CUM ERAU INVENTAȚI“EROII” IN MOLDOVA SOVIETICĂ

  Afis sovietic. Снайпер бьет издалека… (Lunetistul trage din depărtare, dar întotdeauna doboară ţinta.)

CUM SE FABRICAU “EROII” IN MOLDOVA SOVIETICĂ

MINCIUNI CRIMINALE

Pe timpul lui Ştefan cel Mare, Prutul era un râu de mijloc de ţară. Ţinuturile Ţării Moldovei erau aşezate pe ambele părţi ale aceluiași râu.
Apoi, la 1812, au venit „eliberatorii” şi au pus graniţă între Sculeni şi Sculeni, între Zberoaia şi Zberoaia, între Grozeşti şi Grozeşti, între Răducani şi Răducani, între Petreşti şi Petreşti, între Medeleni şi Medeleni, între Ungheni şi Ungheni, între Măcăreşti şi Măcăreşti, între Costuleni şi Costuleni, între Drânceni şi Drânceni, între Pogăneşti şi Pogăneşti ş.a., localităţi aşezate pe un mal şi celălalt al Prutului.

Când un moldovean dorea să treacă la fratele său (sau sora sa, sau tatăl său, sau mama sa) dintr-o parte a ţinutului Iaşi, spre exemplu, în cealaltă, erau opriţi numaidecât de soldaţi cu vorbă străină, care le puneau arma în piept şi le strigau: „Nelzea!” („Interzis!”).

Aceştia erau grăniceri ruşi, câinii de pază ai Imperiului.

De cum încerca cineva să traverseze Prutul, ei deschideau foc: pe conştiinţa lor zac mii şi mii de concetăţeni de-ai noştri.

 La Fântâna Albă, în Bucovina de Nord cotropită, grănicerii sovietici au cosit cu mitralierele, la 1 aprilie 1941, peste 3000 de oameni, care au vrut să se ducă în România.

 După două luni, drept pedeapsă, la 13 iunie 1941, sovieticii au deportat în Siberia, din localitatea Fântâna Albă şi satele din preajmă, 13 000 de familii de români bucovineni

În anii 1944-1950, mii de basarabeni, care au intenţionat să evadeze peste Prut, ca să scape de deportări, au fost masacraţi fără milă de grăniceri.
Acum ni se spune că acei ucigaşi ar fi eroi şi că ar trebui să le mulţumim pentru faptul că ne-au apărat graniţa (De cine? Pentru cine? De ce?).

Comunistii şi şleahta lor mai afirmă că ar urma să le fim recunoscători acelora care au aşezat garduri de sârmă ghimpată între fraţii de acelaşi sânge şi de aceeaşi limbă şi că ar trebui să-i declarăm izbăvitori pe care cei care ne-au scufundat rudele în copcile de gheaţă ale apelor de granita.

Care dintre ei ne sunt mai rude: cei care au tras sau cei în care s-a tras?

Este total greşit ca un ucigaş ca ”eroul” Vetcinkin, să fie şi în continuare dat drept exemplu de patriotism pentru grănicerii statului independent Republica Moldova.

În iulie 1941 pichetul lui Vetcinkin n-a fost atins de nici un glonţ românesc, după război însă, clădirea nouă a acestuia a fost afumată, i s-a răzăluit tencuiala ca să pară că trecuse prin focul bătăliilor si  aici erau aduşi copiii din satele din jur, fiind îndemnaţi să prindă spioni români şi să depună flori la monumentele celora care le mitraliaseră rudele care încercaseră să scape de ”raiul” bolşevic.

Aşa-zisa educaţie „patriotică” bazată pe exemplele „grănicerilor eroi”, care şi-au dat viaţa ca să-i apere pe moldoveni de români, nu e decât o minciună sfruntată.

În satul Chetriş din raionul Făleşti, există un pichet care poartă numele lui Efim Stebleţov, erou al Uniunii Sovietice.
Legenda spune că, la 22 iunie 1941, acesta împreună cu încă opt ostaşi sovietici au ţinut nouă zile piept atacurilor trupelor româneşti.
Până la urmă, după ce au respins atacurile oştirilor lui Antonescu, ei au luptat cu baionetele contra tancurilor româneşti, căzând ca nişte eroi.

Detaşamentele de octombrei, unităţile de pioneri, organizaţiile de comsomolişti din acele sate de frontieră, se întreceau care mai de care pentru dreptul de a purta numele eroului Efim Stebleţov.

La pichet se păstrau mormintele celor nouă ”eroi”!, dar şi patul pe care a dormit Stebleţov, baioneta cu care i-a respins pe duşmani, cana străpunsă de un glonţ în ultimul lui atac ş.a.

Iată însă că în 1985, doamna Raisa (Pavlovna) Jurceak, diriginta clasei a IV-a de la şcoala rusă din oraşul Ungheni, a decis să caute rudele „eroului”.

A găsit o soră de-a lui Stebleţov în Ucraina, care a anunţat-o că… „eroul” trăieşte.

Şi atunci toată clasa a IV-a i-a făcut o vizită lui Stebleţov, la Doneţk.

Peste un an clasa l-a invitat pe „erou” la Ungheni. Dar, lucru ciudat, Direcţia politică a armatei i-a interzis categoric „eroului” să-şi viziteze pichetul care-i purta numele, motivând că Ungheniul este un oraş de frontieră.

Profesorii şi elevii insistă, în ajutorul lor sare securitatea raională în frunte cu Vasile Calmoi, a cărui soţie era profesoară la aceeaşi şcoală, şi „eroul” soseşte la Ungheni: un bătrânel mărunţel, gârbov, cu ochelari, alcoolizat…

Poate nu-i el?, se întrebau securiştii. Poate e doar cineva care poartă acelaşi nume cu eroul?

Dar curând s-au convins că el era cel căutat.

Când a sosit cu pionierii din clasa a IV-a la pichetul din Chetriş care-i purta numele, el a descris camerele dinăuntru înainte de a le vedea, iar o băbuţă l-a recunoscut, amintindu-şi că dansase cu el la seratele de la pichet, unde fetele moldovence din Chetriş veneau să asculte „patefonul”.

A doua zi, ziarul raional din Ungheni a publicat un articol cu titlul „Decoraţia şi-a găsit eroul”: Stebleţov nu ştia că e erou, că e decorat, că-şi are mormântul la Chetriş, unde pe o colină i se înalţă şi un monument la care grănicerii moldoveni mai depun şi azi jurământul, că are muzeu, că pichetul îi poartă numele, că detaşamentele de pioneri din patru raioane fac competiţii pentru a se numi „Stebleţov” ş.a.m.d.

Seara, la hotel, doi profesori de la şcoala rusă, Tudor Butnaru, care le preda elevilor milităria, şi Vladimir Lebedev, profesor de tehnologie (azi acesta predă la Liceul Rus din Ungheni), i-au făcut o vizită la hotel.

Aveau cu ei şi o damigeană cu vin, care i-a dezlegat limba „eroului”.
De la el au aflat, că la primele salve de tun pe Prut, grănicerii s-au retras la Centrul Militar din oraşul Bălţi, iar comandantul a lăsat nouă soldaţi în frunte cu plutonierul Stebleţov să păzească pichetul.

Dar ostaşii români au ocolit pichetul, şi cei nouă au rămas „nesolicitaţi”, departe în spatele frontului fără să tragă un singur foc de armă.

 Peste câteva zile, când li s-au terminat proviziile, aceştia au pornit şi ei către Bălţi, unde s-au întâlnit cu camarazii lor de arme.

Dar comandantul raportase deja la Moscova că ei au purtat lupte crâncene la frontieră, unde cei nouă ostaşi au căzut eroic.

Stebleţov a ajuns ulterior cu frontul la Stalingrad, apoi a înaintat prin toată Europa până la Balaton, în Ungaria, unde l-a găsit ziua de 9 mai 1945.

– Câţi duşmani aţi lichidat în timpul războiului?, l-au întrebat cei doi comeseni pe „erou”.
– Vreo două mii, a răspuns el.
– Două mii de nemţi?
– Nu, două mii de lepădături de-ale noastre („naşih svolocei”).

S-a dovedit că Stebleţov a făcut parte din trupele de represalii SMERШ („Smerti șpionam!”, „Moarte spionilor”), un fel de SS sovietic, a căror misiune a fost să-i împuşte pe toţi cei care rămâneau de linia întâi a frontului.

Cu alte cuvinte, Stebleţov, cât a ţinut războiul, a împuşcat doar ruși de ai lui.

După război, la pichetul din Chetriş i-au făcut mormânt, şi lui şi celorlalţi opt ortaci, care mai erau vii în 1945…
Din acest motiv, grănicerii sovietici n-au vrut să se întâlnească cu idolul lor, dar nici să-i distrugă locul de veci.

 După independenţa din 1991, grănicerii moldoveni au chemat preoţii să sfinţească mormântul gol, cu numele derbedeului săpat în piatră.

Exemplul de mai sus vorbeşte de faptul că eroismul sovietic a avut dintotdeauna drept suport crima şi minciuna.

Propaganda imperială reuşise să facă din nişte lichele şi laşi – eroi. Ne întrebăm: este logic oare ca şi grănicerii statului independent Republica Moldova să se închine în continuare la aceste pramatii?

Pentru comunistii de azi  Voronin, Mişin, Tkaciuk şi Petrenco (care au declarat  în Parlament că noi, cei care am semnat Memorandumul prin care cerem ca pichetul de la Stoieneşti să nu mai poarte numele ucigaşului Vetcinkin, am fi „neofascişti”), aceştia ar fi eroi, pentru poporul nostru, însă, ei sunt nişte călăi ordinari, de-o mie de ori mai răi ca fasciştii.

La ora actuală pe teritoriul Republicii Moldova mai sunt 1165 de monumente sovietice dedicate cotropitorilor şi ucigaşilor neamului nostru.

Conform deciziei Parlamentului din 23 august 1991 ele urmau sa fie demolate.

Între timp, acestea nu numai că n-au fost demolate, dar numărul lor a sporit, cu fel de fel de Lenini şi Stebleţovi.

 Afis sovietic

Monumentele sovietice aparţin unui stat care a dispărut de pe hărţile lumii de douăzeci de ani.
De ce Voronin şi banda lui apără cu atâta vehemenţă nişte bandiţi (Lenin a ucis câteva zeci de milioane, Kotovski a omorât zeci de evrei şi sute de ţărani din regiunea Tambov)?!

Să fie şi aici aplicabil proverbul: „Corb la corb (sau „Cioroi la cioroi…”) nu scoate ochii”?!

Nicolae Dabija

Basarabia literara md.

 

CITIȚI ȘI :

CUM A AJUNS GRIGORII KOTOVSKI DIN BANDIT, EROU BOLSEVIC…

Publicitate

După invadarea Ucrainei de către Rusia, au fost spulberate și multe mituri sovietice preluate de propaganda lui Putin

©EPA-EFE/ROMAN PILIPEY  |   Locuitori trec pe lângă vehicule militare rusești distruse pe stradă, în Bucea, orașul care a fost eliberat de armata ucraineană, la nord-vest de Kiev, Ucraina, 6 aprilie 2022.

Războiul din Ucraina se înscrie în eforturile Rusiei de a menține țara vecină în sfera sa de influență.

Moscova își justifică pretențiile imperiale trimițând la o identitate comună, dar și la trecutul pe care rușii și ucrainenii l-au împărtășit în același stat, inițial Rusia țaristă, apoi Uniunea Sovietică.

Propaganda rusă promovează moștenirea sovietică dat fiind faptul că populația din fosta URSS se poate raporta la ea, mulți au trăit acea epocă, au fost expuși la și chiar îndoctrinați cu ideologia și miturile sale. Invadarea Ucrainei a spulberat însă multe concepte și mituri sovietice. Unele au fost preluate chiar de ucraineni și întoarse împotriva forțelor de ocupație, constată https://www.veridica.ro.

Altele, precum cel al forței armatei ruse, cel al ostașului rus sau al popoarelor înfrățite, întreținute de Kremlin și exponenții săi din statele ex-sovietice pe parcursul celor trei decenii după căderea URSS, sunt atât de flagrant contrazise de realitatea din teren încât nu mai pot fi susținute în mod convingător.

Mitul armatei ruse victorioase

Rusia este considerată cea de-a doua putere militară pe plan mondial, grație arsenalului său nuclear, dar și a numărului de militari activi – aproximativ un milion – tehnicii de luptă sau tradiției militare. Rusia este succesoarea URSS, care a fost un stat puternic militarizat cu o economie îndreptată preponderent spre înarmare.

Unul dintre miturile pe care s-a bazat Uniunea Sovietică a fost cel al victoriei în Marele Război pentru Apărarea Patriei (Al Doilea Război Mondial), reanimat şi revalorificat în prezent de Rusia lui Putin.

Pierderile uriașe de milioane de vieți omenești (estimate de unele surse la peste 20 de milioane), militari și civili, au fost prezentate drept un sacrificiu suprem în lupta cu Germania nazistă, nu ca o consecință a organizării și tacticii defectuoase ale autorităților sovietice și a nepăsării pentru viețile militarilor, folosiți drept carne de tun și forțați deseori să atace pozițiile inamice în valuri umane.

Eșecul „operațiunii militare speciale” pe care și-a dorit-o Putin în Ucraina și rezistența forțelor ucrainene au adus o lovitură de imagine considerabilă uneia dintre cele mai temute armate din lume și au demonstrat că acesteia  i se pot opune forțe mai mici, dar bine organizate. Armata rusă nu a reușit să ocupe până acum niciun oraș important. Armata ucraineană a respins mai multe atacuri rusești, iar după o lună de război trupele ruse au fost nevoite să se retragă de lângă Kiev, din nordul Ucrainei.

Chiar în primele zile ale războiului s-au putut constata lipsa de pregătire a unor militari dar și incapacitatea Rusiei de a-și susține logistic invazia. Ucrainenii au capturat militari foarte tineri, care nu știau unde se află, cu ce scop au fost trimiși în Ucraina, nu aveau o misiune clară și erau flămânzi și înghețați. Imagini din zonele de luptă arată numeroase unități de tehnică militară rusă distrusă sau abandonată, în unele cazuri din lipsă de combustibil.

Potrivit datelor furnizate de autoritățile de la Kiev pe 6 aprilie, pierderile suportate de ruși de la începutul războiului ar fi de 18600 de morți, au fost distruse 684 de tancuri, 1861 de mașini blindate și 1324 de mijloace de transport, au fost doborâte 150 de avioane și 135 de elicoptere etc. Cifrele nu au fost confirmate din surse independente, iar Rusia – care oferă mult mai rar bilanțuri – pretinde că a pierdut de câteva ori mai puțini oameni.

Pe de altă parte, NATO estima la sfârșitul lui martie că pierderile ruse s-ar cifra între șapte și cincisprezece mii de morți, iar purtătorul de cuvânt al Kremlinului, Dmitri Peskov, a admis că Rusia a suferit „pierderi umane semnificative”. Între aceste pierderi se numără și un număr semnificativ de generali și comandanți ai unor unități.

Mitul ostașului rus eliberator

Imaginile cu atrocitățile din Bucea de după retragerea forțelor ruse sau cu copii orfani la mormintele mamelor lor înhumate chiar lângă terenul de joacă, distrugerilemasive provocate de tirurile cu rachete în orașe ca Harkov și Mariupol, torturarea civililor și violarea femeilor din Ucraina, au distrus încă un mit legat de armata rusă și întreținut de propagandă, cel al soldatului rus eliberator. Crimele soldaților ruși din Ucraina îi arată o nouă realitate unei populații care a crescut cu filmele sovietice despre eroismul ostașilor ruși eliberatori.

Armata Roșie a comis numeroase crime în cel de-Al Doilea Război Mondial, mai ales după ce a ajuns în teritorii considerate inamice, unde militarii săi au terorizat cu jafuri și violuri. Acțiunile Armatei sovietice au fost una din temele tabu în perioada sovietică. Despre adevăratele activități ale militarilor ruși între Prut și Nistru, de exemplu, și rolul lor în instituirea regimului bolșevic de ocupație s-a putut vorbi abia după 1990.

Până atunci, problema trupelor sovietice în RSSM a fost abordată prin prisma rolului eliberator, iar chipul soldatului sovietic a fost prezentat în cele mai bune imagini, în majoritatea satelor existând și monumente dedicate acestor ostași. În realitate, trupele sovietice, în special în primii ani de după război, au participat la toate acțiunile represive ale regimului împotriva populației din RSSM – deportările din 1941, 1949, 1951, foametea organizată din 1946-47 când regimul bolșevic, cu ajutorul militarilor, a luat toate rezervele țăranilor.

În Afghanistan, armata sovietică a purtat un război brutal, făcându-se vinovată de masacre, torturi, violuri, țintirea intenționată a civililor etc.; organizațiile pentru apărarea drepturilor omului au denunțat aceste crime de război și s-a vorbit chiar și de un genocid.

Armata rusă a preluat comportamentul celei sovietice: campania din Cecenia a fost una brutală, capitala Groznîi fiind distrusă în întregime, iar în războiul din Siria, aviația rusă a bombardat masiv numeroase obiective civile, inclusiv spitale.

Cu toate aceste crime, în spațiul ex-sovietic, imaginea Armatei Roșii – și, prin asociere, și cea a armatei ruse – a rămas în mare măsură pozitivă, mai ales că a avut în spate și o propagandă guvernamentală puternică. Kremlinul nu tolerează nicio critică la adresa armatei ruse sau sovietice. Imaginea „eroică” a Armatei Roșii este protejată de regimul lui Putin care, în 2014, a schimbat legea penală, introducând pedeapsa pentru răspândirea informațiilor „false” despre acțiunile URSS în timpul celui de Al Doilea Război Mondial.

În prezent, potrivit propagandei oficiale, armata rusă luptă pentru eliberarea Donbassului de naționaliștii ucraineni, apără Ucraina de genocid, la fel cum armata sovietică a eliberat popoarele Europei de Est în Al Doilea Război Mondial.

Odată cu declanșarea războiului în Ucraina, Duma de Stat din Federația Rusă a votat pentru pedeapsa cu până la 15 ani de închisoare a celor care diseminează  știri despre acțiunile armatei ruse în Ucraina, pe care Kremlinul le consideră „false” sau că „discreditează forțele armate ale Federației Ruse”.

Din acest motiv presa independentă a fost nevoită să-și sisteze activitatea pe teritoriul Rusiei. Mai mulți activiști și protestatari au fost reținuți pentru simple pancarte anti-război.

Mitul popoarelor înfrățite

Un alt mit al propagandei sovietice, cel al popoarelor înfrățite din cadrul URSS, a promovat ideea unității dintre cele cincisprezece foste „republici-surori”.

O legătură mai strânsă a fost între popoarele slave ruși-belaruși-ucraineni, cu afinități de limbă și cultură, scriitori și oameni de cultură comuni. Vladimir Putin a scris încă în vara anului trecut „Despre unitatea istorică a rușilor și ucrainenilor”.

Prin denaturări ale faptelor și jumătăți de adevăr, el a încercat să demonstreze că ucrainenii și rușii sunt unul și același popor.

Putin a insistat pe teoria marii națiuni ruse, a unui popor format din velicoruși, maloruși și belaruși. El a declarat de mai multe ori și că Ucraina este un stat fals, creat de Lenin sau că este o consecință a acordurilor de la Belovej, de destrămare a URSS.

  O idee des vehiculată este aceea că ”Ucraina și Rusia sunt o singură națiune, iar Rusia face acum o reparație istorică”.

În realitate, în ciuda perioadelor lungi de stăpânire străină, Ucraina are o cultură și o identitate națională puternice și este o țară suverană, recunoscută internațional.

Prin invadarea Ucrainei, numită de  Kremlin „operațiune militară specială” declanșată cu scopul de a „demilitariza și denazifica” această țară, Putin are de fapt în vedere deucrainizarea sau distrugerea poporului ucrainean.

Metodele folosite de Putin le-a văzut toată lumea în localitățile ucrainene din care s-au retras forțele ruse.

Invazia rusă din februarie în Ucraina, bombardarea orașelor ucrainene, masacrarea civililor, ocuparea teritoriilor din estul Ucrainei în 2014, anexarea Crimeii, toate aceste acțiuni au creat, însă, o ruptură adâncă ce nu va putea fi reparată mult timp între cele două popoare slave, cu rădăcini comune în Rusia Kieveană.

Practic, prin atacurile repetate contra Ucrainei, Putin a obținut opusul efectului scontat: o consolidare a identității ucrainene și o ostilizare a populației acestei țări.

Alte șapte dintre cele mai răspândite povești propagandistice rusești despre conflictul actual dintre Rusia și Ucraina

Ucraina aparține Rusiei, iar conflictul este din vina NATO, a Occidentului și a Ucrainei însăși, afirmă presa pro-Kremlin, care acoperă actualul conflict dintre Rusia și Ucraina.

Ca reacție la acest nou val de dezinformare răspândit de Rusia, principala inițiativă a UE de combatere a dezinformării, EUvsDisinfo, a adunat cele mai frecvente și mai periculoase mituri – și minciuni ordinare propagate de mijloacele de dezinformare ale acestei țări. 

Mitul 1: Tensiunile actuale sunt rezultatul unui comportament agresiv persistent al Ucrainei și al aliaților săi din Occident. Rusia nu face altceva decât să își apere interesele legitime și nu poartă responsabilitatea pentru acest conflict

Fals. Adevărul este că Rusia continuă să încalce dreptul internațional, precum și alte acorduri pe care s-a angajat să le respecte. Prin anexarea ilegală a peninsulei Crimeea și prin comiterea de acte de agresiune armată împotriva Ucrainei, Rusia, care se numără printre membrii permanenți ai Consiliului de Securitate al ONU, a încălcat cel puțin 12 tratate internaționale și bilaterale.

Cu alte cuvinte, acțiunile Rusiei de subminare și amenințare a integrității teritoriale, a suveranității și a independenței Ucrainei, în special în Donbas, sunt ilegale. Acestea continuă să amenințe ordinea de securitate europeană în esența sa și pun în pericol ordinea internațională bazată pe reguli.

În ceea ce privește victimele, din 2014, agresiunea Rusiei a ucis aproximativ 14.000 de ucraineni și a rănit mult mai mulți. De asemenea, conflictul a provocat strămutarea a peste 1,5 milioane de locuitori (persoane strămutate internațional) din peninsula Crimeea și din estul Ucrainei.

Mitul 2: Situația din Ucraina a stat la originea declanșării acestui conflict. Există dovezi că Ucraina comite atrocități împotriva populației vorbitoare de limbă rusă din estul țării. Rusia trebuie să intervină, nu în ultimul rând pentru că Ucraina și Rusia formează „o singură națiune”. Ucraina aparține pur și simplu așa-numitei „sfere de influență privilegiate” a Rusiei.

Fals. Nu există nicio dovadă că locuitorii vorbitori de limbă rusă sau de etnie rusă din estul Ucrainei se confruntă cu persecuții – ca să nu mai vorbim de genocid – din partea autorităților ucrainene. Acest lucru a fost confirmat în rapoartele publicate de Consiliul Europei, de Înaltul Comisar al ONU pentru Drepturile Omului și de OSCE. Dar pentru a galvaniza sprijinul intern pentru agresiunea militară a Rusiei, mass-media controlată de statul rus încearcă în mod constant să defăimeze Ucraina, acuzând-o de un presupus genocid în estul Ucrainei, făcând paralele nefondate cu nazismul și cu cel de-al Doilea Război Mondial și fabricând istorii menite să atingă o coardă emoțională negativă a publicului (de exemplu, povestea fabricată care acuză forțele ucrainene că au crucificat un băiat în estul Ucrainei și care a fost dezmințită de verificatori de fapte).

Minciuna des folosită că Ucraina și Rusia ar fi „o singură națiune” este unul dintre cele mai vechi și mai adânc înrădăcinate mituri folosite împotriva Ucrainei.

Deși au rădăcini comune care datează din Rusia Kieveană, care a existat din secolul al IX-lea până la mijlocul secolului al XIII-lea, nu se justifică să susținem, 800 de ani mai târziu, că ucrainenii și rușii aparțin aceleiași națiuni. În ciuda unor perioade lungi de dominație străină, Ucraina are o cultură și o identitate națională puternică și este o țară suverană.

Noțiunea de „națiune rusească” fără frontiere politice este o construcție ideologică care datează din epoca imperială și a fost folosită ca instrument pentru a submina suveranitatea și identitatea națională ucraineană.  Din 2014, guvernul rus cultivă acest mit cu o vigoare reînnoită, în încercarea de a-și raționaliza și justifica agresiunea militară împotriva Ucrainei.

Pentru a promova ideea că Ucraina aparține „sferei de influență” a Rusiei, autoritățile ruse și mass-media controlate de stat susțin frecvent că Ucraina nu este un stat „adevărat”. Propaganda rusă sponsorizată de stat încearcă să denatureze istoria pentru a legitima ideea că Ucraina aparține sferei naturale de interese a Rusiei.

Mitul 3: În orice caz, Ucraina ar trebui să se îndrepte spre Rusia, deoarece UE și Occidentul nu sunt interesate de această țară și au abandonat-o

Fals. UE are un parteneriat strategic cu Ucraina. De fapt, Ucraina a devenit unul dintre cei mai apropiați parteneri ai UE, un parteneriat consolidat în ultimii ani prin Acordul de asociere UE-Ucraina și prin Zona de liber schimb aprofundat și cuprinzător.

În prezent, UE este cel mai mare partener comercial al Ucrainei, reprezentând peste 40 % din schimburile comerciale ale acesteia. UE susține o gamă largă de programe în Ucraina în cadrul Parteneriatului estic al UE și sprijină Ucraina în punerea în aplicare a agendei sale de reformă. Din 2014, UE a acordat Ucrainei 17 miliarde de euro sub formă de împrumuturi și granturi.

Începând din 2014, UE sprijină ferm suveranitatea, integritatea teritorială și independența Ucrainei în cadrul granițelor sale recunoscute la nivel internațional și a impus măsuri restrictive împotriva Rusiei pentru destabilizarea deliberată a Ucrainei, inclusiv în peninsula Crimeea.

De asemenea, UE sprijină Ucraina în consolidarea rezilienței sale la dezinformare și la atacurile cibernetice.

Mitul 4: Criza actuală este din vina NATO și a Occidentului. Dacă și-ar fi respectat promisiunea de a nu extinde alianța, Rusia nu s-ar fi simțit amenințată.

Fals. NATO nu a făcut niciodată o astfel de promisiune și nici nu i s-a cerut niciodată să o facă. Presa rusă controlată de stat a afirmat adesea că liderului sovietic Mihail Gorbaciov i s-a promis „verbal” că NATO nu se va extinde dincolo de Germania reunificată.

De fapt, Gorbaciov însuși a negat această afirmație într-un interviu din 2014, spunând că „subiectul «expansiunii NATO» nu a fost dezbătut deloc și nu a fost menționat în acei ani”.

Membrii NATO nu și-au luat niciodată angajamente politice sau juridice obligatorii de a nu extinde alianța dincolo de granițele Germaniei reunificate.

În plus, afirmația potrivit căreia NATO ar fi promis că nu se va extinde prezintă o imagine fundamental denaturată a alianței. NATO, ca alianță defensivă, nu se „extinde” în sens imperialist.

Deciziile referitoare la aderarea la NATO sunt luate de către fiecare candidat în parte și de către cei 30 de aliați actuali din cadrul NATO. Fiecare stat suveran își poate alege calea, iar statele limitrofe – în acest caz, Rusia – nu au dreptul de a interveni.

Mitul 5: Din cauza expansiunii agresive a NATO, Rusia este acum «încercuită de dușmani» și trebuie să se apere singură

Fals. De fapt, UE și Ucraina sunt susținători fermi ai ordinii de securitate europene stabilite. În plus, Rusia este cea mai mare țară din lume din punct de vedere geografic, mai puțin de o șaisprezecime din frontiera terestră a Rusiei este cu membrii NATO. Dintre cele 14 țări cu care se învecinează Rusia, doar cinci sunt membre ale NATO.

De asemenea, nu există niciun argument care să sugereze că forța militară este singura soluție. Există mai multe organizații internaționale, acorduri bilaterale și formate în care Rusia se poate angaja într-un dialog colaborativ și pașnic – de exemplu, în cadrul OSCE și al regimurilor de control al armelor. UE menține deschise canalele de comunicare cu Rusia ca parte integrantă a politicii UE privind Rusia, care cuprinde cinci principii directoare. 

Mitul 6: În orice caz, Rusia nu este responsabilă pentru tensiunile actuale din Ucraina. Ucraina a încălcat în mod deliberat acordurile de la Minsk, iar Occidentul continuă să înarmeze Ucraina. Rusia trebuie să reacționeze rapid, apărându-și granițele. 

Fals. De fapt, Rusia este cea care a adunat 140 000 de soldați și echipamente militare la granițele Ucrainei, inclusiv în peninsula Crimeea, anexată ilegal.

Rusia este parte la acordurile de la Minsk, iar acestea sunt cele mai recente documente oficiale în care Rusia a afirmat suveranitatea și integritatea teritorială a Ucrainei.

Cu toate acestea, Rusia nu și-a respectat partea sa de punere în aplicare a acordurilor de la Minsk: Kremlinul și reprezentanții săi nu au reușit să implementeze o încetare a focului, să retragă toate armele grele, să realizeze integral schimbul de prizonieri politici și să asigure furnizarea de asistență umanitară pe baza unui mecanism internațional.

Dimpotrivă, Rusia consolidează formațiunile armate ilegale din estul Ucrainei și nu permite accesul neîngrădit al monitorilor misiunii speciale de monitorizare a OSCE, inclusiv la frontiera dintre Ucraina și Rusia.

Cu toate acestea, Ucraina a pus în aplicare, din acordurile de la Minsk, cât de mult a putut în mod rezonabil fără a deține controlul asupra teritoriului și a abordat fiecare punct.

A adoptat – și a prelungit prin reînnoiri – acte legislative privind statutul special și amnistia (2014), a pregătit proiectul de lege privind alegerile locale (2014) și a adoptat amendamente constituționale pentru a oferi mai multă autonomie teritoriilor care nu se află în prezent sub controlul său (2015).

Mitul 7: În orice caz, UE este slabă și irelevantă. De ce să ne mai obosim să vorbim cu UE?

Fals. Oficialii ruși și mass-media de stat prezintă în mod obișnuit UE ca fiind irelevantă și incapabilă să gestioneze crizele.

În ianuarie 2022, ministrul de externe Serghei Lavrov a mers atât de departe încât a acuzat UE de „impotență”.

Faptul că Europa s-a bucurat de pace de la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial este o dovadă suficientă pentru a respinge această afirmație.

UE, în coordonare cu ONU, NATO, OSCE, Consiliul Europei, membrii G7 și alți parteneri internaționali, a adus contribuții tangibile la pace și securitate în regiunea europeană extinsă și în afara acesteia, inclusiv în Ucraina.

Circumstanțele pierderii teritoriilor noastre ca urmare a tertipurilor tâlhărești ale UNIUNII Sovietice

Foto: Molotov (URSS) în Berlin, discutând cu Hitler

Tertipuri rusești (sovietice) pentru acapararea teritoriilor noastre

La finalul lunii martie a anului 1940, ministrul de externe sovietic Viaceslav Molotov a ţinut un discurs incendiar în faţa Sovietului Suprem, privind pretenţiile URSS faţă de România.

Trei luni mai târziu avea să vină ultimatumul din 26 iunie 1940 adresat de Uniunea Sovietică guvernului român, prin care teritoriile istorice Basarabia, Bucovina și Ținutul Herța trebuiau „să fie smulse din mâinile tâlhăreşti ale României”.

Molotov s-a folosit atunci de ceea ce în zilele noastre poartă denumirea de fake news.

În discursul său, ministrul sovietic a spus că „dacă este cazul să ne ocupăm de această problemă a Basarabiei, atunci trebuie să reamintim rolul dubios pe care l-au avut autorităţile române în anul 1938 în legătura cu ambasadorul Butenko, ambasadorul Uniunii Sovietice în România și este binecunoscut faptul că el a dispărut în împrejurări misterioase din incinta legaţiei din România şi nici până astăzi guvernul sovietic nu a reuşit să obţină vreo informaţie autentică cu privire la dispariţia lui”.

Un diplomat rus dispărut la momentul potrivit

Folosindu-se de tertipuri ordinare, Molotov punea neîncheierea unui tratat cu România nu pe seama ambiţiilor Kremlinului de acaparare a Basarabiei, ci pe un incident diplomatic legat de dispariția subită a ambasadorului sovietic de la București, incident cu care, de fapt, România nu a avut nici o legătură.

Asta pentru că, în 1941, diplomatul sovietic a apărut la Roma, cerând azil politic, el reușind să se salveze prin fugă după ce intrase în dizgrația lui Stalin.

Însă până ca diplomatul sovietic să iasă din ascunzătoare, dispariția sa a fost speculată de către Kremlin, care a trecut la masarea de trupe la granița cu România în apropierea Basarabiei, marcând începutul campaniei de anexare a Basarabiei către U.R.S.S.

Pe lângă acest incident, Molotov s-a mai legat în discurs de faptul că Uniunea Sovietică nu are un tratat de bună vecinătate cu România, deoarece există o chestiune litigioasă cu privire la Basarabia, a cărei anexare de către țara noastră în 1918 nu a fost niciodată recunoscută de sovietici.

S-a cerut „rapida descompunere a armatei române”

La trei luni după discursul lui Molotov din fața parlamentului sovietic, şeful Direcţiei principale politice a Armatei Roşii a transmis regiunilor militare de la Kiev şi Odesa ordinul ca Basarabia „să fie smulsă din mâinile tâlhăreşti ale României”, iar în caz de conflict armat între U.R.S.S. şi România, erau precizate obiectivele ce trebuiau cucerite de către Armata Roşie, pentru „rapida descompunere a armatei române”.

La 26 iunie 1940, Uniunea Sovietică impune nota ultimativă în care solicită cedarea Basarabiei, Bucovinei de Nord, iar acest ultimatum a fost acceptat de România la 28 iunie 1940 şi teritoriile de mai sus au fost cedate, din păcate fără luptă, Uniunii Sovietice.

Deși Nicolae Iorga s-a opus din răsputeri cedării fără rezistență a teritoriilor române la Consiliul de Coroană, Carol al II-lea şi clasa politică românească de atunci au admis pierderea provinciilor fără să tragă un singur foc de armă!

Teritoriile au fost înglobate în RSS Moldovenească și RSS Ucraineană. Au revenit României în 1941, după ce România s-a aliat cu Germania, dar au fost pierdute din nou în 1944.

Felul cum diplomatul sovietic l-a sîcîit pe Hitler să-l lase să ia Bucovina a fost descris amănunțit de Viaceslav Molotov în cartea sa, „Amintirile lui Molotov. În interiorul politicilor Kremlinului”

„L-am adus la disperare până a cedat”

În acea perioadă, Rusia și Germania semnaseră tratatul de neagresiune Ribbentrop-Molotov, care prevedea ca Germania şi Rusia să păstreze linişte la graniţele lor comune atunci, după desfiinţarea Poloniei.

Iată manevra prin care Molotov i-a determinat pe germani să recunoască anexarea teritoriilor românești de Rusia, povestită chiar de ministrul sovietic în cartea sa: „Am cerut să trasăm graniţele în aşa fel încât oraşul Cernăuţi să ne aparţină nouă. Germanii mi-au spus: «Dar voi n-aţi avut niciodată Cernăuţiul, el a aparţinut întotdeauna Austriei. Cum puteţi să-l cereţi?», «Ucrainienii îl cer! Sunt ucrainieni care trăiesc acolo, ei ne-au ordonat să facem asta!», «Dar Cernăuţi n-a fost niciodată oraş rusesc, a fost întotdeauna parte a Austriei şi apoi a României!», a răspuns Friederich von der Schulenburg, ambasadorul german la Moscova.

«Da, dar ucrainienii trebuie să se unească!», «Nu sunt mulţi ucrainieni acolo… Hai să nu discutăm chestiunea asta!», «Trebuie sa luăm o decizie. Ucrainienii sunt acum în ambele părţi, în Ucraina Trans-Carpatică şi în partea de est; toată asta aparţine Ucrainei şi dumneavoastră vreţi să păstraţi o bucată în afara ei? Imposibil. Cum se poate asta?», «Cum se cheamă asta… Bukovina». Schulenburg s-a foit în fotoliu, a oftat şi apoi a zis: «Voi raporta guvernului meu». A raportat şi Hitler a acceptat”.

A fost ideea lui Molotov ca, odată cu Basarabia, să ceară de la Hitler şi Bucovina, băgându-i la înaintare pe ucraineni. Toţi membrii Biroului Politic – scrie Molotov cu satisfacţie – s-au înghesuit să-l felicite ulterior pentru obţinerea Bucovinei şi a Ţinutului Herţa, pentru că niciunul dintre ei n-a crezut posibilă această manevră.

Fuhrerul, ironizat de Molotov

Molotov descrie și cum a reuşit să-l scoată din sărite pe Hitler cu pretenţiile Rusiei asupra României. În vizita de stat efectuată de Molotov la Berlin în noiembrie 1940, el a purtat tratative directe cu Hitler privind împărţirea lumii între Rusia şi Germania, la 15 luni de la semnarea Pactului Ribbentrop-Molotov.

„«De ce aveţi acele trupe acolo (n.r. – în România)? Cum putem discuta probleme majore dacă nu putem să convenim în coordonarea acţiunilor noastre în aspecte secundare?»

El o ţinea pe a lui («Mofturi, fleacuri») şi eu pe a mea. El a devenit agitat. Eu am persistat. Într-un cuvânt l-am adus la disperare și a cedat”, povestește Molotov.

«Cum se cheamă asta… Bukovina». Schulenburg s-a foit în fotoliu, a oftat şi apoi a zis: «Voi raporta guvernului meu». A raportat şi Hitler a acceptat

Hitler: Țările noastre sunt prea mari ca să se certe pentru niște petice de pământ

Jurnalistul american William Shirer, aflat la Berlin în acea perioadă, scrie în cartea sa, Ascensiunea şi prăbuşirea celui de-Al Treilea Reich, că România a avut un aport important în ceea ce privește ruptura dintre Rusia și Germania.

Momentul crucial al întrevederii lui Molotov cu Hitler la Berlin, care a dus la încheierea pactului Ribbentrop-Molotov, a fost povestit de William Shirer:

„La reproşul lui Molotov că Germania a dat garanţii României, Hitler i-ar fi declarat exasperat acestuia că ţările lor sunt prea mari pentru a se certa pentru nişte petece de pământ din România”.

Molotov a justificat nemulţumirea Rusiei faţă de garanţiile date României de Hitler prin faptul că graniţa naturală a Rusiei era pe linia Carpaţilor răsăriteni şi nu pe râul Prut. „Deci acum vreţi toată Moldova!”, a spus Hitler.

În acel moment s-a produs o ruptură serioasă în atmosfera discuţiilor dintre cei doi negociatori, Hitler convingându-se că nu se poate baza pe ruşi.

Imediat după plecarea lui Molotov din Berlin, Hitler a ordonat generalilor săi întocmirea Planului Barbarossa de atacare a URSS-ului.

Molotov, după Lenin şi Stalin, a avut timp de decenii cea mai înaltă funcţie din conducerea URSS. A decedat la 8 noiembrie 1986 la vârsta de 96 de ani, scrie https://www.timpul.md.