CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

O evocare a Mareşalului Ion Antonescu făcută în Parlamentul României de academicianul Petre Ţurlea la 25 mai 1999

„Ion Antonescu rămâne statornic în inima poporului român, acolo unde marea majoritate a conducătorilor României de astăzi nu vor ajunge niciodată”

Petre Turlea„Doamnelor şi domnilor colegi,
Vă rog să-mi daţi voie să evoc în faţa domniilor voastre, ca în fiecare an de altfel, la sfârşitul lunii mai, cea mai mare personalitate politică şi militară românească din secolul al XX-lea: Mareşalul Ion Antonescu, de la asasinarea căruia se împlinesc, pe 1 iunie, 53 de ani.

Ion Antonescu a fost omul care a pregătit din umbră marile victorii româneşti din Primul Război Mondial, victorii care vor face posibilă Unirea cea Mare din 1918.
Vă va surprinde probabil, dar eu, fiind istoric, lucrez cu documente.
Tot Ion Antonescu a fost omul de care România avea nevoie în anii celui de-Al Doilea Război Mondial, omul care a încercat refacerea hotarelor ţării şi în această tentativă patriotică a fost sprijinit de partidele istorice (Ion Mihalache s-a înrolat chiar ca voluntar, deşi avea o vârstă înaintată) şi de rege, care i-a telegrafiat la 22 iunie 1941:

„În clipele când trupele noastre trec Prutul şi codrii Bucovinei pentru a reîntregi sfânta ţară a Moldovei lui Ştefan cel Mare, gândul meu se îndreaptă către domnia voastră, domnule general” (general căruia i se arăta “recunoscător”).

În momentul când înfrângerea Germaniei a devenit evidentă, atât partidele istorice, cât şi regele s-au desolidarizat de Ion Antonescu şi, împreună cu comuniştii, l-au înlăturat brutal.

Se ştie ce a urmat după 23 august 1944: înrobirea treptată a României de către URSS, impunerea comunismului, ruperea de Occident.

De aceea, rămâne de demonstrat că soarta ţării ar fi fost mai rea dacă ieşea din război sub conducerea Mareşalului; doar în cazul unei asemenea demonstraţii înlăturarea lui brutală s-ar justifica.
De la tribuna Camerei Deputaţilor şi în scris, în 1993, 1994, 1995 şi 1996, am cerut Procuraturii Generale să declanşeze recurs în anulare în cazul procesului intentat Mareşalului Ion Antonescu în 1946, proces evident făcut la cererea Moscovei.

Temeiul acestei cereri a fost neconstituţionalitatea Decretului lege nr. 312/21.04.1945 în virtutea căruia s-a făcut acest proces. (Demonstraţia neconstituţionalităţii este foarte uşor de făcut şi o fac pe câteva pagini.)
Pe baza Jurnalului Consiliului de Miniştri din 30 august 1944, pe 31 august 1944 a fost semnat Decretul regal publicat în Monitorul Oficial din 2 septembire 1944 – de repunere în vigoare a Constituţiei din 1923.

În art. 1 preciza că drepturile românilor sunt cele recunoscute de Constituţia din 1866, cu modificările ce ulterior au fost aduse şi de Constituţia din 29 martie 1923.

Art.2. „Sub rezerva celor cuprinse în art. 3 şi 4, puterile statului se vor exercita după regulile aşezate în Constituţia din 29 martie 1923″.
Ca urmare, Decretul lege nr.312/21.04.1945 era neconstituţional, deoarece: prevede la art.3, alin.2, că „Cei vinovaţi de faptele prevăzute de art. 2, alin. a-j) se vor pedepsi cu moartea sau cu munca silnică pe viaţă.”

Şi art. 3, alin. 6, consemna că „Pe lângă aceste pedepse se va pronunţa şi degradaţiunea civică precum şi confiscarea averii în folosul statului”.
Or, Constituţia din 1923, care era în vigoare în perioada 1944 – 1947 prevede:

„Art. 15. Nicio lege nu poate înfiinţa pedeapsa confiscării averilor”.

Art. 16: „Pedeapsa cu moartea nu se va putea reînfiinţa, afară de cazurile prevăzute în Codul penal militar în timp de război”.

Chiar dacă în art. 16 din Constituţie se admite pedeapsa cu moartea, ea este precis admisă doar în timp de război, or procesul Mareşalului s-a desfăşurat în timp de pace, în 1946.
Decretul lege nr. 312 violează principiul constituţional al răspunderii ministeriale numai în faţa unor anumite organisme.

Astfel, art. 98 din Constituţie preciza:

„Fiecare din ambele Adunări, precum şi regele au dreptul de a cere urmărirea miniştrilor şi a-i trimite înaintea Curţii de casaţie şi justiţie, care singură este în drept a-i judeca.”

În pofida acestei reglementări constituţionale, Decretul lege nr. 312 precizează în art. 7 că trimiterea în judecată se face de către Consiliul de Miniştri sau de către acuzatorii publici. Iar în art. 10 din acelaşi Decret lege se spune că judecarea faptelor se face de Tribunalul poporului.

Art. 101, alin. 2, din Constituţia în vigoare preciza:

„Comisiuni şi tribunale extraordinare nu se pot crea sub niciun fel de numire şi sub niciun fel de cuvânt în vederea unor anumite procese fie civile, fie penale sau în vederea judecării unor anume persoane.”

Or, art. 10 din Decretul lege nr. 312 preciza: „Judecarea faptelor se va face de Tribunalul Poporului”.

Nimeni nu poate contesta că Tribunalul Poporului era un “tribunal extraordinar”, deci neadmis de Constituţie.

În sfârşit, art. 107 alin.5 din Constituţia din 1923 preciza:

„Puterea judecătorească nu are cădere de a judeca actele de guvernământ, precum şi actele de comandament cu caracter militar.”

Dar art. 2 din Decretul lege nr. 312 preciza:

„Sunt vinovaţi de dezastrul ţării prin săvârşirea de crime de război cei care: a) au hotărât declararea sau continuarea războiului contra Uniunii Republicilor Socialiste Sovietice şi a Naţiunilor Unite.”

Însă, „declararea sau continuarea războiului” reprezintă, indiscutabil, acte de guvernământ în legătură cu care puterea judecătorească nu avea căderea de a se pronunţa.
Procesul Mareşalului Ion Antonescu s-a desfăşurat în condiţii în totală contradicţie cu normele general democratice, sub presiune politică, cu încălcarea principiului prezumţiei de nevinovăţie şi în condiţiile unei puternice presiuni externe din partea URSS.

Toate acestea au viciat atât desfăşurarea procesului, cât şi sentinţa.

Cei care s-au aflat la Putere în România după 1989 nu vor reabilitarea Mareşalului pentru a nu-i supăra pe stăpânii lumii de astăzi

Procesul a avut un caracter politic, organizat de aşa-zilele forţe democratice, în frunte cu Partidul Comunist, având drept scop câştigarea capitalului electoral (în vederea alegerilor parlamentare din 1946) şi realizarea unor lovituri împotriva Partidului Naţional Ţărănesc şi a Partidului Naţional Liberal. Acest lucru a fost constatat chiar de către reprezentanţii diplomatici occidentali la Bucureşti.

Astfel, Burton Y. Berry, reprezentantul SUA la Bucureşti, telegrafia la Washington, la 3 mai 1946: „procesul criminalilor de război, al Mareşalului Antonescu şi al miniştrilor săi, prevăzut să înceapă în ziua de 6 mai, este organizat pentru a constitui un capital electoral al Guvernului în efortul de a-i discredita, pe baza mărturiei lor, pe liderul PNŢ, Maniu, şi pe cel al PNL, Brătianu.

S-a menţionat chiar că Molotov, aflându-se la Paris, a cerut informaţii selective despre cei doi pentru a fi folosite în actualele demersuri ale miniştrilor de externe, că Mareşalului şi lui Mihai Antonescu li s-a promis o sentinţă mai blândă dacă-i vor implica pe Maniu şi Brătianu în timpul procesului. În scopuri politice, Guvernul urmăreşte să compromită şi alte personalităţi.”
Acelaşi diplomat, la 28 mai 1946, raporta la Washington:

„Observatori de la faţa locului cred că explicaţia evenimentelor poate fi găsită în intenţiile electorale ale Guvernului.”

(Apud Marcel Dumitru Ciucă, Procesul Mareşalului Antonescu. Documente, Bucureşti, 1995, vol. I, pag. 186, şi vol. II, pag. 369).
Procesul s-a desfăşurat sub o puternică presiune a străzii, dirijată de Partidul Comunist cu manifestări intense chiar în sala de judecată.

Adeseori, acuzaţii au fost insultaţi, batjocoriţi, fluieraţi de asistenţa selectată de comunişti; cu îngăduinţa evidentă a completului de judecată, acuzaţii au fost întrerupţi şi combătuţi în timpul depoziţiilor lor; s-au organizat adevărate manifestaţii ostile acuzaţilor chiar în sala de judecată.

Un singur exemplu: la sfârşitul rechizitoriului pronunţat de acuzatorul public Dumitru Sărac, stenograma şedinţei înregistra „Zgomot mare în sală, aplauze, strigăte: Moarte! Moarte! La moarte! La spânzutătoare cu ei! Trăiască acuzatorii publici! Uraa! Şedinţa se suspendă!” (Arh. SRI, Bucureşti, fond Procesul Ion Antonescu, rola 6).

Foarte multe volume de documente din perioada guvernării Antonescu, volume publicate după 1989, demonstrează că acuzaţiile din procesul din 1946 nu aveau o bază reală. Mareşalul nu numai că nu poate fi acuzat ca trădător al României, ci a fost salvatorul ei în perioada în care partidele istorice au preferat să nu se implice.

Având în vedere temeiurile de mai sus, cerem procurorului general declanşarea recursului în anulare împotriva sentinţei din 17 mai 1946, sentinţă hotărâtă de Partidul Comunist şi de URSS, sentinţă îndreptată împotriva întregului popor român.

În 1994, procurorul general de atunci mi-a răspuns că studiază propunerea mea, că este de acord cu ea, dar că, fiind un volum foarte mare de lucru la acest caz, rezolvarea nu poate veni prea repede; ea nu a venit nici astăzi.
Evident, este teama Procuraturii, dar şi teama conducerii ţării noastre din 1994, 1995, 1996, dar şi cea de astăzi, de a nu supăra pe unii lideri occidentali.
În realitate, nu volumul de muncă este la mijloc – doar procesul Maniu s-a rezolvat foarte uşor, ci slugărnicia Procuraturii faţă de cei care s-au aflat la Putere în România după 1989; iar aceştia nu vor reabilitarea Mareşalului pentru a nu-i supăra pe stăpânii lumii de astăzi.
Mulţi oameni politici marcanţi ai perioadei de după 1989, însă, s-au exprimat în favoarea lui Ion Antonescu.

Iată aprecierile a doi parlamentari ale căror idei promonarhiste sunt totuşi puternice şi cunoscute. Ion Raţiu, distinsul nostru coleg din PNŢCD, spunea:

„Antonescu şi-a asumat responsabilitatea, dar nu pentru salvarea Coroanei, ci a ţării. De aceea, eu spun că el a fost un bun român.” şi Dan Amedeo Lăzărescu (PNL), iarăşi un distins coleg al nostru, senator, spunea: „Antonescu a fost salvatorul neamului românesc“.
Ion Antonescu nu a fost reabilitat de către conducerea statului român.

El rămâne însă statornic în inima poporului român, acolo unde marea majoritate a conducătorilor României de astăzi nu vor ajunge niciodată.

Astăzi, doamnelor şi domnilor, ca să fie salvată, ţara ar avea nevoie, a treia oară în acest secol, de un Ion Antonescu!
Mulţumesc”.

Discurs rostit de academicianul Petre Ţurlea în Parlamentul Romaniei, la 25 mai 1999

Stenograma şedinţei Camerei Deputaţilor din 25 mai 1999

prin Anonimus

 

 

05/07/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Drepturile populației maghiare din Transilvania privite prin prisma asimilării forțate a românilor ardeleni

 

 

Imagini pentru cersipamantromanesc Cum trebuie privite drepturile populației maghiare din Transilvania

Cum trebuie privite drepturile populației maghiare din Transilvania

 

 

O privire obiectivă asupra realității demografice din Transivania de azi trebuie să ia în calcul și evoluția istorică a faptelor. Nu mă refer la mult invocatul drept istoric, al primului venit, care nu mai ridică azi niciun semn de întrebare și a cărui greutate nu trebuie totuși absolutizată. Ci am în vedere un fenomen bine cunoscut, dar ignorat de clasa politică, de decidenții politicii noastre în materie.

Un fenomen care nu se poate să nu producă anumite consecințe logice și firești, inclusiv pe plan juridic. Mă refer la cunoscuta preocupare a Budapestei îndreptată împotriva minorităților naționale din „Ungaria Mare”, parte a imperiului austro-ungar, în perioada de după instaurarea dualismului: 1867-1918.

Adică mă refer la politica abuzivă de maghiarizare a minoritarilor etnici din Ungaria.

Această politică i-a avut în vedere în primul rând pe românii din Ungaria, din Ardeal, aflați în număr copleșitor de mare față de maghiarii conlocuitori. Pentru strategii politicii ungare devenise un coșmar statutul de populație net majoritară pe care românii îl aveau până la Tisa.

Acest atu urma să fie decisiv cât de curând, când introducerea inevitabilă a votului universal va impune voința românilor, interesele naționale ale acestora.

Singura soluție la care se puteau gândi politicienii maghiari era, pe termen scurt, să falsifice rezultatele recensămintelor, iar pe termen mai lung să modifice realitatea demografică prin două acțiuni:

(1) intensificarea politicii de maghiarizare a românilor și

(2) declanșarea unei vaste acțiuni de colonizare a Transilvaniei cu efective umane ungurești strămutate din pustă.

O politică de maghiarizare a românilor din Transilvania s-a dus aproape dintotdeauna, la început indirect, prin impunerea catolicismului, mai târziu a luteranismului.

Această politică a avut rezultate destul de substanțiale la nivelul nobilimii românești din Ardeal, obligați fiind nobilii români să aleagă între păstrarea privilegiilor feudale și religia ortodoxă.

Mulți nobili români au cedat, au abandonat ortodoxia, iar acesta a fost primul pas spre deznaționalizare, spre maghiarizarea lor propriu zis forțată.

Marea majoritate a românilor au rămas însă drept-credincioși. Stratagema imaginată prin înființarea Bisericii greco-catolice, unită cu Roma, nu și-a atins scopul, căci nu a avut ca rezultat slăbirea românismului, ci dimpotrivă, l-a revigorat, l-a pus pe temelii noi, și mai puternice. Catolicismul la români nu a dus la scindare națională, cum s-au petrecut lucrurile la sârbo-croați, ci la întărirea sentimentului național românesc!… Este unul din paradoxurile istoriei noastre. Unul din momentele în care un plan urzit împotriva intereselor fundamentale românești sfârșește prin a se „răsuci” în favoarea intereselor noastre naționale.

Astfel că anul 1867 ne găsește pe noi, românii, în postura de populație majoritară în cifre absolute în Ardeal, până departe, la Tisa.

Anul 1867 este anul în care, prin intrigi de alcov și șantaj, Viena este nevoită să proclame dualismul austro-ungar, gest politic sinucigaș, cum s-a văzut destul de repede, după o jumătate de veac. O jumătate de veac în care Budapesta a avut însă mână liberă din partea curții imperiale să-și facă propria politică internă, îndeosebi în privința politicii de maghiarizare.

Maghiarizare a tuturor cetățenilor de altă etnie decât cea hungară! Aceasta a fost ideea nebunească, bolnavă, care a devenit politică de stat în perioada dualismului austro-ungar.

S-ar zice că a fost o politică falimentară. Dar nu este adevărat. E drept, în Transilvania partida a fost pierdută de strategii Budapestei, dar în restul țării a avut rezultate nesperat de bune. Mă refer la numărul mare de ne-maghiari care, din varii motive, au accepat statutul de maghiari. Aproape un milion dintre maghiarii din Ungaria de azi sunt urmașii unor germani maghiarizați.

Sute de mii de evrei s-au declarat și s-au simțit maghiari la toate recensămintele, până a venit dezmeticirea din 1944, când evreii s-au trezit respinși de maghiari și trimiși la Auschwitz ca etnie ne-maghiară inferioară și nocivă pentru viitorul marii națiuni hungare.

Pe scurt, pe teritoriul Ungariei de azi, politica de maghiarizare forțată declanșată după 1867 a fost un succes, al cărei rezultat este unul scontat chiar de teoreticienii maghiarizării: maghiarii sunt astăzi poporul cel mai corcit din Europa. Așa a fost proiectul lor, să facă din Ungaria un „creuzet” al popoarelor, din al căror amestec să se nască națiunea maghiară, o națiune superioară care va cuceri întreaga lume…

Revenim la Transilvania. În mare, românii și-au salvat statutul de populație majoritară, pierzînd ceva procente însă. Numărul românilor transilvăneni maghiarizați fiind destul de însemnat. La aceștia se adaugă maghiarii colonizați în Transilvania după 1867 în cadrul politicii de diminuare a ponderii demografice a românilor.

S-a urmărit obținerea prin colonizare a unui coridor de maghiari care să facă legătura cu zona secuiască, aflată în situația de a fi o insulă de populație înconjurată de români, statut de care nu s-a putut „lecui” nici până azi!

Se adaugă, de asemenea, un număr însemnat de maghiari colonizați în Transilvania în cei patru ani de ocupație din vremea dictatului de la Viena(1940-1944). La încheierea războiului s-au mai adăugat vreo două sute de mii de maghiari din Voivodina, care s-au refugiat în Transilvania, după ce deveniseră indezirabili și erau amenințați de răzbunarea sârbilor asupriți și abuzați în timpul ocupației horthyste a Voivodinei.

Date fiind cele de mai sus, facem o primă constatare: maghiarii din România de azi nu sunt toți urmașii maghiarilor care locuiau în Transilvania la 1867, anul instaurării dualismului și al declanșării unui proces sistematic, oficializat, instituționalizat, de maghiarizare a românilor aflați sub autoritatea Budapestei. O bună parte dintre maghiarii de azi din Transilvania își datorează prezența pe teritoriul transilvan măsurilor vexatorii, abuzive, de esență colonialistă, luate de guvernul ungar când ocazia s-a ivit.  Oare putem spune că acești maghiari au aceleași drepturi cu maghiarii aflați în Transilvania dinainte de 1867? Abuzurile nasc drepturi? Noi credem că nu!

Desigur, nu putem stabili în persoană care sunt maghiarii transilvăneni de secole, le-aș zice chiar autohtoni, și care sunt ceilalți maghiari, aduși în Transilvania pentru a crea o diversiune, un fals istoric. Dar putem aproxima destul de corect care este numărul real al urmașilor. Astfel că atunci când maghiarii cer drepturi, normal și moral ar fi s-o ceară în numele unui număr mult mai mic de maghiari.

După părerea mea ar fi vorba de o jumătate de milion de maghiari colonizați după 1867 în Transilvania, cu intenția de a falsifica realitatea demografică din această regiune.

Propun așadar să facem din anul 1867 un punct cardinal al politicii față de maghiarii din România. Anul 1867 este anul în care debutează și strategia de falsificare a realității prin maghiarizarea numelor de localități.

De aceea propun ca numele maghiare de localități introduse/inventate după 1867 să nu fie recunoscute ca nume reale de localitate. Fac și ele parte din falsurile la care s-a pretat Budapesta în încercările ei disperate de a păstra ceea ce nu-i aparține.

Legile de azi acordă niște drepturi specifice maghiarilor din localitățile unde sunt mai mulți de 20 la sută din populația localității. Propun ca această prevedere să fie completată, acolo unde se poate, de atestarea încă din anul 1867 a 20 la sută de maghiari în localitatea respectivă.

În localitățile în care în 1867 maghiarii erau sub 20 la sută, iar azi sunt peste 20 la sută, avem toate motivele să credem că ponderea a crescut ca efect al politicii de maghiarizare a Transilvaniei, o politică ale cărei rezultate injuste și nefaste nu avem de ce să le validăm, căci ar însemna să continuăm malefica politică de maghiarizare.

Trebuie să facem deosebirea între comunitățile maghiare istoricește constituite corect, normal, în mod natural, și comunitățile maghiare constituite sau mărite prin abuz și fals, prin colonizări menite să falsifice realitatea demografică!

Sursa:  http://www.ziarulnatiunea.ro/

14/05/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

 POVESTEA SOVIETELOR – UN FILM CUTREMURĂTOR CARE AR TREBUI VĂZUT DE TOȚI ROMÂNII. VIDEO

„The Soviet Tale” (Povestea sovietelor), este un documentar sfâșietor scris și regizat de regizorul lituanian Edvins Snore, în care este analizată similitudinea dintre ideologiile care au făcut cele mai multe victime in istoria omenirii: cea a nazismului si cea a comunismului, ai căror reprezentanți de frunte, Lenin, Stalin si Hitler au fost  „actorii” principali.

Ideea crearii „omului nou” a stat la baza nazismul, dar si a comunismul. Specialiștii intervievati in acest documentar arata asemănările dintre aceste ideologii si ceea ce liderii acestora doreau de la populație: supunere totală.

Cei care se opuneau erau exterminați.

Povestea sovietelor este un film documentar  despre comunismul sovietic și despre relațiile de colaborare intre regimurile nazist și sovietic înainte de 1941,

Se vorbește aici despre tragedia exterminării în masă a  ucrainenilor  din iarna anului 1932-1933, care a atins cifre infioratoare: 7 milioane de oameni, copii, bătrâni, femei și bărbați, au murit DE FOAME, încetul cu încetul, într-un proces de înfometare fără precedent.

Grânele si toata hrana au fost confiscate de NKVD (poliția politică sovietică) și exportate in Vest. „Ce a facut Vestul, in schimb?”, se intreabă realizatorii documentarului…

„Nimic”, raspund tot ei.

In câteva ziare din SUA, la acea vreme, au aparut articole despre infometarea ucrainenilor, însă nimeni nu a acționat împotriva regimului criminal.

Mai mult, în 1991 guvernul Marii Britanii îi absolva pe comuniștii ruși de  nemaipomenitele atrocitați comise, decretând că numai crimele comise de naziști sunt crime împoriva umanității.

Rusia actuală nu a condamnat niciodată barbariile comise.

Ofiterii NKVD, actuali KGB, foști participanti la atrocități, au fost decorați și sînt mandri de ceea ce „au realizat”. 

Rusia modernă ar trebui să dezavueze crimele din trecutul său pentru a putea merge mai departe.

Acest documentar aduce în prim plan actuala mentalitate a rușilor.

Faptul ca există încă simpatizanți ai nazismului și ai comunismului, că sunt folosite metode NKVD-iste pentru exterminarea opozanților puterii și că se practică încă  teroarea, nu arată o Rusie dornică să termine definitiv cu vechile mentalități și practici inumane.

Acest documentar este dedicat memoriei tuturor victimelor comunismului!

Nimeni nu ar trebui sa fie mai presus, în fața morții sau a istoriei!

 

 

 

 

22/02/2019 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , , , , , | 3 comentarii

%d blogeri au apreciat asta: