezorganizarea țării (II)

Modul cum se comportau trupele sovietice pe teritoriul României depăşea orice înţelegere, iar cuvintele de jaf, pradă, barbarie calificau actele săvârşite de ele pe oriunde treceau. Oamenii erau răpiţi în vagoanele de vite ce se îndreptau spre Rusia.

Ostaşii care depuseseră armele conform Mesajului Regal („Nu este decât o singură cale pentru salvarea ţării de la o catastrofă totală: ieşirea noastră din alianţa cu puterile Axei şi imediata încetarea războiului cu Naţiunile Unite… Ele ne-au asigurat independenţa ţării şi neamestecul în treburile noastre interne”) erau duşi cu forţa în lagărele de exterminare sovietice. Pe urmele lor erau trimişi germanii şi basarabenii din România.

Iuliu Maniu, adresându-se autorităţilor sovietice în legătură cu această problemă, a scris :
„Potrivit condiţiunilor armistiţiului, soldaţii români care au depus armele după 24 august, ora 4 a.m.,
nu sînt consideraţi prizonieri de război. Aceste trupe urmau însă să fie predate guvernului român şi în acest sens au fost realizate o serie de înţelegeri între autorităţile române şi delegaţia sovietică, în Comisia de armistiţiu. Cu toate acestea, când generalul român care fusese însărcinat cu primirea acestor trupe (potrivit acordului convenit) s-a dus în zonă, a fost informat că 20.000 din aceşti soldaţi fuseseră transportaţi dincolo de Prut.

Ulterior delegaţia sovietică a declarat că aceste trupe, întrucât nu mai sînt în România, nu mai pot face obiectul predării… Nepredarea acestor trupe a creat emoţie în întreaga ţară, iar transportarea lor în teritoriul sovietic a provocat o adâncă tristeţe familiilor acestora”.

O situaţie dureroasă există şi în legătură cu Basarabia şi Bucovina de Nord, cu acei fraţi care au avut atât de mult de suferit din cauza Rusiei şi continuau să poarte jugul asupririi, deşi Aliaţii se angajaseră în război pentru a restabili statele în hotarele lor şi a garanta fiecărui popor dreptul de a-şi alege forma de guvernământ dorită. Refuzul comunistului Lucreţiu Pătraşcanu de a accepta discutarea acestei probleme „de stat” era în vederile stăpânului de la Kremlin, care, în anul 1943, declarase că nu mai discută statutul Basarabiei decât atunci când Statele Unite vor consimţi să discute statutul Californiei.

Cum la aceasta n-ar fi putut nici să se gândească Roosevelt, sovieticii au mers şi mai departe, decretând repatrierea oricărei persoane care a părăsit teritoriul rus după anul 1917.
În acest timp (1944), mii de persoane străine locurilor îşi făceau apariţia. Veneau de aiurea; numai Stalin le ştia urma.

Aceştia complotau împotriva ţării pe al cărui teritoriu se instalaseră ca la ei acasă; îşi organizau o administraţie proprie.
Oficialităţile locale şi legale erau arestate şi izgonite. Se urmărea crearea unei stări de anarhie în ţara Moldovei.
Se vorbea de constituirea unei aşa-zise republici a Bacăului. Dacă aici, în sud, se petreceau astfel de fapte anarhice, cu cât mergeai spre nord aveai impresia că te găseşti într-o „gubernie” ale cărei treburi erau dirijate de Moscova.
Cei nou veniţi şi aliaţii lor fără de căpătâi erau înarmaţi cu armament confiscat de la nemţi.
Erau instruiţi, după care cutreierau Moldova, terorizând populaţia.
Sub pretextul rechiziţiei au fost luate de la populaţie: tractoare, trăsuri, care, boi, distrugându-se astfel şi inventarul agricol.
Ruşii urmăreau să dizolve armata română, care încerca să instaureze ordinea în spatele frontului, şi să o înlocuiască cu una după modelul sovietic.

Cu toate eforturile guvernului român de a obţine trupe pentru asigurarea liniştii, i-au fost lăsate doar trei divizii cu câte trei mii de oameni fiecare. Era o parodie de armată, în acest timp, circa optzeci de mii de dezertori sovietici cutreierau ţara, constituind un element turbulent care îngrozea populaţia.

Dinu Brătianu a declarat în Consiliul de Miniştri : „La Ştefăneşti, lângă mine, au fost împuşcaţi trei ruşi fiindcă se duceau să violeze fete”.

Iuliu Maniu a făcut cunoscut lui Vişinski următoarele, referitor la situaţia din Moldova : ” Deşi au trecut două luni de la semnarea armistiţiului şi deşi armistiţiul prevede ca administraţia românească să fie reinstalată în întreg teritoriul românesc , cu excepţia unei zone de 50-100 km în spatele frontului, în Moldova autorităţile române au putut doar parţial să o facă.

Există cazuri când funcţionarii trimişi în Moldova fie că au fost obligaţi să se întoarcă înainte de a ajunge la destinaţie, fie că au fost împiedicaţi de autorităţile militare sovietice să-şi intre în atribuţii, în acelaşi timp s-au primit informaţii că în diferite regiuni din această provincie au fost operate unele deportări”.
Jaful şi abuzurile se instalaseră peste tot.

Cine se opunea era tratat drept fascist. Delaţiunea începuse să se extindă. Răzbunările erau la ordinea zilei. „Eliberatorii sovietici” încărcau şi cărau tot ce găseau. Totul li se cuvenea, totul era al lor!

Pentru a se face faţă cerinţelor nesăţioasei Rusii, s-a trecut la construirea unei căi ferate cu ecartament lărgit, pe liniile principale, între Ungheni-Buhăieşti şi Ungheni-Adjud, corespunzător ecartamentului liniilor ferate ruseşti.
Astfel, pe lângă bunurile noastre, începuseră să se scurgă, zi şi noapte, bunurile unei jumătăţi de Europă „eliberată”. Toate căile ferate erau ticsite.

Liniile secundare din Moldova erau paralizate. Garnituri de 50-60 de vagoane, închise sau platforme, se scurgeau prin Ghimeş-Palanca, înghesuindu-se pe Valea Trotuşului, ocupând liniile de garare din staţii. Trenurile erau însoţite de câte un vagon de clasă cu 8-10 ruşi înarmaţi, care asigurau transportul prăzii.

Uneori, din cauza aglomeraţiei, staţionarea prin gări dura câteva zile. Atunci „eliberatorii” se năpusteau prin casele oamenilor, pe care le goleau de băutură, de mâncare şi de tot ce credeau că le este folositor.
Oamenii păgubiţi de pe traseu, de la Asău, Comăneşti, Dărmăneşti, Tîrgu Ocna, au început să reacţioneze. Aşa a luat fiinţă o primă formă de rezistentă şi de ripostă împotriva celui ce se dovedea a fi invadator. Se organizau câte 3-4 persoane şi doar îi auzeai: „Hai să-i pedepsim pe rusnaci”.

La jaful făcut de ruşi se răspundea cu atac înarmat. Tinerii, mai ales, înarmaţi cu câte o daltă solidă şi un ciocan greu în servietă şi cu un pistol în buzunar, se strecurau în vagoane şi-n mersul trenului distrugeau tot ce se putea: aparate de precizie, ceasuri de control, glisiere, lanţuri de transmisie, într-un cuvânt scoteau din uz multe lucruri prădate din Europa și pornite pe drumul Rusiei.

Trenurile erau încărcate cu de toate, lucruri vechi şi lucruri noi, luate de peste tot sub titlul de despăgubire de război: lighene, paturi, pălării, utilaje, roţi de bicicletă, cerneluri, suluri de hârtie, truse cu scule, veselă, covoare, scaune de tot felul, maşini de cusut, lustre, stofe, acordeoane, costume, rochii, lenjerie, fierăstraie, nasturi, frânghii, oboaie, coteţe cu găini, gâşte, porci, colivii cu canari, piane, tobe, pantofi, tablouri, maşini de tuns, toate aruncate de-a valma.

Au fost cazuri când oamenii decişi să riposteze au dat peste ruşi beţi. I-au dezarmat şi i-au bătut bine, drept pedeapsă pentru furturile săvârşite prin sate. Pe un rus, de exemplu, care se mai ţinea pe picioare, l-au obligat să ducă în spate butoiaşul de ţuică la locul de unde îl furase.
Şi în acest fel, lumea îşi procura arme şi grenade, pregătindu-se să se apere împotriva acestor creaturi sălbatice. Timp de doi ani, ruşii au furat tot ce le-a picat în mână.
România a ajuns de nerecunoscut. Neliniştea domnea peste tot, foametea-şi arăta colţii în Moldova.

Tifosul, semnul cruntei mizerii, începuse să apară, iar „patrioţii” înarmaţi îşi făceau de cap sub oblăduirea „Comisiei Aliate de Control” care reprezenta de fapt numai Rusia.

Ceilalţi „doi”, reprezentanţii Angliei şi S.U.A., căutau sa nu-i supere pe noii democraţi ai Europei. Asistau la fărădelegile săvârşite în numele coaliţiei antihitleriste şi îşi spuneau părerea numai verbal, în scris o făceau către Washington şi Londra.
În această situaţie, Iuliu Maniu l-a întrebat pe Burton Barry, reprezentantul S.U.A, dacă America şi Anglia doreau ca România să devină o parte a Uniunii Sovietice, adăugind totodată că, dacă se intenţiona abandonarea ei, aveau obligaţia s-o spună.
Burton Barry, în raportul înaintat, spunea:

„Departamentul ştie foarte bine că Maniu s-a distins ca un curajos campion al acţiunilor şi sentimentelor pro- aliate din România, chiar şi în zilele sumbre ale dictaturii. El are un număr de adepţi politici în ţară şi eu cred că respectul pe care-l au toţi românii pentru el umbreşte pe acela avut de oricare alt român.
Pentru ceea ce a fost el şi pentru ceea ce este, pare important ca el să fie ferit să alunece spre a împărtăşi convingerea generală că dizolvarea statului român este în curs în prezent. Având în vedere cele de mai sus, sunt de părere că orice mesaj de care Maniu ar putea lua cunoştinţă ar fi oportun”. Reprezentantul Angliei, viceamiralul Stevenson, relata că şi Regele se temea că poate fi dus în Rusia în orice moment.

Regina mamă i-a făcut remarca plină de demnitate:

„Ceea ce ţi se poate întâmpla cel mai rău este să fii pus la zid şi împuşcat, şi dacă aceasta se va întâmpla, îţi vei fi făcut, cel puţin, datoria faţă de ţară şi nimeni în lume nu poate face mai mult.”

Poporului român însă i-a rămas ultimul cuvânt. Fiii lui se vor bate, pe viaţă şi pe moarte, cu ce vor avea: cu furci şi coase, cu grenade şi pistoale. Se vor bate pe străzi, pe uliţe, până şi în creierul munţilor.
Au murit cu arma în mână sau executaţi la zidul onoarei, dar n-au acceptat colaborarea cu duşmanii neamului.

 

 

Sursa: Cicerone Ionițoiu, Rezistența armată anticomunistă din Munții României, Editura ”Gândirea românească” , p. 5-8

 

 

22/06/2020 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: